Mostră de înțelepciune:
„Se simte efectiv fericirea în aer pe 13 Strings. Van Eps radiază pentru că a întâlnit un “kindred spirit” cu 45 de ani mai tânăr, iar Alden e extaziat pentru că armonizează de la egal cu egal cu modelul lui în arta chitaristică.”
Naștere:
- Howard Vincent Alden, 17 octombrie 1958, Newport Beach, California, SUA
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Howard Alden este un atlet al renașterii swing-ului la sfârșit de secol XX. El posedă o tehnică instrumentală încântătoare, datorită căreia își poate revendica un loc între cei mai valoroși chitariști din întreaga istorie a jazzului.
În perioada lui de glorie, Alden a înregistrat consistent pentru Concord Records. Rebranduirea Concord a dus la ieșirea chitaristului din circuitul major, determinată în același timp și de declinul publicului-țintă al acestui gen de muzică (cauza principală fiind cea biologică, s-o spunem).
Totuși, maestrul Alden are încă gig-uri transcontinentale, în general în cluburi mici și la festivaluri dedicate. E un semn că mai sunt încă oameni care savurează jazzul în versiunea lui strămoșească, ce își păstrează șarmul deloc vetust, pentru cine își deschide sufletul spre așa ceva.
Astăzi, când spui swing te gândești mai curând la renumita practică sexuală. Termenul definește însă și forma clasică a jazzului, ce a înflorit în perioada 1925-1945.
De atunci, jazzul a moștenit două dintre paradigmele sale: improvizația individuală (precursorii din New Orleans improvizau de obicei la unison) și balansul ritmic specific (acel “swing”).
Revival-ul swing, reprezentat și de amicul nostru Howard Alden, era profilat pe varianta de “small combo” a genului, umbrită în vremurile originale de popularitatea colosală a big band-urilor.
Dacă spun că Alden este un virtuoz al chitarei să nu te aștepți la ceva asemănător cu exhibițiile frecangiste ale gherțoilor rockiști de faimă mondială.
Omul nostru trăiește pe o stradă paralelă cu ăștia, nu se dă niciodată șmecher cu măiestria lui, doar o folosește ca să ne transmită tuturor bucuria imensă de a cânta. Mai precis, nu mulțimea notelor contează la el, ci frumusețea și înțelesul lor. Iar asta e de fapt o trăsătură fundamentală a jazzului, nu doar a muzicii lui Alden.
Viitorul chitarist s-a născut în 1958, pe când apusul erei swing rămăsese deja cu mult în urmă.
Originar de pe însorita coastă californiană, Howard a avut de mic preocupări diferite față de puțoii de vârsta lui. Povestește că nu l-a atras absolut deloc rockul, aflat pe val în acei ani. În schimb, colecția de discuri retro a babacilor a devenit din fragedă pruncie marea sa înrâurire artistică.
A învățat inițial să cânte la banjo, un instrument ce aparținea unei cu totul alte epoci decât anii ‘60. Era încă un “tween” când dădea concerte în pizzeriile și mall-urile din sudul Californiei, cu un repertoriu antic de ragtime și dixieland.
Nu o ardea singur, făcea parte dintr-un trio de mini-virtuozi ai banjoului, împreună cu suriora lui Leslie Alden și o altă puștoaică, pe nume Colleen McKenzie.
Potrivit site-ului Discogs, băiatul și fetele au realizat un LP în 1972, Early Indications. N-am găsit nicio altă urmă pe net. Cel mai probabil, discul se găsea doar ca “merchandise” pe la cântările micuților.
La un moment dat, precocele banjoist i-a descoperit pe Django Reinhardt, Charlie Christian și Barney Kessel, care l-au fascinat atât de tare încât a lăsat deoparte vechea lui jucărie și s-a apucat să studieze chitara.
În adolescență a luat lecții de la Jimmy Wyble, un chitarist cunoscut pe plan local, pentru ca după terminarea liceului să se înscrie la Guitar Institute of Technology. Acolo a făcut cursuri cu Howard Roberts, fondatorul facultății, și cu monștri sacri ca Herb Ellis sau Joe Pass.
De acum tobă de teorie, Howard a trecut serios la partea practică. În 1979 a fost cooptat în trioul vibrafonistului Red Norvo, reconstituire a unui combo legendar de la începutul anilor ‘50, ce-i avea pe Tal Farlow, la chitară, și pe Charles Mingus, la contrabas.
Cum ar veni, junele californian era nevoit să umble în ghetele giganticului Farlow și recunoaște prin mai toate interviurile că nu i-a fost deloc ușor, mai ales că bătrânul Norvo era rău de gură și îi comunica prompt tot ce nu-i plăcea.
A fost o școală dură, pe care a absolvit-o însă cu brio, ca dovadă că după angajamentul inițial, din Atlantic City, Alden a mai petrecut vreo trei ani alături de vibrafonist.
