Jan Akkerman

Mostră de înţelepciune:

„În 1977 a realizat un nou LP, “self-titled”, pe care fanii săi îl identifică drept “Guitar in Bed”. Asta pentru că pe copertă îl observăm pe protagonist tolănit în pat, “half naked”, alături de un fel de chitară semi-antropomorfă, care-l gâdilă pe spate.

Îi las pe experții în psihanaliza kitschului să descifreze mesajul, pentru că muzica de pe disc sună chiar foarte bine. Cred că Guitar in Bed este cea mai izbutită creație din vastul catalog al lui Akkerman, punând la socoteală și ce a făcut cu Focus.”


Naştere: 

  • 24 decembrie 1946, Amsterdam, Noord-Holland, Olanda

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Chitarist virtuoz, cunoscut în special ca membru în Focus, cea mai importantă trupă prog-rock din Europa continentală. Cariera lui Jan Akkerman a început însă cu niște ani buni înainte de apartenența la Focus și a continuat mult și bine după despărțirea de respectivul combo.

La începutul anilor ‘60, Akkerman a fost unul dintre pionierii muzicii rock’n’roll din Olanda. Deși cumplit de tânăr, talentatul muzicant era lider la Johnny and His Cellar Rockers, o formație de chitări electrice, după modelul Shadows/Ventures.

Până la finele decadei, artistul a trecut prin inevitabilele etape beat (cu The Hunters) și hippie (cu Brainbox), intercalate de un prim LP solo de jazz. Spre finalul lui 1969, Akkerman a fost cooptat în Focus, formație cu care a rămas vreme de șase ani, dobândind faima la nivel internațional.

Chitaristul a realizat două albume pe cont propriu și în epoca Focus. După ce a părăsit trupa, catalogul său a căpătat proporții uriașe, cu realizări aproape anuale până pe la sfârșitul secolului.

Ca artist solo, Akkerman a cam întinat idealurile prog-rock, pendulând constant între diverse stiluri muzicale. În anumite momente a ajuns chiar la disco sau house, dacă-ți poți imagina. Însă grosul albumelor sale tinde spre un jazz-fusion melodios și numai asta era suficient să intre în dizgrația snobilor prog.

Am spus că Akkerman este un virtuoz, dar să nu-ți imaginezi că o freacă până la epuizare, precum așa numiții ”shredders” metaliști. Profund preocupat să balanseze execuțiile tehnice cu transmiterea unor emoții, omul nostru poate fi caracterizat mai degrabă ca un descendent al maeștrilor chitării de jazz, de genul Django Reinhardt sau Wes Montgomery.

Dar mai bine să-l las chiar pe artist să-și descrie arta. Iată ce spunea flăcăul într-un interviu pentru revista Guitar Player, din 1975:

“I might say so, yeah, I’m a technical player from what I hear around me, but just technique is not my trip. It’s musical technique. Like playing beautiful things, but also technically perfect.”

Akkerman și-a format un stil distinct de interpretare, izvorât din libertatea jazzului, dar înrâurit în egală măsură de energia rock’n’roll-ului și rigurozitatea muzicii clasice. Flăcăul are ambiția măreață de a fi un chitarist complet, după cum sugerează și titlul unuia dintre discurile sale.

Totuși, calitatea creațiilor lui Akkerman lasă adesea de dorit, mai ales în etapele mai târzii ale carierei, când artistul a început să cadă tot mai frecvent în păcatul crunt al platitudinii.

Evaluarea operei akkermaniene se aseamănă cu exercițiul de cernere a grâului de neghină. Însă la final, în hambarul olandezului rămân câteva opusuri remarcabile, ce îi asigură locul în galeria marilor chitariști jazz-rock ai planetei.

Jan Akkerman s-a născut la Amsterdam, în Ajunul Crăciunului din 1946, într-un moment în care speranțele omenirii începeau să reînflorească.

Micuțul a luat primele lecții de chitară de la vârsta de 5 ani. A mai crescut puțin și a devenit fascinat de rock’n’roll, o muzică foarte proaspătă la vremea respectivă.

Interesant că rock’n’roll-ul a pătruns în Olanda prin intermediul populației indo (metișii olandezi repatriați după obținerea independenței Indoneziei). Scena indorock din cartierul Indische Buurt al Amsterdamului l-a influențat enorm pe puberul Jan.

La frageda vârstă de 12 ani, chitaristul a devenit membru în Friendship Sextet, un combo ce interpreta cover-uri după Elvis, Bill Haley, Buddy Holly ș.a.m.d.

După doi ani petrecuți cu Friendship Sextet, Jan și-a înființat propria trupă, botezată Johnny and His Cellar Rockers.

Deja la vremea aia, în Europa se aflau la mare modă cvartetele instrumentale ca The Shadows sau The Ventures, pe care-și dorea să le emuleze și junele Jan. Johnny and His Cellar Rockers era însă un cvintet, cu doi chitariști ritmici care-l susțineau pe liderul de 14 ani.

În componența Cellar Rockers s-a aflat și Jacob “Cocky” Akkerman, frățiorul lui Jan, la rândul lui chitarist, dar bineînțeles nu de același nivel. La un moment dat, prin trupă a trecut și bateristul Pierre van der Linden, care peste ani a ajuns și el la Focus.

Johnny and His Cellars Rockers a debutat în 1961 cu discul-single Exodus/Melody in F. Ambele melodii sunt prelucrări, prima după tema filmului eponim, iar cea de a doua după o compoziție a lui Arthur Rubinstein.

În anii următori, formația a realizat alte câteva single-uri și EP-uri cu cover-uri după șlagăre europene sau hituri rock’n’roll.

De asemenea, Johnny and His Cellar Rockers a servit și ca “backing band” pentru câțiva cântăreți olandezi foarte populari, precum Wanda, Art Brouwer, Trea Dobbs, duoul Blue Diamonds sau Karin Kent.

În ciuda tinereții lor, cei de la Johnny and His Cellar Rockers sunau formidabil pentru acele vremuri, cu un Akkerman sclipitor încă din stadiul timpuriu al evoluției sale artistice.

Aproape de finalul activității, în 1963, formația s-a raliat noilor tendințe din muzica rock și l-a recrutat pe Paul Hubert, cântăreț și chitarist, alături de care a imprimat două noi single-uri.

I Love You (Yes I Do)/Why, din 1964, conține în premieră piese proprii, cu Akkerman drept co-autor, în timp ce succesorul Close Your Eyes este de fapt un cover după All My Loving (Beatles), cu Be-Bop-a-Lula lui Gene Vincent pe fața B.

Cât timp a băgat cu Cellar Rockers, Jan și-a făcut și studiile la liceul de muzică din Amsterdam, unde și-a consolidat baza teoretică și a dobândit noi cunoștințe în domeniul clasic.

La jumătatea anilor ‘60, pe când se afla într-o excursie în Anglia, junele artist a asistat la un concert al lăutarului și chitaristului Julian Bream, un mare interpret al muzicii din epoca elisabetană.

Akkerman a rămas vrăjit de măiestria lui Bream și s-a apucat să studieze intens lăuta și chitara clasică. Mai târziu a prins curaj și a introdus cele două instrumente în arsenalul său de scenă și de studio, fapt ce i-a sporit reputația de muzicant polivalent.

Dar ne întoarcem deocamdată în 1965, când Akkerman a pus bazele unei noi formații: The Hunters. A avut alături și vreo doi colegi din ultima versiune Cellar Rockers, între care și amintitul Paul Hubert.

Cel dintâi single The Hunters cuprinde două preluări după Dylan, Mr. Tambourine Man și It Ain’t Me Babe, în spiritul folk-rock proaspăt patentat de The Byrds și The Turtles.

