Agitpop

Mostră de înţelepciune:

„Celor de la Agitpop li se cuvine un loc mult mai proeminent în panteonul indie rock optzecist. Primele două albume le oferă îndeajuns de multe argumente ca să și-l revendice fără nicio jenă. Iar mesajul lor fățiș de stânga le conferă aura unor adevărați eroi ai intelectului în acele vremuri tulburi.”


Locul de origine:

  • Poughkeepsie, New York, SUA

Perioade de activitate:

  • 1981-1989
  • 2006-2007

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Un trio art rock cu puternice valențe militante, parte integrantă dintr-o mișcare underground ce se opunea vehement “valorilor” epocii reaganiste. Dacă ignorăm scurta reuniune din anii 2000, întreaga carieră Agitpop a coincis în mod ironic cu odioasele mandate de președinte ale fostului actoraș.  

Formația se trage din Poughkeepsie, un orășel din aria metropolitană a New York-ului. De la început până la sfârșit, Agitpop a avut aceiași trei membri: John DeVries (solist vocal, chitară, clarinet, diverse obiecte de jucărie și percuții improvizate), Rick Crescini (bass, glockenspiel, melodica, percuții) și Mark LaFalce (tobe, percuții, chitară, backing vocals).

Denumirea trupei a fost inspirată de “agitprop”, propaganda culturală din perioada sovietică timpurie. De menționat că termenul s-a răspândit și în Occident, dar a suferit o mutație semnificativă, ajungând să definească orice formă de artă profund politizată.  

Se știu puține lucruri despre istoria timpurie a Agitpop. Notorietatea trupei a depășit stadiul local odată cu apariția primelor LP-uri, la jumătatea anilor ‘80. Albumul de debut, Feast of the Sunfish, a fost lansat 1985, fiind totodată cel dintâi material din discografia Community 3, un mic label înființat atunci de producătorul Albert Garzon.

Cel puțin în această fază, tovarășii de la Agitpop erau înrâuriți de sonoritățile post-punk de pe ambele părți ale Atlanticului. Din UK, rezonau în special cu Gang of Four, Pop Group sau The Fall, în timp ce dintre compatrioți păreau să aibă afinități pentru Pere Ubu, Half Japanese și mai ales Minutemen. Trioul tinde ocazional și spre un fel de folk-punk, mai psihotic și mai bizar decât la Violent Femmes sau Meat Puppets.

Pe partea lirică, Agitpop stă vreo două-trei nivele mai sus față de anarho-habarnismul ce domina scena hardcore punk. După toate aparențele, membri formației sunt genul de stângiști cultivați, cu o aversitate cumplită față de politicile lui Reagan și față de neoliberalism în general. Asta cu niște decenii înainte ca socialismul democratic să devină trendy.

Feast of the Sunfish este un disc extrem de interesant. Să nu te aștepți la rock-ul tău strămoșesc, cu riff-uri de chitară și bătăi 4 pe 4. Intervențiile chitaristice ale lui DeVries sună disparat și atonal. Melodiile sunt abia schițate, căzând mai mult pe seama glasului acrit al aceluiași DeVries.

Aspectul frust, reducționist al albumului se menține doar la suprafață. În contrast, subtextul ritmic este o lucrătură de mare finețe, cu un LaFalce activ și inventiv, augmentat de colegii lui care bat și scutură tot soiul de obiecte mărunte. Persistă o impresie de intimitate lo-fi, zici că Agitpop sunt niște zănătici pe care i-ai poftit la tine în sufragerie să-ți hrănească furia anticapitalistă.

Track-ul de deschidere, Problems Respond, rămâne cel mai impresionant de pe întreg albumul. Nu știu de câte ori ai auzit un punk cu clarinet, bas și tobe, care să mai sune și bine.

Aș mai menționa On Hudson – un număr avant-folk îndreptat împotriva companiilor petroliere – și Reasons of State – o creație bântuită de cel mai sumbru glockenspiel din istorie. Dar albumul merită disecat in integrum de orice pasionat de rock experimental, post-punk sau alt-rock/indie autentic.   

Agitpop a realizat al doilea LP, Back at the Plain of Jars, în 1986. Aș zice că aici s-a atins climaxul formației.

