Mostră de înțelepciune:
„De câte ori asculți Você Me Vira a Cabeça descoperi ceva nou. Fiecare secundă e magică, pornind de la introul captivant de chitară rece, ce pregătește intrarea lui Alcione cu povestea ei amară.
Tensiunea ia amploare odată cu bridge-ul coral, căruia solista îi răspunde cu o întrebare dureroasă: “Por quê?”! De refren am povestit deja. Te rupe, te face bucăți, te nenorocește!”
Naștere:
- Alcione Dias Nazareth, 21 noiembrie 1947, São Luís, Maranhão, Brazilia
Încadrare stilistică:
- Samba, Pagode, MPB, Forró, Bolero, Samba-Enredo, Samba de Roda, Axé, Samba-Jazz
Colțul criticului de artă:
O mare doamnă a cântecului, Alcione se află printre cei mai valoroși muzicieni din Brazilia și în domeniul ăsta e la fel ca la fotbal: cine-i între cei mai buni din Brazilia e automat între cei mai buni din lume.
Minunata artistă a fost supranumită “rainha do samba”, un titlu care spune totul despre relevanța ei în branșă. Fanii o alintă A Marrom (Bruna), ea fiind totodată un simbol al emancipării femeilor afro-braziliene.
Madame Alcione are un timbru contralato de mare forță, pe care-l exploatează cu priceperea, simțirea și naturalețea unei starlete înnăscute.
Talentul uriaș și dimensiunea succesului o așează indubitabil pe aceeași treaptă cu Ella Fitzgerald sau Aretha Franklin și în caz că te îndoiești de asta de vină e doar americentrismul tău funciar.
A Marrom s-a aflat în fruntea unui puternic revival samba, petrecut la mijlocul anilor ‘70, după circa un deceniu și jumătate în care scena braziliană a fost acaparată de curente mai cosmopolite, precum bossa nova, iê-iê-iê (varianta locală a rock’n’roll-ului) sau tropicália (o formă aparte de psihedelism).
Odată cu Alcione, alte două soliste și-au dobândit renumele de regine ale sambei: Clara Nunes și Beth Carvalho.
Împreună, doamnele sunt identificate ca ABC, troica supremă a sambei moderne și întruchiparea combinată a talentului, charismei și prieteniei, pentru că între ele nu exista nici cea mai măruntă rivalitate (în ciuda presarilor care tânjeau după o sămânță de scandal).
Popularitatea lui Alcione s-a dovedit extrem de durabilă. De jumătate de secol, ea lansează aproape anual ceva nou și ține concerte cu casa închisă în marile metropole din țara natală, plus că a făcut turnee pe aproape toate continentele.
Cu un “coolness” intact, A Marrom a realizat în ultimii ani duete cu chanteuze din noua generație, care o admiră din toată inima și o consideră un model de succes și integritate artistică.
Samba este categoric cel mai faimos produs cultural al Braziliei, însă la nivel planetar majoritatea o percepe în mod superficial, sub forma imaginilor-cliché de la Carnavalul de la Rio.
Bineînțeles, povestea sambei e mult mai complexă și mai profundă. Ca gen muzical și stil de dans își are originile în regiunile rurale din Bahia, arealul istoric al unei numeroase comunități afro-braziliene.
La începutul secolului XX a ajuns odată cu emigranții bahieni în cartierele sărace din Rio de Janeiro, unde a avut parte de transformări semnificative, dictate de impactul cu cultura urbană a epocii.
Inițial stigmatizată sau chiar interzisă de autorități, samba a devenit o mare modă începând din anii ‘30.
A dominat undele radio trei decenii la rând, fapt determinat și de politica oficială a regimului Getúlio Vargas, care a văzut în samba un potențial catalizator al identității naționale braziliene.
Genul a cunoscut în curând și expansiunea internațională, mulțumită succesului repurtat de sambista Carmen Miranda la Hollywood și consacrării melodiei Aquarela do Brasil ca un megahit al anilor ‘40 (via Walt Disney).
După cum am menționat deja, inovațiile și importul de influențe au pus samba într-un con de umbră pe durata anilor ‘60. Ascensiunea doamnelor ABC în deceniul următor a resuscitat popularitatea genului și i-a consolidat statutul în cultura de masă din Brazilia și de pe planetă.
Se știe că samba are un caracter ritmic foarte pronunțat. Miezul orchestrației este constituit de o secțiune cuprinzătoare de percuție.
Unele dintre instrumente sunt lovite cu bețele (tamborim, surdo) sau mâinile (pandeiro), în timp ce altele sunt acționate prin scuturare (ganzá) sau frecare (cuica – o rudă a buhaiului, ce imită sunetele maimuței).
În varianta tradițională a sambei, acompaniamentul e completat doar de cavaquinho (o mini-chitară) și de chitara clasică. Vocalistul duce practic greul liniei melodice, sprijinit însă invariabil de un cor, care intră puternic la refren și uneori și pe tema piesei.
Odată cu “industrializarea” genului, în ansambluri s-au adăugat și alte tipuri de instrumente, în special alămuri, viori, flaute sau pian.
În timpurile mai recente, în secția ritmică s-a instituit prezența basului “fretless”, iar pentru coloratură mai intră ici-colo câte o chitară electrică sau un saxofon.
În descrierea asta se încadrează în general și muzica lui Alcione. Ea a abordat o multitudine de exprimări samba, de la cele mai “rootsy” (samba de roda) până la cele mai mai sofisticate și mai romanțioase, cum este așa-numitul stil pagode, în mare vogă în anii ‘80-’90.
De asemenea, în repertoriul artistei se regăsesc și alte tradiții muzicale braziliene, în special din Nordeste, regiunea ei de baștină.
Cu toate acestea, să nu-ți faci cumva impresia că Alcione ar fi vreo șovinistă. Doamna nu s-a ferit nicicând să înglobeze în cântecele sale și influențe externe, de sorginte anglofonă (jazz, soul, funk, reggae) sau hispanofonă (bolero, salsa, merengue).
Pe sambistă o cheamă pe numele întreg Alcione Dias Nazareth. S-a născut pe 21 noiembrie 1947 în São Luís, capitala statului Maranhão.
Este al patrulea dintre cei nouă copii ai familiei sale, cărora li s-au adăugat câțiva frați vitregi, fiindcă tac-su mai avea “side-projects” cu alte femei.
Bătrânul João Carlos Dias Nazareth era șeful orchestrei polițailor din oraș. El i-a insuflat pasiunea pentru muzică și micuței Alcione, pe care a învățat-o să cânte la trompetă și la clarinet.
Pe cea dintâi, A Marrom a continuat s-o folosească de-a lungul carierei, mai ales în concerte, ca să bage niște solouri de efect.
Cât privește glasul ei magnific, cântăreața susține că-i un dar de la Doamne Doamne, pentru că n-a mers niciodată la cursuri de canto sau ceva.
Însă la numai 12 ani a ajuns solista unui ansamblu local, Orquestra Jazz Guarani, pentru ca apoi, în adolescență, să aibă primele apariții la televiziunea din Maranhao.
Și-a văzut și de școală, ca dovadă că după terminarea studiilor s-a angajat ca profesoară de limba portugheză. A fost concediată în curând, pentru că le-a suflat plozilor la trompetă, în timpul orelor.
Supărată, la 20 de ani, Alcione și-a luat lumea în cap și a plecat la Rio de Janeiro, unde credea că are mai multe șanse să-și ducă traiul din muzică.
Pe bună dreptate, pentru că acolo a câștigat A Grande Chance, un concurs televizat pentru debutanți, și a obținut un angajament profesionist în orchestra postului TV Excelsior.
În paralel s-a pus pe cântări în cluburi de noapte, plus că s-a învârtit și de un turneu în Argentina și Chile.
După vreo doi ani la Rio s-a mutat temporar la São Paulo, ca să acumuleze și mai multă experiență pe scenă. În perioada aia s-a dus în primul ei turneu european, ca membră în formația renumitului percuționist Paulinho da Costa.
În 1972, tânăra Alcione a semnat cu filiala braziliană a companiei Philips Records. A debutat atunci cu promițătorul single Figa de Guiné/O Sonho Acabou, alcătuit din două bucăți de samba cu tendinţe de funk. Figa de Guiné, cel puțin, e o delicatesă MPB (Música Popular Brasileira).
Anul următor a scos încă un disc de 7-inch, Tem Dendê/Pinta de Sabido, foarte simpatic și acesta.
Tem Dendê e mai lentă, mai melodioasă, cu flaut, cor de fete și o solistă în vervă. În schimb, B-side-ul tinde spre o samba mai frustă, ca din favela.
Încă puțin cunoscută în Brazilia, Alcione mergea regulat să concerteze în străinătate, în ‘73-’74 destinațiile ei fiind Mexic și Portugalia.
Notorietatea artistei a crescut treptat și acasă. O contribuție importantă a avut-o includerea pe coloana sonoră a telenovelei O Rebu, din 1974. Ea a interpretat acolo Planos de Papel, o compoziție elegantă și “soulish” a rockstarului național Raul Seixas.
În același an, Alcione s-a alăturat renumitei școli de samba Estação Primeira de Mangueira, cu care avea să defileze la Carnavalul de la Rio.
EP-ul Os Melhores Sambas Enredo, din 1975, conține cântece destinate acestor festivități, în interpretarea proaspetei vedete a școlii Mangueira.
Mult mai important în anul respectiv a fost albumul de debut al lui Alcione: A Voz do Samba.
Anterior, în ‘74, Clara Nunes a avut un succes fulminant cu LP-ul Alvorecer, lansat de Odeon Records. Roberto Menescal, șeful Philips Brazil, și-a propus atunci să facă din Alcione atracția sambistă a casei de discuri pe care o conducea.
Drept urmare a luat cei mai buni compozitori, orchestratori și instrumentiști aflați la dispoziție și a pornit lucrul pentru A Voz do Samba. A ieșit una dintre capodoperele fertilei scene muzicale braziliene, ce a pus-o definitiv pe orbită pe starleta Alcione.
Solista radiază efectiv pe acest album. Uită-te la frumosul ei zâmbet de pe copertă și ai să înțelegi cum cântă încă dinainte să dai “play”.
Vocea ei relevă o acuratețe timbrală deosebită, dublată de o expresivitate cuceritoare, A Marrom revendicându-și categoric un loc în rândul marilor dive ale Braziliei și ale omenirii.
