Manny Albam

Mostră de înțelepciune:

„LP-ul The Drum Suite a fost creat cu gândul la deținătorii noilor sisteme stereofonice din epocă, dar poate fi savurat în orice împrejurări, chiar și acum când s-au scurs, iată, șase decenii și jumătate de la apariție.”


Naștere:

  • Emmanuel Albam, 24 iunie 1922, Samaná, Republica Dominicană

Deces:

  • 2 octombrie 2001, Croton-on-Hudson, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

Un orchestrator de top, pe nedrept exclus de pe listele cu giganți ai muzicii de jazz. Cariera lui Manny Albam s-a aflat la apogeu în ultimii ani ‘50 și în prima parte a decadei următoare. Artistul a realizat atunci o serie impresionantă de LP-uri, înregistrate cu ajutorul unor instrumentiști de excepție.

Lumea tinde să echivaleze era swing cu epoca de aur a big band-urilor, dar arta orchestrației de jazz și-a continuat evoluția și după aceea, atingând noi culmi în deceniile postbelice. 

Manny Albam face parte și el din acest val de maturitate al jazz-ului în variantă extinsă, împins în plan secund de explozia inovațiilor în format restrâns, ale unora ca Miles Davis sau John Coltrane. 

Discurile lui Albam au o calitate remarcabilă, foarte apropiată de cea a lui Gil Evans, pe care nu-l concurează însă și în materie de faimă. Căderea în obscuritate a aranjorului s-a datorat poate și faptului că de la un punct a renunțat la activitatea de “recording artist” și s-a concentrat mai mult pe cariera pedagogică.

La fel ca mulți jazzmeni albi din generațiile timpurii, Emmanuel Albam provine dintr-o familie de emigranți evrei. Ai lui ar fi venit din Rusia sau din Lituania, depinde se sursa informației.

Viitorul muzician a sosit pe lume în 1922, pe vaporul care-i transporta babacii spre Țara Făgăduinței. Ca loc de naștere este consemnată localitatea Samaná, de pe coasta nord-estică a Republicii Dominicane, dar potrivit lui Albam, evenimentul s-a petrecut în timp ce vasul naviga în apele teritoriale.

Flăcăul a crescut la New York, unde s-a stabilit familia sa odată ce a ajuns în State. Pasiunea pentru jazz a deprins-o de pe la șapte ani, când auzit niște plăci cu Bix Beiderbecke

Ulterior, micuțul s-a pus să studieze clarinetul și saxofonul alto. La 16 ani a abandonat școala și s-a apucat să cânte pe bani la nunți și bar mițva-uri. Mai târziu, prin 1941, a obținut primul lui angajament important ca jazzman, în formația trompetistului de dixieland Muggsy Spanier.

A trecut apoi prin orchestra lui Bob Chester, pentru ca din 1942 să bage vreo trei ani cu big band-ul lui Georgie Auld. În acea perioadă s-a reprofilat pe saxofonul bariton, devenit instrumentul său principal.

Tot pe când sufla pentru Auld, micuțul Manny s-a aciuat pe lângă Budd Johnson, un coleg cu doisprezece ani mai vârstnic, care l-a inițiat în meșteșugul orchestrației.

Pe la jumătatea anilor ‘40, Albam s-a perindat prin formațiile lui Lee Castle, Herbie Fields sau Les Elgart. În 1947 îl găsim ca membru al big band-ului condus de Neal Hefti. Cu acel prilej a înregistrat o melodie, Repetition, alături de marele Charlie Parker.

A urmat o ședere ceva mai lungă în orchestra saxofonistului Charlie Barnet, petrecută în perioada 1948-1949. Acela a fost momentul consacrării lui Albam în calitate de compozitor și aranjor, Barnet introducând în repertoriul formației câteva dintre creațiile tânărului jazzman.

Din 1950, Manny Albam a pus în cui saxofonul bariton ca să se dedice exclusiv compoziției și orchestrației. Potrivit biografilor săi, ar mai fi suflat o singură dată în muștiuc până la sfârșitul vieții, pe un cântec al lui Ella Fitzgerald, Careless, din 1953. 

În primii ani ‘50, Albam a lucrat din greu cu Charlie Spivak, pentru big band-ul căruia făcea câte două aranjamente orchestrale pe săptămână, potrivit prevederilor contractuale. 

Tot pe vremea aia a compus Samana, o melodie botezată după locul său naștere, ce a fost imprimată de Stan Kenton cu The Innovations Orchestra.

