A-ha

Mostră de înţelepciune:

„După două albume, norvegienii se țineau bine de tot pe creasta valului. Muzele roiau în jurul lor, pe partea de business totul funcționa ca uns, iar poporul, mai ales cel de sex feminin, dădea pe spate de adorație. 

În mod sigur, cei trei A-ha, cu Morten în frunte, bântuiau intens și imaginația tipilor gay, într-o epocă în care “coming out-urile” deveniseră ceva mai firești și mulțumită curentelor new wave și synthpop.”

---

Perioade de activitate:

• 1982-1994
• 1998-2010
• 2014-prezent

Locul de origine:

• Oslo, Norvegia

Încadrare stilistică:

• Pop-Rock, Synthpop, New Wave, Alternative Rock, Chamber Pop, Downtempo, New Romantic, Big Music

---

Colţul criticului de artă:

Nişte adevărați zei ai muzicii pop, chipeși ca Apollo, inspiraţi precum Orfeu şi nepieritori asemenea lui Chronos. Răsăriţi din spuma new wave-ului optzecist, cei trei A-ha au fermecat inimi, au insuflat pasiuni și au triumfat cu grație în lumea devoratoare a showbizului.

A-ha a rămas cel mai important export muzical al Norvegiei, cu peste 100 de milioane de discuri vândute în lumea largă. Din toată Europă nordică, doar ABBA stă mai bine la capitolul popularitate. 

Observatorii superficiali riscă să-i confunde pe A-ha cu un fel de precursori ai fenomenului “boy band”. Vina o poartă mai ales strategia de promovare a celor de la Warner Bros., care au mizat enorm pe imaginea flăcăilor, punând în umbră calitățile lor de muzicieni.

Morten Harket este un cântăreț uluitor, un fel de Roy Orbison al new wave-ului, posesor al unui falsetto ce sfarâmă stâncile și topește fiarele forjate. Însă nu știu ce soartă ar fi avut talentatul domn Harket fără cei doi vechi tovarăși, Paul Waaktaar-Savoy și Magne Furuholmen. 

Primul a creat grosul repertoriului A-ha, singur sau împreună cu Furuholmen. Melodist înnăscut, Waaktaar-Savoy poate fi comparat fără jenă cu cei mai înzestrați “songwriters” din istorie. Însă nu-mi imaginez cât de departe ar fi ajuns cântecele lui purtate de un alt glas decât cel al lui Harket.  

În anul de grație 1985, A-ha dădea lovitura direct cu single-ul de debut, Take On Me. Pentru aproximativ un cincinal, norvegienii au continuat să se bucure de un mare succes internațional, cu excepția Statelor Unite, unde s-au blocat pe veci la statutul de “one-hit wonder”.

Spre jumătatea anilor ‘90, trioul a intrat într-o criză profundă, sfârșită previzibil prin desființare.

Flăcăilor le-a prins al naibii de bine această ieșire din decorul agitat al industriei muzicale. S-au întors la sfârșit de secol, cu inspirația renăscută și cu o capacitate surprinzătoare de a dobândi noi fani, pe lângă nucleul celor vechi și fideli. 

Cel mai tare la come-back-ul A-ha este că s-a bazat mai puțin pe nostalgie și mai mult pe înnoire, fapt rar întâlnit în istoria eternelor reîntoarceri din universul muzicii pop.

Cu niște ani buni înainte de A-ha, adolescenții Pål Waaktaar (cunoscut mai târziu ca Paul Waaktaar-Savoy) și Magne Furuholmen au întemeiat o altă formație, denumită Bridges. 

În cadrul Bridges, Waaktaar îndeplinea rolurile de solist vocal și chitarist, în timp ce Furuholmen, supranumit Mags, se ocupa de instrumentele cu clape, așa cum avea s-o facă tot restul carierei. Componența trupei era întregită de basistul Viggo Bondi și bateristul Øystein Jevanord. 

Bridges a activat între 1978 și 1981, timp în care a scos un singur album, Fakkeltog, datat 1980. Fakkeltog a fost finanțat de membrii trupei și a apărut într-un tiraj de 1000 de exemplare.

Titlul e în norvegiană, dar textele sunt exclusiv în engleză. Poate te gândești ca viitorii A-ha or fi fost ceva punkiști fioroși în adolescență, dar nici vorbă de așa ceva. Bridges erau profund tributari celor de la The Doors, cu Waaktaar aproximând într-un mod foarte simpatic latura mai introvertită a lui Morrison.

Influențele Doors sunt transpuse într-un format mai complex, împrumat din sfera prog-rock, iar rezultatul sună destul de incitant. Fakkeltog prezintă interes atât pentru cei mai dedicați dintre fanii A-ha, cât și pentru maniacii rarităților prog. 

Înainte de desființare, Bridges a mai tras un album, Våkenatt, ce a rămas încuiat în sertare aproape 40 de ani. A fost publicat până la urmă în 2018, sub forma unei ediții limitate de vinil.

Interesant că unele dintre cântecele Bridges aveau să fie reciclate în epoca A-ha. Cel mai faimos exemplu: obscurul Juicy Fruit Song, pe baza căruia a fost creat megahitul Take On Me.   

După ce s-a terminat cu Bridges, Waaktaar și Furuholmen au decis să pună bazele unei alte formații. Întâmplător, l-au auzit într-un concert pe Morten Harket și au rămas cu gura larg căscată. 

Înainte de cooptarea în A-ha, Harket se îndeletnicea cu rolul de solist al unui combo blues-rock, denumit Soldier Blue. Ca fapt divers, în anii tinereții, formația lui favorită era Uriah Heep.

Existența A-ha a început pe 14 septembrie 1982, exact în ziua în care junele Morten serba 23 de ani.

El a fost cel care a ales numele grupului, după un cântec neterminat al lui Paul. I-a plăcut simplitatea și caracterul pozitiv al expresiei, dar și faptul că are semnificație într-o multitudine de culturi. 

Cei trei flăcăi au hotărât că Norvegia era mult prea mică să se arunce în cap, așa că după revelionul lui 1983 și-au făcut bagajele și s-au cărat la Londra.

Și-au imaginat că dacă se învârt pe acolo au șanse mult mai mari să devină rockstaruri internaționale, decât în splendida, dar izolata lor patrie.

Odată ajunși în Englitera și-au dat seama că nu mai era nici o sfârâială cu rockul bătrânesc pe care-l practicau ei acasă. Hype-ul arăta cu totul altfel la vremea respectivă. 

Undele și chart-urile căzuseră sub dominația sintetizatoarelor și a mașinilor de ritm. Noile superstaruri se numeau Human League, Soft Cell, Orchestral Manoeuvres in the Dark, Depeche Mode, Yazoo sau Visage.

Synthpopul devenise cel mai puternic trend din Univers, în timp ce vechile întruchipări ale rock’n’roll-ului se prăbușeau în desuetitudine. Micuții norvegieni au analizat situația și au luat decizia fermă să sară în “bandwagon”. 

Și-au tăiat pletele de rockiști și și-au tras freze sofisticate în stil new wave. Morten era cel mai fashionist și își confecționa tot felul de outfit-uri originale, inspirat de tendințele din epocă.

Flăcăii stăteau cam prost cu marafeții și se înghesuiau toți într-un apartament jegos, bântuit de rozătoare și alți monștri. 

Chiar și așa, cu foamea în gât, făceau tot posibilul să se distreze. O ardeau prin cluburile la modă din oraș, asta constituind și un prilej de a-și face conexiuni în showbiz.

Acum câțiva ani a ieșit la iveală un reportaj despre faimosul club Batcave, realizat în 1983 de London Weekend Television. Preț de câteva secunde, îl zărim printre dansatori pe ilustrul anonim Morten Harket, cu una dintre ținutele sale “DIY”.

Junii norvegieni se făcuseră cunoscuți în cercurile new wave/post-punk londoneze înainte să ajungă niște mari vedete. Reușiseră chiar să se împrietenească cu personalități importante ale scenei, precum Steve Strange, solistul trupei Visage. 

Cică Strange se cam îndrăgostise de Morten și l-a întrebat dacă e gay. Norvegianul i-a răspuns că nu. “How boring!”, a reacționat galezul, cuprins de dezămagire.

Între timp, A-ha se chinuia să tragă demouri, ca să aibă cu ce să bată pe la ușile caselor de discuri.

Legenda spune că la un moment dat trioul a întâmpinat un drastic refuz din partea Decca Records. Asta a fost de bun augur, pentru că tăntălăii de la Decca îi respinseră mai înainte pe Elvis Presley și pe Beatles.

Între înregistrările timpurii ale celor de la A-ha se regăsește și Lesson One, care-i de fapt varianta inițială la Take On Me. Sună caraghios dac-o asculți acum.

Spre norocul lor, norvegienii și-au găsit nu un manager, ci doi manageri foarte buni și dedicați: Terry Slater și John Rattcliff. Mulțumită lor au semnat cu ditamai Warner Bros., moment în care granița dintre vis și realitate s-a spulberat pentru totdeauna.

În toamna lui 1984, A-ha a ieșit pe piață cu o primă versiune oficială a single-ului Take On Me, produsă de Tony Mansfield. Sună foarte diferit față de cea pe care o știe tot poporul, mai ales din cauza părților de synth, infinit mai anoste.

În această variantă, Take On Me de abia atins poziția no. 137 în topul britanic. Managementul A-ha a apelat la un alt producător, Alan Tarney, în speranța că acesta o să valorifice mai bine potențialul melodiei. 

Așa s-a și întâmplat. Tarney a adăugat tonalități mai variate de synth și pulsația ritmică din intro. S-a născut astfel fundalul ideal pentru partitura lui Harket, care atinge niște acute inaccesibile cântăreților de rând.  

Take On Me a fost relansat pe piața britanică în primăvara lui 1985, dar promovarea inexistentă a făcut să se vândă și mai prost decât data trecută. 