Prin 1982, băiatul s-a simțit suficient de bazat, așa că și-a luat chitara și s-a mutat cu ea în New York City, “The Big Apple” cum îl supranumesc jazzmenii.
Pentru că știa bine rău cu instrumentul și avea în spate experiența cu Red Norvo, Howard a găsit ușor angajamente. În primii ani de carieră new yorkeză și-a trecut în CV colaborări cu vedete ca Woody Herman, Joe Williams, Benny Carter, Ruby Braff sau Dick Hyman.
Așa a prins curaj să întemeieze primele lui proiecte ca lider, ce aveau să se materializeze în curând și pe cale discografică. Nu mai puțin de trei LP-uri au apărut în 1988 sub numele lui Howard Alden.
Primul s-a ivit Swinging into Prominence, după cum precizează Discogs într-un colț de pagină. Acesta a fost lansat atunci de micul label Famous Door.
Abia trecut de 30, Alden s-a aflat în fruntea unui combo de venerabili redutabili, ce i-a adunat pe Norris Turney (saxofon alto), John Bunch (pian), Michael Moore (contrabas) și Jake Hanna (tobe).
Toți au venit pe lume în intervalul 1921-1945, deci cu mult înaintea șefului de trupă. “Old soul” din născare, chitaristul a cooperat de minune cu mai vârstnicii coechipieri și a ieșit o sesiune simpatică, “allegro ma non troppo”, cum aveau să fie practic majoritatea creațiilor lui Alden.
Interesantă și alegerea repertoriului, ce a rămas o altă coordonată importantă în estetica chitaristului.
Deși nu ocolește super-hiturile, el s-a obișnuit să sape mai adânc în catalogul erei swing, de unde a excavat nenumărate comori melodice, ce zăceau acolo de prea mult timp ascunse.
Din ce-mi dau seama Alden n-a compus mai deloc la viața lui, dar de ce să-și fi bătut capul când avea la dispoziție atâtea cântece frumoase și puțin cunoscute?
Din 1988 datează și No Amps Allowed, o colecție inspirată de duete cu basistul Jack Lesberg, supraviețuitor al dezastrului din clubul Cocoanut Grove, ce a avut loc în 1942.
Pe No Amps Allowed, scos de Chiaroscuro Records, se simt din plin și calitățile de ritmician ale lui Alden, dobândite în stagiul fără tobe alături de Red Norvo.
Al treilea album pe 1988 al chitaristului a fost Swing Street, înregistrat împreună cu Alden/Barrett Quintet, pentru casa de discuri Concord.
Comboul activa deja de trei ani, Howard împărțind rolul de lider cu trombonistul Dan Barrett, coleg de generație și complice la reînvierea swing-ului. Din gașcă mai făceau parte Chuck Wilson (clarinet, sax alto), Frank Tate (contrabas) și Jackie Williams (tobe).
Fermecător pe Swing Street interplay-ului dintre cei cinci muzicieni, la fel și modul isteț în care sunt asortate sonoritățile celor trei instrumente din linia întâi.
Deși are o structură diferită, Alden/Barrett Quintet împărtășește ceva din spiritul de “little big band” al sextetului John Kirby, din anii ‘30-’40.
Într-un program ce alternează luminozități și obscurități swing, s-a strecurat și o adaptare interesantă după Pannonica, compoziția inovatorului Thelonious Monk.
Alden a continuat să includă prelucrări după Monk pe discurile sale, pentru că, după cum vom vedea, nu-i deloc un taliban și îi place să mai penduleze față de perioada sa favorită din istoria jazzului.
Swing Street a reprezentat debutul ca lider al lui Alden la Concord, label cu care artistul avea să colaboreze încă vreo trei cincinale de atunci încolo.
El a funcționat ca un fel de chitarist al casei, deoarece, pe lângă multele albume proprii, a înregistrat consistent ca sideman pentru confrați ca Ruby Braff, Ken Peplowski, Susannah McCorkle sau Mel Tormé, între alții.
Înființat în 1973 de Carl Jefferson, Concord Records a fost un adevărat bastion al tradiționalismului în jazz, adăpostind deopotrivă muzicieni de legendă și noi adepți entuziaști, precum prietenul nostru Howard.
Jefferson oferea condiții excelente pentru înregistrări, la pachet cu distribuție și promovare la scara internațională, incluzând Europa și Japonia. Concord avea filială până și în România. Chiar l-am cunoscut personal la începutul anilor 2000 pe omul care se ocupa de ea.
Nu știu exact cine cumpăra discuri Concord pe aici, dar cert e că fanii de jazz “old school” din lumea întâi erau la sfârșit de secol tipi cu bani, de vârstă mijlocie, ce se visau în epoca Marelui Gatsby. Muzica era de fapt pasiunea lor mai puțin costisitoare, față de colecția de vinuri sau – știu eu – ceasurile de firmă.