Până la jumătatea deceniului, în palmaresul lui Albam s-au adăugat și alte colaborări de prestigiu, cu Woody Herman, Count Basie sau Johnny Mathis

Cu atâtea idei în cap, a fost doar o chestiune de timp până când Manny s-a apucat de propriile lui albume. În decembrie 1955, artistul a realizat prima sa sesiune de studio, concretizată prin LP-ul The Jazz Workshop, scos de RCA Victor.

Pentru The Jazz Workshop, Albam s-a bazat pe un format inedit de octet, cu doi trompetiști, doi tromboniști, doi saxofoniști, un basist și un baterist. Deci a exclus pianul, iar asta a dat un simțământ mai intim înregistrărilor.  

Componența a variat de la o piesă la alta, cu excepția lui Milt Hilton (contrabas) și a lui Osie Johnson (tobe). 

În afară de ei, la realizarea The Jazz Workshop au contribuit și Al Cohn (sax tenor), Hal McKusick (sax alto), Joe Newman, Nick Travis (trompete), Bob Brookmeyer sau Urbie Green (tromboane), instrumentiști care vor apărea pe mai multe discuri ale lui Albam.

Dinamic, exuberant și inventiv, The Jazz Workshop are ceva din spiritul glorios al lui Birth of the Cool. Repertoriul oscilează între teme-standard și compoziții ale lui liderului, asortate cu maximă inspirație.

Între cele 12 piese de pe disc se găsesc și câteva balade, dintre care se distinge în special Urbanity, un epilog de o finețe cuceritoare.  

Al doilea disc semnat de Manny Albam este The Drum Suite, din 1956. O lucrare în șase părți, The Drum Suite are un concept extravagant, fiind imprimată cu patru bateriști simultan (Gus Johnson, Osie Johnson, Don Lamond, Teddy Sommer).  

Doar mișcările 2, 3 și 4 îl au ca autor pe Manny, restul fiind scrise de prietenul lui Ernie Wilkins. Ambii creatori au dat dovadă de o dibăcie uimitoare. Sunt sigur că dacă ai auzit de patru seturi de tobe deodată te gândești că a ieșit o mare bulibășeală, cu solouri interminabile, de-ți zgâlțâie creierașii.

Nici urmă de așa ceva. Aranjamentele sunt construite inteligent și aerisit în jurul secției de bateriști, care beneficiază de partituri atât de bine dozate, încât există spațiu suficient de improvizație și pentru o bună parte dintre suflătorii din orchestră. 

LP-ul The Drum Suite a fost creat cu gândul la deținătorii noilor sisteme stereofonice din epocă, dar poate fi savurat în orice împrejurări, chiar și acum când s-au scurs, iată, șase decenii și jumătate de la apariție.

Tot în 1956, Manny Albam s-a ocupat de orchestrația albumului Hawk in Paris, realizat de Coleman Hawkins, tăticul saxofonului tenor în jazz. Hawk in Paris reunește interpretări după șansonete celebre sau după melodii despre Paris din American Songbook.

Deși nu prea avea antecedente, Albam s-a descurcat excelent și cu aranjamentele de viori, găsind “coarda sensibilă” pentru solourile maestrului Hawk.

Înainte să se despartă de RCA Victor, orchestratorul a colaborat și cu vocalista Lurlean Hunter, pe care a acompaniat-o pe LP-ul Night Life, din 1957.

Manny Albam a trecut apoi la Coral Records, companie pentru care a înregistrat consistent în 1957-1958.

Primul material realizat acolo a fost The Jazz Greats of Our Time, Vol. 1. Titlul nu-i deloc pompos, având în vedere ce “tentet” a evoluat sub bagheta lui Manny: Gerry Mulligan (sax bariton), Phil Woods (sax alto), Zoot Sims (sax tenor), Al Cohn (sax tenor + bariton), Art Farmer, Nick Travis (trompete), Bob Brookmeyer (trombon cu pistoane), Hank Jones (pian), Milt Hilton și Osie Johnson. 

Majoritatea compozițiilor îi aparțin lui Albam, care a valorificat din plin resursele contingentului de vedete pe care l-a avut la dispoziție. Improvizațiile sunt absolut captivante, iar interplay-ul dintre protagoniștii albumului are darul de a entuziasma.

The Jazz Greats of Our Time, Vol. 2 reiterează în esență aceeași direcție, doar că a fost imprimat alături de cu totul alți muzicieni. Între ei s-au aflat Charlie Mariano și Herb Geller (la sax alto), Bill Holman (la sax tenor și bariton), Conte Candoli și Harry “Sweets” Edison (la trompetă), Lou Levy (la pian), Red Mitchell (la contrabas) sau Shelly Mane (la baterie).