Cei din aripa nord-americană a Warner Bros. au simțit însă că povestea nu trebuia să se sfârșească așa. Drept urmare, au băgat bani într-un videoclip spectaculos, menit să pompeze popularitatea piesei.

Videoclipul Take On Me îmbină imagini reale și desene animate, prin tehnica rotoscopiei, care era o noutate la vremea respectivă.

A ieșit fermecător și MTV-ul l-a difuzat în draci. Astfel stimulat, Take On Me și-a început drumul glorios spre vârfurile clasamentelor internaționale. 

În octombrie 1985 cucerea poziția no. 1 în Billboard Hot 100. De menționat că A-ha erau primii artiști norvegieni care pătrundeau în chart-urile nord-americane. 

Single-ul s-a cățărat pe primul loc și în Germania, Italia, Canada, Australia sau în Norvegia natală, între alte câteva țări. 

Într-un final, în UK a ajuns no. 2, performanță obținută după trei lansări succedate în mai puțin de un an. Accesul la poziția supremă a fost blocat de Jennifer Rush, cu al ei The Power of Love.

LP-ul de debut, Hunting High and Low, a apărut în iunie 1985. Hunting High and Low a ocupat pozițiile no. 2 în UK, no. 15 în US, no. 5 în topul Music & Media (agregat din toată Europa vestică) și no. 1 în Norvegia. 

Totalul vânzărilor a sărit peste 11 milioane de exemplare. De asemenea, albumul a generat încă trei hituri majore, în afară de Take On Me.

Al doilea single, The Sun Always Shines on T.V., a ieșit la iveală cu puțin înainte de sfârșitul lui 1985. Nu așa de capul lui, ci însoțit de un alt videoclip memorabil, regizat de Steve Barron, același flăcău care se ocupase și de Take On Me.

The Sun Always Shines on T.V. a devenit primul și singurul “number one” britanic din cariera trioului, în timp ce în State a prins la limită topul 20. Pe lângă asta, single-ul a avut un impact puternic într-o mulțime de alte chart-uri naționale.

Cântecul sună complex și “catchy” în același timp. Se disting schimbări de tempo, armonii ample, de factură clasică, și o melodicitate jucăușă, ce reiterează întrucâtva spiritul Take On Me.

Tot synth-urile domină orchestrația, dar în momentele decisive intră în coliziune cu riffuri tăioase de chitară electrică. 

Este una dintre puținele ocazii de pe Hunting High and Low în care Waaktaar își arată mușchii de chitarist. Băiatul se rezumă în general la texturi subtile de chitară acustică, ce riscă să-ți scape la o audiție mai superficială. 

Însă toată lumea știe că Paul este principalul geniu creator din A-ha, omul cu cele mai multe idei, dar și cea mai mare modestie, câtă vreme și-a diminuat prezența pe acest album pentru binele superior al trupei, dornică să capteze hype-ul synthpop. 

Următorul single, Train of Thought, a apărut în primăvara lui 1986 și s-a clasat pe locul 8 în UK și pe 1 în Norvegia. 

În contrast cu extrasele precedente, Train of Thought dezvăluie latura mai sumbră a membrilor A-ha.

Se apropie ca atmosferă de Depeche Mode-ul acelei perioade, impresie întărită și de textul de natură filozofică al cântecului. Harket o lasă mai moale cu falsetto-ul, evidențiind frecvențele mai joase din glasul său. 

Seria de hituri s-a încheiat cu balada Hunting High and Low, ce a obținut poziția no. 5 în Marea Britanie și no. 4 în Franța. 

Hunting High and Low se înscrie pe coordonate diferite față de restul albumului. Piesa are o construcție grandioasă, aproape la limita esteticii prog-rock (minus solouri plictisitoare). 

Albumul a avut parte de single-uri excepționale, dar nici cu restul conținutului nu mi-e rușine. Practic nu există “fillere”, iar asta face din Hunting High and Low unul cele mai valoroase albume din istoria synthpopului și a new wave-ului.

The Blue Sky are un refren scurt și elocvent, ce riscă să-ți persiste în cap pe veșnicie. Living a Boy’s Adventure Tale vine cu o linie melodică elegantă și inflexiuni de oboi, ca un ecou al epocii preclasice. 

Candidă şi miniaturală, And You Tell Me are un şarm aparte în contextul albumului. Love Is Reason este un număr simpatic de dans, cu ecouri italo-disco. 

I Dream Myself Alive îmbină oniricul și dansabilul, din nou cu o tentă de Depeche Mode. Here I Stand and Face the Rain încheie albumul într-o notă foarte expresivă, dovedind odată în plus talentul componistic al lui Waaktaar. 

Încă din acel moment era clar că etichetarea A-ha ca “senzație adolescentină” reprezenta o gravă injustiție. Nu că ar fi rău să faci muzică pentru puștime, dar norvegienii ținteau evident și alte categorii de public.

La jumătatea anilor ‘80, A-ha se afla între cele mai vogă trupe de planetă. Formația se bucura de o mediatizare uriașă, cu difuzări în “heavy rotation”, apariții televizate sau pe coperţi de reviste, interviuri ș.a.m.d.

Norvegienii au fost nominalizați la Grammy-urile din 1986, la categoria Best New Act. Au pierdut în fața lui Sade, în cele din urmă. Eu unul nu m-aș supăra să fiu înfrânt de una ca Sade.

Câteva luni mai încolo, la MTV Video Music Awards, trioul a cules nu mai puțin de opt premii, din unsprezece nominalizări. Șase le-a luat Take On Me, celelalte două fiind înhățate de The Sun Always Shine on T.V. 

Primul turneu mondial A-ha se afla deja în toi. Startul s-a dat în Australia, după care au venit la rând Japonia, America de Nord și Europa.

Ultimele concerte au avut loc acasă, în Norvegia, simbolizând reîntoarcerea triumfătoare a celor trei fii risipitori, care fugiseră la Londra cu banii de pâine.

În toată nebunia, formația s-a apucat să scoată și cel de al doilea album, Scoundrel Days, datat octombrie 1986.

N-a avut același impact ca Hunting High and Low, dar a menținut succesul A-ha la cote foarte ridicate. Mai mult de 6 milioane de unități vândute nu erau nici atunci așa o bagatelă. 

Cât privește clasamentele, în UK și în Europa “cumulată” s-a urcat până pe locul 2, în timp ce în State s-a poticnit undeva mult mai jos, pe locul 74.

Scoundrel Days diferă în destul de multe privințe față de albumul precedent. Formația și-a păstrat dinamismul și melodicitatea, dar și-a explorat mai intens latura aia sumbră, ce se întrevăzuse și pe Hunting High and Low. 

Din perspectivă stilistică, A-ha s-a poziționat pe un teritoriu de mijloc între Duran Duran și Depeche Mode, unde a descoperit un sol fertil pentru sădirea propriilor idei creative. 

Se simt schimbări și în partea de orchestrație. Waaktaar străpunge mai frecvent cu chitara densa rețea de synth-uri. Unele piese au parte de propulsia unor tobe “adevărate”, grație mercenarului Mike Sturgis, înrolat în perioada aia și în turneul mondial A-ha.  

De remarcat din nou prestația lui Harket, care strălucește cu fiecare notă. Tot poporul e bântuit de acel falsetto incredibil, dar vocea lui de cinci octave poate releva mult mai multe nuanțe.

Băiatul sună fascinant și atunci când o dă pe tonalități mai grave, așa cum face adesea pe Scoundrel Days.

Cu toate că abundă în melodii de calitate, Scroundrel Days n-a mai iscat niște hituri de proporțiile celor de pe discul anterior.

Totuși, anxiosul I’ve Been Losing You și alarmistul Cry Wolf au izbutit să intre în Top 10 britanic. Cel din urmă s-a oprit fix la jumătatea Billboard Hot 100, fiind ultimul single A-ha care a pătruns în chart-ul suprem din State.

Un al treilea extras, Manhattan Skyline, a urcat până pe superstițiosul loc 13 din UK. Manhattan Skyline are o structură neobișnuită, bazându-se pe întretăierea dintre un cântec de leagăn și o erupție furioasă de hard rock.

Bune toate ăstea scoase pe single, dar trebuie spus că Scoundrel Days strălucește intens și pe partea de “deep cuts”.

De fapt nici nu-i cazul să tai așa adânc. Te oprești la primele două track-uri, Scoundrel Days și The Swing of Things, două mostre de inspirație și eleganță în materie de synthpop.

A-ha se descurcă de minune și când iese din zona de confort. Pe fața A găsești October, o trimitere spre melodicitatea rafinată al lui Burt Bacharach. Mai spre final, Maybe, Maybe reînvie într-un mod credibil spiritul adolescentin al primilor ani ‘60. 

We’re Looking for the Whales și The Weight of the Wind sunt punctele slabe ale albumului. Nu-s nici pe departe catastrofale, dar pălesc de față cu sclipirele celorlalte piese de pe disc.

Pe post de epilog avem Soft Rains of April, o baladă ce-mi amintește de compozițiile similare ale lui Martin Gore, iar asta înseamnă ceva bun.

După două albume, norvegienii se țineau bine de tot pe creasta valului. Muzele roiau în jurul lor, pe partea de business totul funcționa ca uns, iar poporul, mai ales cel de sex feminin, dădea pe spate de adorație. 

În mod sigur, cei trei A-ha, cu Morten în frunte, bântuiau intens și imaginația tipilor gay, într-o epocă în care “coming out-urile” deveniseră ceva mai firești și mulțumită curentelor new wave și synthpop. 

A-ha s-a pricopsit apoi cu invitația de a scrie tema The Living Daylights, noul film din seria James Bond, lansat în 1987. Colaborarea cu orgoliosul John Barry le-a lăsat un gust amar celor din formație, dar s-a adăugat acolo la capitolul prestigiu. 