În 1966, formația a repurtat un mare hit în Olanda cu Russian, Spy and I, o creație originală, influențată de etapa Rubber Soul a Beatles-ilor, cu un “drop” etno-surf în stilul lui Dick Dale.

A urmat o curiozitate numită Janosh (and His Big White Poodle), un soi de “nursery rhyme” rochist cu rezonanțe din folclorul unguresc.

Akkerman și prietenii lui din The Hunters și-au continuat adaptarea din mers la tendințele mereu schimbătoare din muzica rock a epocii. Single-ul I’m the King (1967) înclină puternic spre soul, cu secție de brass adăugată, pentru ca urmașul său, Strange Things Appear (1968), să îmbrățișeze pasional psihedelismul de rit britanic.

The Hunters și-a încetat existența în 1968, Jan Akkerman îndreptându-se iarăși spre noi orizonturi sonore.

În acel an, flăcăul a tras primul LP solo, Talent for Sale (reeditat și ca Guitar for Sale). Acesta constituie o tentativă de calchiere a sound-ului soul-jazz din State.

Între melodiile interpretate se află Bag’s Groove (Modern Jazz Quartet), Mercy, Mercy, Mercy (Cannonball Adderley Quintet), What’d I Say (Ray Charles), Green Onions (Booker T & The MG’s) sau Ode to Billie Joe (Bobbie Gentry).

Cu toată pasiunea și priceperea lui, tânărul olandez nu atinge nici pe departe nivelul barosanilor de peste Atlantic. Talent for Sale prezintă interes doar pentru fanii înfocați ai interpretului.

Dacă nu ții neapărat să auzi toată opera lui Akkerman, dar vrei să explorezi ceva chitariști de jazz din perioada aia, îți recomand călduros niște Wes Montgomery, Grant Green, George Benson sau pe emigrantul ungur Gábor Szabó.

În timp ce înregistra Talent for Sale, Jan s-a împrietenit cu niște flăcăi pe nume Brainbox și s-a hotărât să intre în trupa lor.

Brainbox practica un blues-rock cu tentă psihedelică, inspirat de ce se petrecea pe vremea aia dincolo de Marea Nordului, în Englitera. Pe post de solist vocal se afla Kaz Lux, un răgușit cu personalitate. Ceilalți membri erau fostul “cellar rocker” Pierre van der Linden și basistul André Reijnen.

Odată cu sosirea lui Akkerman, Brainbox a tras single-ul de debut, excelentul Down Man. Combinația superbă de chitară electrică și acustică îmi amintește de anumite faze de la Led Zeppelin.

Lansat prin 1969, Down Man a fost urmat la scurt timp de primul LP al trupei, autointitulat. Cinci dintre cele șapte cântece sunt preluări, dar cei de la Brainbox aveau suficientă imaginație încât să nu se transforme într-un “cover band” prăpădit. Desigur, partiturile de chitară ale lui Akkerman joacă un rol fundamental în acest sens.

Track-ul de deschidere, Dark Rose, este un blues-rock accelerat, cam în stilul Ten Years After. Tot pe acolo se plasează și interpretările după Baby What You Want Me To Do (Jimmy Reed) sau Sinner’s Prayer (Lowell Fulson).

Brainbox abordează cu rezultate agreabile și Summertime-ul lui Gershwin, dar și două piese de factură folk-rock.

Reason to Believe, al lui Tim Hardin, e interpretat cam unu la unu. În schimb, Scarborough Fair, preluat via Simon & Garfunkel, pot spune că reprezintă adevăratul “highlight” al albumului. Olandezii fac din vechea baladă englezească un “nugget” psihedelic, o contribuție semnificativă la reușita acestui demers având și invitatul-flautist Tom Barlage.

Albumul se încheie cu Sea of Delight, un jam gigantic de peste 17 minute, ce i-a determinat pe mulți să-i catalogheze pe Brainbox ca precursori ai muzicii prog în Olanda.

Mie Sea of Delight mi se pare cam dezlânat. Greu de urmărit dacă n-ai același dealer pe care-l aveau Akermann și prietenii lui în îndepărtatul an 1969.

LP-ul Brainbox a avut un succes considerabil în țara de baștină și a trezit și ceva ecouri internaționale. Însă Akkerman n-a stat prea mult în formație.

Cândva spre sfârșitul lui ‘69, chitaristul s-a suit pe scenă pentru un jam cu rivalii de la Trio Thijs van Leer, fapt ce l-a ofensat atât de tare pe amicul Kaz Lux încât l-a dat afară din trupă.

Îți dai seama că Akkerman n-a rămas șomer. Flăcăul s-a integrat rapid în comboul lui van Leer, care a fost redenumit atunci Focus.

Extravagantul Thijs van Leer este poate cel mai proeminent flautist din muzica rock, după Ian Anderson, bineînțeles. Omul jonglează totodată și cu orga Hammond, pianul și alte instrumente cu clape, plus că din când în când scoate și niște vocalize stranii, care impregnează o savoare aparte muzicii Focus.

Akkerman și van Leer au alcătuit un tandem creativ redutabil, care a propulsat Focus în elita mondială a rockului progresiv.

Atâta ca amândoi avea niște ego-uri colosale și se luau permanent la harță, motiv pentru care colaborarea lor nu a rezistat prea mult timp. Însă ce au făcut la Focus în prima jumătate a anilor ‘70 rămâne o pagină de aur în istoria rockului olandez și universal.

Din line up-ul original Focus mai făceau parte basistul Martijn Dresden și bateristul Hans Cleuver. Cvartetul proaspăt format a obținut un angajament important ca “pit band” pentru reprezentația olandeză a musicalului Hair.

Membrii Focus au luat parte și la înregistrarea unui album cu muzica spectacolului, petrecută la începutul lui 1970.

În aceeași perioadă, formația a tras la Londra și cântecele ce au constituit primul său LP. Acesta a apărut abia în toamnă, sub titlul Focus Plays Focus. Varianta internațională, publicată anul următor, a fost rebotezată In and Out of Focus, nume încetățenit apoi pentru toate reeditările ulterioare.

Pe vremea lui In and Out of Focus, formația se străduia încă să-și contureze o identitate distinctă, fiind puternic influențată de pionierii prog din UK, adică de Moody Blues, Procol Harum, Jethro Tull sau Pink Floyd.

Cele mai bune piese sunt instrumentalele Focus și Anonymus, ultima asemănându-se cu Jethro Tull într-o versiune mai funky.

Bucățile cu voce înclină spre un fel de psychedelia umoristică, la intersecția dintre Beatles-ul târziu, Floyd-ul timpuriu și The Bonzo Dog Doo-Dah Band. Îmi place mai ales Sugar Island, care face referire la Cuba, ironizându-i pe exploatatorii nord-americani.

Interesant că soliștii nu sunt creditați pe copertă, dar din câte se pare partiturile vocale au fost împărțite de van Leer, Dresden și Cleuver.

La începutul lui 1971, Focus a realizat House of the King, un “non-album single” scris de Akkerman. Un cântec 100% instrumental, condus de flautul lui van Leer, House of the King este probabil cea mai izbutită pastișă Jethro Tull ever.

Single-ul a pătruns în Top 10 olandez, reușind să intre și în alte chart-uri din Europa. Piesa a fost inclusă apoi pe toate reeditările albumului de debut.

Între timp, Akkerman și van Leer s-au apucat serios să-și dea la gioale. Chitaristul era nemulțumit de Dresden și Cleuver, iar van Leer nu voia să se despartă de ei. Trupa a ajuns în pragul desființării la sfârșitul lui 1970.

Până la urmă amicul Thijs și-a trădat vechii tovarăși a acceptat înlocuirea lor cu aleșii lui Jan, eternul Pierre van der Linden și basistul Cyril Havermans.