Hiturile lui A Voz do Samba au fost O Surdo și Nao Deixe o Samba Morrer, două melodii cu vocație de manifest, ce îngemănează trăirea melancolică din glasul chanteuzei cu dinamica și varietatea specifice ritmurilor de samba.
Însă marea majoritate a repertoriului ilustrează bucuria vieții în forma cea mai pură. Historia de Pescador și Aruandê sunt sambe tradiționale, cu ecouri de Bahia, interpretate irezistibil de Alcione.
Tot aici s-ar încadra și Batuque Feiticeiro, doar că are un flaut jucăuș, ce aduce un “twist” urban seducător.
La Acorda Que Eu Quero Ver, chitara jazzy și pianul electric adaugă o doză de zeitgeist necesară în muzica lui Alcione.
Pe aceeași linie, Etelvina, Minha Negra împletește atmosfera de festival local (cu referiri la Maranhao) și un balans funky universal.
Todo Mundo Quer integrează o fanfară glorioasă, în tradiția așa-ziselor marchinhas de carnaval. Espera și Até o Dio de São Nunca au un rafinament familiar celor care știu deja ce-i bossa nova.
É Amor… Deixa Doer este un alt moment sentimental, pigmentat de schimbări imprevizibile de ritm și înflorituri corale.
În final, medley-ul Samba em Paz/Voz de Morro rezumă întreg spiritul discului. După o secvență lirică preluată de la Caetano Veloso urmează o dezlănțuire de dans și culoare, ce constituie esența sambei.
A Voz do Samba, răsplătit cu discul de aur, a fost urmat în 1976 de LP-ul Morte de um Poeta. Chiar dacă nu se ridică la acelaşi nivel ca predecesorul, Morte de um Poeta rămâne la rândul lui un album valoros.
De altfel, Alcione nu a coborât niciodată sub un anumit standard de calitate, atât mulţumită talentul ei, cât şi faptului că a beneficiat mereu de resurse artistice şi logistice dintre cele mai bune din Brazilia.
Piesa Morte de um Poeta deschide programul pe un ton elegiac, perfect adaptat în 2/4, cu valuri de viori ce mângâie tărâmul oniric al muzicalităţii sambiste.
Dincolo de acest început mai sumbru, pe disc găsim suficiente numere de samba nostime şi delicioase, cum sunt Tatú, Engenheiro do Metrô, Lua Menina sau Jesuino Galo Doido. De fiecare dată, Alcione străluceşte ca o regină a carnavalului în fruntea corului vesel de fete.
Agolonã captivează prin replicile succesive pe care le primeşte solista de la două ansambluri vocale distincte, unul bărbătesc şi celălalt femeiesc. Mişto modul în care aspectul ăsta de ceremonie tribală se contopește cu melodicitatea modernă şi citadină a piesei.
Dintre cântecele mai lente merită amintite îndeosebi Cajueiro Velho, cu nuanţe din nueva canción-ul hispanic, şi Lá Vem Você, înzestrată cu un refren amplu și grațios.
Pra Que Chorar, al treilea album al lui Alcione, a fost lansat în 1977.
Acesta punctează semnificativ la capitolul subtilitate melodică, cu creații precum Recusa, Pra Que Chorar, Eu vou Deixar sau Feira do Rolo. Absolut toate pun în evidență bogăția și profunzimea timbrului redutabilei vocaliste.
Pandeiro É Meu Nome poate fi descris ca un “sequel” pentru O Surdo, omagiind încă un element esențial al ritmicii samba.
Ilha de Maré este cea dintâi înregistrare a cântăreței în stilul forró, dominant la ea acasă în Maranhao. Voioșia și acordeonul sunt ingredientele de bază ale muzicii forró.
Excelentă și piesa finală, Tambor de Criola, o încrucișare dezinvoltă de batucada și four-on-the-floor. Îmi place cum se angrenează Alcione în jocul distractiv al chemărilor și răspunsurilor, dimpreună cu coriștii ei băieți și fete.
Artista a luat cel dintâi disc de platină cu Pra Que Chorar, fapt ce i-a lărgit anvergura de vedetă națională.
Fanii lui Alcione s-au delectat în 1978 cu Alerta Geral, un alt clasic instant al muzicii braziliene.
Marele hit al albumului a fost dulcele și mlădiosul Sufoco, ce crește frumos pe un strat fin de percuții samba.
Ca de obicei, pe Alerta Geral interpreta oscilează între lirism și exuberanță, înclinând însă ceva mai mult spre al doilea “mood”.
Maxim de contagioasă este Lundu da Rapariga, o samba mixată discret cu faze de jazz și salsa.
Todos Cantam Sua Terra cântă viața din Maranhao, cu contribuția intensă a acordeonului.
Eu Sou A Marrom reprezintă profesiunea de credință a starletei, interpretată magistral, cu o frazare vocală alertă, așezată ireproșabil pe beat-ul foarte elaborat al cântecului.
La piesa de titlu, Alcione se remarcă prin intonațiile variate, amplasate inteligent pe aranjamentul orchestral lucrat la mare artă.
Dar cred că A Marrom atinge apogeul pe acest album odată cu dramaticul Zelão, unde livrează o linie vocală de mare forță, pe un fundal ce împacă de minune ritmurile agitate cu armoniile suple ale pianului și viorilor.
Mai menționez de pe Alerta Geral și despre introspectiva A Volta do Mundo, cu solista susținută inițial numai de glasuri de fete și de o chitară, după care orchestrația se dezvoltă treptat cu o rețea densă de instrumente de percuție.
Alerta Geral a dat numele unei emisiuni prezentate live de Alcione pe postul TV Globo. Aceasta s-a difuzat mai mult de doi ani, din martie 1979 până în mai 1981.
A Marrom a avut numeroși invitați, vedete de prim rang ale muzicii braziliene din toate generațiile, între care Antonio Carlos Jobim, Caetano Veloso, Elza Soares, Angela Maria, Dorival Caymmi, Cartola, Martinho da Vila, Carlos Lyra, Elizeth Cardoso, Leny Andrade și mulți alții.
Beth Carvalho și Clara Nunes, suratele într-ale regalității samba, au venit desigur și ele să cânte și au pus-o inclusiv de niște duete memorabile cu gazda.
Pe Alcione o prindea absolut fantastic și acest rol de prezentatoare TV. Se simțea acolo în platou ca la ea acasă, vorbea, cânta, dansa și zâmbea din toată inima. Pur și simplu se vede din avion că fata trăia atunci niște clipe minunate din viața ei.
Sociabilă cum o știm, Alcione a început să dea cu vocea și pe albumele altor confrați, ca Maria Bethânia (pe LP-ul Álibi, din ‘78) sau Chico Buarque (pe discul conceptual Ópera do Malandro, din ‘79).
Pentru propriile materiale, solista a ținut cu sfințenie ritmul anual. Gostoso Veneno, lansat în 1979, are o puternică încărcătură sentimentală, cu melodii suave, scăldate în triluri de viori și flaute.
Exemple de acest fel sunt Menino Sem Juízo, Faca de Ponta, Amantes da Noite sau Gostoso Veneno.
Rio Antigo (Como Nos Velhos Tempos) evocă nostalgic orașul Rio de altădată, cu o Alcione sugestivă, în oglindă cu o partitură de brass proeminentă.
Diversitatea e la ea acasă și pe Gostoso Veneno, tracklist-ul cuprinzând și o samba “hardcore” (Primeira Escola) sau incursiuni în muzicile regionale (Paraiba do Norte, Maranhão și Bom Jesus dos Navegantes).
Pe E Vamos à Luta, albumul ei din 1980, Alcione pendulează iar între cântece dulci și sambe explozive, strălucind la aceeași intensitate în ambele ipostaze.
Din prima categorie se evidențiază mai ales Quadro de Ismael (unde fata se joacă puțin de-a Satchmo răgușitul), A Ponte (cu ondulări de efect ale interpretei) și Eu Sei (un duet înduioșător cu legendarul Cartola).
Dintre bucățile “uptempo”, cele mai inspirate mi se par E Vamos à Luta (cu o tentă de jazz indusă în principal de alămuri), Meu Dia de Graça (un moment de exaltare colectivă a solistei, corului și orchestrei) și Olerê Camará (ce împinge iarăși la cote maxime euforia samba).
Odată cu LP-ul “self-titled” din 1981, Alcione a atins încă un vârf al carierei sale artistice. De fapt discul dovedește din nou că tot ce intră în contact cu timbrul vocii ei se transformă efectiv în aur.
Primele piese de pe album, Sem Perdão și Força do Amor, sunt singalong-uri colective, în maniera partido alto.
Pintura Sem Arte e o compoziție sensibilă a lui Candeia, bazată pe armonii rafinate de chitară, numai bune pentru Alcione ca să-și etaleze contraltoul impunător.
A Volta da Gafieira întretaie samba și jazzul de big band, sub controlul total al divei braziliene.
La Ave Coração, artista alternează cu măiestrie între amărăciunea temei și dulceața refrenului, ajutată substanțial de chitarele și percuțiile din “background”.
O Papeiro é Meu încinge petrecerea ca-n Maranhao, cu acordeon, chitară electrică și fete zvăpăiate.
Ultima piesă, Nzambi/Muadiakime, provine de la angolezul Liceu Vieira Dias. Splendide interferențele dintre Alcione și corul feminin, acompaniate de rezonanțe afro de chitară.
Retrospectiva 10 Anos Depois, apărută în 1982, a încheiat colaborarea de un deceniu a lui Alcione cu Philips Records.
Previzibil, sambista n-a rămas pe drumuri, fiind racolată imediat de RCA Victor. Cel dintâi album realizat acolo a fost Vamos Arrepiar!, ce datează tot din ‘82.
Atmosfera de sărbătoare predomină pe Vamos Arrepiar!, cu multe reprize energice, bune de dansat în draci.
Distracția începe de la primul track, Noite Pelo Dia, și merge înainte cu cel de al doilea, Vendaval da Vida, numai că acesta are și o undă de tristețe, datorată în special partiturii vocale, interpretată de Alcione cu multe fete grațioase.
Mister Samba schimbă registrul, adoptând influențe serioase de smooth soul și jazz-funk, cu chitară à la George Benson și secție de brass impulsivă.
