ABBA

ABBAMostră de înţelepciune:

„Orice ar spune rochiştii bătrâni şi (fals) elitişti, ABBA este o formaţie de talent maxim şi inspiraţie sublimă. Andersson şi Ulvaeus alcătuiesc unul dintre marile cupluri de compozitori din istoria pop/rock şi eu îi pun fără rezerve lângă alde Lennon-McCartney şi Jagger-Richards. (…) Nu ştiu însă ce s-ar fi ales de ei fără cele două voci, Agnetha şi Frida, care cântau superb, se completau perfect şi mai şi dădeau bine în cadru.”


Locul de origine: 

  • Stockholm, Suedia

Perioada de activitate: 

  • 1972-1982

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

Nu ştiu de ce toată lumea are impresia că glumesc atunci când spun că îmi place ABBA. Sau, în cel mai bun caz, că am şi eu plăceri vinovate, la fel ca orice nerd muzical. Să-mi fie cu iertare, dar tre’ să fii tâmpit ca să ai plăceri vinovate… Dacă există ceva care îţi face plăcere nu trebuie să te simţi culpabil, mai ales dacă e vorba despre muzică.

E drept că în afara artiştilor naţionali, difuzaţi intens de radio-ul şi televiziunea din România, ABBA şi Boney M. au reprezentat prima formă de muzică ce mi-a ajuns la urechi în perioada timpurie ai copilăriei mele, adică la finele anilor 70. Dar asta n-are a face, fiindcă Boney M. mi se par cel puţin caraghioşi acum, în timp ce pe ABBA îi văd ca pe un apogeu al culturii pop. Pot să spun că îmi plac cel puţin la fel de mult precum Creedence Clearwater Revival, Eagles sau Queen, ceea ce pentru mulţi e deja o mare blasfemie.

Fanii devotaţi ştiu, cei patru membri ABBA erau faimoşi în Suedia cu nişte ani înainte de înfiinţarea grupului. Benny fusese pianist în Hep Stars, una dintre cele mai importante formaţii scandinave de rock’n’roll în anii ’60. În aceiaşi epocă, Björn era chitarist şi vocalist la Hootenanny Singers, o trupă folk de succes, iar pe la finele decadei a realizat şi câteva single-uri ca artist solo. De prin ’68 a început să scrie cântece împreună cu Benny şi au fost angajaţi la pachet de compania Polar Music, proprietatea răposatului Stig Anderson, devenit mentorul ABBA. 

Benny & Björn au scos mai multe single-uri ca duo, dar şi un album, Lycka (1970), unde apar ca invitate la câteva piese şi cele două gagici cu care erau combinaţi. Agnetha era a lui Björn, iar Frida (norvegiancă de origine) a lui Benny. Ambele erau deja dizeuze cunoscute, având la activ single-uri şi LP-uri în limba suedeză încă de prin 1967.

În 1972 au înregistrat primul single împreună, People Need Love, folosind titulatura Björn & Benny, Agnetha & Anni-Frid, ceea ce denota intenţiile provizorii ale colaborării în această formulă. Anul următor au scos single-ul Ring Ring şi albumul eponim, prilej de a-şi da seama că lucrurile încep să se lege bine de tot.

La sugestia lui Stig Anderson au adoptat denumirea ABBA. În 74 a venit victoria de la Eurovision, cu Waterloo, iar de aici începe marea glorie.

La fel cum s-a întâmplat în multe alte regiuni ale lumii, în România cvartetul suedez a devenit foarte popular încă din prima fază a ascensiunii sale internaţionale. Asta desigur în rândurile tinerilor din clasa muncitoare. Fiindcă fanii de muzică cu aspiraţii elitiste îi priveau cu maxim dispreţ. Rock-ul este apogeul muzicii universale, iar ABBA se aflau undeva la polul opus şi erau denumiţi în derâdere grupul l’ABBA.