Ascultând discurile lui Howard Alden îți dai seama că au potențialul de soundtrack perfect pentru asemenea bonvivanți cu conturi grase, dar eu cred că swing-ul se adresează de fapt tuturor.
La apogeul popularității sale, jazzul a fost criticat de neo-marxistul Adorno pentru că estetiza viața în capitalism.
Nu pot împărtăși viziunea lui ascetică. Într-o lume ideală a socialismului democratic triumfător, clasa muncitoare ar trebui să aibă educația și mai ales tihna necesară să se bucure de o astfel de muzică frumoasă.
Revenind la realitate, nu mai putem discuta demult în termenii lui Adorno din anii 1930. Cultura de masă, și chiar în jazzul în sine, au suferit mutații masive. Iar la zenitul carierei lui Howard Alden, stilul swing practicat de el era redus la un fetiș pentru o categorie selectă de cetățeni occidentali sau niponi.
Hai că închid paranteza, ca să-ți zic ce a mai făcut Howard în 1989, când a scos două noi albume pentru Concord.
Cel dintâi se cheamă The Howard Alden Trio, cu precizarea imediată că beneficiază de doi invitați speciali: Ken Peplowski (sax tenor, clarinet) și Warren Vaché (cornet).
Peplowski intră pe trei dintre cele 11 piese, iar Vaché pe alte cinci, deci coperta minte, discul nu-i nici departe o afacere în trei.
Secția ritmică condusă de elegantul și vivacele Alden îi mai are în componență pe marele toboșar Mel Lewis și pe puțin cunoscutul, dar foarte competentul contrabasist Lynn Seaton.
Tracklist-ul cuprinde melodii delicioase, preluate de la Ella Fitzgerald, Duke Ellington, Django Reinhardt, Fats Waller, Charlie Parker sau Thelonious Monk.
Interpretările celor cinci jazzmeni sunt vioaie și inventive, suflătorii aducând un plus de culoare în peisaj (extravagantul Vaché merită o mențiune suplimentară).
Al doilea disc al chitaristului pe 1989 este The ABQ Salutes Buck Clayton, realizat din nou cu superbul cvintent Alden/Barrett.
Discul îl omagiază cu maximă însuflețire pe trompetistul Buck Clayton, fost membru în orchestra Count Basie, cu merite deosebite și din alte puncte de vedere, după cum o dovedesc cu prisosință compozițiile de pe acest album.
Howard Alden a avut în ‘89 și niște “side-projects” pe la case mai mici. Surprinzător, s-a întors temporar la banjoul copilăriei și a făcut un disc-tribut pentru Harry Reser, un mare virtuoz al acestui instrument, din glorioșii ani 1920. Alden a fost secondat de pianistul Dick Hyman.
Just the Two of Us este un alt material în formulă de duo, cu violonistul Richard Carr, ce îi evocă pe precursorii Eddie Lang și Joe Venuti.
Snowy Morning Blues a apărut în 1990 la Concord, cu trioul Howard Alden extins pe majoritatea pieselor de pianistul Monty Alexander.
De mare efect schimburile improvizatorice dintre Alden și Alexander, susținute temeinic de Lynn Seaton și bateristul Dennis Mackrel.
Talentul lui Alden nu a trecut neobservat în presa de specialitate. JazzTimes l-a desemnat chiar în 1990 drept Best Emerging Guitar Talent.
Lui Carl Jefferson i-a venit o idee grozavă ca să-și valorifice talentul din ogradă. I-a zis: “n-ai vrea tu să tragi un disc cu George Van Eps?”. “Wow, păi cum să nu vreau mă bossule?!” i-a răspuns exaltat Alden.
George Van Eps (1913-1998) e un erou “cult” în lumea jazzului. La tinerețe a băgat cu Benny Goodman, Frank Sinatra și alții. În anii ‘30 a inventat un model nou de chitară “archtop”, cu șapte coarde, adăugând încă una suplimentară de bas, acordată în la.
Muzician de studio foarte căutat la Hollywood, Van Eps a realizat doar o mână de LP-uri sub nume propriu, devorate însă de pasionații chitarei de jazz de pe mapamond, printre care și Alden la tinerețea lui.
Maestrul nu mai înregistrase nimic de vreun sfert de secol, așa că proaspătul star al swing-ului se bucura enorm să fie părtaș direct la un asemenea come-back.
13 Strings a fost primul CD realizat de Alden și Van Eps pentru Concord, în anul de grație 1991. Chitariștii sunt susținuți doar la modul schematic de Dave Stone (contrabas) și Jake Hanna (tobe).