Al doilea album Focus, denumit Focus II în Olanda și Moving Waves în lumea largă, avea să apară în toamna lui 1971, fiind imprimat cu participarea celor doi nou sosiți. Producătorul discului a fost legendarul Mike Vernon.

Moving Waves se deschide cu Hocus Pocus, o capodoperă a muzicii rock. Hocus Pocus se bazează pe un riff criminal în stil hard rock, inventat de maestrul Akkerman.

Caracterul maniacal al piesei este întărit însă de intervențiile periodice ale lui van Leer, care se sparge în figuri cu un yodel țăcănit, vocalize în falsetto, scat singing, iar apoi și niște fluierături (acompaniate de acordeon!). Nu știu de ce am impresia că Focus au vrut de fapt să-i ironizeze subtil pe confrații de la Deep Purple.

Hocus Pocus a atras atenția maselor largi cu o întârziere considerabilă, în decembrie 1972, odată cu apariția formației în emisiunea TV The Old Grey Whistle Test, de la BBC2.

Single-ul Hocus Pocus a urcat apoi spectaculos în topurile internaționale, ajungând no. 20 în UK și no. 9 în US. Melodia avea să fie folosită de-a lungul anilor în numeroase reclame, filme sau emisiuni TV.

Moving Waves a obținut de asemenea clasări foarte înalte în cele mai importante chart-uri. În Marea Britanie s-a aflat la un pas de locul 1, în timp ce în Statele Unite s-a situat pe poziția a 8-a.

Dacă te aștepți ca tot discul să sune ca Hocus Pocus vei fi dezamăgit crunt. Odată încheiat iureșul primei piese din program, formația cade subit în butoiul cu melancolie și o ține în miniaturi de rock cameral până aproape de finalul feței A.

Fața B este ocupată în întregime de grandioasa suită Eruption, care durează aproape 23 de minute, fiind împărțită în vreo 15 secvențe. Lucrarea se vrea un fel de reinterpretare cu mijloacele rockului instrumental după Euridice, una dintre primele opere cunoscute, scrisă pe la 1600 de Jacopo Peri.

Odată cu acest al doilea album, Focus s-a consacrat ca formație predominant instrumentală, cu intervenții vocale sporadice, de cele mai multe ori cu caracter non-lexical.

Totuși, pe Moving Waves există o excepție notabilă, frumoasa piesă de titlu, unde van Leer cântă în toată regula, pe versuri traduse din poetul sufi Inayat Khan.

În vara lui 1971, Focus a suferit o nouă modificare de componență. Locul lui Havermans a fost luat de un alt basist talentat, pe nume Bert Ruiter.

Trupa a revenit în 1972 cu un ditamai dublu LP, intitulat Focus 3. Olandezii au dat încă odată lovitura, cu splendidul single Sylvia. Acesta s-a cățărat până pe poziția a 9-a în clasamentul britanic, dar la nord-americani n-a ajuns mai sus de locul 89.

Ca și Hocus Pocus, Sylvia este o bucată cu precădere instrumentală, dar de cu totul altă natură, infinit mai romantică. Akkerman se dezlănțuie în riffuri și arpegii glorioase, contrapunctate de orga lui van Leer, care de data asta execută doar niște vocalize scurte, pe la jumătatea cântecului.

Grosul dublului album Focus 3 constă din două jam-uri extinse: Answers? Questions! Questions? Answers! (14 minute) și Anonymus II (26 de minute). Pe cel dintâi, Akkerman bagă solouri cât încape, demonstrând varietatea tehnicii sale de interpretare.

Anonymus II le oferă prilejul tuturor flăcăilor din trupă să-și arate mușchii. Chitaristul se apucă la un moment dat de un solo și nu-l mai lasă decât după vreo șase minute, când își face intrarea amicul van der Linden.

Dintre bucățile scurte de pe Focus 3 aș mai remarca Love Remembered (o mică reverie cu chitară acustică și flaut), Carnival Fugue (o fugă pe ritm de rock, cu finiș euforic, aproape brazilian) și Elspeth of Notthingham (o compoziție în stil elisabetan, cu Akkerman solo la lăută).

Tot în 1972, maestrul Jan a găsit timp să lanseze al doilea album solo al vieții, straniul Profile. Fața A constă dintr-un jam psihedelic de 20 minute, denumit Fresh Air. Piesa a fost imprimată în trio, cu Bert Ruiter și Pierre van der Linden (adică Focus fără van Leer).

Vreau să zic că e o nebunie totală ce face Akkerman acolo. Imaginează-ți o îmbârligătură de Jimi Hendrix, Frank Zappa și John McLaughlin (varianta Mahavishnu), ca să realizezi cât de departe a putut să se ducă omul.

În schimb pe fața B avem șapte cântece, majoritatea cu Akkerman solo, la lăută sau chitară clasică. Repertoriul olandezului include melodii din Anglia renascentistă și Italia romantică, plus vreo două compoziții proprii de factură cultă. Tam-nesam, între ăstea mai găsim și două instrumentale rock nesărate.

Habar n-am ce a fost în capul lui Akkerman când a conceput un asemenea disc eclectic, care a ieșit memorabil pe o față și neglijabil pe cealaltă.

Anul următor, olandezul a produs încă o surpriză, realizând albumul Tabernakel. Acesta este un tribut pentru idolul său Julian Bream.

Pe cea mai mare parte din LP, Akkerman bagă la lăută și chitară acustică, intepretând creații ale lui John Dowland și ale altor compozitori ai Renașterii engleze (Francis Pilkington, Anthony Holborne, Thomas Morley).

În ceea ce privește înregistrările în variantă solo, Jan sună cât se poate de convingător. Există însă vreo două piese orchestrate care ridică niște semne de întrebare.

Spre exemplu, nu înțeleg care-i rostul ritmului plat de tobe de la Britannia lui Dowland. Însă momentul cel mai prost al albumului rămâne cover-ul bombastic de la House of the King, cu flautul solist substituit de o chitară electrică cu efect de sitar.

Tabernakel se sfârșește spectaculos cu Lammy, o suită pentru cor, orchestră și combo de rock, ce durează 14 minute. Lucrarea a fost compusă și aranjată de Jan Akkerman împreună cu nord-americanul George Flynn.

Lammy te poartă nonșalant printr-un mileniu de muzică, de la cânturile gregoriene până la rock și funk. Rezultatul final e neașteptat de coerent, infirmând categoric previziunile de kitsch pompos ale cârcotașilor.

Special pentru rochiștii bătrâni, menționez că pe Lammy și House of the King, Akkerman a beneficiat de o secție ritmică de lux, alcătuită din basistul Tim Bogert și bateristul Carmine Appice (Vanilla Fudge, Cactus, Beck, Bogert & Appice).

În același an, Jan l-a ajutat semnificativ pe Peter Banks (chitaristul original de la Yes) la realizarea primului său album solo, Two Sides of Peter Banks. Cu acel prilej, olandezul a făcut echipă și cu un baterist pe nume Phil Collins.

Între timp, la Focus s-a stârnit iar scandalul. Akkerman și van Leer nu se mai puteau înghiți nici cu lămâie. Zâzânia era așa de mare, încât formația a intrat degeaba în studio în primăvara lui 1973, nereușind să finalizeze albumul programat.

Salvarea a venit de la producătorul Mike Vernon, care a luat înregistrarea unui concert de la Rainbow Theatre, din Londra, și a bibilit-o până a ieșit din ea cel dintâi material live al trupei, intitulat Focus at the Rainbow.