Chiar şi acum, la noi, multă lume îi percepe ca pe o formaţie disco, dar asta e doar parţial adevărat. De la bun început ABBA a arătat o disponibilitate spre stiluri diverse, însă tendinţa principală a mers întotdeauna spre un fel de pop-rock marcă proprie.

De altfel influenţele mărturisite de cuplul Andersson-Ulvaeus sunt marile trupe britanice din anii ’60 (Beatles, Rolling Stones), ca şi Phil Spector şi „zidul de sunet”, dar mai ales fabuloasele armonii Beach Boys. Totuşi se simte şi amprenta stilului „schlagermusik”, specific ţărilor germanice de pe Continent, dar într-o versiune fără exces de zaharină.

De-a lungul carierei ABBA s-au dovedit însă a fi foarte adaptabili, nu s-au împotmolit în reminescenţele pop şaizeciste. Primele apariţii televizate prezentau o uşoară tentă glam rock, şi ca sound şi ca look, că doar asta era în vogă atunci în Europa.

După jumătatea anilor 70 a venit nebunia disco, iar suedezii nu s-au încuiat în casă de frică, ci au inventat propriul lor disco. Primul exemplu: Dancing Queen, unicul no 1 ABBA în State. La începutul anilor 80 peisajul pop a fost dat încă odată peste cap, dar ABBA s-au aliniat imediat spiritului epocii, asimilând influenţe synthpop/new wave. 

Poate fi de căcat să-ţi schimbi stilul după cum bate vântul, dar nu atunci când o faci cu inteligenţă. Adică îţi menţii cumva direcţia originală, însă o updatezi cu acele elemente de noutate ce se potrivesc cu personalitatea ta. Unii ca ABBA au reuşit, alţii nu prea. Bine, sunt curios dacă suedezii ar mai fi rezistat provocărilor şi mai târziu, dar soarta a făcut ca grupul să se desfiinţeze la timp, după circa un deceniu de activitate.

Orice ar spune rochiştii bătrâni şi (fals) elitişti, ABBA este o formaţie de talent maxim şi inspiraţie sublimă. Andersson şi Ulvaeus alcătuiesc unul dintre marile cupluri de compozitori din istoria pop/rock şi eu îi pun fără rezerve lângă alde Lennon-McCartney şi Jagger-Richards. Plus că erau foarte buni şi pe partea de producţie de studio, cu imaginaţie, cu urechi bune şi minuţioşi până la manie, după cum au relatat contemporanii.

Nu ştiu însă ce s-ar fi ales de ei fără cele două voci, Agnetha şi Frida, care cântau superb, se completau perfect şi mai şi dădeau bine în cadru. Frida era mai milfă încă de pe la începuturi, fiind născută în 1945. Agnetha, mai jună cu cinci ani, e cunoscută şi pentru curul ei mare şi bombat, care aproape a eclipsat gloria ABBA în anii ’70.

Blonda s-a referit mereu cu umor la toată tevatură creată în jurul rotunjimilor sale. „Maybe this was my real contribution to the band”, spunea într-un interviu de la senectute. 

ABBA suna excelent şi pe scenă, sunt concerte pe youtube care stau mărturie. Pot fi comparaţi cu orice mare formaţie rock pe val din epoca aia. Practic pe scenă ABBA era o trupă rock 100%, formula fiind completată de câţiva instrumentişti excelenţi, care au colaborat şi în studio încă de la primul LP. 

Albumele sunt şi ele de ascultat cap-coadă, nu doar pentru hit-uri. Poate doar primele două să fie ceva mai subţiri, în rest pe lângă piesele arhicunoscute sunt o grămadă de altele memorabile rămase în umbră din cauză că balta avea peşte din abundenţă.

Dar degeaba aş scrie eu tomuri întregi despre cât de fabuloase sunt LP-urile ABBA, lumea va asculta tot compilaţii. Exceptându-i pe fanii maniaci, care nu sunt puţini, aşa cum depune mărturie şi Internetul.