Cântecul The Living Daylights balansează în mod fericit pompa specifică muzicii din James Bond cu ingenuitatea compoziţiilor A-ha. A rămas peste ani o piesă de rezistență în repertoriul de concert al grupului, constituind pretextul unor singalong-uri prelungite ale fanilor. 

La vremea lansării s-a mișcat destul de bine prin topurile europene. În UK a ocupat locul 5, în Germania a fost pe 8, în timp ce la italieni a urcat până pe 3. 

De precizat că The Living Daylights a apărut și pe al treilea long-play A-ha, Stay on These Roads, într-o versiune reorchestrată, un pic mai slabă. Știa și John Barry ce știa.

Lansarea Stay on These Roads s-a petrecut în primăvara lui 1988. Albumul a fost ignorat masiv în State, dar a perpetuat tradiția succesului A-ha în Europa și în alte colțuri de lume.

În UK, în Italia și în clasamentul Music & Media s-a aflat la un singur pas de poziția supremă, în timp ce în Franța sau în Germania a reușit de asemenea să cucerească Top 5.

Stay on These Roads a avut parte de un impact considerabil și în Japonia sau Brazilia, reconfirmând vocația globalistă a trioului.

Vânzările au fost din nou de ordinul milioanelor, patru mai exact. Vorbim într-adevăr de un trend descendent, dar la asemenea cifre nu prea e cazul să te smiorcăi că nu te mai iubește lumea. 

Albumul începe direct cu fenomenala, mirobolanta, răvășitoarea piesă de titlu. Stay on These Roads este unul dintre favoritele mele “ever”. Și se știe că nu mă înmoi așa ușor la baladeală.

Cel mai tare mă impresionează interpretarea lui Harket, cu alternanța sublimă de strigăte și șoapte. Flăcăul își dă toată măsura talentului și sensibilității, cimentându-și poziția pe piedestalul marilor cântăreți ai omenirii.

Single-ul Stay on These Roads s-a bucurat de un succes considerabil în chart-urile europene. Între altele, a fost no. 3 la francezi, no. 4 la italieni, no. 5 la britanici și no. 7 la nemți. La norvegieni a fost no. 1, așa cum s-a întâmplat cu o mare parte dintre creațiile A-ha.

După un astfel de start, parcă-ți vine greu să auzi imediat și alte melodii. Trioul a găsit însă o soluție ingenioasă pentru a redeschide apetitul ascultătorului. The Blood That Moves the Body este înzestrat cu toate virtuțile unui “dancefloor filler”, extrăgându-și vitalitatea direct din etosul muzicii disco.

Vine apoi zglobiul Touchy!, confecționat parcă pentru inimile puștoicelor aparent naive din epocă.

Ceva mai încolo, aproape de capătul tracklist-ului, se află o altă melodie vioaie și drăgălașă, botezată You’re the One.

Însă halca depresivă de pe Stay on These Roads se întinde semnificativ mai mult decât cea distractivă. În general îmbracă forma unui synthpop sofisticat, cu tempouri medii și conotații dramatice, exemplificat prin cântece ca This Alone Is Love, Hurry Home sau Out of Blue Comes Green. 

În acest tablou al dezolării se mai încadrează și superba baladă There’s Never a Forever Thing sau mini-poemul vocal-simfonic You’ll End up Crying, un final tulburător pentru un disc de factură pop, totuși. 

După single-ul Stay on These Roads au mai existat încă trei extrase, amintitele The Blood That Moves the Body, Touchy! și You’re the One. Impactul lor a fost mai degrabă unul moderat, deși cred că fiecare dintre ele ar fi meritat o soartă mult mai bună.  

A-ha s-a aflat în turneu până în primăvara lui 1989, când a concertat pentru prima dată în Brazilia, un tărâm unde a continuat să facă furori și în deceniile care au urmat.

Trioul s-a băgat apoi în studio ca să tragă albumul numărul 4, East of the Sun, West of the Moon. 

Peisajul muzical se transforma rapid în acea epocă. New wave-ul se învechise, dar exponenții săi căutau să se readapteze într-un mediu în schimbare. Așa încerca să facă și A-ha. 

Apărut în toamna lui 1990, East of the Sun, West of the Moon dădea uitării synthpopul și îmbrățișa cu pasiune un sound pop-rock mai tradiționalist, meșterit cu ajutorul producătorilor Cristopher Neil și Ian Stanley.

Reorientările ăstea stilistice sunt o piatră de încercare pentru orice formație, dar publicul A-ha a reacționat cât se poate de bine. East of the Sun, West of the Moon s-a vândut în circa 3 milioane de exemplare și a obținut clăsări onorabile de-a lungul și de-a latul Europei (no. 6 în Germania, no. 12 în UK ș.a.m.d.).

Tracklist-ul debutează spectaculos cu balada Crying in the Rain, care a fost de asemenea cel dintâi extras pe single și primul cover înregistrat vreodată de A-ha. Scrisă de Carole King și Howard Greenfield, Crying in the Rain a devenit mare hit în 1962, graţie duoului Everly Brothers.

Vechea melodramă adolescentină a căpătat o nouă expresivitate în versiunea celor de la A-ha. Sacadată, tremolată, dezolată, interpretarea bravilor scandinavi te cuprinde instant în mrejele ei. De unde îţi dai seama că n-ai nicio şansă să scapi, chiar din momentul în care Morten intonează prima silabă.

Ajuns no. 6 în Germania şi no. 13 în UK, Crying in the Rain s-a împământenit în playlist-urile radiourilor “oldies but goldies”, dimpreună cu clasicele A-ha din decada anterioară.

East of the Sun, West of the Moon îndeplineşte promisiunile făcute odată cu track-ul inaugural. Atmosfera seducătoare se menţine de la un capăt la altul, în condiţiile în care trupa se dedă destul de frecvent la variaţii stilistice.

Melodia fragilă de la Early Morning se îngemănează cu o linie pătrunzătoare de bas, într-un exerciţiu fascinant de muzicalitate, cu ecouri psych-pop, soft rock şi jazz. Aparenţele romantice se dovedesc cumplit de înşelătoare, pentru că versurile fac aluzie la crimă şi suicid. 

Ceva mai târziu, Furuholmen a recunoscut că Early Morning este de fapt un tribut adus muzicii The Doors, marea lor inspiraţie din epoca Bridges. 

Cu răsunete de pian şi saxofon, energicul I Call Your Name mă trimite cu gândul atât la Simple Minds, cât şi la E Street Band.

Slender Frame balansează perfect tendinţele introvertite ale temei şi caracterul extravertit al refrenului de factură power pop.

La Sycamore Leaves şi Cold River, norvegienii dau în sfârşit frâu liber rockiştilor din ei, după lunga captivitate în trupurile de vedete synthpop. 

A-ha se prezintă onorabil ca trupă hard rock, dar tot baladele impregnează farmecul profund al celui de al patrulea album.

Din această categorie fac parte şi East of the Sun sau Waiting for Her, niște bucăţi minunat orchestrate. Cea dintâi cu chitare acustice la înaintare, a doua predominant pianistică, ambele cu aranjamente frumoase de coarde.

Rolling Thunder pare conceput ca un fel de continuare la Crying in the Rain, sub semnul unui pesimism şi mai adânc.

The Way We Talk este mica mare curiozitate a albumului, cu Furuholmen preluând în premieră rolul de solist vocal, în acompaniament de trio de jazz.

În fine, (Seemingly) Nonstop July atestă că flăcăii aveau pasiunea să-şi încheie albumele într-o notă fatalistă.

La începutul anilor ‘90, A-ha rămânea încă o trupă foarte relevantă pe plan internaţional, chiar dacă pierduse piaţa nord-americană. În Brazilia cel puţin, trioul atinsese atunci o popularitate astronomică. 

La festivalul Rock in Rio II, desfăşurat în ianuarie 1991, norvegienii au evoluat în faţa a 198.000 de spectatori extaziaţi, o performanţă ce a intrat instant în Guiness Book.

De precizat că alţi headlineri, ca George Michael, Prince sau Guns N’ Roses, abia au strâns câte 60.000 de oameni fiecare. 

Înainte de sfârşitul lui 1991 a apărut Headlines and Deadlines, cea dintâi compilaţie din discografia A-ha.

În cuprinsul acesteia se regăsesc piese de pe toate cele patru albume de până atunci, dar şi o creaţie nouă, denumită Move to Memphis.

Scos şi pe single, Move to Memphis n-a prea rupt gura târgului. Nu ştiu de ce, pentru că mie îmi place cum se aude.

Norvegienii s-au cam băgat pe teritoriul funk-rock al confraţilor INXS, dar au făcut-o cu eleganţă şi distincţie, ţinându-se departe de păcatul de neiertat al plagiatului.  

Move to Memphis avea să fie inclus şi pe Memorial Beach, al cincilea album al grupului, lansat în iunie 1993.

De data asta semnele declinului s-au ivit cât se poate de clar. Doar vreo 750.000 de discuri imprimate cu Memorial Beach şi-au găsit cumpărători, iar asta era cumplit de dezamăgitor, în raport cu cifrele colosale de până atunci.

În opinia mea, scăderea interesului publicului nu poate fi motivat în niciun fel prin calitatea slabă a materialului. Memorial Beach diferă de tot ce făcuse A-ha mai înainte, dar este un disc remarcabil, ce denotă o creativitate de nestăvilit.

Formaţia s-a orientat ferm spre un stil rock modern, influenţat de scena alternativă, dar şi de psihedelismul anilor ‘60, de blues sau de funk. 

Există și câteva noduri care leagă Memorial Beach de creațiile anterioare ale norvegienilor: calitatea înaltă a songwriting-ului, sindromul incurabil al melancoliei și, cum altfel, vocea lui Morten, la fel de frumoasă și în registrul mai grav ce predomină pe acest album.     

Uns ca “opening track” și “lead single”, Dark Is the Night for All calchiază fățiș U2-ul epocii Joshua Three, dar în așa fel încât cred că Bono et co. au fost puțin invidioși că n-au scris ei cântecul.