Comboul olandez a interpretat bucăți ca Answers? Questions! Questions? Answers! sau Eruption. Bineînțeles, spre final, flăcăii au dat-o pe Hocus Pocus și Sylvia. Hocus Pocus este interpretat la o viteză năucitoare, speed metal de-a dreptul, cu noi aluzii umoristice.

În perioada lansării Focus at the Rainbow, petrecută în toamna lui ‘73, van der Linden a decis să se care din formație. Sau l-a dat van Leer afară, nu e prea clar. În locul lui a fost adus un baterist britanic, numitul Colin Allen (ex-Zoot Money, John Mayall, Stone the Crows).

Tensiunea creștea la cote alarmante în interiorul trupei, dar Focus se ținea încă sus pe val. Akkerman devenise unul dintre cei mai vogă chitariști ai momentului. Poate chiar cel mai în vogă, dacă ne luăm după sondajul revistei Melody Maker din 1973, care l-a plasat pe olandez pe prima poziție între chitariștii lumii, deasupra lui Eric Clapton, Steve Howe, John McLaughlin, Jimmy Page et al.

În primele luni ale lui 1974, Focus a înregistrat cu chiu, cu vai al patrulea album de studio, Hamburger Concerto. Relațiile dintre membrii grupului se deterioraseră în așa hal încât van Leer, Ruiter și Allen înregistrau ziua, iar Akkerman venea la studio pe înserat, când era sigur că ăilalți și-au luat tălpășița.

Însă Hamburger Concerto a ieșit surprinzător de bine. E drept, nu mai există niciun cântec cu lipici la popor, ca Hocus Pocus sau Sylvia, dar bucăți ca Harem Scarem și mai ales Birth își pot revendica oricând un loc printre cele mai reușite creații din catalogul Focus.

Piesa de titlu este o altă suită vastă, bazată pe Variațiuni pe o temă de Haydn, de Johannes Brahms. Chiar dacă au avut o sursă de inspirație extraordinar de cultă, flăcăii nu s-au luat foarte în serios și au impregnat o serie de nuanțe amuzante lucrării, pornind chiar de la titlul acesteia.

Presați de contractul cu EMI, care prevedea un album pe an, cei de la Focus au bifat anul 1975 cu LP-ul Mother Focus, după o sesiune scremută ce a dus la concedierea lui Colin Allen.

Adio lucrări de amploare, jam-uri interminabile și solouri colosale. Olandezii au dat-o pe un jazz-rock lejer cu accente funky, piesele având toate în jurul a trei minute.

Maniacii prog-ului privesc Mother Focus ca pe o calamitate, dar cum nu mă număr printre ei, mie mi se pare un disc agreabil, cu toate tendințele lui de muzică de lift. Pe de altă parte e adevărat că Mother Focus se află departe de ceea ce aștepta poporul de la formație.

Cvartetul a plecat apoi în turneu, dar devenise clar pentru toată lumea că treaba nu mai merge absolut deloc. Dinspre scenă se răspândea un damf puternic de lehamite și discordie, cei de la Focus pierzând practic orice focus.

Amicul van Leer a ajuns la concluzia că trupa mai putea avea un viitor numai dacă-l izgonește pe Akkerman. Și până la urmă asta a și făcut, în primăvara lui 1976.

Focus a continuat cu jazzistul belgian Philip Catherine la chitară, dar povestea n-a mai ținut decât vreo doi ani și ăia mai mult datorită încăpățânării lui van Leer de a baricada drumul mortului spre groapă.

Cei avizi să-l audă pe Akkerman cu Focus mai au la dispoziție și compilația Ship of Memories, apărută la puțin timp după plecarea sa din formație. Ship of Memories colectează diverse “leftovers” din perioada 1970-75, având destul de puțin de oferit celor care nu-s obsedați de comboul olandez.

După ce a rupt-o cu van Leer, Akkerman și-a urmat destinul de artist solo, cu rezultate mixte, după cum am spus încă din introducerea articolului.

Cândva pe la jumătatea anilor ‘70, chitaristul olandez a susținut un jam session televizat cu Paco De Lucia, ajuns în secolului XXI și pe YouTube.

Jan mărturisea mai târziu că a trăit o experiență unică. În momentul în care De Lucia a pus mâna pe instrument s-a simțit de parcă ar fi decolat un avion cu reacție de lângă el.

Dar în cele din urmă s-a descurcat. A avut suficientă înțelepciune să nu vină cu o chitară spaniolă pe terenul maestrului, găsind mult mai ușor inspirație să improvizeze alături de acesta la chitară electrică.

Proaspăt ieșit din Focus, Akkerman s-a împăcat cu Kaz Lux, vechiul tovarăș de la Brainbox, împreună cu care s-a pus să înregistreze un album. Realizat în 1976, materialul a fost numit după personajul biblic Eli (Ilie, îl știi).

Cine a așteptat o reuniune Brainbox sau o continuare akkermaniană pentru Focus s-a înșelat amarnic. Eli are o atmosferă aparte, stranie și familiară în același timp, cei doi artiști adaptând într-o manieră proprie elemente de jazz, soul și funk. Muzica lui Akkerman și Lux se aseamănă mai degrabă cu creațiile celor de la Steely Dan, decât cu rockul progresiv.

De pe Eli țin să remarc piesa de titlu (cu Lux a capella pentru o bună bucată de timp), Can’t Fake a Good Time (un “white boy funk” sau “dutch boy funk”, mai bine zis) și Naked Actress (un moment cu puternică încărcătură poetică, mai mult recitat decât cântat de Lux).

Dintre melodiile instrumentale, care constituie aproape jumătate din tracklist, se evidențiază  Tranquillizer, un blues cu drum machine, “device” ce reprezenta o noutate absolută la vremea respectivă. Trebuie spus că mașina de ritm este folosită într-un mod foarte inteligent și pe Naked Actress.

Eli s-a bucurat de mare succes în Olanda, unde a obținut premiul Edison, cea mai importantă distincție din industria muzicală națională. În schimb, turneul de promovare în UK a fost un dezastru, probabil și din cauză că fanii britanici visau la un “revival” Focus din partea lui Akkerman.

Eliberat de presiunea vechii sale formații, chitaristul și-a văzut nonșalant de drumul lui de artist solo. În 1977 a realizat un nou LP, “self-titled”, pe care fanii săi îl identifică drept “Guitar in Bed”. Asta pentru că pe copertă îl observăm pe protagonist tolănit în pat, “half naked”, alături de un fel de chitară semi-antropomorfă, care-l gâdilă pe spate.

Îi las pe experții în psihanaliza kitschului să descifreze mesajul, pentru că muzica de pe disc sună chiar foarte bine. Cred că Guitar in Bed este cea mai izbutită creație din vastul catalog al lui Akkerman, punând la socoteală și ce a făcut cu Focus.

În epoca aia prog-rockul devenise passé, așa că olandezul i-a întors spatele și s-a reorientat spre jazz-fusion. Surprinzător pentru unii, nu a luat-o pe urmele unor mega-virtuozi ca John McLaughlin sau Allan Holdsworth, preferând o altă cale, impregnată de finețuri armonice, tonuri “clean” de chitară și groove-uri subtile de funk.

Pe Guitar in Bed, Akkerman scoate la înaintare o serie de solouri fantastice, dar evită elegant atitudinea de “el lider maximo”, integrându-se în țesătura sonoră mai vastă a ansamblului.

Imensa majoritate a discului a fost trasă alături de un combo alcătuit din Joachim Kühn (keyboards – unul dintre cei mai mari jazziști nemți), Cees van Der Laarse (bas), italo-belgianul Bruno Castellucci (tobe) și japonezo-indonezianul Nippy Noya (percuție, mai târziu la Farfarello). Toți aceștia vor continua să lucreze cu Akkerman și în următorii ani, ajutându-l să-și definească o etapă importantă din carieră.