Se simte efectiv fericirea în aer pe 13 Strings. Van Eps radiază pentru că a întâlnit un “kindred spirit” cu 45 de ani mai tânăr, iar Alden e extaziat pentru că armonizează de la egal cu egal cu modelul lui în arta chitaristică.
Cei doi muzicieni interpretează cântecele de parcă le-ar respira, a scris pe bună dreptate cronicarul de la AllMusic. După care, în asentimentul meu total, adaugă următoarele:
“Lines, chords, and countermelodies fly with such relaxed ease that the listener is almost duped into believing that this isn’t incredibly complicated music, as ornate as any Baroque chamber concerto.”
Această primă colaborare dintre Van Eps și Alden a umplut de elogii paginile revistelor de jazz, așa că flăcăii aveau să mai facă încă trei albume împreună în anii care au venit.
Hand-Crafted Swing (1992) reiterează metodele de pe 13 Strings, dar protagoniștii au atâta imaginație și finețe încât nu comit nici cea palidă urmă de redundanță, așa că te pot captiva ore în șir cu muzica lor.
Chitariștii disecă liniile melodice aproape ca niște beboper-i, numai că indiferent cât se îndepărtează de forma originală mențin o cursivitate și o relaxare ce te cuceresc instant și dacă nu ești vreun neam de expert în jazz.
Ador de exemplu cum se joacă ei cu teme ultra-familiare, ca Stompin’ at the Savoy sau romanțioasa Li’l Darlin’. Băieții plămădesc efectiv din coardele lor un Cosmos de lapte și miere.
Interacțiunea directă cu maestrul l-a făcut pe Alden să-și dorească cu ardoare să se distreze și el pe șapte coarde. A deprins repede meșteșugul, așa că în 1993 a intrat în studio la al treilea “date” cu Van Eps, Seven and Seven, înfăptuit în premieră cu chitare gemene.
Pe Seven and Seven, ei nu mai au în spate niciun soi de acompaniament, dar la măiestria lor, un duet instrumental are bogăția și varietatea unei întregi orchestre.
Chitara cu șapte coarde a devenit de atunci specialitatea principală a lui Alden, recunoscut unanim în cercurile de jazz ca unul dintre cei mai buni interpreți la această variantă a instrumentului.
Și să nu-ți imaginezi că n-are concurență în domeniu. Bucky Pizzarelli și flăcăul lui faimos, John Pizzarelli, strălucesc și ei la “seven-string”, la fel ca Ron Escheté, Jimmy Bruno sau răposatul Lenny Breau. (Nu mă lua te rog cu tragi-comedianți ca Steve Vai, John Petrucci sau cârnații de la Korn).
Alden și Van Eps s-au reunit în 1996 pentru albumul Keepin’ Time. De data asta i-au chemat și pe Jake Hanna și Michael Moore să mai accentueze puțin swing-ul.
Keepin’ Time e la rândul lui un paradis andante moderato, scăldat în variații sublime ale melodiilor din American Songbook.
Nimic nu părea să-i deturneze pe minunații chitariști din starea lor de grație. I-a deturnat până la o urmă o pneumonie fatală a octogenarului Van Eps.
Bineînțeles, Alden a realizat o multitudine de alte înregistrări în paralel cu cele alături de maestrul său.
Misterioso, din 1991, era practic primul lui proiect de trio cap-coadă, conceput în tovărășia lui Frank Tate și Keith Copeland (tobe).
Ca de obicei, băiatul s-a axat pe teme swing, dar s-a dus și spre Storyville (la Jelly Roll Morton) sau spre strada 52 (adică la același Thelonious Monk). De altfel, albumul e centrat cumva pe două creații ale lui Monk, We See și Misterioso.
În formulă de trio e făcut și We Three Strings (alt CD datat 1991), doar că diferă configurația, deoarece chitaristul a lucrat cu scripcarul Richard Carr și cu contrabasistul octogenar Milt Hinton.
Pe A Good Likeness (1993), cei care-i țin hangul lui Alden sunt Michael Moore și toboșarul Alan Dawson.
Prietenul nostru își demonstrează polivalența și creativitatea, mișcându-se iarăși într-o arie componistică largă, de la eroul stride Willie “The Lion” Smith până la ultra-sofisticatul Bill Evans.
Chitaristul a pus-o de asemenea de un duo cu confratele suflător Ken Peplowski. Inițial, ei au realizat un CD “self-titled”, imprimat live în decembrie ‘92, la Maybeck Recital Hall din Berkeley, California.
Alden a făcut o treabă fabuloasă, pentru că a dus greul ritmic al sesiunii și a alergat totodată cot la cot cu solisticile lui Peplowski, care-i formidabil, atât cu clarinetul, cât și cu saxofonul tenor.
CD-ul Ken Peplowski/Howard Alden a fost un alt succes major pentru Concord, așa că a avut o continuare, Encore!, din 1995.