Al doilea volum din The Jazz Greats… merită de asemenea toată atenția, fiind înzestrat cu propria lui strălucire. Într-o anumită măsură, repertoriul tinde să fie ceva mai liric, fapt ce amplifică farmecul discului.

Lansat în 1958, The Blues Is Everybody’s Business este un alt opus admirabil al lui Albam. O suită în patru părți, The Blues Is Everybody’s Business spune prin glasul orchestrei povestea unui oraș imaginar, numit Bluesville.

Aranjamentele debordează de fantezie, balansând fervoarea blues-ului cu rigorile muzicii de big band. În părțile a doua și a treia sunt integrate cu măiestrie partituri de coarde, ce aduc un plus de eleganță și mister albumului.

The Blues Is Everybody’s Business conține și o pleiadă de solouri antrenante, datorate trompetiștilor Art Farmer, Ernie Royal și Nick Travis, saxofoniștilor Phil Woods și Al Cohn, trombonistului Bob Brookmeyer sau basistului Vinnie Burke.  

Discografia lui Manny Albam s-a extins masiv pe parcursul lui 1958. Din același an datează și apariția West Side Story, una dintre capodoperele sale, ce cuprinde interpretări după melodii din celebrul musical al lui Bernstein.

West Side Story a avut parte de multe versiuni de jazz, realizate de Dave Brubeck, Oscar Peterson, Cal Tjader, Stan Kenton și alții, dar varianta concepută de Albam rămâne între cele mai izbutite.

Orchestrațiile sale redau cu acuratețe muzicalitatea și dramatismul creațiilor originale, folosind însă procedeele specifice jazz-ului cool, pe care la duce la cel mai înalt nivel de exprimare.

Devotat crezului său artistic, Albam creează numeroase prilejuri pentru membri trupei să iasă la rampă. Printre cei cu care au participat la realizarea albumului se numără Gene Quill (saxofon alto și clarinet), Al Cohn, Ernie Royal, Joe Newman, Nick Travis, Bob Brookmeyer, Jimmy Cleveland (trombon), Hank Jones sau Eddie Costa (ultimul alternând la pian și vibrafon).

Discul s-a ales cu o nominalizare la Grammy și a fost elogiat de însuși Leonard Bernstein, care l-a invitat pe Albam să scrie pentru New York Philharmonic.

Manny s-a simțit flatat și speriat totodată, fapt ce l-a determinat să aprofundeze muzică clasică cu Tibor Serly, un discipol al lui Béla Bartok. Băiatul a prins meseria din mers, de la confrați mai experimentați, ca Budd Johnson, numai că era un perfecționist, așa că a simțit că nu i-ar strica deloc niște studii formale, chiar dacă împlinise deja 36 de ani. 

Tot din 1958 este și LP-ul Sophisticated Lady, o colecție de prelucrări după Duke Ellington, realizate de Albam cu orchestră și cor mixt.

A Gallery of Gershwin își are locul printre cele mai atipice creații ale muzicianului. Alături de big band-ul lui Manny a evoluat The First Modern Piano Quartet, alcătuit din Hank Jones, Eddie Costa, Johnny Costa și Dick Marx. A ieșit din nou foarte mișto și echilibrat, ca la The Drum Suite, talentul aranjorului spulberând toate prejudecățile.

În perioada respectivă, Albam a plecat de la Coral și a început o etapă de “freelancing” pe la diverse label-uri. 

Până să se termine 1958, orchestratorul a găsit timp să mai scoată trei albume și jumătate. With All My Love este un disc tematic, orientat clar spre zona “easy listening”, cu rezonanțe mirifice de coarde, alămuri și flaute.

Acest material a apărut la Mercury. În schimb, Jazz Horizons: Jazz New York a fost primul “full length” înregistrat de Albam la Dot Records, împreună cu un big band redutabil, numit Jazz Greats

Pe lângă vechi tovarăși, gen Al Cohn, Gene Quill, Ernie Royal, Bob Brookmeyer sau Osie Johnson, în Jazz Greats și-au făcut apariția și figuri noi, precum Donald Byrd (trompetă) sau cunoștința noastră Pepper Adams (sax bariton).

Jazz New York include o serie de compoziții interesante ale șefului de orchestră, dar și prelucrări insolite după They All Laughed (de Gershwin) sau In a Mist (de Bix Beiderbecke).

Al doilea LP realizat de Manny Albam and His Jazz Greats pentru Dot a fost Steve’s Songs, cu melodii compuse de renumitul teleast Steve Allen.