LP-ul Guitar in Bed debutează cu Crackers, cea dintâi mostră de eurofunk, calm, detașat, văduvit de ardoarea afro-americană, dar nu lipsit de farmec său specific.

Urmează Angel Watch, cel mai lung cântec de pe disc, care începe cu un pasaj liric de circa trei minute, prilej cu care intră în scenă sublimele orchestrații de coarde realizate de britanicul Michael Gibbs.

Pe la minutul 3, secția ritmică accelerează spectaculos și Angel Watch se transformă într-un jam jazz-funk de toată frumusețea, cu improvizații de mare clasă ale lui Akkerman și Kühn.

După asta vine introspectivul Pavane, cu influențe clasice subliniate prin ornamentațiile de flaute și coarde concepute de Gibbs.

Streetwalker rămâne cel mai senzual moment al discului. Se aseamănă cu instrumentalele smooth soul în genul Isaac Hayes sau Love Unlimited Orchestra, dar cu spații generoase pentru improvizație.

Excelent și Skydancer, cu tendințe lui psihedelice, induse mai ales de staccato-ul recurent al lui Akkerman. De mare efect și percuțiile lui Nippy Noya.

Pe Floatin’, conducerea este preluată de invitatul special Pierre van der Linden. Bătăile sale susținute îl impulsionează pe Kühn să divagheze captivant la Fender Rhodes. Interesant că Akkerman stă cuminte de data asta și face treabă de “sideman”.

Pe ultimul track, diafanul Gate to Europe, olandezul trece la chitară acustică, acompaniat doar de orchestra de coarde. Piesa oferă indicii asupra unuia dintre proiectele viitoare ale artistului.

Guitar in Bed a fost deosebit apreciat pe scena fusion europeană. Drept urmare, Jan Akkerman s-a ales cu o invitație la festivalul Montreux din 1978.

Cu acel prilej a imprimat LP-ul intitulat simplu Live. Cea mai mare parte a programului este alcătuită din teme de pe Guitar in Bed, mai exact Skydancer, Crackers și Pavane. Pe lângă acestea mai avem Tommy (prelucrare jazzificată după un fragment din suita Eruption) și Azimuth (o bucată nouă, tot pe bază de funk).

Bineînțeles, Akkerman nu și-a permis să care în turneu orchestra de coarde. În schimb, în locul acesteia avem trei rânduri de clape, mânuite de Jasper van ‘t Hof, Willem Ennes și Tom Barlage (ultimul se mai ocupă și cu suflatul în saxofon).

Secția ritmică a rămas aceeași ca pe Guitar in Bed, cu magnificii Cees van Der Laarse, Bruno Castellucci și Nippy Noya.

Septetul condus de Akkerman funcționează de minune și stârnește entuziasmul publicului spectator, după cum se aude și pe disc. Chitaristul reiterează maniera de interpretare din studio, balansând solourile strălucitoare și momentele în care se subsumează ansamblului.

LP-ul ține doar 35 de minute, deși prezența olandezului pe scena de la Montreux a fost mai îndelungată. Pe YouTube nu există filmări cu formația, în schimb găsim un recital solo, plus apariția lui Akkerman ca invitat special al lui Paco De Lucia, ambele din cadrul aceleiași ediții de festival.

Anii 1977-78 au reprezentat o a doua epocă de aur a carierei lui Jan Akkerman, după cea a albumelor Moving Waves și Focus 3. În afară de Guitar in Bed și Live, chitaristul a realizat atunci alte două discuri deosebit de interesante, în colaborare cu muzicanți valoroși din sfera jazzului.

Primul dintre acestea a fost Prism, disc înregistrat în 1977, împreună cu marele clarinetist Tony Scott.

Prism (republicat mai târziu cu titlul Meditation) reprezintă o colecție de improvizații magistrale ale celor doi muzicanți. Scott și Akkerman sunt propulsați de un groove solid, închegat de o secție ritmică originară din Benelux, cu Chees Schrama (pian), Wim Essed (chitară bas) și Bruno Castellucci.

Amatorii de delicii fusion semi-obscure trebuie să asculte neapărat LP-ul Prism/Meditation. Track-ul meu preferat e Under the Bo Tree, cu solouri halucinante ale co-liderilor, pe un fundal ritmic proto-drum’n’bass.

În 1978 a apărut și LP-ul Aranjuez, rod al conlucrării lui Jan Akkerman cu orchestratorul neamț Claus Ogerman, renumit pentru colaborările sale cu Billie Holiday, Frank Sinatra, Antonio Carlos Jobim, Bill Evans, Stan Getz, Wes Montgomery, George Benson și mulți, mulți alții.

Pe Aranjuez, Akkerman improvizează în stil jazzy elegant, cu susținerea unei orchestre de coarde ce-l are ca aranjor și dirijor pe maestrul Ogerman. Rezultatul este magic, reprezentând încă o culme a creației chitaristului olandez. N-au mai fost prea multe în următorii zeci de ani, din păcate.

Pe lângă Adagio din Concierto De Aranjuez, de Joaquín Rodrigo, albumul cuprinde interpretări după trei compoziții de Heitor Villa-Lobos (Modinha, The Seed of God, Bachianas Brasileiras No. 5), ca și după Españoleta (de Gaspar Sanz) și Pavane pour une infante défunte (de Ravel). Acestora li se adaugă și două creații ale protagoniștilor: Nightwings (de Ogerman) și Love Remembered (de Akkerman, cunoscută de pe Focus 3).

În perioada respectivă, olandezul a continuat să coopereze strâns și cu prietenul Joachim Kühn. Mai întâi a apărut ca invitat special pe LP-ul Sunshower, realizat de Joachim Kühn Band în 1978.

În același an, Kühn și Akkerman au înregistrat albumul Live! The Kiel Concert – The Stuttgart Concert, ce cuprinde practic două variațiuni pe aceeași temă: Santa Barbara, scrisă de pianistul neamț. Destul de interesant pentru fanii celor doi muzicanți.

Următorul material solo al lui Akkerman s-a numit în mod misterios Jan Akkerman 3, fiind lansat în 1979. După eurofunkul distant și rece de pe Guitar in Bed, olandezul a încercat de această dată să aproximeze sound-ul disco-funk cel mai autentic.

Asta a pus bomboana pe colivă pentru snobii prog, care se smiorcăie și acum pe site-urile de specialitate. Dar mie îmi place mai mult Earth, Wind & Fire decât Emerson, Lake & Palmer și vreau să zic că Jan Akkerman 3 a ieșit foarte bine, ca un adevărat soundtrack pentru croaziera din vis.

Orchestrațiile sunt făcute la mare artă, cu coarde aranjate de același Michael Gibbs și pachet generos de suflători (cu Michael Brecker și Lou Marini la saxofon tenor, Alan Rubin și John Faddis la trompetă sau Tom Malone la trombon).

Instrumentalele Stingray (Get Up With That) și This Is the One sunt două dintre favoritele mele de pe Jan Akkerman 3, dar “number one” rămâne Funk Me, cu Yvette Cason, fostă Miss Black America, pe post de solistă vocală.

Cu acest album, olandezul și-a încetat contractul cu Atlantic Records, label unde și-a scos materialele solo de la Profile încoace. A urmat o perioadă dificilă pentru Akkerman, care a continuat să înregistreze din greu, numai că discurile sale n-au mai avut parte de distribuție în afara Olandei și a Germaniei de Vest.

O nouă reuniune a lui Akkerman cu Kaz Lux s-a petrecut în 1980, când cei doi foști colegi din Brainbox au realizat LP-ul Transparental.