Înregistrările provin tot din concert, pe patru dintre cele nouă piese existând și întăriri de la Jeff Chambers (contrabas) și Colin Bailey (tobe).
În setlist descoperim o halcă serioasă de modernism, cu compoziții de Lee Konitz, Bill Evans și Cannonball Adderley. Peplowski și Alden flirtează de asemenea cu melosul brazilian, la The Dolphin, de Luiz Eça.
Pe lângă toate ăstea, chitaristul își găsea încă timp și de Alden-Barrett Quintet. Omuleții au constituit backing band-ul ideal pentru cântărețul-pianist Bobby Short pe albumul lui Swing That Music, din 1993.
În același an, Howard Alden Trio a fost cap de afiș la a 25-a ediție a Concord Jazz Festival. Setul trupei poate fi auzit pe un dublu CD colectiv, lansat după aceea.
Apărut în 1994, Your Story: The Music of Bill Evans rămâne unul dintre cele mai tari discuri din vastul catalog al chitaristului.
La acea vreme exista chiar un trend al tributurilor fără de pian dedicate magnificului Bill Evans. Însă AllMusic îl proclamă pe al lui Howard drept cel mai izbutit. Asta deși lista mai include realizări ale unora ca John McLaughlin, Don Sebesky sau însuși Paul Motian (baterist în trioul de aur al lui Evans).
Ca să nu-ți închipui că beau gaz cu ăia de la AllMusic, menționez că în 2023, Your Story s-a clasat pe locul 50 în topul Best Jazz Guitar Albums: 75 Essential Listens, întocmit de uDiscover Music (unealtă de marketing a concernului UMG).
Alden și-a înregistrat capodopera cu ajutorul lui Michael Moore (contrabas), Al Harewood (tobe) și – ca “special guest” – Frank Wess (sax tenor, flaut; ex-Count Basie Orchestra).
Cum îi stă în fire, chitaristul a explorat în profunzime creația lui Evans și a selectat niște piese neștiute de ascultătorii ocazionali.
Le-a interpretat pe toate magnific, punând la bătaie resursele imense de măiestrie și sensibilitate pe care le deține. S-a folosit masiv și de valențele chitarei cu șapte de coarde, asemănată de părintele ei Van Eps cu un “lap piano”.
De subliniat și contribuția lui Wess, care dă întorsături spectaculoase albumului cu suflările sale de clasă mondială.
Howard și gașca lui au reușit un lucru extrem de dificil. Adică au adecvat spiritul muzicii lui Evans cu propriile personalități artistice, ancorate pe un tărâm estetic diferit, deși nu tocmai contrastant, să recunoaștem.
Îmi permit să închei referirile la Your Story tot cu un citat de pe AllMusic: “There isn’t a track on this CD by Howard Alden that is less than excellent”.
Anul următor, Alden s-a anturat cu confrații Frank Vignola și Jimmy Bruno în proiectul Concord Jazz Guitar Collective, soldat cu un singur album, autointitulat.
Pe majoritatea pieselor, cei trei chitariști se bazează pe contrabasul lui Jim Hughart și tobele lui Colin Bailey.
Sesiunea a ieșit agreabil, putem spune. Tripleta își îngemănează armoniile ca la carte, cu toate că se simte o anumită mizanscenă, lipsește parcă acea comunicare spontană, naturală, cum avem de exemplu la tandemul George Van Eps-Howard Alden.
Discografia maestrului Howard s-a îmbogățit în 1996 cu CD-ul Take Your Pick. În subordinea chitaristului s-a aflat un combo interesant, cu Lew Tabackin (saxofon tenor, flaut), Renee Rosnes (pian), Bill Goodwin (tobe) și eternul Michael Moore.
Take Your Pick are ceva din aroma jam-urilor Jazz at the Philharmonic, puse la cale de Norman Granz la mijlocul anilor ‘40, ca să împace generațiile swing și bebop. Alden a aderat și el tot mai mult la această etică pe parcursul carierei sale.
Aflat în verva-i caracteristică, pe Take Your Pick liderul primește niște răspunsuri de senzație din partea lui Tabackin (pe care-l știm din orchestra Toshiko Akiyoshi) și a lui Rosnes (mai târziu inițiatorea supergrupului feminin Artemis).
La 41 de ani, în ‘97, jazzmanul începuse să simtă amețeli tot mai nasoale. S-a dus la doctor și a fost diagnosticat cu sarcoidoză, o boală inflamatorie idioată, care-ți stoarce energia.
Maladia l-a slăbit ca dracu’, o vreme a renunțat la turnee, dar cu toate chinurile prin care a trecut, omul nu a abandonat nicio clipă muzica. S-a tratat vreo 15 ani și într-un final a scăpat definitiv de mizeria asta.
Chiar și în perioada inițială, când îi era imposibil să mai iasă pe scenă, tot a dat prin studio și a făcut niște discuri.