S-au revanșat câțiva ani mai târziu când au împrumutat niște elemente de la The Sun Always Shines on T.V. pentru hitul lor Beautiful Day.

Revenind la Dark Is the Night for All, să spunem că single-ul s-a ales cu un succes moderat, penetrând între altele topul 20 din UK.

Memorial Beach are unele momente de-a dreptul experimentale pentru o trupă ce va purta pe veci eticheta “pop”. Un exemplu ar fi Cold as Stone, unde spațiul de 8 minute este utilizat în mod judicios. 

Cold as Stone reprezintă încă o mărturie a pasiunii trioului pentru The Doors. Nici măcar nu-i unica de pe album, dar aș zice că-i cea mai pregnantă.

Angel in the Snow este singura bucată care amintește de romantismul de pe East of the Sun, West of the Moon.

Melodia reprezintă de fapt un cadou de nuntă al lui Waaktaar pentru Lauren Savoy, consoarta lui nord-americană. După căsătoria cu ea și-a schimbat numele din neaoșul Pål Waaktaar în mai cosmopolitul Paul Waaktaar-Savoy.

Cum ne-au obișnuit cei de la A-ha, albumul se termină prost, dacă ne luăm după mintea speakerilor motivaționali, sau minunat, dacă înțelegem sufletul iubitorilor de muzică depresivă.

Memorial Beach este o baladă devastatoare, ce împreunează spiritul răposatului Jim Morrison cu cel al trăitorului Nick Cave, prin minunatul talent interpretativ al lui Morten Harket.

Trecuse mai bine de un deceniu de când începuse aventura A-ha. Băieții se simțeau cam epuizați. Lumea luase o altă înfățișare și odată cu ea și showbizul. Nu se mai înțelegea om cu om, apăruse senzația aia de împotmolire, așa că despărțirea plutea în aer.

Trioul a mai înregistrat o melodie, surprinzător de optimista Shapes That Go Together, aleasă ca imn al ediției din 1994 a Jocurilor Paralimpice de iarnă, găzduită în Norvegia, la Lillehammer. 

Multă vreme s-a crezut că acesta va fi ultimul cântec A-ha. Fără să dea niciun comunicat oficial, membrii trupei au decis să-și vadă fiecare de treaba lui, pentru că simțeau că nu mai au niciun rost împreună.

În următorii ani, toți componenții A-ha au scos la iveală propriile proiecte, cu impact redus în afara Norvegiei.

Morten Harket a debutat ca artist solo încă din 1993, cu CD-ul Poetenes Evangelium. Acesta reunește cântece despre Gizăs, pe versuri de poeți norvegieni. Cred că sună dubios pentru ascultătorii de orice alte nații. 

Poetenes Evangelium se împarte între balade somptuos orchestrate și numere chill-dance, ce seamănă oarecum cu Enigma. Pare cam kitsch prin urechile mele.

Doi ani mai târziu, Harket a revenit cu un disc în engleză, Wild Seed. Acesta este colecție de pop-rock romantic, asemănătoare cu A-ha-ul primilor ani ‘90, dar de un nivel mult mai slab (că tot mă întrebam la început care ar fi fost soarta lui Harket fără cei doi colegi de trupă). 

Următoarea mutare a fost un nou album în norvegiană, Vogts Villa, din 1996. Nici ăsta nu-i prea interesant. 

Maestrul Waaktaar-Savoy a alcătuit o altă formație, pe care a botezat-o chiar Savoy. Nu știu ce crede despre asta compatriotul nostru Marian Nistor.

La fel ca A-ha, Savoy-ul lui Paul este un trio, în care el îndeplinește rolurile de solist vocal, multi-instrumentist și “songwriter”.

Ceilalți componenți sunt nevastă-sa, Lauren Savoy (chitară ritmică, voce) și Frode Unneland (tobe). Dacă te întrebi, Lauren are contribuții artistice mult mai proeminente decât biata Linda McCartney.

Savoy și-a făcut intrarea cu albumul Mary Is Coming, din 1996. Desigur că nu-i A-ha, dar sună foarte bine.

Paul a îmbrățișat cu maxim entuziasm rockul alternativ, împrumutând atât din britpop, cât și din grunge.

Al doilea “full lenght” Savoy, Lackluster Me, a apărut în 1997, menținând ștacheta la un nivel ridicat.

Neobositul “songwriter” a continuat proiectul chiar și după reunirea A-ha. La răscrucea dintre secole a scos două noi albume, Mountains of Time (1999) și Reasons to Stays Indoor (2001), ambele bine primite de norvegieni și de devotații A-ha din alte părți ale lumii.

Scăpat de presiunea A-ha, Magne Furuholmen a găsit timp să-și dezvolte latura de artist vizual. Talentat la pictură, sculptură și gravură, supranumitul Mags a avut prima expoziție în 1989, dar a început să prolifereze în domeniu abia din a doua jumătate a anilor ‘90.

În acea perioadă a obținut o largă recunoaștere internațională, bazată efectiv pe valoarea artistică a creațiilor sale și nu pe statutul de rockstar.

Băiatul a continuat să se dezvolte în această branșă și în timpul deceniilor următoare, confirmâdu-și pe deplin vocația neorenascentistă.

Însă nu-ți imagina că a abandonat vreo clipă muzica. În timpul hiatusului A-ha, Furuholmen a scris coloane sonore de film, în tandem cu compatriotul Kjetil Bjerkestrand.

Cei doi au creat muzica unor producții norvegiene precum Cross My Heart and Hope to Die ‎(1994), Hotel Oslo (1997), Bloody Angels (1998) și Dragonfly (2001).

Ce am auzit sună destul de interesant și de provocator, depășind categoric condiția de background sonor.  

Băieţii de la A-ha au stat separați mai mult de patru ani. Până când, în 1998, s-au pomenit cu invitaţia de a susţine un mini-recital la festivitatea de decernare a premiului Nobel pentru Pace. Şi ştii cum e… O participare la Nobel nu se refuză niciodată.

A-ha a cântat acolo două piese: The Sun Always Shines on T.V. şi Summer Moved On. Ultima era o creaţie nouă a lui Waaktaar-Savoy, scrisă special pentru această festivitate.

Reuniunea ar fi trebuit să aibă caracter “one-off”, dar odată adunaţi laolaltă, cei trei flăcăi au simţit nevoia să se reconecteze pe termen mai lung. Aşa a început a doua fază a carierei A-ha, care avea să întreacă cele mai optimiste pronosticuri. 

După episodul Nobel, flăcăii s-au pus pe treabă și au finalizat un nou album. Minor Earth Major Sky a ieșit pe piață în aprilie 2000, la aproape șapte ani distanță de predecesorul său.

Reîntoarcerea A-ha a fost primită cu maxim entuziasm în jurul globului. Noul opus al formației a reușit chiar să ajungă no. 1 în Germania și no. 3 în chart-ul pan-european. În UK s-a clasat pe locul 27, ceea ce nu era deloc rău în noile împrejurări. 

Statele Unite au rămas marea pată albă pe harta succesului târziu al A-ha, dar uite că poți să faci carieră internațională și fără s-o freci toată ziua prin topul Billboard.

Chiar dacă nord-americanii nu s-au înghesuit, circa un milion și jumătate de cetățeni ai planetei au achiziționat pe căi oficiale CD-ul Minor Earth Major Sky.

În tentativa lor de revenire, norvegienii nu s-au agăţat de trecutul glorios, preferând să se înfăţişeze dinaintea publicului cu un sound împrospătat.

Minor Earth Major Sky se bazează pe un stil de producţie unitar, ce împleteşte sonorităţi acustice și electronice, într-o ţesătură fină, ce induce starea de visare. 

Trioul a adoptat noile tehnologii digitale şi s-a pus la curent cu inovaţiile unor artişti ca Radiohead, Portishead sau The Verve.

Însă cu tot avântul modernizator, formația a rămas dedicată unui ideal pop atemporal, arborând melodia ca țel suprem al existenței.

La vremea apariției Minor Earth Major Sky, flăcăii se învârteau toți în jurul vârstei de 40 de ani, dar se țineau al naibii de bine.

Morten era de fapt singurul care depășise borna celor patru decenii, însă cânta la fel de frumos ca-n prima tinerețe. Mai mult, odată cu acest come-back, falsetto-ul său a capătat inflexiuni şi mai delicate, ce i-au sporit fantastica putere de seducţie. 

Primul extras pe single, deja consacratul Summer Moved On, a urcat în partea superioară a celor mai importante clasamente europene (chiar şi în UK  a fost hit de Top 40). Splendid contrastul dintre calmul aparent al melodiei și explozia de dramatism de la refren.

Sentimentele amare străbat albumul de la un capăt la altul. Norvegienii ştiu să le exprime în fel şi chip, fără să cadă nicicând în capcana monotoniei. 

Piesa de titlu este una dintre cele mai puternice şi mai inspirate de pe întregul album. Rareori auzi un cântec pop care să sugereze atât de credibil senzaţia de plutire în Cosmosul nemărginit. 

Pe disc găsim o sumedenie de melodii plăcute şi dulci, ce ascund însă un substrat întunecat. Din categoria asta fac parte, spre exemplu, baladistica Little Black Heart sau dansanta The Sun Never Shone That Day, o replică peste timp la The Sun Always Shine on T.V. 

La Velvet, Morten interacţionează cu glasul ademenitor al unei sirene (Simone Larsen), într-un mod ce naşte dubii asupra atmosferei diafane.

De menţionat că Velvet a fost preluată de A-ha din repertoriul Savoy, versiunea originală aflându-se pe albumul Mary Is Coming.

Un alt moment superb este To Let You Win. Ce încântare să-l auzi pe Morten cum își recunoaște capitularea în dangăt de clopote! 