Acesta diferă în destule privințe față de anteriorul Eli. Sound-ul e adus la zi, cu influențe din zona AOR/semi-prog, cu un nou tip de drum machine și cu Akkerman experimentând în premieră cu proaspăt inventatul guitar-synth Roland GR-300. La final avem și o tentativă de reggae, numită The Party Is Over.

Față de Eli se păstrează atmosfera ciudată și acea ironie amară, ce răzbate din glasul lui Lux. Însă Transparental n-a avut succesul predecesorului. Ce-i drept se situează sub nivelul artistic al acestuia, deși rămâne un disc destul de simpatic în felul lui.

Ajuns la vârsta mijlocie, Akkerman a continuat să comită tot felul de trăznăi. Spre exemplu în 1981 a scos albumul Oil in the Family, un șoc și mai mare pentru fandom-ul său decât Jan Akkerman 3.

Pe Oil in the Family, flăcăul a băgat un fusion disco-arăbesc cum nu se mai auzise până atunci în lumea vestică. La înregistrări, olandezul a combinat chitara rock, chitara-sintetizator și o mașină de ritm cumplit de monotonă. Kitsch maxim, dar extrem de distractiv.

Din nou imprevizibil, după amuzantul episod Oil in the Family, Jan Akkerman a revenit la jazz-fusion cu albumul Pleasure Point, din 1982. Pe Pleasure Point, olandezul arborează un romantism rafinat, ce amintește de creațiile din epocă ale confratelui Pat Metheny.

Folosirea intensă a chitării-sintetizator, în combinație cu variantele electrice și acustice ale instrumentului, incită și mai mult la comparații cu Metheny.

Starea de contemplație ce domină albumul este întreruptă doar de al doilea track, Heavy Pleasure, un blues-rock impetuos, care tradează fascinația lui Akkerman pentru ZZ Top.

It Could Happen to You a fost cel de al doilea LP lansat de chitarist în 1982. Înregistrările s-au desfășurat la Copenhaga, cu o trupă de acompaniament daneză.

Akkerman revizitează puțin jazz-funkul de pe Guitar in Bed și-l aruncă în mix cu fusion-ul eteric de pe Pleasure Point. Drăguț și albumul ăsta. Materialul avea să fie reeditat ulterior sub derutanta denumire The Complete Guitarist.

Pe LP-ul Can’t Stand the Noise, din 1983, Akkerman trece la un jazz-rock mai arțăgos, cum nu prea practicase până atunci.

Prima piesă, Piétons, aduce cu Jean-Pierre, o melodie fusion al lui Miles Davis, cu Mike Stern la chitară. Însă tonul bluesy-înțepător al olandezului te trimite cu gândul mai degrabă la John Scofield, viitorul chitarist al lui Miles.

Ceva mai încolo pe album, Journey (A Real Elegant Gipsy) reprezintă evident o aluzie la Al Di Meola, un chitarist pe care Jan îl admiră foarte mult.

După atâta jazz, Akkerman a simțit nevoia de niște rock și a făcut albumul From the Basement (1984). Discul sună destul de nervos, cu ecouri de blues și ritmuri de drum machine, după modelul patentat în anul anterior de ZZ Top, cu blockbuster-ul Eliminator.

Cel dintâi track, Headbanger, este un indicator foarte bun pentru noua direcție în care o luase Akkerman.

După asta se aude un cover după All Along the Watchtower, metamorfozat într-un jam de proporții pe “riddim” de reggae. Vocea îi aparține basistului Dino Walcott, colaborator apropiat al lui Akkerman în acea perioadă.

Avem extrem de rara ocazie să-l auzim și pe Jan cântând, chiar la două piese. Una este un “remake” după Dark Rose, din epoca Brainbox, iar cealaltă e o compoziție nouă, Wallenberg, în cinstea lui Raoul Wallenberg, un salvator al evreilor din al doilea război mondial. Wallenberg sună sensibil mai “chill” decât restul albumului, cam ca Roxy Music în perioada Avalon, să zic.

În 1984, televiziunea națională olandeză i-a consacrat lui Jan Akkerman un program de circa o oră. Intitulat A Touch of Music, acesta se găsește în întregime pe YouTube.

Chitaristul interpretează cu precădere melodii de pe Can’t Stand the Noise și From the Basement. Dar mai interesant este că la un moment dat se reunește public după opt ani cu Thijs van Leer și bagă împreună o compoziție nou-nouță.

Cei doi au înregistrat și un album, lansat în 1985. Discul a fost semnat Jan Akkerman & This van Leer, dar poartă titlul Focus. Managerii au decis ca noul produs să nu fie împachetat ca un “revival” al trupei Focus, ci ca un material realizat în duo de foștii co-lideri, denumit după vechiul lor combo.

Au existat probabil niște motive legale, dar cred că au cântărit ceva și considerentele estetice. Albumul Focus din ’85 nu are mai nimic în comun cu Focus-ul anilor ’70, exceptându-i desigur pe cei doi protagoniști.

Akkerman și van Leer se destrăbălează din greu cu synth-uri, synth-guitar și drum machine, spre deruta fanilor “old school”. Se mai aude ici-colo o chitară acustică, un flaut sau un Hammond, ca niște picături în oceanul digital.

Am citit tone de review-uri catastrofale la Focus ’85, dar vreau să zic că mie mi-a plăcut. Mi se pare foarte amuzant, chiar dacă-i un kitsch colosal și sună acum înspăimântător de perimat. Cred că bătrânii progger-i olandezi își pot revendica statutul de precursori ai vaporwave-ului, cu acest opus al lor de acum 35 de ani.

Drumurile lui Akkerman și van Leer s-au separat din nou după acest scurt episod. Între timp, muzica fostului chitarist de la Focus trezea tot mai puțin interes chiar și din partea caselor de discuri din Olanda.

Ca dovadă că următorul album, Heartware (1987), a fost publicat de Jan pe speze proprii. Nici nu mă mir, muzica e chiar anostă, ceva între soft rock și smooth jazz, demn de neglijat dacă nu te numeri printre „martorii lui Akkerman”.

La finele anilor ’80, chitaristul a colaborat cu Forcefield, un proiect de studio inițiat de Ray Fenwick și Cozy Powell. Jan a contribuit la două albume Forcefield, The Talisman (1988) și To Oz and Back (1989), ambele în cel mai ordinar stil AOR cu putință.

Cariera lui Jan se cam ducea de râpă în acea perioadă. Noroc că și-a adus aminte de el Miles Copeland, managerul de la I.R.S. Records, care tocmai înființase un subsidiar axat pe rock instrumental, denumit No Speak.

Label-ul I.R.S. a rămas în istorie ca un mare promotor al rock-ului alternativ și al new wave-ului, dar Copeland a vrut să dea o mână de ajutor și rochiștilor bătrâni căzuți în uitare. Între beneficiari s-a aflat și maestrul Akkerman, care în 1990 a lansat la No Speak albumul intitulat The Noise of Art.

Citeam despre The Noise of Art că ar fi fost un “come-back” senzațional al olandezului, că i-ar fi revitalizat cariera bla-bla-bla. I-am dat “play” și m-am plictisit înfiorător. Cea mai mare parte e rock instrumental cu chitară și drum machine, ce pare cules din ceva stoc de muzică pentru generice TV.

Pe la mijlocul discului, flăcăul mai variază cu niște blues, funk, balade acustice și un fel de pastișă după Di Meola (Akkerman’s Sombrero), dar nici unul dintre aceste track-uri nu e îndeanjuns de puternic ca să șteargă impresia de “background” sonor, iscată încă de la primele note de pe The Noise of Art.

Între timp, în primăvara lui 1990, a avut loc și o reuniune “one-off” a formulei clasice Focus. Cvartetul a susținut un recital transmis de ceva televiziune olandeză, după care fiecare flăcău și-a văzut iar de treaba lui.

