Don Airey

Mostră de înţelepciune:

„În ciuda bunelor intenții, discul sună ca vai de mama lui. Iar tonurile de synth optzecist utilizate intens de maestrul Don n-a ajută deloc la îmbunătățirea impresiei.”


Naştere: 

  • Donald Smith Airey, 21 iunie 1948, Sunderland, Tyne and Wear, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Unul dintre cei mai prolifici muzicanți de închiriat din istoria rock-ului britanic. Specialist polivalent al instrumentelor cu claviaturi, Don Airey a contribuit la realizarea a numeroase albume, majoritatea din sfera hard rock și heavy metal.

După zeci de ani în care s-a perindat de la un band la altul, în 2002 Airey a devenit membru permanent în Deep Purple, ipostază în care-l regăsim și în momentul de față.

Artistul se trage din Sunderland, unde a sosit pe lume la puțină vreme după încheierea WWII, în 1948. Crescut de mic cu muzica clasică și jazzul, Airey a studiat pianul la Universitatea din Nothingham, iar apoi la Royal Northern College of Music.

Între timp a căpătat o atracție puternică pentru muzica rock, fapt ce l-a stimulat să-și adapteze skill-urile de instrumentist pentru orga Hammond, sintetizatorul Moog și alte dihanii cu clape care i-au mai picat în mâini.

Don Airey și-a făcut intrarea în highlife-ul rochist în 1974, când a devenit membru în Cozy Powell’s Hammer, formația celebrului baterist Cozy Powell. Junele claviaturist a luat parte atunci la înregistrarea single-ului Na Na Na, cățărat pe ditamai locul 10 în topul britanic.

Anul următor, Airey a fost cooptat în Colosseum II, o formație întemeiată de bateristul Jon Hiseman, fost membru în Colosseum-ul original. Rochiștii bătrâni știu ce spun eu aici.

Colosseum II a activat doar până în 1978, timp în care a scos trei albume de jazz-rock năvalnic. Chitaristul trupei era un flăcău din Belfast pe nume Gary Moore, rămas prieten pe viață cu Airey.

În ultimul an de existență, Colosseum II a participat in corpore la imprimarea LP-ului Variations, un kitsch simfo-rock al maestrului Andrew Lloyd Webber.

Cam de atunci a început activitatea febrilă de “session-man” a lui Airey. În afară de Variations, în 1978 și-a mai băgat clapele pe Never Say Die!, al celor de la Black Sabbath, dar și pe Back on the Streets, debutul solo al lui Gary Moore. 

Între 1979 și 1981, Don Airey a fost membru deplin în trupa Rainbow, cu care a înregistrat două LP-uri de studio: Down to Earth și Difficult to Cure.

În aceeași perioadă a găsit resurse să colaboreze și cu Cozy Powell, Michael Schencker Group sau Ozzy Osbourne.

Pe ăsta din urmă l-a ajutat să-și tragă primul material solo, faimosul Blizzard of Ozz, din 1980. Toți fanii de metale cunosc introul “spooky” de la Mr. Crowley.

După despărțirea de Rainbow, Airey a plecat cu Ozzy în turneul Diary of a Madman, pentru ca apoi să-și aducă contribuția la imprimarea LP-ului Bark at the Moon, datat 1983.

Pe parcursul anilor ‘80, Airey a continuat să lucreze constant cu Gary Moore, iar spre finalul decadei a fost solicitat de coloși ca Whitesnake sau Jethro Tull

Clăparul nu a refuzat nici trupe mai modeste, ca Alaska, Sinner, Zeno, Helix sau Fastway. În 1987 a dat o mână de ajutor și legendarilor hard-rockeri iugoslavi Divlje Jagode.

Cel dintâi album solo al lui Don Airey, K2 (Tales of Triumph and Tragedy), a apărut în 1988, la casa de discuri MCA. K2 se vrea un album conceptual, dedicat alpiniștilor care au pierit în dezastrul de pe muntele himalaian K2, petrecut în 1986.

Don Airey s-a bazat pe un combo alcătuit din Gary Moore și fratele Keith Airey (chitări), Laurence Cottle (bas), Cozy Powell (tobe) și Chris Thompson (solist vocal, ex-Manfred Mann’s Earth Band). 

Rochiștii bătrâni ar spune “wow, ce combinație”, dar sunt nevoit să-i dezamăgesc crunt. În ciuda bunelor intenții, discul sună ca vai de mama lui. Iar tonurile de synth optzecist utilizate intens de maestrul Don n-a ajută deloc la îmbunătățirea impresiei.

Ulterior, clăparul s-a întors la treaba lui de “session-man” cinstit, punând umărul la noi și noi succese, cum ar fi Still Got the Blues-ul lui Gary Moore, apărut în 1990. 

Din același an datează și Bezerk, disc de Top 40 al glam-metalarilor galezi Tigertailz, pentru care Airey a făcut părțile de clape și orchestrația. 

Muzicantul din Sunderland a lăsat o amprentă discretă și asupra unor albume ca Painkiller, superhitul celor de la Judas Priest, sau Tattoed Millionaire, debutul lui Bruce Dickinson ca artist solo.

Vremurile de glorie ale rock-ului clasic au apus definitiv după 1990, dar Don Airey a rămas la fel de ocupat cum îl știam. 