Steve’s Songs se înscrie pe o linie ceva mai tradiționalistă față de alte materiale ale lui Albam, dar reprezintă o audiție cât se poate de agreabilă.

Pe lângă cele două albume, orchestra condusă de Albam ocupă mai bine de jumătate din compilația colectivă DownBeat Jazz Concert, apărută de asemenea la Dot, în 1958. Este una din puținele înregistrări live cu big band-ul lui Manny.

Din 1959, orchestratorul a mai rărit-o cu realizările discografice, dar a continuat totuși să scoată câteva LP-uri de bună calitate. 

După cum îi zice și numele, Drum Feast este un festin de percuții și idiofoane, bine garnisit cu alămuri, ca să răsune ca la carte în boxele hi-fi abia ieșite din fabrică în 1959. În plan stilistic, albumul se situează undeva la întretăierea dintre jazz-ul cool și trendul orchestral exotica.

De asemenea, în acel an, Albam a contribuit cu două track-uri, Night Crawlers și Tin Roof Blues, pe compilația Something New, Something Blue, împărțită cu încă trei aranjori de elită: Teo Macero, Teddy Charles și Bill Russo

Discul are ca temă blues-ul, interpretat în forme sofisticate, de ansambluri medii de jazz. Manny a pus la cale un octet, în care l-a avut la pian pe marele Bill Evans.

Double Exposures, din 1960, constă din împerecheri de melodii cu ritmuri și acorduri asemănătoare, cum ar fi Take the “A Train” și Exactly Like You, Blue Moon și Mountain Greenery sau Sweet Sue și Honeysuckle Rose. 

Discul e simpatic, dar se situează sub standardele de până atunci ale lui Manny. Totuși, ideea a prins în epocă, dovadă că anul următor a apărut și More Double Exposures.

Datat 1961, I Had the Craziest Dream a făcut parte din seria Stereo Action, a companiei RCA Victor. 

LP-ul este alcătuit exclusiv din melodii despre vise, precum Darn That Dream, You Stepped Out of a Dream, Dream a Little Dream of Me sau A Kiss to Build a Dream On. Albam îngemănează cu bun gust momente energice de swing, tușe orchestrale mai “light” și ceva efecte “spațiale” la modă. 

În 1962, Manny Albam a lansat Jazz Goes to the Movies, un album cu variante de big band după temele unor filme ca Exodus, High Noon, Paris Blues, La Dolce Vita sau The Guns of Navarone. Materialul a fost scos de casa de discuri Impulse!.

Cu excepția lui Paris Blues (de Duke Ellington), majoritatea pieselor aparțin unor compozitori de formație clasică (Dimitri Tiomkin, Nino Rota, Ernest Gold etc.), însă Albam le injectează doze serioase de swing și le transpune astfel cu grație pe tărâmul muzicii de jazz.

Line up-ul de pe Jazz Goes to the Movies este din nou stelar, cu personaje ca Oliver Nelson (sax tenor), Clark Terry (trompetă, flugelhorn) sau Jim Hall (chitară), primii doi fiind ei înșiși lideri de big band.

Manny a făcut în 1962 și orchestrațiile pentru albumul Cabin in the Sky, realizat de trombonistul Curtis Fuller, la Impulse!. 

Foarte interesantă combinația de alămuri și coarde gândită de maestru, cu o secție mega-barosană de tromboane, în care liderul Fuller este secondat de Kai Winding, Wayne Andre, Bob Brookmeyer și Alan Ralph.

În toamna lui 1963, Manny Albam a scris aranjamentele orchestrale de pe After the Lights Go Down Low and Much More!!!, LP-ul de debut al chanteuzei Freda Payne, lansat de asemenea la Impulse! Records.

Anul următor, Manny Albam s-a apucat pentru prima oară să predea orchestrația de jazz la Eastman School of Music, o meserie care avea să-l pasioneze în mod deosebit. 

Mai târziu, în 1966, a devenit director muzical la Solid State Records, un label pe care l-a fondat împreună cu Sonny Lester și Phil Ramone, alți doi veterani din industrie.

Cel dintâi LP apărut la Solid State a fost Brass on Fire, realizat de Manny Albam. Odată cu Brass on Fire, orchestratorul a redobândit creativitatea din anii anteriori. 

Băiatul a lăsat baltă saxofoanele și pianul și a conceput aranjamente pentru trei secțiuni de alămuri, cu trompete, tromboane și cornuri franceze. Acestea au fost susținute de un departament ritmic consistent, alcătuit din Richard Davis (contrabas), Mel Lewis (baterie) și Ted Sommer (bongos).  