Anul următor, Akkerman a fost cap de afiș al turneului Night of the Guitar, organizat de același Miles Copeland. Au mai participat Ronnie Montrose, Robin Trower (Procol Harum), Laurie Wisefield (Wishbone Ash) și Ian Crichton (Saga).

În 1992, marele chitarist a suferit un accident nasol de mașină, care l-a țintuit într-un scaun cu rotile. A reușit să se refacă în câteva luni și a revenit miraculos în circuitul muzical.

Reîntoarcerea a fost marcată prin albumul Puccini’s Cafe, din 1993. Akkerman explorează fațetele romantice ale jazzului, bluesului și rockului, într-un mix ce se apropie de placiditatea muzicii new age.

Poate că discul ar fi ieșit mai bine fără eterna obsesie pentru ritmuri programate și cu niște tonuri de synth mai de doamne ajută. Puccini’s Cafe conține și un cover după Albatross-ul lui Peter Green, interpretat cu multă simțire altfel.

În vara lui ‘93, Akkerman a apărut la North Sea Jazz Festival, cu Thijs van Leer ca invitat special. Cei doi au abordat bineînțeles și ceva piese din repertoriul Focus.

Următorul album al chitaristului, Blues Hearts, a ieșit în 1994. În ciuda titulaturii, CD-ul prezintă de fapt un melanj de blues, jazz, funk și rock, fiind mult mai dinamic decât predecesorul Puccini’s Cafe.

Pe Blues Hearts se află și două cover-uri: Milestones, al lui Miles Davis, transpus pe ritmuri de funk, plus Mercy, Mercy, Mercy, o trimitere spre Talent for Sale, LP-ul de debut al chitaristului.

Prin primăvara lui 1995, Jan Akkerman a concertat pentru prima oară în viață în România, la Sala Palatului din București, ca “opening act” pentru Paul Rodgers.

În anii 2010 a început să vină pe la noi aproape la fel de des ca Smokie sau BZN. Gen, a fost cap de afiș la festivalul Jazz & Blues de la Brașov, la Bucovina Rock Castle sau la Galele Corneliu Coposu.

Mă întorc la jumătatea anilor ‘90, mai exact în ‘96, când Akkerman lansa albumul Focus in Time. Un fel de shaorma îndesată cu toate ingredientele prolificei sale cariere: suite prog, prelucrări din muzica cultă, chitară acustică solo, blues, funk și rock de duzină. De ce trecea timpul, noile creații ale olandezului se afundau tot mai adânc în categoria “fans only”.

După Focus in Time, în 1997 a venit dublul CD live 10.000 Clowns On a Rainy Day, care asortează melodii mai noi sau mai vechi de pe albumele solo cu câteva creații din epoca Focus.

Akkerman a realizat o versiune înnoită a suitei Eruption, abordând de asemenea și temele Focus 2 și Focus 3, de pe LP-urile eponime. Superhiturile Hocus Pocus și Sylvia au fost doar aruncate în toiul unor medley-uri.

Pe 10.000 Clowns On a Rainy Day, chitaristul s-a aflat alături de backing band-ul obișnuit din acea perioadă, alcătuit din Manuel Hugas (bas), Ton Dijkman (tobe), Tom Salisbury (pian, synth) și Nico Brandsen (orgă, synth). Trebuie spus că dintre aceștia, Dijkman a rezistat cel mai mult alături de Akkerman, din epoca Heartware până pe la începutul secolului XXI.

Între timp, discografia fostului chitarist de la Focus a continuat să se extindă. Blues Root (1998) reprezintă o colaborare cu Curtis Knight, un cântăreț cunoscut mai mult pentru litigiul său prelungit cu Jimi Hendrix.

Materialul e slab rău. Doar variante de mâna a patra ale eternelor stereotipuri blues-rock. Glasul lui Knight pare să n-aibă nicio vlagă. A și murit sărmanu’, de cancer, în 1999.

În epoca aia, Akkerman s-a combinat însă și cu un alt bluesman, infinit mai valoros decât Knight. Mă refer la colosalul B.B. King, cu care s-a angrenat într-un lung jam session, la Rotterdam, după ce i-a servit inițial ca “opening act”, într-un spectacol din 1998.

Figura s-a repetat trei ani mai târziu, când B.B. King s-a întors pentru un nou concert în Olanda. Se pare că regele blues-ului îl aprecia foarte mult pe mai tânărul Jan.

Revenind la catalogul lui Akkerman, tot din ‘98 datează și o raritate, CD-ul Unplugged: Live at the Priory, cu omul nostru singur, singurel la chitară. Între alte prelucrări interesante găsim și o variantă foarte creativă a lui Hocus Pocus, de aproape 17 minute.

Olandezul a menținut trendul și anul următor cu Passion, un alt disc solo de chitară acustică, imprimat de data asta în studio și distribuit ceva mai serios, via Roadrunner Records.

Passion este probabil cel mai cinstit și mai valoros disc de bătrânețe al lui Akkerman. Formatul ăsta solo acustic îl avantajează foarte mult pe artist. Îi reliefează clar măiestria și pasiunea și îl ferește complet de ispita de a apela la trucurile ieftine de producție digitală.

Interesant și repertoriul de pe Passion, dominat de compoziții noi, între care două suite. Mai auzim prelucrări din epoca Renașterii (ca pe vechiul Tabernakel), un cover după Jacques Brel (Mon Amour) și piese provenite de pe alte discuri ale chitaristului, ca Tranquilizer sau Gate to Europe, ultima lipită într-un medley cu Classical Gas, de Mason Williams.

Pe lista ultimelor albume din secolul XX ale lui Jan Akkerman se găsește și Live at Alexander’s din 1999, disponibil la vremea respectivă doar pe site-ul oficial al artistului.

Live at Alexander’s pornește cu un Hocus Pocus cuplat cu Piétons, de pe Can’t Stand the Noise. CD-ul include și o variantă cam aiuristică la Mercy, Mercy, Mercy sau o Sylvia luată la goană (deși noua versiune poartă titlul Sylvia’s Grandmother).

În 2000, Jan a răspuns unei provocări interesante din partea unui post TV olandez, băgându-se într-un jam-session cu rapperul Ice-T. Chiar le-a ieșit bine, oricât s-ar oripila de  ideea asta rochiștii bătrâni și încuiați. De precizat că olandezul a cântat la chitară acustică.

Puțini se pot lăuda că și-au întretăiat cariera cu artiști atât de diverși, ca Paco De Lucia, B.B. King și Ice-T.

Odată cu trecerea în noul secol, Akkerman a lăsat-o mai moale cu albumele de studio. În primul deceniu a realizat un singur material de factura asta, C.U., din 2003.

Chitaristul le-a făcut o nouă farsă rochiștilor bătrâni. C.U. este un fel de “update” post-milenial pentru Jan Akkerman 3 și Oil in the Family, cu beat-uri dansante de inspirație house. Nu-i așa bun ca experimentele disco ale chitaristului, dar C.U. are totuși propriul lui șarm.

Chiar dacă n-a mai dat prin studio, olandezul și-a menținut un program intens de turnee în lumea largă și a lansat o serie de materiale live, pentru susținătorii săi febrili.

I’m in the Mood este un CD “self-released”, cu înregistrări dintr-un turneu olandez, care a avut loc în perioada 2002-2003.

DVD-ul numit simplu Live a apărut de asemenea în 2003. Acesta cuprinde selecții din două concerte desfășurate cu doi ani în urmă, în Germania. Pe post de “extra” găsim celebrul jam-session cu Paco De Lucia, aceasta fiind probabil sursa postării care a făcut valuri pe YouTube.