Eu mă poziţionez undeva la mijloc şi ca un fin cunoscător ce sunt îmi fac propria compilaţie, cu zece cântece care îmi plac foarte mult. Nu e un top, ci o înşiruire cronologică:

1. SOS (ABBA, 1975)

O construcţie interesantă, ce sintetizează atât filonul schlager cât şi pe cel rock. Schimbări frecvente de tempo şi un refren ce cucereşte instant. „So when you’re near me, darling can’t you hear me SOS…”.

2. Mamma Mia (ABBA, 1975)

Vine aşa pe o linie ascendentă, după Ring Ring şi Waterloo. O melodie totală. Suedezii nu risipesc nici o fracţiune de secundă din cântec, totul e memorabil. Intro, strofă, bridge, refren… „Mamma mia, here I go again, my my, how can I resist you?”.

3. Dancing Queen (Arrival, 1976)

Cum am zis, era disco începea şi ABBA nu se speria. Suedezii au găsit repede metoda perfectă de a combina brand-ul lor melodic cu beat-urile ce umpleau ringul de dans. „You can dance, you can jive, having the time of your life/See that girl, watch that scene, diggin’ the dancing queen”!  Sclipitor!

4. Knowing Me, Knowing You (Arrival, 1976)

Primul dintr-o serie excelentă de „break up songs”. Şi încă nu începuseră divorţurile! Cumva acelaşi tip de construcţie ca la SOS, dar chiar mai inspirată. Armonii superbe la refren. Beat-urile disco sunt asimilate şi ele subtil în context.

5. Eagle (ABBA: The Album, 1977)

O piesă surprinzătoare, cu accente uşoare de prog-rock. Desigur, fanii genului mă vor scuipa între ochi pentru că am folosit expresia „prog-rock” referitor la un cântec ABBA.

6. Take a Chance on Me (ABBA: The Album, 1977)

Probabil cel mai bun intro din istoria muzicii pop, acel ostinato magistral. Iar melodia înfloreşte şi ea foarte frumos apoi.

7. Summer Night City (non-album single, 1978)

Una dintre cele mai reuşite reprize disco de la ABBA, deşi calchiază pe faţă maniera consacrată anterior de Bee Gees, cu falsetto cu tot.

8. The Winner Takes It All (Super Trouper, 1980)

Jale adâncă şi rupere de inimi, exprimate însă decent şi elegant, într-un ocean de patetism al muzicii pop & rock. S-a spus că este povestea despărţirii dintre Agnetha (lead vocal pe cântecul ăsta) şi Björn. Ei au spus că nu este, e doar ceva aşa în general.

9. Lay All Your Love on Me  (Super Trouper, 1980)

Cu toate că formaţia era pe butuci, iar căsniciile erau gata prăbuşite, ABBA a ţinut să arate lumii că putea face o figură frumoasă într-o epocă dominată de sound-ul synthpop. Lay All Your Love on Me sună aproape ca o blasfemie, cu tema sa ce parcă aduce a imn religios.

10. When All Is Said and Done (The Visitors, 1981)

Ăsta aş spune că e „the definitive break up song”. ABBA a ieşit din scenă în stil mare. De remarcat şi progresul liric, de la acele „nursery rhymes” din perioada „Ring Ring” la profunzimea şi simţămintele din perioada finală a activităţii. 

Despărţirea ABBA reprezintă unicul exemplu de demnitate din întreaga cultură pop & rock. Oamenii au divorţat, dar au mai continuat o vreme să cânte împreună ca să finalize într-un mod elegant proiectul muzical, atât de iubit de jde milioane de fani. Din momentul în care au spus gata, au refuzat cu obstinaţie mai multe oferte de a se reuni, pe bani frumoşi de tot. Ceea ce îmi stârneşte o mare, mare admiraţie.

Björn, care pare cel mai vocal pe subiectul ăsta dintre cei patru, spunea acum câţiva ani despre o eventuală reuniune: „We could sing The Way Old Folks Do!”. Este o aluzie la un cântec ABBA de pe Super Trouper, „The Way Old Friends Do”, dar probabil că e un băiat prea finuţ ca să fi spus „The Way Old Farts Do”.