Nu mai durează mult şi băiatul o dă pe confesiuni, în registrul cel mai de sus al glasului său: “You know my deepest sin/You’ve seen me deep within”. Asta îndeplineşte misiunea de refren al track-ului no. 8, Thought That It Was You.

Ca să nu epuizez iar toată lista de cântece, mai zic doar de I Wished I Cared, care produce efecte maxime cu mijloace minime, şi de Barely Hanging On, încrucişarea dintre angoasele de tip Neil Young și cele de tip Thom Yorke.

Mulţumită albumului Minor Earth Major Sky, norvegienii şi-au redobândit statutul de superstaruri internaţionale şi s-au pus din nou pe turnee “alla grande”. În primii ani 2000, au ars-o pe marile arene ale Europei, Rusiei, Japoniei sau Braziliei, spre extazul mulţimilor de fani. 

Printre alte gig-uri din epocă, cei de la A-ha au primit misiunea să inaugureze Vallhall Arena din Oslo. Spectacolul, desfăşurat în martie 2001, avea să fie imortalizat pe VHS, DVD şi CD (în ediţie limitată). 

Ca fapt divers, Homecoming: Live at Vallhall nu este primul material live din catalogul trioului. În 1993 apăruse o casetă video, Live in South America, cu circulație destul de restrânsă.

Nici nu se răcise bine Minor Earth Major Sky, că băieții au intrat iar în studio să mai pritocească un album. Lifelines i-au spus și l-au scos la înaintare în vara lui 2002.

Faza mișto e că Lifelines este cel puțin la fel de bun ca Minor Earth Major Sky. Se aseamănă în anumite privințe, ca melodicitate sau metode de lucru, dar are și particularitățile lui. 

Componenta digitală este mai intensă și mai variată, iar lirismul tinde să fie ceva mai detașat, fără să cadă pradă atâtor neliniști sfâșietoare cum o face predecesorul.

Poporul l-a plăcut mult și pe Lifelines. Cam tot 1 milion și jumătate de oameni s-au apucat să-l cumpere. Ar fi interesant dacă s-ar putea afla câți dintre aceștia au luat și Minor Earth Major Sky.  

Lifelines debutează cu piesa de titlu, un fermecător moment de introspecție, orchestrat și interpretat în mod magistral.

Cântecul îl are ca autor pe Furuholmen, care pe acest album iese mult mai frecvent din umbra lui Waaktaar-Savoy decât o făcuse până atunci. Împreună cu Harket, el semnează și următoarele două track-uri, You Wanted More și Forever Not Yours.

Ambele au parcă ambiția să demonstreze că A-ha ar fi putut scoate niște teme mult mai bune pentru James Bond, decât cele consacrate în anii precedenți de Sheryl Crow și de Garbage. Cel puțin despre Forever Not Yours pot spune că atinge pe deplin țelul presupus de mine.

Desigur, Waaktaar-Savoy are și el momentele lui de strălucire ca “songwriter”. There’s a Reason for It este una dintre creațiile lui remarcabile, cu trimiteri spre Beatles-ul târziu.

Time and Again ni-i înfățișează pe A-ha într-una dintre cele mai sensibile și mai interiorizate ipostaze din repertoriul lor. 

Did Anyone Approach You? te cheamă irezistibil pe ringul de dans, cu chitara funky a lui Waaktaar-Savoy în postura cireșii de pe tort.

Ritmul vioi și frecvențele ascuțite de synth fac din Afternoon High un soundtrack ideal pentru activitatea de visare cu ochii deschiși.

Turn the Lights Down este un duet emoționant al lui Morten cu compatrioata Anneli Drecker, solista formației Bel Canto.

Pe latura sentimentală trebuie să mai zic și de Dragonfly, un vals minunat, scris de același Magne Furuholmen. Cântecul fusese înregistrat inițial de Mags, ca temă a filmului eponim. 

Așadar, A-ha a lovit într-un timp foarte scurt cu două albume de cea mai bună calitate. Trebuie făcut un “research”. Posibil ca norvegienii să fi realizat cel mai spectaculos come-back din vasta istorie a muzicii pop.

Trioul a intrat treptat în grațiile presei muzicale de fițe, care impresionată de operele de maturitate, i-a reevaluat întregul repertoriul, ca să ajungă să-și autodemonteze străvechile preconcepții cu boy band-uri & shit.

Printre colegii de breaslă s-a stârnit o adevărată epidemie de laude la adresa norvegienilor. Coldplay i-au recunoscut ca inspirația lor supremă, iar U2 au proclamat Take On Me drept cel mai grozav cântec pop al ultimului sfert de secol XX. 

Corul encomiastic s-a extins apoi cu Radiohead, Noel Gallagher, Robbie Williams, The Killers, Keane, Graham Nash, Sarah Brightman, Kanye West sau Pitbull. La un moment dat, chiar și giganticul Leonard Cohen a elogiat muzicalitatea trioului norvegian.

Însă trebuie menționat că adevăratul precursor al odelor pentru A-ha este acum detestabilul Morrisey, care și-a exprimat admirația față de cei trei încă din 1987.

În 2003, formația a lansat primul album live în toată regula, botezat How Can I Sleep with Your Voice in My Head. Denumirea provine din textul cântecului The Swing of Things.

Înregistrările au fost selectate din mai multe concerte susținute în Europa, în toamna anului precedent. Pe scenă, A-ha sună mai zgomotos, cu tendințe rock mai pronunțate, fapt previzibil dealtfel. 

Stay on These Roads și Hunting High and Low au fost interpretate însă într-o cheie mai intimă, fără să li se răpească niciun miligram de farmec.

La Crying in the Rain și-a făcut apariția o invitată, aceeași Anneli Drecker, și a ieșit frumos de tot.

The Living Daylights s-a lungit enorm, purtat de frenezia mulțimii, care a intonat refrenul pe un ritm insolit de reggae.

Programul s-a încheiat glorios cu Summer Moved On și un Morten într-o formă impresionantă, lungind acea notă magică ce l-a adus a doua oară în Guiness Book.

A urmat a doua compilație majoră din discografia A-ha, The Singles 1984-2004. Titlul induce în eroare. Nu există nicio melodie nouă, 2004 reprezentând de fapt data lansării. Cele mai recente creații provin bineînțeles de pe Lifelines.

Pe parcursul lui 2004 a apărut cel dintâi album solo al lui Mags, Past Perfect Future Tense. N-o să-ți vină să crezi ce trupă de acompaniament a avut băiatul: Andy Dunlop (chitară), Guy Berryman (bass) și Will Champion (tobe).

Dacă nu ești familiarizat cu personajele, precizez că primul face parte din Travis, iar ăilalți doi alcătuiesc secția ritmică de la Coldplay.

Paul a profitat la rândul lui de momentele mai liniștite din tabăra A-ha și a scos al cincilea album Savoy, “self-titled”. Doar de la Morten nu s-a auzit nicio noutate discografică în acel an.

În iulie 2005, A-ha a cântat pe scena din Berlin a celebrului Live 8. Durata recitalului fost ciuntită din cauza unor probleme tehnice. 

O lună mai târziu, formația a susținut ditamai concertul în parcul Frogner din Oslo. Au luat parte nu mai puțin 120.000 de suflete, un record absolut în istoria manifestărilor muzicale din Norvegia. 

A-ha a traversat apoi Atlanticul, pentru cel dintâi gig în State după o pauză de aproape două decenii. Povestea s-a întâmplat în New York, la Irving Plaza, cu casa închisă și sala plină.

Între timp, flăcăii au pregătit cel de al optulea album de studio, Analogue, ivit în noiembrie 2005. Analogue a marcat trecerea trupei la Polydor Records, după douăzeci de ani de colaborare cu Warner Bros.

Impactul a fost ceva mai scăzut decât la precedentele două albume, dar succesul A-ha se menținea la cote de invidiat și pentru starurile pop-rock din generația mai tânără.

În plină ascensiune a pirateriei muzicale, tot s-au găsit pe lume jumătate de milion de fani care și-au dat banii pe Analogue.

Băieții chiar meritau răsplătiți pentru efortul de a realiza încă un produs unic, adecvat epocii în care a prins viață, pe când numeroși alți confrați cu vechime în showbiz se complăceau să trăiască din osânză și să se autoplagieze la infinit.

A-ha s-au decis să-și ia înapoi ce au dat pentru Coldplay, Keane sau Snow Patrol și au realizat un disc piano rock ce concurează sau chiar depășește cele mai mari reușite creații artistice ale discipolilor. 

Norvegienii au integrat în peisaj și ceva influențe retro, de la Beatles în special, dar și de prin ce înseamnă în general folk-rockul și psych-popul anilor ‘60. Au creat astfel un balans perfect între echilibrul unei maturității asumate și elanul celei de-a treia tinereți.    

Analogue poartă mai departe stindardul coeziunii și consistenței songwriting-ului A-ha. Furuholmen îl concurează din nou pe Waaktaar-Savoy ca număr de creații. Ba apar chiar și vreo două melodii ce-l au pe Harket ca semnatar.

Bucățile “uptempo” se află în minoritate, dar sunt deosebit de proeminente. Celice și Analogue (All I Want) și-au câștigat câte un loc între cele mai bune cântece britpop scrise de non-britanici. 

Ales ca prim extras pe single, Celice a obținut pozițiile no. 1 în Norvegia și no. 21 în Germania. 

Marea surpriză avea să vină de la Analogue (All I Want), care i-a readus pe A-ha în Top 10 britanic, pentru prima dată de la Stay on These Roads încoace. 

Dintre numeroasele balade, marea mea feblețe rămâne Birthright. Dar nici celelalte nu-s de lepădat.

Mă gândesc mai ales la Cosy Prisons, Keeper of the Flame sau Summer of Our Youth. La ultima, Furuholmen preia rolul de solist vocal într-un stil ușor “Chris Martin-esque”, până la refren, când intervine foarte convingător și maestrul Harket.