Pe la mijlocul programului, tempourile se mai domolesc, ca de exemplu la Edital, un cântec romantic, cu diva îngânată tandru de un acordeon franțuzit.
Coração de Pedra introduce deocamdată timid trucurile de producție “eighties”, adică acel sunet “cheesy” de clape ce a bântuit decada la scară planetară.
Titlul albumului Almas e Corações, din 1983, descrie întocmai ce se petrece în cuprinsul său.
Deschiderea, Um Ser de Luz, întruchipează visul samba cel mai frumos, purtat spre înalturi de glasul lui Alcione și de un aranjament superb cu coarde și alămuri. Intervențiile ansamblului Coral das Docas do Rio de Janeiro fixează cireașa pe tortul măreției.
Măreț sună și Maracatu do Meu Avô, asemănându-se cu tema imaginară a unui James Bond brazilian.
Qualquer Dia Desses e o baladă devastatoare, cu pian Rhodes, viori și A Marrom care spulberă totul.
Almas e Corações excelează așadar pe latura romantică, dar stă bine și la sambe fierbinți, cum ar fi Que Zungu (un “earworm” în toată puterea cuvântului) și Questão de Fé (o reîntoarcere la origini, cu percuții și chitare).
Da Cor do Brasil, disc realizat de A Marrom în 1984, înclină semnificativ spre zona tradiționalistă, iar asta nu-i rău deloc.
Mangueira Estação Primeira sau Vida Boa te ridică automat în picioare, deși habar n-ai pașii de samba.
La fel și Forrofiar, cu toate că de forró auzi acum pentru prima oară în viață. De precizat că la acordeon se află Luiz Gonzaga, o figură legendară a muzicii din Nordeste.
Capodopera albumului e însă Roda Ciranda, un duet inimos cu surata Maria Bethânia, pe ritmuri moderate de Bahia (compoziția îi aparține sambistului comunist Martinho da Vila).
Foarte haioasă și Sambeabá, cântată de Alcione împreună cu autorul Nei Lopes. Totuși, pe Da Cor do Brasil funcționează din plin și departamentul de inimă albastră, cu balade “smooth”, influențate de R&B-ul contemporan, sau sambolerouri, ca-n saloanele burgheziei de modă veche din Brazilia.
Dar cea mai interesantă dintre piesele de “coração” zic că e Proa, cu Alcione care-și unduiește vocea pe un ritm aproape tangoistic.
Fogo de Vida, din 1985, extrapolează caracterul festiv al predecesorului.
Avem o serie fantastică de sambe carnavalești, ca Faz Corpo de Mole, Academia do Salgueiro, Na Hora Que o Bicho Come și mai ales Do Jeito Que Tocar, Eu Danço…, animată de trompete, fluiere și o ceată de cântători masculi entuziaști.
Nord-estul e reprezentat de Coco Partido și Forró do Xenhenhém, cel din urmă cu un refren pe care-l vei cânta ca un bezmetic/o bezmetică, indiferent de cât de fonetic o vei face (cică xenhenhém înseamnă pizdă, zice dicio.com.br).
Cu toată frenezia, albumul include și câteva momente de “chill out”, ca de exemplu track-ul 2, Mesa de Bar. A Marrom îl interpretează alături de autor, starul MPB Gonzaguinha (fiul lui Luis Gonzaga).
Versurile sunt fantastice, înfățișând crâșma ca o oază de libertate, unde poți discuta despre orice (“de la fotbal la nenorocita de inflație”).
Artiștii concluzionează melodic că băutele cu tovarășii reprezintă exerciții de democrație (și vorbeau serios oamenii, în primăvara lui ‘85 tocmai se terminase o dictatură militară de peste două decenii).
Fruto e Raiz, discul realizat de Alcione în 1986, a produs încă un superhit sentimental, mirificul Garoto Maroto, cu o solistă ce plutește la refren.
Trendul principal pe Fruto e Raiz e o samba cuminte, mai de șezătoare, exemplificată de cântece precum Mocidade Independente, Bololo, Mimoso, Jacaré Sumiu etc.
Piesa de titlu aparține aceleiași categorii, cu deosebirea că maestra se angajează într-un dialog însuflețit cu un cor de copii, fapt neobișnuit în repertoriul ei.
Alături de Garoto Maroto, preferata mea de pe Fruto e Raiz este Menino de Calabar, o repriză seducătoare, cu groove afro-disco și synth-uri învolburate, cât se poate de “hi-tech” pentru acele timpuri.
Ar mai fi și Eu Quero Chamegar, șarja forró de rigoare, care rupe ca de fiecare dată. În rest mai găsim vreo două melodii lente, dintre care Comentários are dimensiuni de tragedie latino cu bandoneon.
Cu o întârziere de doi ani, Fruto e Raiz a fost distribuit și în State, via Celluloid Records, un label indie în vogă la acea vreme.
Între timp, Alcione a scos noi materiale pe piața braziliană. Nosso Nome: Resistência (1987) strigă bucuria eliberării după anii grei de dictatură.
Repertoriul poate fi clasificat în sambe urbane, actualizate cu ceva clape (Raio de Luar, Novo Endereço, Cada um na Sua), slow jams în stil brazilian (culminând cu hipnoticul Ou Ela ou Eu) și jam-uri folclorice vibrante, acestea constituind grosul albumului.
Îmi place în special Canção do Exílio, cu sunetul fabulos de chitare și darabane, numai bun pentru Alcione și compania să tragă o cântare din tot sufletul.
Tot pe sistem caleidoscop e făcut și Ouro & Cobre, din 1988.
Piesa inaugurală, Toque Macio, rămâne regina cântecelor de jale de pe acest disc, deși are o rivală serioasă în Metade de Mim.
Voia bună își găsește însă suficient spațiu pe Ouro & Cobre, cu momente de grație sambistă ca Obrigado Bateria sau União da Ilha do Governador.
Climaxul se produce la Universo da Paixão, o cântare incandescentă, înrâurită evident de noua modă axé, cu puternice amprente caraibiene.
Oda Maranhão, Meu Tesouro, Meu Torrão e introdusă de un acapella uimitor al lui Alcione, care primește apoi întăriri de la contingentele de percuționiști și coriști.
Alcione trecuse de borna 40 și vocea i se cam înăsprise, fără să-și piardă în niciun caz farmecul și claritatea. Prindea contur atunci versiunea matură a divei, complet nealterată, doar transformată în concordanță cu vârsta.
La începutul lui 1988, braziliana a plecat într-un mare turneu în URSS, cu 26 de concerte susținute în Rusia, Ucraina, Lituania și Estonia.
Mai încolo, în vară, Alcione a participat în premieră la festivalul de la Montreux și din fragmentele ajunse pe YouTube se vede că recitalul ei a fost unul de înaltă clasă.
Biografiile de pe net listează și alte apariții internaționale ale solistei, fără să le dateze însă. Se vorbește despre turnee în Japonia, Europa de Vest, America Latină sau Africa lusofonă.
Posibil ca o parte dintre ele să fi avut loc în anii ‘80, mai ales în a doua jumătate a deceniului, după căderea juntei.
În unele locuri scrie că Alcione ar fi cântat inclusiv în Israel și Iran. Privind al doilea caz chiar sunt curios când s-a întâmplat, înainte sau după Revoluția Islamică?
Următorul disc de studio al cântăreței, Emoções Reais (1990), e un zig-zag amețitor, ce te trece de la sentimentul exuberant de comunitate la trăiri crunte de dezolare și solitudine.
Pentru Beija-Flor, Alcione ar trebui să primească titlul de împărăteasă a tobelor. Efectiv le subjugă cu toată energia lor imensă.
Dona Zica e Dona Neuma omagiază două dansatoare legendare de samba.
Roxo, Alma Brilhante e un partido alto cu un sobor de hăndrălăi, orchestrat înspre pop, cu pachet de trompete.
Voluptuoasa Divina Malícia a transplantat cu succes ceva beat-uri disco și merengue, iar De Teresina a São Luiz tinde ușor spre blues, cu o Alcione într-o formă de zile mari.
Din vasta secțiune de balade iese în față Duas Faces. Punctul său forte constă din inflexiunile sfâșietoare ale solistei, însoțite de-a lungul piesei de o chitară în stil bossa nova, ce înoată calmă în oceanul de claviaturi.
Promessa (1991) merge pe aceeași dualitate tip romanță dureroasă versus dans eliberator, cu Alcione imperială și pasională în orice împrejurare.
Albumul pornește cu Medo, o baladă pagode în care patima solistei e contrastată de finețea din orchestrație și “backing vocals”.
Poezia și magia caracterizează Sinfonia da Paz, un alt “highlight” de pe Promessa. Vibratoul fascinant al interpretei beneficiază de un aranjament expresiv, cu chitare acustice, bas, percuție de mână și efect de tunet.
La Na Ginga do Amor, diva are un “flow” călduros, marcat de o batucada în tempo mediu, decorată minimal cu pian și cavaquinho.
Dintre cântecele de petrecere se distinge în primul rând Salsa no Molho, care-i de fapt o fuziune savuroasă salsa-samba-funk.
Tare de tot și potpuriul final, Queremos Deus/Protetor do Povo/Garganta de Cera, o împletire spectaculoasă de ancestral și actual, local și global, fatal și senzual.
Alcione avea deja în spate două decenii de carieră ca “recording artist”, dar dădea în continuare lovitură după lovitură pe scena MPB.
Pulsa, Coração (1992) a furnizat hitul Reggae Sanfonado, care-i de fapt un axé ce combină batucada și riddim-ul, cu versuri pe tema afinităților dintre Maranhao și Jamaica.
Foarte bună și Nossa Rainha, din categoria samba mai spre funk. Gosto Mais de Você do Que de Mim și Aconteça o Que Aconteça sunt reprezentante de nădejde ale sambei strămoșești, iar Delírios de Amor (Chamego) și Chora, Coração se adaugă între nestematele din repertoriul amoros al superstarletei. Ultima are un solo muzicuță cromatică ce amplifică drama.
În ianuarie ‘92, Alcione a concertat în SUA, probabil pentru prima oară. Ea a avut atunci două gig-uri în New York (la The Ballroom și Town Hall) și unul în Boston.
Cântăreața a revenit în 1994 cu albumul Brasil de Oliveira da Silva do Samba, pătruns masiv de simțământul de “saudade”.