Full Circle, din 1998, îl pune iarăși față în față cu un frate “seven-stringer”, Jimmy Bruno, back up-ul fiind asigurat de Michael Moore și Alan Dawson.
Bruno e mai năvalnic de fel, dar simbioza cu Alden cel “chill” a funcționat cât se poate de mișto. Dincolo de temperament, amândoi chitariștii au aceeași chemare puternică pentru swing.
Howard a debutat în 1999 în lumea cinematografiei. Mai exact a lucrat la filmul Sweet and Lowdown, al lui Woody Allen, în care a interpretat pe bandă părțile de chitară ale personajului principal, jucat de Sean Penn.
Pe lângă asta l-a învățat pe Penn cum să mimeze cu instrumentul și a făcut treabă bună, dacă ținem cont că actorul a fost nominalizat la Oscar pentru rolul său de chitarist de jazz.
Soundtrack-ul Sweet and Lowdown cuprinde standarde din anii ‘20-’30, aranjate de Dick Hyman, cu Alden pe post de solist.
De asemenea, în iulie ‘99, băiatul a fost invitat de distinsa Marian McPartland, în superba ei emisiune Piano Jazz, difuzată pe NPR. Acolo a povestit frumos cu gazda și a cântat niște melodii, singur sau în duet cu ea.
Tot în duet îl auzim pe Alden și pe albumul Love (2001), numai că de această dată parteneră îi este cântăreața Terrie Richards Alden, soția lui de atunci.
Madame Terrie are un timbru plăcut, cântă bine temele-standard, iar ex-ul pare foarte voios când o acompaniază.
Love a fost scos de label-ul nemțesc Nagel Heyer, la fel ca Soulmates, un CD din 2002, cu Howard Alden și bateristul Butch Miles (alt “alumni” al lui Count Basie).
Înregistrarea constă de fapt dintr-un concert desfășurat cu șapte în urmă, la Hamburg, Alden și Miles conducând atunci un cvintet ce i-a mai inclus pe Harry Allen (saxofon tenor), Randy Sandke (trompetă) și Frank Tate (contrabas).
Soulmates e o cântare cinstită de swing, colorată și de câteva triluri ale simpaticei Terrie Richards Alden.
Chitaristul s-a întors la Concord în 2002, cu My Shining Hour, primul lui album solo. “It’s just Howard, his guitar, and a batch of great songs” a comentat revista Vintage Guitar despre noul opus al artistului.
The Observer a tras de asemenea o concluzie flatantă: “If there is such a thing as a complete jazz guitarist, then Alden is it”.
Barosanul alternează între chitara lui semi-acustică, cu șapte coarde, și o chitară electrică tradițională. My Shining Hour impresionează printr-o mare bogăție timbrală, rodul imaginației debordante a protagonistului, remarcabil și prin fluiditatea și dezinvoltura sa.
Alături de melodii de Harold Arlen, George Gershwin, Duke Ellington, Billy Strayhorn sau Mal Waldron, Alden a preluat într-o manieră bebop-ish două dintre hiturile lui Jobim, Girl From Ipanema și Chega de Saudade.
Cu My Shining Hour, chitaristul și-a confirmat pe deplin clasa. Discul poate sta categoric pe aceeași treaptă cu realizările similare ale unora ca Joe Pass, George Van Eps sau Johnny Smith (ca fapt divers, ultimul a scris aici notele de copertă pentru Alden).
În 2003, Howard a lansat In a Mellow Tone, un nou album în duo, împreună cu un alt patriarh, Bucky Pizzarelli (1926-2020).
Rezultatul se compară lejer cu înregistrările făcute în compania lui George Van Eps. Conversația celor doi jazzmeni la chitarele cu șapte coarde este efectiv o desfătare sonoră.
Melodicitatea swing capătă noi consonanțe sub atingerea lor, deghizată într-un exercițiu de simplitate aparentă.
Interpretările unor teme ellingtoniene, ca In a Mellow Tone sau Do Nothing till You Hear from Me te molipsesc secundă cu secundă.
Flăcăii sunt la fel de convingători și când o dau pe romantism, ca la Snow Fall sau What’s New.
Oricât de novice ai fi, te prinzi într-un final că nu-i nimic facil în ce fac omuleții acolo. Numai fii atent la schimburile de replici de la Cherokee și Jitterbug Waltz.
Din păcate, In a Mellow Tone avea să fie ultimul disc al lui Howard Alden la Concord. Compania s-a reorganizat, intrând în jocul fuziunilor și “optimizărilor” din grupul Universal Music.
Drept consecință, noii acționari i-au aruncat la coș pe toți jazzmenii tradiționaliști moșteniți din epoca lui Jefferson, care răposase din ‘95.