În 2004 a fost publicată o carte dedicată vieții și operei lui Jan Akkerman, In and Out of Focus, scrisă de jurnalistul englez David Randall.

La începutul anului următor, chitaristul a primit premiul Golden Harp, pentru întreaga sa operă. Tot în 2005 a ieșit un nou DVD, A Touch of Class, dar acesta conține filmarea unui concert din 1983, de la Londra.

Pe parcursul lui 2006, Akkerman a luat parte la turneul Queen in Concert, un tribut olandez pentru legendara formație rock. Ca fapt divers, Brian May s-a declarat la un moment dat mare admirator al confratelui Jan.

Din 2006-2007 datează câteva CD-uri live cu circulație restrânsă, ca Fromage à Trois, C.U.2: Jan Akkerman Band Live In Tokyo sau Live in Concert 2007. Diferit de cel din urmă, Live in Concert: The Hague 2007, a apărut atât ca DVD+CD, cât și pe vinil.

Jan a fost și protagonistul unui film documentar, Portret met gitaar, lansat de asemenea în 2007.

În anul care a urmat, olandezul a onorat invitația nord-macedonenilor din Vlatko Stefanovski Trio de a participa la înregistrarea albumului de blues Thunder from the Blue Sky. Stefanovski, fost lider al formației Leb I Sol, este o mare legendă a rockului ex-iugoslav.

În 2008-2009, Jan Akkerman a concertat în țări ca Siria, Iordania sau Indonezia, cel puțin primele două vizitate mai rar de muzicanții occidentali. Pe lânga asta și-a adăugat în palmares încă un premiu important în Olanda, Eddy Christiani Award.

În sfârșit, în 2011, chitaristul a lansat un nou disc de studio, Minor Details, la opt ani distanță de predecesorul C.U. Cât se poate de previzibil, Akkerman a revenit pe făgaș, la hibridul lui jazz-blues-funk-rock. Minor Details se plasează undeva între Puccini’s Cafe și Blues Hearts, izbutind să fie chiar mai plat decât acestea.

Materialul a fost imprimat alături de Wilbrand Meischke (bas), Marijn van den Berg (tobe) și Coen Molenaar (pian, keyboards). Respectiva formulă funcționa de aproape de un deceniu, dar și-a făcut debutul în studio cu Jan Akkerman abia pe Minor Details. Molenaar și van der Berg au rămas până în momentul de față în trupa de acompaniament a chitaristului.

În 2012, Akkerman s-a pricopsit cu Ordinul Orange-Nassau, un fel de echivalent olandez al Ordinului Imperiului Britanic.

Tot pe atunci, pe chitaristul veteran l-a lovit nostalgia după repertoriul Brainbox. Nu s-a reunit cu vechea trupă, doar și rebranduit band-ul curent ca My Brainbox, cooptându-l și pe cântărețul Bert Heerink (ex-Vandenberg, Kayak).

My Brainbox a făcut un turneu în Olanda, în 2012, pentru ca după șapte ani să se regrupeze pentru noi gig-uri.

Fanii lui Akkerman au fost răsfățați în 2013 cu North Sea Jazz Festival Legendary Concerts, un pachet CD+DVD cu selecții din recitalurile susținute de chitarist la edițiile din 1993, 2005 și 2011 ale celei mai importante manifestări jazzistice din Olanda.

După cum spuneam, în ‘93 a cântat cu van Leer, dar ce avem aici sunt două piese de pe Puccini’s Cafe, cu fostul tovarăș din Focus la orgă. Surpriza e că în încheiere găsim și Hocus Pocus, într-o variantă destul de decentă din 2011.

A urmat o secetă destul de lungă de realizări discografice, dar chitaristul a rămas foarte prezent în circuitul live olandez și internațional.

În 2016 a organizat turneul Back to Vinyl, în preajma aniversării a 40 de ani de la LP-ul Guitar in Bed. Din decembrie același an a pornit un alt turneu, Jan Akkerman 7.0, sărbătorind 70 de ani de la sosirea pe această planetă.

Înainte de următoarea lui zi de naștere a inițiat un nou ciclu de concerte, Knight of the Guitar, ce s-a prelungit până în preajma pandemiei. La Knight of the Guitar sunt invitați diverși chitariști olandezi care se aruncă în jam-uri cu ilustra lor gazdă.

O prezență obișnuită în aceste spectacole este și fiica milenială a maestrului, Laurie Akkerman, cu care babacul cântă de fel melodii soul, inclusiv de pe la Adele și Amy Winehouse.

2018 a adus o ispită teribilă pentru admiratorii devotați ai chitaristului. Fac referire la The Complete Jan Akkerman, un “box set” alcătuit din nu mai puțin de 26 de CD-uri.

Acesta cuprinde toate albumele de studio (minus cel cu Thijs van Leer, din ‘85) și două materiale live (cel de la Montreux ‘78 și 10.000 Clowns On a Rainy Day). Colecția este completată de un CD cu rarități și unul cu selecții din repertoriul formațiilor prin care a trecut Akkerman (de la Cellar Rockers la Focus). Dacă te pasionează, poți citi o recenzie exhaustivă a box set-ului pe site-ul AllAboutJazz.

Un nou album de studio, Close Beauty, avea să fie lansat în toamna lui 2019, la același interval de opt ani față de precedentul. Materialul a fost scos de Music Theories, subsidiarul progresiv al Mascot Label Group, beneficiind de o promovare mult mai bună decât celelalte discuri din secolul ăsta ale olandezului.

Fără să vină cu te miri ce inovații, Close Beauty este poate cel mai izbutit album al lui Akkerman din ultimii aproximativ 35 de ani (alături de Passion, deși ăla s-ar încadra în altă categorie). Chitaristul s-a orientat de data asta spre un jazz-rock solid, cu destule incursiuni spre prog, motiv de satisfacție pentru ascultătorii săi mai vechi.

Track-ul inaugural, Spiritual Privacy, rămâne cel mai bun de pe întregul disc. Akkerman improvizează strălucitor la chitară acustică, într-un stil similar cu Al Di Meola, împletind elemente de jazz, flamenco și tango.

Groove-ul trupei de acompaniment este discret, dar decisiv. Că tot veni vorba, membri acesteia sunt Coen Molenaar, Marijn van den Berg și David De Marez Oyens (bas electric și acustic).

Pe partea de prog se remarcă mai ales Retrospection și Tommy’s Anniversary. Cea dintâi e o suită cu influențe clasice și referințe multiple din Focus, iar a doua o variațiune după celebra temă Tommy (din Eruption).

Chitaristul se dedă și la câteva melodii mai suave, precum Close Beauty, Passagaglia sau Meanwhile in St. Tropez, și îi iese de fiecare dată foarte bine.

Spre final vine Fromage, un omagiu jazzy pentru bluesmen-ii B.B. King, Albert King și Freddie King, pentru ca epilogul Good Body Every Evening să capete conotații funky, o latură neglijată până atunci pe Close Beauty.

Când scriu articolul ăsta, Jan Akkerman se apropie de împlinirea a 74 de ani. Din ce se vede se ține foarte bine, având înfățișarea unui tataie înalt, atletic, echipat mai mereu în negru, cu șapcă și tricou polo, imaginea sobră pe care a adaptat-o în anii senectuții. Și mai important decât imaginea, skill-urile de instrumentist se pastrează într-o stare excelentă.

Mai mult ca sigur, olandezul se pregătește de noi turnee mondiale după ce s-o lămuri cumva cu pandemia asta. Ce-i drept, rochiștii bătrâni visează încă la o reuniune a versiunii clasice Focus, dar din câte se pare, Akkerman și van Leer nu prea își duc dorul unul altuia nici la vârsta asta înaintată.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.