Cel puțin în prima parte tristețea-i mare de tot, stârnită direct de Certas Coisas (sufletul brazilian la modul absolut) și Tô Com Saudade (cu o atingere ușoară de soul).
Muzica se mai înviorează abia la al patrulea track, Onde o Rio É Mais Baiano, unde Alcione ne cântă povestea sambei cu afecțiune și cu Caetano Veloso. O dulceață și o minune piesa.
Alt moment rezonant și sexy este Coração da Sanfona, un elogiu pentru acordeonul (“sanfona”) emblematic pentru Nordeste.
Zanga de Amor apelează la sonoritățile axé, care sunt ale naibii de “catchy”. Înspre final, Nunca Mais amintește de sunetul retro al bossa novei.
Cântăreața a participat în ‘95 la realizarea Com Vida, un CD alcătuit din duete virtuale cu Clara Nunes, la care a contribuit cu o versiune a baladei Sem Companhia.
Biata Clara pierise demult, în 1983, la nici 40 de ani, iar confrații MPB i-au cinstit memoria în acest fel.
Alcione n-a lăsat să treacă nici 1995 fără un disc sub nume propriu. Profissão: Cantora este un alt “statement” puternic al divei, susținut pe deplin de materialul muzical.
O stare de visare planează asupra întregului album, chiar și în cele câteva ocazii în care bpm-ul mai ia viteză.
Glasul impetuos a solistei și groove-ul solid de cavaquinho contrabalansează substratul cam smooth jazz de la Fora de Ocasião, făcând-o una dintre cele mai atractive piese din program.
Fine și line la superlativ, Somos Iguais și Mulher e Daí câștigă considerabil datorită unor elemente-surpriză, cum ar fi saxul alto și crooner-ul Jair Rodrigues, la cea dintâi, sau trompeta, la cea de-a doua.
Atotputernica Alcione face furori pe Camarim, un număr intim de jazz, cu chitară și bas în maniera Jim Hall–Ron Carter.
Ca o compensație pentru astfel de introspecții, răsar în peisaj veșnic molipsitoarele sambe de carnaval, un exemplu excelent fiind chiar track-ul final, Quem Chegou Foi a Mangueira.
Profissão: Cantora a fost succedat de Tempo de Guarnicê (1996), după părerea mea cel mai bun disc al decadei pentru madame Alcione.
Piesa de titlu și Bloco de Rua o dau hotărât pe axé, prima cu tobe grele de tot și riddim de reggae, cealaltă cu importuri calypso, mambo și highlife.
Oração Latina are ambiții de imn panamerican, cu chitare mariachi și flaute andine, care-i țin hangul maiestuoasei soliste.
Gente Fina, Mas… reiterează în schimb ritualul sambelor în cerc, animat de omniprezentul cavaquinho și de găștile de flăcăi percuționiști și cântători.
Divizia baladistică e bine reprezentată și pe Tempo de Guarnicê, adesea cu tușe evidente de R&B, ca la Não Pense em Mim, Sete Véus sau Overjoyed. Cea din urmă este un cover după Stevie Wonder, cu Alcione cântând versurile originale în engleză.
Odată cu Tempo de Guarnicê, vedeta s-a despărțit de RCA Victor și a trecut în curtea PolyGram, practic continuatorul lui Philips Records, vechiul său label.
Valeu (1997), cel dintâi disc apărut atunci la Polygram, e un monument de romantism și o capodoperă a genului pagode.
Să nu-ți imaginezi ceva lacrimogen, după chipul și asemănarea telenovelelor. Interpretarea viguroasă a lui Alcione și orchestrațiile foarte deștepte elimină din capul locului orice pericol de siropoșenie, trăirile exprimate de artistă fiind cât se poate de credibile.
Valeu Demais, o melodie rafinată în 2/4, setează atmosfera întregului album. Apoi, Quem de Nós e o fantezie samba carioca, cu trompetele și cuica la înaintare.
La Essa Tal Liberdade, Alcione frazează “soulful”, în timp ce viorile, flautele și corul se comportă ca niște răsfrângeri ale conștiinței sale. Cel mai frumos cântec de pe disc, zic eu.
Luz do Desejo sintetizează bătăile de samba, suflările de jazz și mângăierile de muzică ușoară într-un melanj încântător, propulsat de vocea sinceră și caldă a chanteuzei.
Coarde, flaute, trompete pe “mute”, toate pun umărul la crearea ambianței feerice de la Te Amo, numai bună pentru Alcione ca să mărturisească deschis ce simte.
Só Falta Você se lasă cu rupere de inimi, impulsionată de intervențiile dramatice ale saxofonului și acordeonului.
Sempre Será are o atmosferă mai relaxată, cu o orchestrație aerisită, ce susține story-ul sentimental al solistei.
Cred că Valeu concurează temeinic cu Tempo de Guarnicê pentru titlul de cel mai valoros album nouăzecist din catalogul lui Alcione, dar cel din urmă are de partea lui o diversitate mai mare.
Printre propriile sale înregistrări, A Marrom a găsit timp în 1997 ca să tragă trei cântece cu tovarășul Chico Buarque, pentru albumul lui Chico Buarque de Mangueira, inspirat de poveștile carnavalului de la Rio.
Alcione și-a continuat marșul triumfal, realizând trei noi CD-uri până la sfârșitul veacului. Celebração (1998) cuprinde remake-uri după hituri clasice ale artistei, marcând cu un pic de întârziere jumătate de secol de viață și 25 de ani de carieră.
În mare s-au folosit aceleași metode ca la Valeu, fapt ce face ca multe piese să sune mai “smooth” decât originalele.
Se simte asta și în cazul celebrelor O Surdo și Não Deixe o Samba Morrer, cu mențiunea că ultima aduce o notă de contrast, prin timbrul mai rockist al invitatei, regretata Cássia Eller.
Diva are mai mulți musafiri pe Celebração și asta înseamnă desigur un câștig. Senzitivul Djavan e minunat pe Gostoso Veneno, cum e și apriga Sandra de Sá pe Verde e Rosa.
Grupul Velha Guarda da Portela impregnează o altă dinamică la Pintura Sem Arte, pe când Rita Ribeiro accentuează lirismul de la Cajueiro Velho.
Mesa de bar a fost refăcută cu junele Ed Motta, pe același ton amar, după un deceniu și jumătate de la reinstaurarea democrației.
Linda Flor (Yayá), singura melodie inedită de pe disc, este și cea mai frumoasă dintre toate. Alcione interpretează această compoziție a lui Dorival Caymmi împreună cu Maria Bethânia. Când cântă la unison, suratele sunt pur și simplu adorabile.
Claridade (1999) este o scrisoare de dragoste a lui A Marrom pentru Clara Nunes, iubita ei prietenă dispărută. Albumul reunește cântece din repertoriul Clarei, cântate cu un dor mistuitor de maestra Alcione.
Solista impresionează în orice împrejurare, fie că e purtată de ritmuri înfocate (ca la Ê Baiana, Conto de Areia sau Portela na Avenida), fie că se lasă pradă eternei melancolii (ca la Sem Companhia, Novo Alvorecer sau O Mar Serenou).
Un disc cuceritor și impecabil, Claridade i-a adus lui Alcione cea dintâi nominalizare la premiile Grammy Latino.
În 2000, cântăreața a lansat Nos Bares da Vida, primul album live din lunga sa activitate.
Orchestrația se înscrie în canoanele “unplugged”, cu chitare reci sprijinite la modul discret de percuții. Când și când intră în schemă diverse instrumente de suflat, spre final făcându-și apariția și pianul.
S-a creat astfel un context foarte bun pentru revelarea nuanțelor profunde din glasul de maturitate al lui Alcione. Fiecare intonație a artistei te izbește parcă și mai puternic în acompaniamentul ăsta rarefiat.
Pe Nos bares da vida, A Marrom abordează melodii din repertoriul clasic brazilian. João Gilberto e onorat în două rânduri, cu Este Seu Olhar și Pra Machucar Meu Coração, interpreta redând în felul ei personal spiritul ludic al originalelor.
Solista își expune intens latura boemă, de divă sentimentală, capabilă să sacrifice totul pentru ființa iubită.
O simțim astfel la melodii precum Nossos Momentos (Gal Costa), Bar da Noite (Haroldo Barbosa/Bidú Reis), Última Forma (Emílio Santiago) sau Tudo Acabado (Oswaldo Martins/Jota Piedade).
Interpretările iau uneori întorsături jazzy, datorate și unor solouri instrumentale, cum ar fi cel de muzicuță de la Ilusão à Toa (Johnny Alf) sau cel de trompetă de la Papel de Pão (Jorge Aragão).
Alcione celebrează diverse școli de muzică braziliană, dar cele mai mari emoții îi vin atunci când îi cântă pe patriarhii Cartola (cu Que Sejam Bem-Vindos) și Pixinguinha (cu Carinhoso). De altfel, Carinhoso încheie concertul într-un entuziasm general.
Un alt moment cu priză deosebită la public este Lamento Sertanejo/Pisa na Fulô, ce comasează două melodii de inspirație rurală, semnate de Gilberto Gil și respectiv João do Vale.
Spectatorii fredonează bucuroși cu starleta și la Mel na Boca, un hit pagode, ce îi aparține lui Almir Guineto (de la Fundo de Quintal).
A Marrom a pășit în secolul XXI cu A Paixão Tem Memória, cel dintâi album cu cântece noi de la Valeu încoace.
Suferința adâncă din iubire constituie și aici tema principală, trăirea care o mână în luptă pe atât de pătimașa chanteuză.
Ea începe puternic cu Além da Cama, un cântec ce merge încet și sigur spre izbucnirea fierbinte de la refren.
Când ajungi însă la track-ul 3, Você Me Vira a Cabeça (Me Tira Do Sério), Além da Cama o să ți se pară deja cam palidă.
Ne confruntăm cu un climax al întregii creații a lui Alcione. Distinsa doamnă pârjolește efectiv totul în cale, nu știu ce nemernic a putut-o s-o facă să cânte cu atâta durere în suflet.
Remarcabilă întreaga piesă, prin construcția sa gradată, care pregătește terenul pentru catharsisul solistei. Corul “gospel-ish” joacă un rol-cheie în toată povestea asta fabuloasă.
A Paixão Tem Memória include și alte balade mișto (O Fogo da Nossa Paixão, A Loba, A Dor Que Me Visita etc.), doar că Alcione rămâne ceva mai reținută, nu se mai înfierbântă într-un asemenea hal ca la Você Me Vira a Cabeça.