Mai găsim alte câteva mari surprize pe Analogue. Over the Treetops conține un “featuring” cu legendarul Graham Nash.

Sub amprenta lui, melodia se transformă într-un tribut Crosby, Stills, Nash & Young, ce impresionează cât se poate de plăcut. 

Halfway Through the Tour are o primă secțiune antrenantă, cu ecouri din psihedelismul baroc al Beatles-ilor.

În a doua secțiune, Harket iese din schemă și piesa se metamorfozează într-un instrumental ambiental, altfel bine asortat cu mood-ul dominant de pe disc.

Make It Soon, una dintre creațiile lui Harket, are toate aparențele de baladă cuminte și introvertită, până când Waaktaar-Savoy se dezlănțuie într-un solo de chitară turbulent și straniu.

Așadar purii de la A-ha s-au ținut de șotii atunci când au conceput Analogue, iar asta crește atractivitatea albumului. 

Pe lângă descinderi de rutină în Germania, UK sau Rusia, turneul de promovare Analogue a inclus și o apariție memorabilă în Senegal, unde trioul a fost întâmpinat cu un entuziasm deosebit. N-a fost primul gig pe tărâm african, pentru că în anii ‘90 A-ha a cântat și prin Africa de Sud.

La jumătatea anilor 2000 era deja foarte clar că A-ha a pătruns în cercul select al marilor supraviețuitorii ai new wave-ului optzecist, alături de U2, Depeche Mode, The Cure, Duran Duran sau New Order. 

Formația a reușit această performanță din câteva motive concurente. Și-a păstrat o parte însemnată dintre fanii mai vechi, a atras un public nou, provenit mai ales dintre adepții indie popului douămiist, nu și-a pierdut timpul cu recucerirea Americii (de Nord) și a exploatat din plin potențialul unor piețe precum Rusia sau Brazilia.

Citeam undeva, acum niște ani, că fanul tipic A-ha este femeia germană “single”, în jurul vârstei de 30 de ani. Ce sete neostoită de stereotipuri au câte unii!

Fac pariu că A-ha au grămadă de fane căsătorite sau “taken”, dar și nenumărați fani masculini, straight sau gay, germani, europeni sau de pe alte continente. 

În toamna lui 2006, trioul s-a ales cu un Inspiration Award, din partea celor de la Q, una dintre cele mai importante reviste muzicale britanice.

Q s-a aflat între primele publicații d-astea cu pretenții care i-a lăudat pe A-ha. Drept dovadă, în 1993 a selectat Memorial Beach – altfel atât de neluat în seamă – între cele mai bune 50 de albume ale anului.

Dimpreună cu o grămadă de alte superstaruri, A-ha a contribuit la Make Some Noise, o compilație oblăduită de Amnesty International, ce datează din 2007.

Make Some Noise cuprinde exclusiv coveruri după Lennon, norvegienii alegând să cânte #9 Dream. După cum sună, melodia s-ar fi potrivit de minune și pe Analogue.

Tot în 2007, A-ha a susținut un concert moca pe o scenă plutitoare amenajată în portul nemțesc Kiel. Frumosul eveniment a fost transmis live pe Internet, ceea ce era încă o mare șmecherie pe vremea aia.

Flăcăii au găsit în programul lor și câte o fereastră și pentru proiectele extra-A-ha. Datat de asemenea în 2007, Savoy Songbook, Vol. 1 este un dublu CD ce îmbină formatul “best of” cu ceva cântece noi și remake-uri ale unora dintre cele vechi.

În 2008, Morten Harket a lansat Letter from Egypt, primul lui album solo după aproape 12 ani. Sună mult mai bine decât ce a scos prin anii ‘90. 

Mags a sărit și el cu al doilea disc pe barba proprie, A Dot of Black in the Blue of Your Bliss. N-a mai avut invitați de elită, dar materialul se prezintă lăudabil.

În aceeași perioadă, clăparul a luat parte la fondarea unui supergrup extrem de interesant, denumit Apparatjik.

Alături de Mags s-au mai aflat Jonas Bjerre (vox & guitar – frontman-ul new progger-ilor danezi Mew), Guy Berryman (bass – băiatul de la Coldplay) și Martin Terefe (tobe – un gagiu suedez, care colaborează cu A-ha în calitate de producător).

La începutul lui 2009, cei trei A-ha s-au reîntors în studio. În nici juma’ de an, noul album Foot of the Mountain era gata împachetat și dornic să ajungă la popor. 

După ani și ani de peregrinări stilistice, formația revenea la synthpop-ul care o consacrase, speculând și tendința de “revival” din epocă. Ce crunt mă simt când să mă refer la 2009 ca “epocă”! De mult apusă, cois…

Întorcându-mă la Foot of the Mountain, în ciuda caracterului synthpop, n-o să auzi niciun fel de Take on Me, Part II. Băieții s-au ținut de crezul lor: reîmprospătare permanentă și adecvare la spiritul epocii, pentru că nostalgia e pentru luzări. 

Unele dintre cântecele de pe Foot of the Mountain aduc cu Depeche Mode-ul târziu. Altele au influențe audibile de pe la Arcade Fire, The Killers sau Keane. În cazul de față am sentimente amestecate față de dorința de adaptare a norvegienilor.

Comercial, albumul s-a mișcat cu mult talent (no. 1 în Germania și no. 5 în UK). Artistic însă, a cam coborât ștacheta față de celelalte trei materiale din decada “noughties”. 

Să nu-ți închipui că e vreo calamitate, doar că strălucirile cu care ne obișnuiseră A-ha au cam pălit de data asta. Cântecele – marea majoritate semnate de Waaktaar-Savoy – se situează pe o scală de la decent la bine, fără să mai aibă resurse suficiente ca să mă atingă la corason.

Există totuși câteva bucăți care se distanțează din pluton. Mă refer la The Bandstand, Riding the Crest și Foot of the Mountain. 

Piesa de titlu exprimă idealul împletirii vieții urbane cu traiul în mijlocul sau măcar în proximitatea naturii. Nemților le-a plăcut mult, așa că a ajuns no. 3 în chart-ul național de single-uri.

Finalul mi se pare mai intrigant decât tot restul albumului. Pe Start the Simulator, Morten intonează instrucțiuni din manualele de utilizare de la NASA, într-o ambianță muzicală eterică.

Cu bucata asta, A-ha a anticipat într-o anumită măsură estetica soft post-rock al celor de la Public Service Broadcasting.

La câteva luni după apariția Foot of the Mountain, cei de la A-ha au transmis pe căi cât se poate de oficiale că se vor despărți. Față de precedenta ruptură, săvârșită în tăcere, aceasta era cât se poate de serios gândită și orchestrată.

Ca să atenueze șocul fanilor, formația a pregătit un mega-turneu de adio, întins pe aproape toată durata lui 2010.

Botezat Ending on a High Note Tour, acesta a acoperit America de Nord și pe cea de Sud, Europa, Rusia și Japonia, într-o procesiune emoționantă de bun rămas de la numeroșii fani transcontinentali.

Pentru a-și pecetlui sfârșitul, trioul a lansat și o compilație, ce poartă numele 25, în cinstea sfertului de secol de carieră. 

25 cuprinde și o creație nouă, Butterfly, Butterfly (The Last Hurrah), ce a fost proclamată atunci ca ultima înregistrare A-ha din istorie. Butterfly, Butterfly duhnește grav a “leftover” de pe Foot of the Mountain.

Întocmai ca o petrecere care se lungește și în timp ce îți conduci invitații spre lift, a doua și aparent mult mai serioasa desființare A-ha s-a soldat și cu un CD/DVD/blu-ray, zis Ending On a High Note – The Final Concert. 

Marea escrocherie rock’n’roll s-a petrecut la Oslo, pe 4 decembrie 2010. Au venit oameni din Rusia, Mexic, SUA, Coreea de Sud și din multe alte țări, după cum o atestă mini-documentarul Ending On a High Note.

Unii dintre ei au dormit pe străzi, în plină iarnă norvegiană. Pariez că marea majoritate au fost încântați de regruparea ulterioară a favoriților, fără să regrete că s-au chinuit să ajungă la un fals concert de adio.

Abia ieșit din circuit, trioul s-a pricopsit în 2012 cu Ordinul Sfântului Olaf, un fel de ordinul muncii clasa întâi acolo la ei, acordat de casa regală din Norvegia. Motivul: serviciile aduse Norvegiei și umanității. Pe deplin întemeiat, recunoaște un anti-regalist “by default” ca mine.   

Cum era de așteptat, cei trei flăcăi s-au ocupat de diverse alte proiecte artistice în presupusa epocă post-A-ha. 

În 2010 a apărut cel dintâi album Apparatjik, We Are Here.

Succesorul său, Square Peg in a Round Hole, a fost lansat doi ani mai târziu. 

Apparatjik nu seamănă deloc cu trupele-mamă. Primul album e un fel de art rock electronizat, în timp ce al doilea se înscrie într-o zonă abstractă a muzicii dance.

Formația are ceva șanse la un articol dedicat pe enciclopedie, pentru că și-a ales un nume care începe cu litera potrivită.

Furuholmen a fost și mentor & jurat la prima ediție a Vocii Norvegiei, din 2012. Mai târziu, în 2014, a făcut coloana sonoră a filmului norvegian Beatles.

Mags a rămas deosebit de fecund și în domeniul artelor vizuale. Pe durata actualului deceniu a inaugurat câteva expoziții cu caracter permanent, culminând cu Imprints, un complex de sculpturi ceramice, ce poate fi admirat din 2016, în Oslo.

Morten Harket a încercat să se mențină în atenție ca artist solo. Discografia lui s-a extins cu două albume de bună calitate: Out of My Hands (2012) și Brother (2014).

Waaktar-Savoy a inventat un proiect nou, Weathervane, în colaborare cu Jimmy Gnecco, solistul trupei nord-americane Ours. Duoul are la activ doar un single, “self-titled”, datat 2011. 