O bună parte dintre albumele lui Alden au ajuns “out of print” și d-aia nici nu se găsesc la streaming. Noroc cu fanii, care le-au mai pus pe YouTube, și cu Soulseek, de unde am reușit să-mi completez documentarea.
Fără sprijinul unui label puternic, cota de piață a chitaristului a scăzut simțitor în anii care au urmat. Nu în sensul că a căzut în anonimat sau irelevanță, dar expunerea lui s-a redus considerabil, artistul rămânând doar în vizorul celor mai ardenți iubitori de jazz.
Specialiștii au continuat să-l aprecieze în mod deosebit. În 2003, The American Guitar Museum l-a ales chitaristul anului.
Alden a participat în 2004 la turneul de aniversare a jumătate de secol de la înființarea Newport Jazz Festival.
Cât privește înregistrările, după despărțirea de Concord s-a descurcat mai mult ca freelancer, pentru case de discuri mărunte, ce întrețin și ele cum pot flacăra swing revival.
Hot Club of 52nd Street (2004) a reprezentat o nouă colaborare cu Bucky Pizzarelli. Muzica derivă din Quintette du Hot Club de France, fără să dea nici pe departe în păcatul mimetismului.
În primul rând avem un cvartet, cu doi chitariști-soliști, completați de Michael Moore și bătrânul scripcar Johnny Frigo.
Live in ‘95, lansat de asemenea în 2004, este un material de arhivă cu Alden/Barrett Quintet.
Sună haios, impulsionat de un “vibe” de Hot Five, deși lipsește trompeta din peisaj. Apare în schimb Terrie Richards Alden, cu șarmul dumneaei cu tot.
Pe Everything I Love (2005), Howard strunește un cvartet alături de englezul Dave Cliff, și el tot la șapte coarde.
Mi-a atras atenția că pe CD a intrat și un moment solo al nord-americanului, cu o prelucrare după Something, de la Beatles.
Live @ Lewes (2006) a fost imprimat de Alden pe pământ britanic, cu un combo local, botezat UK 4. Companionii maestrului sunt Geoff Simkins (sax alto), Simon Woolf (contrabas) și Steve Brown (baterie).
Setlist-ul se împarte între antichități obscure și compoziții ale unor vizionari ca Bill Evans sau Lennie Tristano. Interpretările comboului transcontinental se disting prin acuratețe, “feeling” și coeziune.
În afară de Live @ Lewes, chitaristul a scos încă două CD-uri pe parcursul lui 2006. Pe Dream s-a angrenat într-un cvartet “drumless”, cu Chuck Redd (vibrafon), Joe Byrd (contrabas) și Tommy Newsom (saxofon).
Alden și Joe Byrd, fratele mai mic al celebrului Charlie Byrd, au realizat și albumul numit de-a dreptul Duets, ce imortalizează un “gig” al lor dintr-o tavernă din îndepărtatul Maryland.
Deosebit de prolific în 2006, Howard a lansat pe piață și un DVD, intitulat Live at the Smithsonian Jazz Café.
Alături de el, pe scenă au mai urcat Jon Burr (contrabas), Rob Garcia (baterie) și veșnica musafiră Terrie Richards Alden.
Chitaristul s-a reîntâlnit apoi cu Ken Peplowski, ca să facă albumul Pow-Wow, din 2008.
Improvizațiile duoului sunt de calitate foarte înaltă, trecând de la figuri de dixieland la cel mai avansat bebop, via nemuritorul swing. Totuși, tovarășii au mai pierdut parcă din fervoarea anilor ‘90.
Că tot vorbesc despre acea decadă, în sondajele lor de atunci, criticii de la Downbeat i-au acordat de patru ori lui Howard titlul de Talent Deserving Wider Recognition.
Influenta publicație nu l-au uitat nici în 2008, când a stabilit un top al celor mai buni 75 de chitariști de jazz din istorie.
Desigur, pe listă s-a aflat și marele înaintaș Django Reinhardt, celebrat de Alden pe albumul I Remember Django, din 2010.
Acordurile în cascadă ale liderului au parte de suportul solid al lui Matt Munisteri, la a doua chitară, și Jon Burr, la contrabas. Majoritatea pieselor sunt ornate cu bun gust de clarinetul doamnei Anat Cohen sau de cornetul domnului Warren Vaché.
A Splendid Trio (2011) are atmosferă de “class reunion”, pentru că Howard improvizează iar cu Scott Hamilton (sax tenor) și Frank Tate, vechi colegi de la Concord. Sesiunea sună variat și antrenant, chiar dacă nu se aude neam de tobe sau pian.
Alden a realizat în 2011 și Jazz Guitar Stories, un album de duete chitaristice cu neamțul Helmut Nieberle.
Se simte o mare empatie între cei doi, așa că nu-i de mirare că până în 2014 au mai scos un CD, Timelines, unde își fac de cap între altele pe teme de Bach, Domenico Scarlatti și Jacob do Bandolim.