Niciodată unilaterală, fata se și distrează în draci pe album, mai ales la Pedra de Responsa, o melodie cu unduiri super-sexy de carimbó. Maestra are și un complice de elită, în persoana tovarășului Caetano Veloso.
Cine vrea samba mai “old school” primește câteva porții apetisante, deși ușor îndulcite pentru gusturile tradiționaliste. Mă refer la Bate-Boca, Dona Neuma „A Rosa” și Xodó de Mãe.
După episodul A Paixão Tem Memória, Alcione a părăsit concernul Universal (ex-PolyGram) și a semnat cu Indie Records, un tânăr label local. Vom vedea că nu a fost deloc un pas înapoi, cum s-ar putea crede.
Cel dintâi CD al ei de la Indie a fost imprimat live în 2002, numindu-se simplu Ao Vivo.
Este primul album de concert cu Alcione alături de o orchestră “full”, după minimalistul Nos Bares da Vida. A ieșit desigur ca la carte, cu “feeling” cât încape, profesionalism total și un public în extaz, care cântă din greu cu solista, fără ca ea să solicite vreodată așa ceva.
Asta e foarte tare, că deși setlist-ul înșiră baladă după baladă, ai impresia că asculți ceva foarte vivace, iar reacția fanilor contribuie decisiv la asta.
Cântăreața a interpretat hituri mai vechi și mai noi, precum și o serie de piese inedite. Estranha Loucura și Meu Vício é Você au fost incluse anterior pe Nosso Nome: Resistência și Celebração, dar variantele de pe Ao vivo le bat clar pe cele anterioare.
Deosebit de intensă și Depois do Prazer, preluată de Alcione de la Só Pra Contrariar, o trupă pagode la modă atunci.
De o primire entuziastă au avut parte și cuplajele de melodii clasice ale starletei: Sufoco/O Surdo și Menino Sem Juízo/Garoto Maroto.
Ao Vivo are și faze “uptempo”, precum tributul Jorge Ben din toiul concertului și finalul în forță cu Forró do Xenhenhém și Brazil com Z é Pra Cabra-da-Peste, Brasil com S é Pra Nação do Nordeste, ultima o temă a școlii Mangueira.
Discul a fost certificat cu platină și i-a adus lui Alcione cel dintâi Grammy Latino din carieră, la categoria samba/pagode.
La sfârșitul lui 2002, vedeta a participat la fondarea primei școli de samba din Anglia, prilej cu care a și concertat la Londra.
După Ao Vivo, în 2003 a venit Ao Vivo 2, înregistrat la Rio de Janeiro. De data aceasta, Indie Records a scos pe piață și un DVD, o decizie ce s-a dovedit mai mult decât inspirată.
CD-ul merge pentru buget redus sau eventual de ascultat la drum, cu mașina. Adevărata experiență o trăiești dacă te uiți la DVD-ul Ao Vivo 2, mai ales că acum îl găsești in integrum pe YouTube.
Frumusețe, sensibilitate, clasă, cele mai bune lucruri din lume se găsesc laolaltă în spectacolul lui madame Alcione.
Totu-i aranjat după normele cele mai riguroase, cu orchestră de mari dimensiuni, coriști și dansatori fantastici. Iar în fața lor maestra.
Alcione se rotunjinse bine la 55 de ani, dar vocea și ținuta ei scenică rămâneau fără cusur. Puțini reușesc să balanseze atât de elegant atitudinea intrinsecă de superstar și umanitatea cea mai caldă, fără artificii de dragul imaginii.
Doamna este în același timp zeiță și om ca noi și ăsta pare cel mai firesc lucru de pe Pământ în cazul ei. Îmi place mult și cum comunică cu fanii. N-auzi niciun “cântați cu mine”, “mânuțele sus” și alte bullshit-uri. Dar oamenii participă din tot sufletul la concert, nu au nevoie de instrucțiuni.
Programul începe debordant cu Não Deixe o Samba Morrer și Pandeiro É Meu Nome, lipite cu un aranjament de brass de calitate superioară.
Pior É Que Eu Gosto inaugurează un ciclu de balade răvășitoare, ce culminează cu Você Me Vira a Cabeça.
Mirobalantă varianta de studio, dar cântecul își împlinește realmente potențialul pe scenă. De câte ori asculți Você Me Vira a Cabeça descoperi ceva nou. Fiecare secundă e magică, pornind de la introul captivant de chitară rece, ce pregătește intrarea lui Alcione cu povestea ei amară.
Tensiunea ia amploare odată cu bridge-ul coral, căruia solista îi răspunde cu o întrebare dureroasă: “Por quê?”! De refren am povestit deja. Te rupe, te face bucăți, te nenorocește!
Poate zici că-s nebun, dar interpretarea live a lui Você Me Vira a Cabeça a devenit peste ani o favorită a “reactorilor” internaționali de pe YouTube, care se întrec în elogii.
Snoop Dogg i-a adus și el un omagiu carantinat în 2020, filmându-se în timp ce trăgea un gigi cu melodia lui Alcione pe fundal. Clipul s-a viralizat printre brazilieni, gâdilați la “coração” de admirația rapperului pentru diva lor.
Trebuie precizat că sunt niște mari diferențe între CD-ul și DVD-ul Ao Vivo 2, ultimul având un conținut ceva mai generos, inclusiv cu câteva bucăți de pe primul volum Ao Vivo.
La un moment dat, șirul pagode e întrerupt în varianta video de Jamaica a São Luís, un alt reggae cu parfum de Maranhao.
După Você Me Vira a Cabeça pe CD urmează Ou Ela ou Eu, iar pe DVD Qualquer Dia Desses. Amândouă țin la înălțime stindardul romantismului, care rămâne ferm pe poziții până spre final.
Deosebit de emoționantă este apariția în scenă a străbunului sambist Jamelão, ce tocmai serbase 90 de ani atunci. Inițial, el cântă două romanțe cu gazda, Nunca și Vingança, apoi se angrenează vârtos la o samba-enredo, ce încheie triumfător show-ul.
Avem însă și niște bonusuri interesante. As Rosas Não Falam, cover după Cartola, e introdus de Alcione la flugelhorn și dus mai departe dimpreună cu fanii, care murmură instant cuvintele.
La Ternura Antiga, o preluare după Roberto Carlos, A Marrom se reunește cu Maria Bethânia, interpolând și un citat din O Meu Amor (de Chico Buarque), vechiul lor duet de pe LP-ul Alibi.
Cele două volume Ao Vivo au născut o adevărată modă a materialelor live pe scena samba și au urcat-o pe protagonistă pe un nou val de popularitate.
Pe lângă Grammy Latino, ea a luat în 2003 și trofeul pentru cea mai bună solistă de samba la Prêmio da Música Brasileira, obținut dup-aia la încă două ediții consecutive.
Faz uma Loucura por Mim (2004) a marcat revenirea în studio a lui Alcione, cu noi melodii de dor și voie bună.
Tracklist-ul se deschide chiar cu Faz uma Loucura por Mim. Aceasta-i plămădită din același aluat cu Você Me Vira a Cabeça, fără s-o împingă pe artistă în păcatul autoplagiatului.
Focul e aprins de un saxofon năvalnic și răspândit iute de divă, care-și îndeamnă fostul să facă o nebunie pentru ea, adică s-o părăsească pe actuala.
Brazilienii sunt meseriași rău pe orchestrație, o atestă și Faz uma Loucura Por Mim. Fii atent numai cum intră și ies felurite instrumente în spatele lui Alcione, agitând și calmând marea de emoții din sufletul interpretei. Nu-i la îndemâna oricui o asemenea artă.
Ardoare mare și la Enquanto Houver Saudade, unde diva își mărturisește dragostea ca și cum mâine n-ar mai exista.
É o Amor mai îmblânzește mood-ul cu ritmuri plutitoare de samba ce curg spre un refren pe măsură.
Primo do Jazz e o conferință de muzicologie pe note, ce argumentează înrudirea dintre samba și jazz pe temeiul unui big band cu percuție braziliană integrată. La catedră o avem pe profesor doctor Alcione, elocventă și șarmantă ca întotdeauna.
A Que Mais Deixa Saudade mixează iarăși cu inteligență metodele sambei și ale jazzului, după care Contra a Correnteza aspiră la elita baladismelor lui Alcione.
Aproape de sfârșit, Solfadorelami o pune scurt de un party funky-forró, pentru ca povestea să se termine vesel cu pașii de salsa de la Tocaia.
Pentru Faz uma Loucura por Mim a fost conceput un spectacol special de promovare, pe baza căruia au ieșit în 2005 un CD și un DVD live.
Cum acestea au avut mare succes la publicul brazilian, rețeta avea să se repete pentru toate albumele de studio realizate ulterior de solistă.
Ca și la Ao Vivo 2, DVD-ul face toți banii (i.e. timpul de vizionare pe YouTube). Show-ul e și mai reușit după părerea mea, mai energic și mai elaborat, cu mai mult accent pe coregrafie.
În deschidere avem Primo do Jazz, într-o interpretare entuziasmantă. Apoi vine Faz Uma Loucura Por Mim, care dezlănțuie artileria grea a baladelor pagode.
Să nu te aștepți însă la zahariseală și letargie, vorbim aici despre Alcione cu orchestra ei, care știu cum să insufle culoare și dinamism interpretărilor, indiferent de nivelul bpm-ului.
Cândva pe la jumătatea concertului, cântăreața ne lovește la operație cu înfiorătorul Sentimental Eu Fico, confesiunea unui bețiv. Aceasta îi aparține în original lui Renato Teixeira, dar a fost preluată și de legendara Elis Regina. A Marrom face de asemenea prăpăd cu versiunea ei live.
Cu totul deosebită este și Trocando em Miúdos, un cover după Chico Buarque, unde Alcione l-a invitat pe charismaticul Emílio Santiago.
Cei doi ne redau pe ton pașnic dialogul unor foști iubiți, care-și împart bunurile după despărțire. Între obiectele negociate se află o carte de Neruda și un disc cu Pixinguinha. Cât de frumos! Și cât de trist!
Solista abordează cu mult șarm și Beyond the Sea (La Mer), o melodie a șansonetistului Charles Trenet, adaptată pe filieră nord-americană, via Bobby Darin.