Între cei cu care a lucrat la sfârșitul veacului s-au aflat bravi colegi de generație, precum Graham Bonnet, UFO, Brian May, Glenn Tipton, Colin Blunstone sau Uli Jon Roth. Airey a trecut de asemenea prin trupele Quatermass II (1994-99) și Ten (1999-2000).

Mult mai lucrativă s-a dovedit colaborarea-surpriză cu new waver-ii Katrina & the Waves, din perioada 1994-97. Ca fapt divers, Airey a realizat orchestrația pentru Love Shine a Light, melodia câștigătoare a Eurovision-ului din 1997.

În 2002, Jon Lord a anunțat că se desparte amiabil de Deep Purple. Bineînțeles, pe întreg Pământul nu exista un înlocuitor mai potrivit decât Don Airey.

Ca membru al legendarei formații, clăparul a contribuit la realizarea a patru albume de studio, unul mai redundant ca altul: Bananas (2003), Rapture of the Deep (2005), Now What?! (2013) și Infinite (2017).

Whoosh!, al cincilea album Deep Purple cu Airey în componență, urma să apară în primăvara lui 2020, dar lansarea a fost amânată până în august, pe motive de pandemie.

Aflat într-o formă excelentă, maestrul Don s-a implicat într-o mulțime de alte proiecte în ultimele două decenii. Nu doar că s-a pus, ca de obicei, în slujba altora, ci și-a construit în sfârșit și o carieră solo consistentă.

A Light in the Sky (2008) este al doilea disc sub nume propriu, lansat la 20 de ani distanță de predecesorul său. 

Din formația care l-a acompaniat pe vajnicul claviaturist au făcut parte Rob Harris (chitaristul de la Jamiroquai), Laurence Cottle (basistul prezent și pe K2), Darrin Mooney (tobarul de la Primal Scream) și Carl Sentance (un cântăreț hard rock cu glas gillanian). Ca invitați se aud și trei dintre membri Thunder: Danny Bowes (voce), Chris Childs (bas) și Gary Harry James (tobe, voce).

Discul șerpuiește între prog-ul simfonic tip Emerson, Lake & Palmer și hard rock-ul de tradiție Deep Purple, adăugând și niște trimiteri la Mahavishnu Orchestra, mai spre final.

Prin comparație cu calamitatea K2, A Light in the Sky reprezintă evident un progres. Însă raportat la nemărginirea muzicii universale, habar n-am de ce te-ar interesa așa ceva dacă nu te numeri printre colecționarii fetișiști, care vor să dețină orice artefact legat în vreun fel sau altul de Deep Purple.

Don Airey a revenit în 2011 cu All Out, un material ce alternează de asemenea bucăți de hard rock șaptezecist și instrumentale de factură prog. 

Înregistrările au fost realizate cu ajutorul unor chitariști ca Joe Bonamassa, Rob Harris, Bernie Marsden și Keith Airey. Pe post de vocalist s-a aflat același Carl Sentance.

Pe o structură asemănătoare se bazează și următorul album al lui Airey, Keyed Up, din 2014. Pe Keyed Up se aud și niște partituri de chitară rămase moștenire de la răposatul Gary Moore.

Pentru amatorii de kitsch-uri sonore, semnalez includerea în program a unor prelucrării după Blue Rondo à la Turk (de Dave Brubeck), Adagio (de Albinioni) și Oda bucuriei (transpusă pe filieră Rainbow).

Patru ani mai târziu, Don Airey a lansat albumul One of a Kind. Influențele prog au cam dispărut, lăsând mai mult loc pastișelor de mâna a treia după eternii Deep Purple și Rainbow.

Tot din 2018 datează și CD-ul Going Home, distribuit exclusiv pe site-ul oficial al muzicantului. Going Home ar fi cică un disc de jazz, realizat de Airey în formulă de trio, cu vechii tovarăși Laurence Cottle și Darrin Mooney.

Albumul îi omagiază pe Bach, Fats Waller, Bill Evans și Beatles, artiști care l-au înrâurit pe micuțul Don în perioada sa formativă. N-am găsit pe nicăieri măcar un amărât de “sample” ca să-mi pot da cu părerea.

Pe parcursul lui 2019 a ieșit pe piață o serie de trei materiale sub genericul Contractual Obligation. Acestea cuprind înregistrări live realizate cu trei ani mai înainte de Ian Gillan și Don Airey Band, în Moscova, Varșovia și Sankt-Peterburg. 

Repertoriul este alcătuit cu precădere din piese mai vechi sau mai noi de la Deep Purple, interpretate cu acompaniamentul unor orchestre simfonice locale.

Fără să fie un mare inovator, Don Airey rămâne un artist cu merite incontestabile în industria muzicală rock. Deși am oarecum impresia că s-a apelat la el numai atunci când marile trupe n-au mai avut bani de un Rick Wakeman sau un Jon Lord.

Update:

În 2021, Airey a lansat dublul album Live in Hamburg, ce cuprinde înregistrarea unui concert desfășurat ca patru ani mai înainte. Un adevărat deliciu pentru fanii de cover-uri obosite după Deep Purple, Rainbow sau Gary Moore și de creații originale care sună complet neoriginal.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.