Spre deosebire de Feast of the Sunfish, pe Back at the Plain of Jars, chitara devine instrumentul dominant, cu partituri disonante, spaima urechilor candide. De data asta, Agitpop se apropie mai mult de sunetul clasic al underground-ului nord-american, gen Hűsker Du, Dinosaur Jr. sau Big Black, fără să-și diminueze apetitul pentru ritmuri și coloraturi neconvenționale.

Five Day Forecast este o introducere perfectă în noua viziunea estetică a trioului.

Dintre bucățile de factură similară aș mai evidenția What Am I to You?, Martha sau The Message from Tundra.

Back at the Plain of Jars are însă conotații mult mai diverse. Statement from a Dead Passerby sau Caught in Your Rain surprind cu accente bluesy, iar Ode to Mr. Average e un scurt jam folk cu chitări, percuții și melodica. His Worst Movie Ever mă unge la suflet pentru că-l atacă frontal pe cârnatul de Reagan, cu un bas zguduitor la înaintare.

Funky Town îmi pare veriga slabă a discului. Nu pentru că ar fi un cover după Lipps Inc., ci pentru că mă așteptăm la o interpretare mai imaginativă.

What Is It About reiterează la un nou nivel metodele de lucru de pe Feast of the Sunfish.

La fel și ultima piesă, Snowdrift Over 4 Feet Tall, cea mai lungă din întreg repertoriul Agitpop, un adevărat coșmar cu glockenspiel și pian de jucărie.

După un cincinal de activitate, trioul dobândise un renume excelent pe scena indie, ajutat și de programul intens de turnee. A urmat pasul spre Twin/Tone Records, unul dintre cele mai importante label-uri independente din epocă, care lansase deja la apă combouri precum Replacements sau Soul Asylum.

Agitpop și-a făcut intrarea la Twin/Tone cu LP-ul Open Season, din 1988. Acest al treilea opus ne relevă o formație scindată creativ între ispita unui stil rock’n’roll mai direct și nevoia de a-și prezerva vocația avangardistă. N-a ieșit chiar un dezastru, dar Open Season se află departe farmecul discurilor anterioare.

Curba descendentă a continuat cu următorul album, Stick It!, din 1989. Agitpop a decis să se împrietenească cu playlist-urile radiourilor studențești, încă principalul mediu de propagare a muzicii indie. Așa că odată cu Stick It! a virat ferm spre zona melodică a rock-ui alternativ.

Din păcate s-a lăsat cu cel mai modest material din discografia trioului. Pur și simplu nu i s-a potrivit abordarea asta, de Replacements wannabe. Deziluzia creată de Stick It! și epuizarea după un lung șir de turnee a dus la desființarea Agitpop în același an 1989.

Cel puțin DeVries și LaFalce nu s-au putut lăsa definitiv de muzică. La începutul anilor ‘90, au fondat o nouă trupă, Cellophane, împreună cu încă doi indivizi din Poughkeepsie. Cellophane a realizat un singur album, Hangs Up, cu tentă roots rock/americana. Cei doi ex-Agitpop au lucrat în perioada aia și cu cantautorul Joe Henry, iar DeVries a cântat spre finalul decadei cu grupul Grand Mal.

În cele din urmă, în 2006, au pus-o de o reuniune surpriză cu amicul Rick Crescini. Distracția a ținut doar până în anul următor, dar s-a lăsat cu un nou album Agitpop, self-titled și self-released. Marea majoritate a pieselor sună de parcă ar fi niște “leftovers” de la finalul anilor ‘80, deși au fost create cel mai probabil cu prilejul regrupării.

Din câte se pare, John DeVries a mai continuat o vreme ca artist solo sau cu ceva formații obscure. A realizat și un album sub nume propriu, X No, în 2010, care sună destul de interesant.

Celor de la Agitpop li se cuvine un loc mult mai proeminent în panteonul indie rock optzecist. Primele două albume le oferă îndeajuns de multe argumente ca să și-l revendice fără nicio jenă. Iar mesajul lor fățiș de stânga le conferă aura unor adevărați eroi ai intelectului în acele vremuri tulburi.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.