Ultima parte din reprezentație e un dezmăț total, cu trei segmente tematice: Carnaval da Mangueira, Carnaval do Maranhão și Carnaval do Rio.
Zici că ai înțeles? Nuuuu, trebuie să privești și să asculți ca să înțelegi. Uită balivernele mediatice despre festivalurile braziliene. Avem de-a face cu ceva mult mai frumos și mai profund. Și încă un „hint”: activează subtitrarea în engleză la postarea de pe YouTube.
Tot în 2005 s-a petrecut lansarea Uma Nova Paixão, cel de-al 26-lea material de studio din catalogul maestrei Alcione.
Diva are noi străluciri pe acest album, cum sunt acelea de la tumultuoasa și vaporoasa O Samba Vai Balançar sau de la focoasa Coração de Porcelana. Impresionantă puterea cu care A Marrom își mărturisește fragilitatea.
Tare mișto și Meu Ébano, cu refrenul zglobiu ce se potrivește la fix cu flautele și cavaquinho-ul.
Pedra 90 îl slăvește pe nonagenarul Jamelão, într-un stil samba cordial. Condusă de bătăi insistente de “frame drum” și de lamentația unui clarinet, Boi de Lágrimas evocă poetic un Maranhao de altădată.
Plasat strategic la sfârșit, Obrigada este unul dintre momentele emblematice pentru epoca de senectute a sambistei.
În acorduri însuflețitoare, Alcione face un exercițiu admirabil de modestie. Ea le mulțumește cântând din toată inima tuturor celor care au ajutat-o să devină o stea: familiei, fanilor, compozitorilor, textierilor, instrumentiștilor, producătorilor, ba chiar și mereu invizibililor tehnicieni și luminiști.
Dumnezeu a prins bineînțeles locul întâi pe listă, dar crede-mă, braziliana surclasează toate speech-urile de Grammy și Oscar și reușește asta ca o adevărată divă, cu emoțiile transpuse impecabil pe note.
Versiunea “ao vivo” a lui Uma Nova Paixão a sosit prompt în 2006. Show-ul este ceva mai poetic și mai intim, cu un podium pe care artista putea să vină în mijlocul fanilor (ăia mai norocoși „of course”, cu bilete în față).
Uvertura invocă plaiurile natale din Maranhao, legând melodiile Todos Cantam Sua Terra și Boi de Lágrimas.
Alcione intră apoi în repertoriul pagode de pe Uma Nova Paixão, pentru ca după câteva cântece să-l invite în scenă pe puștanul Jefferson Junior. Cu el interpretează Sábado à Noite, o bucată mai alertă și mai funky.
Romantismul preia din nou controlul, cu Coração de Porcelana și À Flor da Pele, cea de-a doua consacrată demult de duoul Clara Nunes-Angela Maria.
Angola e Brasil salută frații lusofoni de peste Atlantic și participarea lor în premieră la Cupa Mondială de fotbal. Momentul e legitimat prin prezența duoului rap angolez Os Gênesis.
Un număr de dans pe ritmul aprig de cuica prefațează hitul O Samba Vai Balançar. La Quero Sim, A Marrom a poftit-o pe surata sambistă Leci Brandão, ca să împărtășească cu ea dispoziția nostalgică.
Cu Autonomia îl comemorează pe eternul Cartola, iar dup-aia, cu Pedra 90, aprinde o lumânare și pentru vii, cum ar veni la noi.
Rapperul-cântător Marcelo D2 i s-a alăturat lui Alcione la Menor Abandonado, un cover după Zeca Pagodinho. La Meu ébano, ca musafir apare actorul Aílton Graça, care face niște figuri de dans foarte gustate de public.
Starleta împletește aproape de final câteva hituri ale răposatei sambiste Jovelina Pérola Negra și ale comboului pagode Fundo de Quintal.
În loc de încă un epilog carnavalesc avem acum clasicul Obrigada, într-o interpretare definitivă, cu toți invitații chemați înapoi la rampă.
Uma Nova Paixão – Ao Vivo a fost nominalizat la Grammy Latino, dar a pierdut în fața lui Universo ao Meu Redor, al mai tinerei Marisa Monte.
Alcione a primit în schimb premiul pentru întreaga activitate la Brazilian International Press Awards și medalia de aur din partea societății franceze Arts-Sciences-Lettres.
În prima parte a lui 2007, Alcione a jucat în telenovela Amazonia ca Lady Brown, o cântăreața fictivă din State.
Curând, în vară (de fapt iarnă la ei), a luat parte la varianta braziliană a concertului Live Earth, în duo cu amicul Marcelo D2.
De Tudo Que Eu Gosto, următorul proiect discografic al solistei, s-a concretizat în septembrie 2007. Materialul a fost tras live în studio și a ieșit pe CD și DVD.
Alcione și gașca ei încing niște sambe de toată frumusețea, ca Mangueira é Mãe (cu Marcelo Falcão), Maria da Penha, Luz do Nosso Amor sau Laguibidá (cu Mart’nália).
Maria da Penha încurajează femeile să-i înfrunte pe căcații violenți.
Ceva mai blândă, 300 Anos relatează în 2/4 episoade majore din istoria Braziliei și a Africii.
Perdeu, Perdeu conduce facţiunea sentimentală din setlist, din care face parte şi Marcas do passado, un bolero ca pe timpuri, cântat cu veteranul Homero Ferreira.
Guiné, Guiné e un Maranhao reggae, cu “vibe” ca la Three Little Birds (a lui Bob Marley).
Agarradinho, un forró autentic, completează tabloul diversităţii de pe De Tudo Que Eu Gosto.
DVD-ul adaugă încă două cântece: Entre a Sola e o Salto, un duet emoţionant cu Gilberto Gil, şi Aquarela Brasileira, ca o cântare spontană cu toată echipa, derulată pe genericul final.
Acesa, album realizat de Alcione în 2009, abundă în melodii pagode, care mai de care mai languroase.
Cele mai izbutite sunt Eu Não Domino Essa Paixão şi Imperador Tocantins, amândouă colorate “local” de acordeon.
O Samba Me Chamou şi Eu Vou Pra Lapa recuperează graţia melodică a epocii A Voz do Samba, cea dintâi fiind interpretată alături de băieţii veseli de la Grupo Revelação.
La Chutando do Balde îşi dă concursul Wilson Simoninha, care face un duo de senzaţie cu Alcione.
Piesa împreunează savoarea ritmurilor sambiste cu aromele jazz-funk ale secţiei de suflători. Cei doi protagonişti se joacă puţin şi cu nişte cadenţe de rap.
În toamna lui 2009, A Marrom a fost cap de afiș la festivalul Brazilian Day, din New York.
Apoi, în aprilie 2010, a ținut un concert de gală acasă, în São Luís, filmat și redat după aceea pe DVD, sub titlul Acesa – Ao Vivo em São Luiz do Maranhão.
Acesta este categoric cel mai valoros și mai emoționant dintre toate materialele video ale cântăreței. Se înțelege de ce.
Evenimentul a avut loc în Praça Maria Aragão, în fața unei asistențe numeroase, cu oameni de toate vârstele, care au trăit spectacolul ca pe o mare petrecere de familie.
Timp de două ceasuri, Alcione a interpretat tot albumul Acesa și hituri selectate din vastul ei catalog (Faz uma Loucura por Mim, Pintura Sem Arte, Meu Ébano, Gostoso Veneno, Valeu etc).
Se văd multe fete tinere în public, care dansează și cântă melodiile divei, inclusiv pe cele mai vechi. Asta se întâmpla nu doar pentru că brazilienii își respectă tradițiile, ci și pentru că Alcione rămânea “cool as ever” și la 60+.
Femeia dovedește a zecea mia oară că s-a născut pentru scenă și că poate cânta lejer orice gen vrea ea.
Are la un moment dat un segment în care trece cu naturalețe de la cântecul mexican Malagueña la Todas as Mulheres do Mundo (un rock veritabil al lui Rita Lee) și dup-aia la Influência do Jazz (un standard de Carlos Lyra). Cea din urmă îi prilejuiește și o imitație haioasă după Louis Armstrong, cu mini-trompetă și “scat singing” dogit.
Specificul local e reprezentat din plin la început și la sfârșit. Show-ul pornește cu un recital poetic din “off” al lui Alcione, legat de imnul orașului São Luís, intonat de Coral São João.
La ultima strofă, vedeta se ivește din culise în uralele fanilor și se alătură corului. După mulțumirile de rigoare, A Marrom îi dă drumul antrenantului De Teresina a São Luiz (scris de Luiz Gonzaga).
Se dă astfel startul la distracție. La distracție și la suferință de fapt, pentru că avem o porție generoasă de romanțe.
Încheierea este iarăși grandioasă. Alcione îl cheamă pe trubadurul Humberto de Maracanã, un păstrător al tradiției bumba meu boi din zonă.
După această cântare cu caracter ritualic vine rândul unui potpuriu carnavalesc în stilul Maranhao, cu contribuția decisivă a ansamblului Bicho Terra.
Pe ultimele acorduri, Alcione a adus-o în scenă și pe Solange Nazareth, sora ei mai mică, despre care trebuie spus că produce de zeci de ani concertele sambistei și îi servește și ca impresară.
Iată ce influență a avut în showbizul brazilian răposatul João Carlos Dias Nazareth, șeful unei orchestre polițienești provinciale.
La ediția din 2010 a Prêmio da Música Brasileira, Alcione a înhățat după o pauză de cinci ani distincția pentru cea mai bună cântăreață de samba.
Universal Music a profitat de popularitatea nepieritoare a artistei și a lansat în 2010 compilația Sabiá Marrom: O Samba Raro de Alcione, ce conține și unele înregistrări inedite, de prin arhive.
De asemenea, maestra a apărut în acel an pe compilația Disney Adventures in Samba, cu adaptări braziliene ale hiturilor Disney. Ea interpretează A Bela e a Fera, împreună cu Sylvia “Sylvinha” Nazareth, odrasla lui Solange.
Doamna Alcione a contribuit și la albume-tribut pentru Roberto Carlos (în 2009) și Nelson Cavaquinho (în 2011), al doilea prilejuit de împlinirea unui secol de la nașterea pionierului samba.
Din 2011, vedeta a schimbat iar casa de discuri, trecând de la Indie Records la Biscoito Fino. Se împlineau 40 de ani de la cel dintâi single al lui A Marrom, așa că evenimentul a fost marcat printr-un proiect special: Duas Faces.