Mai încolo, în 2014, Paul a realizat prima lui înregistrare solo, beatlesiana Manmade Lake, lansată via a-ha.com.

În aceeași perioadă, în studio lui din  New York, primea din când în când vizitele unui personaj misterios, ce s-a dovedit a fi însuși Morten Harket. Cei doi flăcăi au pus la cale niște cântece noi și uite așa s-a născut ideea unei a doua reuniuni A-ha.

Mags a fost tentat s-o blocheze, dar până la urmă a decis să se alăture “once more” vechilor tovarăși. Zvonurile au început să circule până când au fost confirmate direct de formație, în decembrie 2014. 

Cică flăcăii intenționau să rămână pe felie doar pentru doi ani, cât să lanseze și să promoveze noul disc. Nu s-a întâmplat deloc așa.

Al zecelea album, botezat Cast in Steel, a ieșit în septembrie 2015. Fanii l-au primit cu bucurie, după cum o atestă clasarea pe locul 4 în Germania sau pe 8 în UK. 

După părerea mea, Cast in Steel este cel mai palid material de studio din întreg catalogul A-ha. Sensibil mai palid decât Foot of the Mountain. Nu înțeleg de ce au ținut să-l scoată.

Bine, Cast in Steel păstrează o anumită decență, cât să evite alunecarea în domeniul catastrofelor estetice. Dealtfel, dacă ar fi fost făcut de Hurts sau Two Door Cinema Club ar fi meritat cu siguranță un “thumbs up”. 

Dar aparține unor clasici în viață, care vreme de trei decenii și-au setat standardele la un nivel obscen de înalt. Iar Cast in Steel pare o culegere de idei abandonate din epoca Foot of the Mountain.   

Track-urile 1-4 sună destul de promițător. Ai impresia că încălzesc atmosfera pentru ceva mai spectaculos.

Însă urmează melodii din ce în ce mai șterse și mai generice, spulberând orice speranță pentru cei care au crezut în nașterea unei noi nestemate A-ha. 

Totuși, rămân primele opt albume de studio drept consolare. Pe de altă parte, adevărații fani descoperă strălucirea și în cel mai steril material zămislit de formația adorată. Numai că știi bine, eu nu sunt “fanboy”, sunt enciclopedist. 

A-ha s-a pus iar pe turnee transcontinentale și concerte de gală. La puțin timp după apariția Cast in Steel, norvegienii au participat la ediția aniversară de 30 de ani a Rock in Rio.

Apoi s-au întors în Oslo-ul de baștină și au cântat pentru a treia oară la decernarea premiului Nobel pentru Pace. După celebrul episod din 1998, mai apăruseră acolo și în 2001.

În mai 2016, A-ha și-a delectat fanii cu un mare show multimedia, bazat pe tehnologia computațională. Distracția s-a petrecut la Oslo Spektrum, acolo unde se ținuse și celebrul “concert de adio” din 2010.

Tot în timpul lui 2016 a fost lansat dublul CD Time and Again: The Ultimate A-ha, cu un al doilea volum alcătuit din remixuri ale pieselor consacrate.

În loc să se despartă din nou în doi ani, așa cum au promis, cei de la A-ha au pus-o de un proiect deosebit de măreț. Și-au luat o parte însemnată din repertoriu și l-au convertit în formatul specific MTV Unplugged. 

Rezultatele acestei muncii s-au văzut în premieră mondială cu prilejul a două gig-uri secrete, găzduite în zilele de 22 și 23 iunie, pe insula norvegiană Giske.

Au asistat doar 300 de spectatori privilegiați, invitați de managementul trupei. A-ha a cântat într-o sală foarte interesantă, cu vedere la mirificul peisajul insular. 

Din fericire pentru muritorii de rând, formația a scos apoi înregistrările audio și video în toate formele posibile (dublu LP, triplu CD, DVD, blu-ray, download). Titlul materialului este MTV Unplugged – Summer Solstice.

Mulțumită lui Summer Solstice, reuniunea A-ha a ieșit definitiv din sfera întâmplărilor regretabile. Versiunile “unplugged” ale melodiilor sunt efectiv impresionante.

N-avem de-a face cu niște simple transpuneri pentru instrumente acustice. Compozițiile au fost deconstruite până la miez și reconstruite apoi după o nouă viziune artistică.

Trioul s-a folosit din plin de skill-urile lui Lars Horntveth, cel care a produs și orchestrat majoritatea pieselor din program. Horntveth este bine cunoscut iubitorilor de muzică fină ca membru fondator al ansamblului post-jazz Jaga Jazzist.  

Pe lângă previzibilele chitare, piane și violine, aranjamentele de pe Summer Solstice sunt îmbogățite cu fel și fel de tonalități, mai rar întâlnite în contextul muzicii pop. 

Distingem o întreagă gamă de claviaturi arhaice (gen clavecin, armoniu, celesta etc.), iar ici și colo se ițesc câte un vibrafon, xilofon, autoharpă sau lap steel guitar.

Dintre instrumentele de suflat răsună saxofonul sopran și clarinetul bass, ambele grație lui Hornveth, care face parte și din trupa de acompaniament. Fiecare dintre aceste mici detalii contribuie la crearea unei vaste şi captivante țesături de sunete.

În cuprinsul materialul regăsim cântece de pe opt dintre cele zece albume. Au fost eludate East of the Sun, West of the Moon (din păcate) și Cast in Steel (din fericire). 

Auzim și două creații noi, This Is Our Home și A Break in the Clouds, amândouă frumușele. Există de asemenea și două coveruri surpriză. 

Există de asemenea și două coveruri surpriză. Sox of the Fox este un vechi cântec din repertoriul Bridges. A-ha chiar ar fi avut potențial ca trupă prog, dar eu mă bucur că a dat-o pe synthpop. Cred că și cei trei membri se bucură.

Cel mai neașteptat moment din setlist-ul spectacolului este The Killing Moon, interpretat de A-ha împreună cu însuși Ian McCulloch.

În caz că nu ştiai, McCulloch este chiar solistul de la Echo & the Bunnymen, formația care a născocit această minunăție post-punk. Flăcăul cântă și Scoundrel Days cu norvegienii.

Magne ne povestește că Echo & the Bunnymen s-a aflat între primele trupe care le-au deschis ochii junilor A-ha asupra rockului modern, la începuturile carierei lor, fermecate încă de „şcoala veche”.

După McCulloch a intrat pe scenă o colegă de generație, Alison Moyet (ex-Yazoo), unul dintre personajele care a determinat reorientarea norvegienilor spre synthpop, la începutul perioadei lor londoneze.

Moyet și tovarășii de la A-ha au serbat solstițiul de vară a lui 2017 cu o versiune și mai sumbră a lui Summer Moved On.

Formația a invitat în spectacol și două cântărețe din generația mai nouă: nord-americanca Lissie, la I’ve Been Losing You, și localnica Ingrid Håvik, la The Sun Always Shine on T.V.

Dintre marile hituri reinterpretate pe Summer Solstice țin să le ridic în slăvi mai ales pe Stay on These Roads (feblețea mea pe viață), Forever Not Yours și Take On Me.

Ultima își reliefează substratul depresiv, greu perceptibil sub învelișul exuberant al versiunii clasice.

La capitolul trufandale m-au atins în special Memorial Beach și Living a Boy’s Adventure Tale, două alegeri foarte potrivite pentru acest proiect.

Summer Solstice a reconfirmat popularitatea imensă de care se bucură A-ha pe câteva dintre cele mai importante piețe muzicale.

În Germania a fost no. 3, iar în UK no. 6, performanțe foarte asemănătoare cu cele obținute de precedentele două albume.

În prima parte a lui 2018, norvegienii au promovat Summer Solstice printr-un turneu ce s-a limitat doar la Europa (de vest).

Mai în vară au băgat iar chitarele și clapele în priză și au pornit în așa numitul Electric Summer Tour.

În ciuda programului încărcat, Waaktaar-Savoy a găsit resurse în ultimii ani să-și extindă catalogul extra-A-ha.

În 2017 a lansat World of Trouble, primul album în formula Waaktaar & Zoe. Tânăra cântăreață Zoe este fiica prietenului său Jimmy Gnecco.

Anul trecut a apărut în sfârșit și un nou album Savoy, See the Beauty in Your Drab Hometown, după mai bine de un deceniu de așteptare îndurat de fanii comboului familial.

A-ha se va regrupa în toamna lui 2019, când va porni un nou turneu transcontinental, sub titulatura Hunting High and Low Tour.

După cum îți dai seama, poporul se va desfăta cu audiția live a întregului albumul de debut al trioului. Probabil în întâmpinarea celor 35 de ani de la lansare.

În septembrie, Morten face 60 de ani, iar Paul 58. “Mezinul” Mags împlinește și el 57, în noiembrie. Cei trei A-ha au ajuns deja niște bunei, foarte cool & handsome, dar tot bunei.

Probabil or să mai colinde stadioanele lumii vreo câțiva ani de acum încolo și poate or să mai scoată și ceva muzici interesante, dovedind că episodul Cast in Steel a fost doar un accident. 

Recunosc, cu toate că am aprofundat atât de mult subiectul, prima imagine pe care o asociez cu A-ha rămâne tot apariția juvenilă din epoca Take On Me.

Și mă cam ia cu fiori când conștientizez că asta s-a dus demult și că mâine, poimâine, va fi și undeva cu jumătate de secol în urmă. Dacă nu cumva se întâmplă sfârșitul omenirii până atunci și se alege praful și pulberea și din mult iubita noastră cultură pop.

Update 1:

În toamna lui 2019, Magne Furuholmen a lansat al treilea album solo, tulburătorul White XMas Lies.