Pe Brass on Fire găsim 12 versiuni ale unor teme-standard, ce au căpătat însă o forță și o prospețime aparte în viziunea răsunătoare a maestrului Manny Albam.

Până la sfârșitul lui 1966, el a realizat și Soul of the City, al doilea și ultimul său LP pentru Solid State. Soul of the City reprezintă un tablou al vieții în New York, prin ochii muzicianului de 44 de ani.

Luminile, culorile și freamătul metropolei sunt surprinse de Manny în tonuri spectaculare. Artistul evocă jocurile copilăriei, emoția unui meci de fotbal american (cred), sinagoga  sau cartierul latin, în acordurile magice ale orchestrei sale.

Creatorul și-a materializat ideile grație unor jazzmen-i fabuloși ca Freddie Hubbard (trompetă), J.J. Johnson (trombon), Frank Wess (sax tenor), Phil Woods, Hank Jones, Ernie Royal sau Joe Newman. Pe o parte din piese, partiturile de big band se împletesc armonios cu cele de coarde.

În afara activităților de la Solid State și de la colegiu, în a doua jumătate a anilor ‘60, Manny și-a îmbogățit semnificativ și CV-ul de orchestrator “de închiriat”. De serviciile sale s-au bucurat Oscar Peterson (pe LP-ul With Respect to Nat), Jimmy McGriff, Stan Getz, Sarah Vaughan, Dionne Warwick ș.a.

Din 1970, Albam a început să dea mai rar prin studiouri și mai des prin amfiteatre. Pe lângă Eastman School of Music, de-a lungul anilor a mai trecut și pe la catedrele de la Glassboro State College și Manhattan School of Music

În 1988 a fondat BMI Jazz Composers Workshop, un seminar care se ține și în prezent, fiind consacrat tinerilor aspiranți într-ale muzicii de big band.  

După Soul of the City, Manny Albam nu a mai realizat niciun disc sub nume propriu, dar a continuat ocazional să-și pună skill-urile de orchestrator la dispoziția altor artiști.

O perioadă ceva mai fertilă a fost 1972-1974, când a înregistrat cu José Feliciano, Carmen McRae, Dakota Stanton, O’Donel Levy, Buddy Rich, Richard “Groove” Holmes sau Max Morath

Albam a realizat și câteva compoziții gen third stream, precum Quintet for Trombone and Strings (1983), Concerto for Jazz Alto Saxophone and Orchestra sau Nostalgico. 

Concertul pentru saxofon alto a fost imprimat de Bud Shank, cu Royal Philharmonic Orchestra, în 1987, iar Nostalgico a avut parte de interpretarea lui Phil Woods, acompaniat de American Jazz Philharmonic, în 1993. 

Cu trei ani mai înainte, Albam a creat aranjamentele pentru albumul Hank Jones with the Meridian String Quartet, o încercare third stream a prietenului său pianist.

Saxofonistul Joe Lovano s-a folosit și el de talentul bătrânului orchestrator, pe CD-ul Celebrating Sinatra, din 1996.

În anii ‘90, Manny Albam a conlucrat intens cu două ansambluri europene, The SDR Big Band, din Germania, și Metropole Orkest, din Olanda.

Cu nemții a tras două CD-uri: Manny Albam, Rob McConell and the SDR Big Band (1993) și The Story of Big Bands (1996). Alături de Metropole Orkest a înregistrat un singur album,  If You Could See Us Now! (1999), ce o are pe Nancy Marano pe post de solistă.

Între 1997-1999, Manny a dat o serie de interviuri, pentru NAMM Oral History, Kentucky Oral History și Filius Jazz Archive. Toate conțin mărturii prețioase despre cariera lui, dar și despre secretele orchestrației sau despre tehnicile de înregistrare.

Artistul s-a prăpădit la 79 de ani, în 2021, din cauza unui cancer. A lăsat în urmă o muzică fascinantă, ce așteaptă încă să fie descoperită de un public mai larg, raportat chiar și în termenii audienței de jazz. 

După ani buni în care au fost “out of print”, cea mai mare parte a înregistrărilor lui Albam sunt acum pe YouTube și pe platformele de streaming și așteaptă cuminți să le dai “play”, ca să te învăluie în splendoarea lor. Johnny Mandel a explicat cel mai frumos de ce îi ieșea atât de bine confratelui său aranjor: “Manny didn’t know how to be dull.”


Referințe bibliografice:

 

Publicitate

Un gând despre „Manny Albam

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.