Intitulat așa după un hit al artistei din 1990, Duas Faces constă dintr-o pereche de CD-uri/DVD-uri realizate live.
Primul material, Duas Faces – Jam Session, a apărut în octombrie 2011, imortalizând un concert al cântăreței din propriul living, cât se poate de încăpător de altfel.
Maestra ne face mărturisiri, ne spune povești și ne interpretează melodii mai vechi de-ale ei, precum și niște coveruri mai mult sau mai puțin surprinzătoare.
În afară de hituri ale precursoarelor Angela Maria (Rua Sem Sol) și Elizeth Cardoso (Até as Lágrimas), Alcione a abordat cu talent cântece în patru limbi străine: franceza (Comme Ils disent – Charles Aznavour), napolitana (Passione Eterna – Mario Merola), italiana (Estate – Bruno Martino) și spaniola (Todavía – Armando Manzanero).
Sărbătorita are și musafiri desigur, prieteni de seamă numiți Maria Bethânia, Áurea Martins, Emílio Santiago, Djavan, Lenine și Martinho da Vila.
Toți cântă atât de mișto și au ceva atât de omenesc în purtarea lor, deși sunt niște superstaruri autentice. Mă miră asta pentru că m-am obișnuit cu omologii lor anglofoni, la care vezi rar așa ceva. Majoritatea lasă impresia că ne fac o favoare pentru că există.
Extraordinară și Banda do Sol, trupa de acompaniament, una restrânsă la standardele samba, dar ne aflăm totuși într-un living. De remarcat nu doar prestația muzicienilor, ci și bucuria întipărită pe chipurile lor.
Merită să le zic tuturor numele și instrumentele: Alexandre Menezes (clape, director muzical), Luizão Ramos (saxofon sopran, flaut), Alvinho Santos (chitară clasică), Edson Santana (cavaquinho, bandolim), Paulo Bogado (tobe), Ricardo Cordeiro (bas acustic și electric), Edmilson Nazareth (percuție).
La câteva luni după Jam Session, în martie 2012 a fost lansată continuarea, Duas Faces: Ao Vivo na Mangueira. Spectacolul a avut loc în sala de repetiții a școlii de samba Manguiera, cu care Alcione s-a asociat de la începuturile ascensiunii ei.
Publicul stă la mese, dar nimeni nu mănâncă ciorbă. Toți rezonează la maxim cu ce se întâmplă pe scenă: cântă, dansează, se bucură, trăiesc o seară de neuitat.
Desfășurarea de forțe e ceva mai mică decât la alte release-uri “ao vivo”, fără numere de dans. Totuși, lângă nucleul Banda do Sol de la Jam Session s-au adăugat suflători, percuționiști și coriste, deci s-a revenit la formatul de big band.
Madame Alcione face o incursiune în amplul ei catalog, cu accent pe partea de pagode romântico (Medo, A Loba, Chora, Coração, Metade de Mim, Faz uma Loucura Por Mim, Você Me Vira a Cabeça etc.).
Setlist-ul a inclus și câteva premiere, piese scrise special pentru această ocazie de compozitori favoriți ai artistei, ca Nei Lopes, Altay Veloso sau Jefferson Junior.
Mortală Mulher Bombeiro (de Lopes), o metaforă ironică despre “femeia-pompier”, cu acorduri sprințare de flaut și cavaquinho.
Avem bineînțeles și duete, cu Leci Brandão (la Verde e rosa), rapperul MV Bill (la Meu Ébano), Jorge Aragão (la Na mesma proporção) și Diogo Nogueira, noul june prim al sambei (la Poder da criação, creația părintelui său, João Nogueira).
După aproape o oră și jumătate, Alcione îi introduce pe colegii de la Bateria da Mangueira și de aici se declanșează o nebunie totală, care încheie apoteotic aniversarea marii chanteuze.
La început de deceniu, ea a redevenit o răsfățată a festivităților Prêmio da Música Brasileira. În 2011 a fost desemnată a cincea oară “melhor cantora de samba”, pentru ca în 2012 să plece acasă cu două distincții: pentru cel mai bun album al anului (Duas Faces – Jam Session) și cea mai bună cântăreață (de data asta la categoria generală, “canção popular”).
Vedeta s-a implicat în anul respectiv și în prima producție din ciclul Sambabook, un concert în memoria lui João Nogueira, transpus ca material audio-video.
Alcione a luat parte apoi și la evenimentele Sambabook dedicate lui Zeca Pagadinho (în 2014) și Jorge Aragão (în 2016).
CD-ul Eterna Alegria, apărut în 2013, este rodul primelor sesiuni de studio ale lui Alcione din deceniul trecut.
Artista ne înfățișează chipurile muzicii samba cum știe ea mai frumos, după atâția ani de viață și carieră.
Piese ca Eterna Alegria și Conversa Fiada exprimă bucuria dansului în cerc și a cântatului în cor, în vreme ce Bate Palma Aê și Produto Brasileiro reliefează dubla virtute a sambei de patrimoniu național și artă deschisă, “verișoară cu jazzul”.
Deși discul se cheamă Eterna Alegria, Alcione cade în câteva rânduri în butoiul cu melancolie, pentru că și asta face parte din existența noastră trecătoare.
Pontos Finais și Magia do Palco sunt două dintre cele mai strălucite balade ale solistei.
Cea dintâi o ia hotărât spre blues, cu pian, orgă și tânguiri de chitară. Magia do Palco merge în schimb pe mâna viorilor ca să adâncească lirismul interpretei.
O atracție majoră a lui Eterna Alegria este și melodia Êh, êh, un pagode de catifea, scris anume pentru Alcione de Djavan și Zeca Pagodinho.
Cum era de așteptat, albumul a fost urmat în 2014 de Eterna Alegria – Ao Vivo, o punere în scenă încântătoare, cu melodiile de pe disc și numeroase bonusuri.
Dansatorii s-au reintegrat în show-ul lui Alcione, ei atingând realmente magia în introducerea boleroului Amor Surreal.
Diva a profitat de ocazie ca să prezinte niște tineri artiști susținuți de Marrom Music, agenție înființată împreună cu sora Solange. Respectivii protejați sunt crooner-ul Tárcio, acordeonistul-cântător Cezzinha și drăguța Andreia Caffé.
Singurii invitați renumiți din acest spectacol au fost Victor & Leo, un duo sertanejo, care cântă cu A Marrom un cover duios după Romaria, a lui Renato Teixeira.
Pe DVD îi avem însă ca bonus pe Djavan și Zeca Pagodinho, într-o variantă de trio a lui Êh, êh, filmată în studio.
În 2014, Alcione l-a onorat și pe Roberto Carlos, pe CD-ul/DVD-ul lui Duetos 2, anturându-se cu el la un colaj de hituri reciproce.
Cântăreața s-a împrietenit în acea perioadă cu Axl Rose, fapt ce a făcut titluri în presa braziliană. Vedetele s-au întâlnit întâmplător pe aeroportul din Recife, au avut acolo o conversație plăcută, pentru ca dup-aia să schimbe replici flatante pe Twitter.
Toamna lui 2014 i-a prilejuit brazilienei revenirea la festivalul de la Montreux, ca parte dintr-un “jam session” dedicat proaspătului octogenar João Donato.
După un an, Alcione a debutat la Rock in Rio, în cadrul unui program cu artiști MPB, consacrat aniversării de 450 de ani a metropolei sud-americane.
A Marrom a cântat în 2015 și tema unei telenovele de succes, A Regra de Jogo. Melodia intitulată Juiza Final îi aparține lui Nelson Cavaquinho și a fost inițial un hit pentru Clara Nunes.
Biscoito Fino a scos în același an compilația audio-video Ao Vivo em Grandes Encontros, care reunește duetele lui Alcione de pe materiale live dintre 2011 și 2014. Au un farmec aparte interacțiunile solistei cu colegii ei de breaslă.
De la mijlocul deceniului trecut, distinsa doamnă a început s-o lase mai moale cu realizările discografice, deși s-a menținut foarte activă în circuitul live.
A scos totuși în 2016 single-ul Rap da Felicidade, destinat campaniei sociale Criança Esperança.
O prelucrare după duoul hip-hop Cidinho e Doca, Rap da Felicidade a fost transformat de chanteuză într-un fel “power ballad” cu percuții samba.
2016 i-a adus lui Alcione Dias Nazareth titlul de cetățean de onoare al orașului Rio de Janeiro. Trecuse aproape jumătate de veac de când puștoaica din São Luís a descins acolo să-și caute norocul ca muzicantă.
A Marrom a revenit pe piață în 2017 cu CD-ul/DVD-ul Boleros, înregistrarea/filmarea unui show al ei din anul precedent.
La fel ca Nos Bares da Vida sau Duas Faces – Jam Session, Boleros e o întoarcere superstarletei la rădăcinile de cântăreață de club.
Un gen hispanofon, boleroul a prins și în Brazilia și era la mare căutare printre acei „bobos” care frecventau localurile de noapte carioca și paulista. Drept consecință, juna din Maranhao și-a însușit acest repertoriu, pe care de altfel îl iubea foarte sincer.
Boleros este totodată și un tribut pentru înaintașe ca Angela Maria, Elizeth Cardoso sau Núbia Lafayette, dar și pentru proaspăt răposatul Cauby Peixoto, un mare entertainer al Braziliei.
Firește, în concert Alcione ne servește romantism cu lingura mare, contracarat ca de obicei de o vitalitate admirabilă.
Orchestra o ajută enorm pe divă să dinamizeze performance-ul. Chiar dacă ritmurile-s lente, percuțiile lucrează la foc continuu, iar secția de brass flirtează dezinvolt cu jazzul.
Programul a fost împărțit în patru acte, pe motivul anotimpurilor. Cântecele aparțin câtorva dintre cei mai mari „songwriters” brazilieni, unii dintre ei de renume mondial, ca Baden Powell, Ary Barroso, João Bosco, Roberto & Erasmo Carlos și alții. Deci substanța muzicală e asigurată din plin.
Gracias a la Vida, imnul nueva canción al chilienei Violeta Parra, are rol de temă a spectacolului, solista intonându-l acapella în deschidere, pentru ca mai încolo să primim și versiunea cu orchestră.