În sfârșit un muzician care ne arată adevărata față a Crăciunului de marketing, cu sentimentele care-i sfâșie pe mult prea mulți dintre semenii noștri în această perioadă blestemată a anului:

“I am lucky to have a family around me, but for many people, Christmas is a rough time, and a harsh reminder of loss, longing, and crippling loneliness.”

White XMas Lies este învăluit într-o atmosferă sumbră și dureroasă, ce îmbină explorările art rock tip Pink Floyd și Radiohead cu melodicitatea A-ha din epoca mijlocie.

Glasul lui Magne F se înscrie undeva la întretăierea registrelor joase ale lui Roger Waters și Chris Martin. Interesant că flăcăul nu se sperie să folosească și efecte gen autotune.

Albumul conține șaptesprezece piese și două coveruri. Father Christmas, de la Kinks, redus la minimum de “bpm”, este alegerea perfectă pentru White Xmas Lies.

Hells Bells, de la AC/DC, reprezintă marea surpriză a discului, piesa fiind transpusă de artist într-un registru downtempo bizar.

Într-o mare de trăiri elegiace, Magne F ne livrează și cel dintâi cântec de protest din lunga sa carieră. This Is Now America face trimitere directă la Omul Portocaliu, care se afla încă la Casa Albă.

Pandemia i-a prins pe A-ha în plin turneu Hunting High and Low, așa că gig-urile au fost amânate și re-amânate. Acum sunt speranțe că se vor desfășura în 2022, dacă se vor potoli tulpinile…

Spre deosebire de colegii săi, Magne s-a menținut activ și pe timpul molimei. În vara lui 2020 a înregistrat Troubled Times, un cover după Fountains of Wayne, în memoria lui Adam Schlesinger, unul dintre primii muzicieni renumiți răpuși de COVID.

Apoi, de prin decembrie până prin mai, clăparul de la A-ha a postat o serie de noi compoziții, via Instagram, așa că e foarte probabil ca în curând să avem un nou album solo de la el.

Cât privește formația, în noiembrie 2020 era programată premiera documentarului A-ha: The Movie. Aceasta s-a petrecut până la urmă în iunie 2021, în cadrul festivalului de film Tribeca, din New York.

Echipa de filmare i-a urmărit pe flăcăi vreo cinci ani în turnee. Imaginile recente sunt combinate cu cele de arhivă pentru a reconstitui drumul celor trei artiști de la obscuritatea lor norvegiană până la cel mai strălucitor stardom internațional.

Documentarul evidențiază relațiile nu tocmai amiabile dintre membrii trioului. “A-ha was never based on friendship. We have a bond through music”, declară la un moment dat Waaktaar-Savoy, limpezind în mare parte lucrurile.

Update 2:

Cei trei A-ha s-au adunat în noiembrie 2021, împreună cu o șleahtă de colaboratori, ca să tragă un nou album.

S-au dus pentru asta tocmai la Bodø, un oraș situat la 90 de kilometri nord de cercul polar, pentru că acolo simțeau ei că-și vor găsi inspirația, plus că în zonă există și un studio profesional.

Până să scoată ceva pe piață, în primăvara lui 2022, formația și-a reluat turneul Hunting High and Low, întrerupt cu doi ani în urmă.

Vreme de patru luni, norvegienii au descins într-o multitudine de locații din America de Nord și de Sud și din Europa, bifând inclusiv festivaluri mărețe precum Rock in Rio Lisboa sau Montreux Jazz.

În septembrie a avut loc premiera filmului-surpriză A-ha: True North, conceput în timpul sesiunilor de înregistrări de la Bodø.

Making of-ul albumului este interferat de secvențe artistice despre viața în nordul îndepărtat al Norvegiei, ce întăresc mesajul ecologist al trioului.

Discul True North a ieșit ceva mai târziu, în octombrie, și a stârnit o mare încântare fanilor A-ha de pe mapamond. Magne spune că “True North is a letter from A-ha, from the Arctic Circle, a poem from the far north of Norway”.

În plan stilistic, băieții au dat-o pe un pop simfonic cu profundă încărcătură emoțională, impregnat de acele nuanțe melodice ușor de recunoscut, care îi fac atât de iubiți de masele populare. 

Materialul a fost imprimat împreună cu ditamai Norwegian Arctic Philharmonic Orchestra, care s-a aclimatizat perfect cu muzicalitatea A-ha. 

Track-ul de deschidere, I’m In, a servit și ca prim extras pe single, fiind lansat încă din iulie. I’m In este un imn motivațional, care ne îndeamnă să nu renunțăm la speranțe și vise, mai ales că-l avem ca susținător de bază pe multimilionarul Morten Harket:  

“Whatever you want or need/Whatever it takes to be free/Whatever you have to believe/I’m in/Begin”.

Dincolo de cârcoteala mea referitoare la partea lirică, melodia e foarte frumoasă, iar Morten ne vrăjește încă odată cu acuratețea timbrului său, aproape intactă la 60+.

A două piesă, Hunter in the Hills, a devenit instant una dintre favoritele mele de pe True North.

Îmi plac în special beat-urile post-moderne insinuate pe sub orchestrația de o fermecătoare modă veche, desprinsă direct din imaginarul șaizecist al lui Burt Bacharach și John Barry.

Cumva în aceeași categorie intră și Bumblebee, cu ritm cadențat, “shuffle” elegant de chitară, revărsări de viori și ornamente orchestrale subtile, cum ar fi îngânarea recurentă dintre flaut și synth.

O altă preferată a mea este Bluest of Blue, o reinterpretare a armoniilor vocale “sixties” în cheie A-ha. Minunată interacțiunea dintre glasurile lui Morten și Mags.

Între altele, cel din urmă face “backing vocals” și la Between the Halo and the Horn, un moment deosebit de poetic și de tandru.

Dealtfel asta-i atmosfera dominantă pe album, deși există unele excepții mai mișcate, precum Forest of the Trees, un folk-rock cu extensie simfonică, sau Make Me Understand, un synthpop dramatic, ce-mi amintește de A-ha la finele anilor ‘80.

Piesa de titlu se plasează undeva între Stay on These Roads și Lifelines, ceea ce înseamnă ceva de bine.

Tare mișto și You Have What It Takes, o baladă dulce, construită maiestuos în jurul vocii lui Morten și a unor acorduri simple de chitară. 

You Have What It Takes a fost aleasă ca al doilea single de pe True North. I-a urmat As If, un număr pop “basic” orchestrat măreț, singura bucată de pe album după care nu prea mă omor.

Aproape de final vine Summer Rain, o melodie în cea mai pură tradiție a romantismului A-ha.

True North se încheie cu Oh My World, un vals duios, ce amplifică impresia de foc de tabără la ateneu caracteristică albumului.

Noul “full lenght” A-ha a avut un impact serios în chart-urile internaționale (no. 3 în Norvegia, no. 4 în Germania, no. 12 în UK), semn că fanbase-ul trupei rămâne de nezdruncinat. 

Discul chiar sună bine și are o vitalitate remarcabilă pentru o formație ajunsă la o asemenea etate. Între opusurile târzii A-ha, eu îl pun categoric peste Cast in Steel, dar puțin sub MTV Unplugged, care-i sensibil mai curajos și mai inventiv.

Update 3:

Hunting High Low a ajuns la a coișpea reeditare în 2023, tura asta în variantă “super deluxe”, pe șase discuri de vinil. 

Pe lângă albumul propriu-zis, în pachet mai sunt cinci volume cu înregistrări demo, versiuni de single, variante extinse, “B-sides” și “early mixes”. Adică tot ce s-a găsit prin dulapuri din vremea conceperii materialului, plus booklet de 64 de pagini, povești, poze, frumos.

Costă desigur o tonă de bani, dar evident că în lumea largă se găsesc maniaci dispuși să cumpere, chiar dacă mai au acasă cel puțin vreo cinci ediții ale albumului.

Bine, n-am dreptul să comentez prea mult de țăcăneala lor, că eu scriu această enciclopedie și după zece ani abia am ajuns la Al.  

În iunie 2023 a venit o veste din tabăra Savoy, care au scos un single, Lonely Surfer, prefigurând un nou “full-lenght”, după cinci ani de pauză. 

Lonely Surfer e drăguț, romanțios, la intersecția dintre retro-surf, jangle pop și shoegaze, în ton cu ce s-a mai întâmplat prin indie rockul târziu. Revenim cu amănunte.

Update 4:

După ce au făcut “teasing” cu alte câteva single-uri, Savoy au lansat albumul anunțat, Under, în februarie 2024. 

Under le-a fost inspirat celor doi soți de sentimentele de singurătate iscate de mutarea lor recentă în California. Muzical, albumul este o colecție de indie pop grațios și melancolic, cu dezvoltări baroce în orchestrație. Se simte și o admirație firească pentru Beatles.

---

Referinţe bibliografice:

• Oficial: a-ha.com, a-ha – True North, Facebook, Instagram, SoundCloud, TikTok, Twitter, Vevo, YouTube
• Baze de date: Acclaimed Music, AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, Metacritic, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Songfacts, Spirit of Rock, Sputnikmusic, Tunefind, uDiscoverMusic, Wikipedia
• Publicații: Albumism, American Songwriter, Brooklyn Vegan, Buzzfeed, Consequence, FIP, Goldmine, laut.de, musicOMH, NME, Norway Rock Magazine, Penny Black Music, Pitchfork, PopMatters, Record Collector, Rolling Stone Germany, Slicing Up Eyeballs, Spectrum Culture, Spin, Stereogum, The Guardian, The Quietus, XS Noize
• Charts: Billboard, Official Charts
• Fans: A-ha bootlegs, a-ha diary, A-ha Forever, A-ha France, a-ha Full Concerts HD, a-ha Full Live Show HD, a-ha live, A-ha Wikia, a-hadiscography.com, a-ha4ever.com, Harketsvilla, The A-ha Archive, The a-ha Library, The Greatest Norwegian Band, The Knights Of Pop
• Altele: encyclopedia.com, George Starostin, Music Video Wiki, vgost