Vorbind serios pe tema asta, există o declaraţie a aceluiaşi Björn de prin 2008, care ar trebui să dea de gândit tuturor formaţiilor de hodorogi care se reunesc după 500 de ani ca să recupereze gloria de altă dată şi să mai agonisească nişte bani pentru geriatrie:

„We will never appear on stage again. There is simply no motivation to re-group. Money is not a factor and we would like people to remember us as we were. Young, exuburent, full of energy and ambition. I remember Robert Plant saying Led Zeppelin were a cover band now because they cover all their own stuff.” 

ABBA sunt în continuare foarte populari. Compilaţii, reeditări, remasterizări, filme artistice, documentare, bla-bla-bla. Dar în perioada imediat următoare desfiinţării nu a fost chiar aşa. După jumătatea anilor 80 ABBA păreau deja desueţi. Lucrurile s-au schimbat de prin 92, când a apărut compilaţia Gold: Greatest Hits, cu un succes răsunător.

Însă până la revival-ul ăsta a existat un boost serios. Mă refer la popularitatea deosebită de care se bucura muzica ABBA în cluburile gay, chiar şi în acea epocă în care masele de consumatori tindeau spre uitare. 

Prin 2011, Björn himself a ţinut să le mulţumească fanilor gay pentru sprijinul din acei ani grei pentru destinul formaţiei, luând cuvântul la o adunare reprezentativă. S-a îmbrăcat foarte adecvat prilejului, fără să se jeneze, ca un moşulică inteligent şi handsome ce este. Ştii cum e vorba, dacă mergi la Roma te porţi ca romanii.

Eu zic totuşi că pentru revival-ul ABBA din anii ’90, un factor şi mai important a fost boşorogirea vechilor fani, întorşi la muzica lor preferată din anii tinereţii, sub impulsul nostalgiei specifice vârstei. Orice ar fi, eu zic că muzica ABBA va rămâne valabilă încă multe decenii de acum încolo, cel puţin cât mai supravieţuieşte civilizaţia de tip occidental. Şi poate chiar mai mult, fiindcă se pare că şi chinezilor le place ABBA.

Cât priveşte carierele post-ABBA ale celor patru membri, nu insist prea mult fiindcă intenţionez să scriu şi articole separate pentru fiecare. 

Benny şi Björn au continuat să colaboreze şi după 1982, scriind împreună câteva musical-uri. Primul a fost Chess, lansat în 1984, cu un libret semnat de Tim Rice. La jumătatea anilor 90 au conceput unul în limba maternă, Kristina från Duvemåla, pentru ca în 1999 aibă loc premiera Mamma mia, un spectacol bazat pe vechile hit-uri ABBA. Pe baza lui s-a făcut  şi un film la Hollywood, în 2008, cu un succes de proporţii. 

La finele anilor 80 Benny Andersson a scos două albume solo, pentru ca din 2001 să revină cu un alt proiect, Benny Anderssons Orkester (sau BAO), inspirat de tradiţia dansband suedeză. 

Imediat după desfiinţarea ABBA, Frida şi Agnetha au realizat fiecare câte un disc pe cont propriu, cu un succes moderat. Următoarele lor albume au avut impact din ce în ce mai scăzut. Din 1996 Frida nu a mai scos nici un material nou. Agnetha a redevenit activă în deceniul trecut, după o pauză destul de lungă. Are un album nou în 2013.

Update 1:

Shitty update! S-a anunţat posibilitatea unei reuniuni ABBA în 2014, pentru a aniversa 40 de ani de la câştigarea Eurovision. Oh nu, vă rog nu! Nu mă dezamăgiţi, voi singurii oameni corecţi din show-biz!

Update 2:

Am trecut de jumătatea lui 2014 şi din fericire nu este vorba decât despre încă o alarmă falsă.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

7 gânduri despre „ABBA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s