Ăsta ultimul e un compozitor de choro, un stil de muzică brazilian din anii ‘20-’30. Alden e fascinat de choro de mai multe decenii, ține și concerte dedicate și a mers chiar de vreo șase ori în Brazilia, ca să se documenteze de la sursă.
Numai că exceptând unele incursiuni precum cele de pe Timelines, nu a realizat din păcate niciun disc de această factură.
Tot ca o curiozitate, Howard Alden și alți doi confrați iluștri, Jim Hall și Bucky Pizzarelli, au fost în 2011 oaspeții rockstarului Steve Miller (“the gangsta of love”), într-un concert de gală, Celebrating the Jazz Guitar, găzduit de Muzeul Metropolitan de Artă din New York.
Discografia lui Howard s-a îmbogățit în 2013 cu Heavy Artillery, din nou un disc de cvartet, cu două chitare în față, cealaltă aparținându-i lui Andy Brown, un flăcău ceva mai tânăr de prin Chicago.
Timpul a trecut și iată-l pe prietenul nostru asumându-și rolul de mentor, cum era pe vremuri pentru el alde George Van Eps.
În ciuda titlului bombastic, împrumutat de fapt de la o melodie drăguță a lui Django, Heavy Artillery e o colecție înzestrată cu farmecul caracteristic al muzicii swing.
După Heavy Artillery a venit în 2014 un CD numit pur și simplu Guitar. Avem de-a face cu cel de al doilea material solo al maestrului, care-și vede de joaca lui preferată, bibilind melodii mai mult sau mai puțin faimoase pe cele șapte coarde din dotare.
Ulterior, în 2015, Alden l-a bucurat pe chitaristul australian Tony Barnard, înregistrând împreună cu el albumul If Kangaroos Could Dance.
În cea mai mare parte, If Kangaroos Could Dance conține compoziții ale lui Barnard, line-up-ul fiind întregit în studio de contrabasistul Simon Woolf.
Pentru Trip the Light Fantastic, din 2016, Howard Alden a făcut o echipă insolită cu cantautorul Manu Lafer și chitaristul Swami Jr., amândoi de origine braziliană.
Discul reunește cântece scrise în engleză de Lafer, într-o manieră ce evocă apogeul jazz age. Alden bagă și ceva banjo, iar la unele melodii avem “featurings” cu Bucky Pizzarelli, Ken Peplowski, Warren Vaché sau Maude Maggart.
La puțin timp după Trip the Light Fantastic a apărut Window: The Music of Manu Lafer, cu chanteuza Jeanne Gies acompaniată doar de Howard și chitara sa magică.
O altă surpriză a maestrului a fost The Happenings: The Music of Herbie Nichols, album lansat în 2017.
Pianist de meserie, Nichols era un “erou necântat” al jazzului, ce avea un stil original de a compune, influențat de bebop, dixieland și muzicile lui Satie și Bartok.
Alden îi reimaginează creațiile într-o variantă aventuroasă de trio, cu Marty Krystall (clarinet bas, flaut, flaut alto) și Buell Neidlinger (violoncel).
Chitaristul încearcă la această etate să-și deschidă noi orizonturi, dar pe de altă parte tinde să se întoarcă la rădăcini.
În 2018 a înființat The Great Bajo Summit, un trio de banjoiști, ca în copilărie, avându-i ca parteneri pe dibacii Rob Wright și Tyler Jackson.
Formația a realizat un CD, The Great Banjo Summit & Other Things with Strings și a susținut de atunci o serie de spectacole.
Alden a concertat în acea perioadă și cu violonistul-superstar Nigel Kennedy, care l-a poftit și în studio, ca să contribuie la albumul Kennedy Meets Gershwin, din 2018.
Din anul respectiv, Alden n-a mai tras niciun disc nou. S-a ținut totuși cât a putut de concerte, plus că dă și lecții online, de mare preț pentru aspiranții într-ale chitarei de jazz.
După pandemie a avut apariții la Newport și New Orleans Jazz & Heritage Festival și a cântat de asemenea și în Europa, prin localuri din UK, Germania, Elveția sau Cehia.
Timp de decenii, Howard a arborat un “look” clasic, de jazzman la patru ace. Însă de vreo doi ani încoace are o apariție uimitoare, de cross-dresser sexagenar, provocând un pic de derută fandom-ului său. Mișto rău băiatul!
Referințe bibliografice:
- Oficial: howardalden.com, Bandcamp, Facebook, SoundCloud, YouTube
- Baze de date: AllMusic, BandToBand, Discogs, IMDb, JazzMusicArchives, Last.fm, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: AllAboutJazz, NPR Music, The Syncopated Times
- Altele: Concord, Enciclopedia del Jazz, jazz.com
I'm My Own Walkman 