Repertoriul cuprinde și două adaptări din American Songbook, The Shadow of Your Smile și The Ruby and the Pearl, cea dintâi cu participarea simpaticei nepoate Sylvinha. Avem așadar un setlist trilingv, fapt ce îi crește și mai mult savoarea.
Pe parcursul lui 2017, Alcione a susținut mai multe gig-uri în străinătate, mai exact în SUA, Portugalia și Elveția (iar la Montreux).
În septembrie a apărut iar la Rock in Rio, ca protagonistă a spectacolului Salve o Samba!, alături de Martinho da Vila, fiica lui Mart’nalia, Jorge Aragão ș.a.
Apoi, din decembrie a început un nou turneu, Eu Sou A Marrom, prelungit pentru mai bine de doi ani, până în buza pandemiei. Acesta nu s-a soldat însă cu niciun material audio-video, deși intenția a existat, conform presei braziliene.
La ediția din 2018 a carnavalului de la Sao Paolo, școala de samba Mocidade Alegre a prezentat o paradă impresionantă în cinstea lui Alcione.
După câteva luni, venerabila artistă a ajuns la spital, pentru o operație pe cord. S-a refăcut la timp pentru ca în septembrie să ia parte la Premio da Musica Brasileira, unde a obținut trofeul pentru cea mai bună cântăreață și a interpretat live o melodie în amintirea cantautorului Luiz Melodia.
Alcione a făcut niște mutări interesante în 2019, colaborând cu două soliste ce i-ar putea fi nepoate: frumoasele Malía și Iza, ultima una dintre cele mai mari vedete pop din Brazilia la ora actuală.
Cu Malía a tras o versiune R&B-ish a lui Faz uma Loucura por Mim.
Alături de Iza a apărut inițial într-o sesiune live la televiziunea Multishow. Apoi a fost invitată pentru o porțiune consistentă din recitalul ei de la Rock in Rio.
Într-un mare extaz intergenerațional, cele două au interpretat câteva hituri ale maestrei și o preluare după Aretha Franklin – Chain of Fools, pe care au imprimat-o la vremea aia și în studio, ca single oficial.
Chiar cântă mișto brazilienele melodia lui Aretha, știu cum e cu soul-ul și interacționează în mod fermecător.
În filmarea de la Rock in Rio se vede ce priză are A Marrom la publicul tânăr. Charisma perenă, atitudinea deschisă și declarațiile tranșante anti-Bolsanaro fac ca artista să fie și pe gustul celor care mai aveau zeci de ani până să se nască atunci când debuta ea.
Tijolo por Tijolo, primul material de studio a lui Alcione după șapte ani, a ieșit în mai 2020, ca o mângâiere pentru o Brazilie traumatizată de pandemie.
Titlul reprezintă o metaforă pentru cariera muzicienei, clădită “cărămidă cu cărămidă”, până la desăvârșire.
Ideea e exprimată chiar de la prima piesă, după care maestra se dovedește aceeași îndrăgostită fără vârstă, cu sentimente arzătoare, mărturisite în cântece ca Fascínio, Meu Universo sau Alto Conceito. Tare frumoasă și delicată Lado a Lado, o întruchipare muzicală a iubirii ideale.
O Homem de Três Corações îl elogiază cu mijloacele pagode cele mai rafinate pe marele Pelé, despre care se zvonea prin anii ‘80 că ar fi fost cuplat cu sambista.
În cântecul scris de Altay Veloso și Paulo César Feital, fotbalistul e comparat cu figuri colosale din diverse domenii, ca Billie Holiday, Mihail Barîșnikov, Zizihno, Oscar Niemeyer, Antonio Carlos Jobim, Luiz Gonzaga, Pixinguinha, Candido Portinari și Radamés Gnattali.
O samba de roda simplă și curată, Santo Amaro É uma Flor idilizează urbea natală a fraților Caetano Veloso și Maria Bethânia.
Realeza, altă repriză foarte reușită de pe disc, împrumută fățiș din salsa afro-cubaneză. Alcione cochetează de asemenea și cu quiet storm-ul nord-american, la piese ca Feito Traça și Lençóis.
Cu restricții dure în vigoare, Tijolo por Tijolo n-a avut parte de turneu. S-a ținut însă un concert fără public, difuzat live pe YouTube.
Scenografia a fost mai austeră ca oricând, dansatorii au lipsit și instrumentiștii, cu excepția suflătorilor (ha-ha), au purtat măști. Așa erau vremurile, știi.
Atrage însă atenția că vedeta a stat în mare parte pe scaun, pentru că suferea de niște probleme cu spatele, care o chinuie și în prezent.
Premiera filmului documentar O Samba É Primo do Jazz a avut loc de asemenea în blestematului an 2020.
O Samba É Primo do Jazz reconstituie traseul muzicienei, de la puştoaica talentată şi ambiţioasă din São Luís la matriarha de astăzi, a cărei familie lărgită înseamnă întreaga națiune.
Tássia Reis, o nouă starletă pop braziliană, și-a arătat în 2021 respectul față de Alcione cu o sesiune live alcătuită din coveruri după strălucita precursoare.
Trendul a continuat și în anul următor, cu MC Tha, care a realizat un EP cu interpretările ei după A Marrom.
De asemenea, senioara însăși a cântat cu Ludmilla un “medley” ce le-a reunit pe Faz uma Loucura Por Mim și Você Me Vira a Cabeça.
Deoarece în 2022 a împlinit 50 de ani de carieră, artista a inaugurat un turneu aniversar, denumit simplu 50 Anos.
Cu toate că s-a întrerupt pentru o perioadă ca să se opereze la coloană, vedeta a făcut înconjurul Braziliei și a ajuns chiar până în Angola în decembrie. 50 Anos s-a extins și în 2023, pentru că erau încă mulți compatrioți dornici s-o revadă pe Alcione în concert.
Cu prilejul acestui semi-centenar, cea mai recentă ediție Prêmio da Música Brasileira i-a fost dedicată îndrăgitei A Marrom.
De-a lungul ceremoniei, pe scenă au venit mai mulți confrați, exponenți ai unei varietăți de genuri și generații, care i-au interpretat cât mai inventiv hiturile.
Printre ei s-au aflat Seu Jorge, Luedji Luna, Marina Sena, Ferrugem, Péricles, Diogo Nogueira cu grupul vocal Inovasamba, duoul Emicida–MC Fioti sau triumviratul indie pop alcătuit din Fran, Tim Bernardes și Zé Ibarra.
Cea mai mare senzație a produs-o însă venerabila Maria Bethânia cu O Meu Amor într-o variantă “featuring” Gloria Groove, o drag queen faimoasă în Brazilia.
Intrat de curând în rândul octogenarilor, Caetano Veloso s-a ivit și el ceva mai târziu cu Onde o Rio É Mais Baiano.
Apoi, Alcione în persoană a încheiat seara cu un recital emoționant, în care a integrat și un omagiu pentru Rita Lee, legenda psihedeliei braziliene, răposată în mai 2023. Programul a luat sfârșit cu Nao Deixe o Samba Morrer, convertită într-o samba-enredo.
Tocmai când mă pregăteam să finalizez articolul, s-a petrecut lansarea dublului album 50 Anos, cu înregistrarea unui concert desfășurat în vara lui 2022 la Theatro Municipal din Rio de Janeiro. Biscoito Fino a anunțat că în decembrie o să apară și varianta de DVD.
Pe post de prolog avem un ritual yoruba, continuat de Maria Bethânia, care ne face un scurt rezumat poetic al vieții și operei lui A Marrom.
Abia dup-aia începe gig-ul propriu-zis, cu numai puțin de 65 de piese, care jalonează jumătatea de veac parcursă de sambista din Maranhao în showbizul brazilian.
Multe dintre cântece sunt împerecheate în mod inspirat, pe criterii tematice, stilistice sau cronologice, ca de exemplu Primo de Jazz cu Influência do Jazz, Sufoco cu O Surdo, Tem Dendê cu Figa de Guiné sau Estranha Loucura cu Faz uma Loucura por Mim.
Aranjamentele orchestrale sunt parcă ceva mai sobre, probabil și din cauză că starleta e nevoită în continuare să cânte așezată. În ciuda greutăților, vocea ei își păstrează robustețea, stimulată adesea și de fanii care știu versurile pe de rost.
Am tot scris până acum despre însemnătatea lui Alcione în muzica și cultura braziliană. Ar trebui însă să vedem și ce cred brazilienii despre asta. De exemplu, site-ul cultural Hedflow Midia scrie următoarele:
“Alcione Dias Nazareth este un simbol pentru femeile din Brazilia, deoarece a știut, ca nimeni altcineva, cum să exprime cele mai profunde sentimente feminine într-o societate bazată pe patriarhat.”
Jurnalistul Rodrigo Faur analizează și mai adânc acest subiect în lucrarea lui História da Música Popular Brasileira Sem Preconceitos:
“Ea [Alcione] radiografiază contradicțiile sufletului feminin brazilian, uneori supus, alteori încrezător, ceea ce a făcut-o să câștige, pe lângă femeile heterosexuale, o legiune de fani LGBQTIA+. A izbutit asta cu o teatralitate de neegalat și o muzicalitate uluitoare. În interpretarea ei până și cântecele de nivel mediu au câștigat statutul de capodoperă.”
Fiindcă veni vorba despre arta lui Alcione, îl las pe un observator extern, ca mine, să-mi concluzioneze articolul.
Imediat ce aude pe YouTube introul acapella de la Nao Deixe o Samba Morrer, “reactorul” italian Frank Valchiria dă cea mai bună sentință posibilă: “I loved the voice the second she open her mouth”. Exact! Exact asta am simțit și eu, frate!
Referințe bibliografice:
- Oficial: alcioneamarrom.com.br, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter
- Baze de date: AllMusic, AOTY, CemporcentoSamba, Dicionário Cravo Albin, Discogs, Discografia Brasileira, Genius, Last.fm, IMDb, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, WhoSampled, Wikipedia (en), Wikipedia (pt)
- Publicații: G1, National Geographic World Music, Notas Musicais, O Dia, POPpline, Record TV Europa, Rolling Stone Brasil, Vagalume
- Fans: Fã-Clube Marromzetes, Morena Forrozera Do Cangote Suado
- Altele: Biografia Resumida, Brazilian Music Guide, eBiografia, encyclopedia.com, letras.mus.br
I'm My Own Walkman 