Mostră de înțelepciune:
„Ah și stai că n-am ajuns la strofa a doua, unde ciumegul ține să ne informeze că nimeni nu-i va lua pușcociul moștenit de la tac-su mare.
Că spune asta un redneck nu-i deloc o surpriză, dar exemplarul de față a fost martorul celui mai mare masacru din istoria Statelor Unite, remember? Și toți cei masacrați erau admiratorii lui, veniseră acolo pentru el.
Ca un “small towner” adevărat ce se pretinde ar trebui să le sară în apărare. Nu în apărarea lor, că-i prea târziu, ci a memoriei lor.
Cu influența pe care o are, ar putea să facă ceva să se schimbe mentalitățile nord-americane și legislația aia idioată, ca să nu mai pățească și alții la fel. Numai că, iată, convingerile lui Aldean sunt de nezdruncinat, chiar dacă a fost părtaș la o asemenea tragedie.”
Naștere:
- Jason Aldine Williams, 28 februarie 1977, Macon, Georgia
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Te avertizez că în acest moment am pătruns într-un mediu extrem de toxic. Nu vreau să spun deloc că tot country-ul ar fi atât de odios, nici măcar ăla “oficial”, din Nashville, dar Jason Aldean întruchipează fără echivoc una dintre cele mai pestilențiale emanații ale cloacei de miliarde de dolari din Music City.
De aproape două decenii încoace, marțafoiul cu pălărie se bucură de un succes imens. Până în prezent, 27 dintre cele 38 de single-uri ale sale au fost no. 1 în chart-urile Hot Country Songs sau Country Airplay.
De asemenea, omul are șapte albume no. 1 la secțiunea country din Billboard, patru dintre ele reușind aceeași performanță și în clasamentul Billboard 200, reperul absolut în industria muzicală nord-americană.
Aldean a devenit cunoscut în afara arealului country și din motive extra-artistice. El se afla pe scenă atunci când s-a dezlănțuit urgia de la festivalul din Las Vegas, în octombrie 2017.
Cu toate că zeci de oameni au murit împușcați sub nasul lui și alte sute au fost răniți, șase ani mai târziu, în infectul cântec Try That in a Small Town, căcatul cu ochi și-a exprimat fățiș susținerea pentru al doilea amendament.
Și după cum vom vedea mai încolo, asta nu-i singura problemă cu Try That in a Small Town, una dintre cele mai puternice bombe detonate în războiul cultural din America de Nord a zilelor noastre.
Muzica country e asociată de fel cu cel mai atroce conservatorism politic din State. Nu-i tocmai așa, cu toate că mare parte dintre vedetele genului își exhibă fără jenă simpatia față de Partidul Republican.
Istoric vorbind, asta se întâmplă efectiv doar începând din epoca Nixon. Iar lucrurile sunt ca de obicei cu mult mai nuanțate. În country s-a conturat de atunci și o opoziție progresistă, exprimată inițial de mișcarea “outlaw” și apoi de curentul alt-country.
Chiar și în miezul scenei din Nashville sunt artiști care s-au dezis de balivernele reacționare. Avem exemplul celebru al fetelor de la The Chicks, care au condamnat invadarea Irakului în 2003.
Mai încoace, a apărut în Nashville și superba Kacey Musgrave, aliată de nădejde a comunității LGBT.
Și ea nu e deloc un caz izolat. În primul rând, fabuloasa Dolly Parton face asta de zeci de ani deja. Până și Garth Brooks, altfel un republican notoriu, susține drepturile persoanelor gay.
Tocmai pentru că nu vreau nicidecum să reduc ideea de progresism doar la acest aspect, pe lângă anti-imperialistele The Chicks, țin să-l amintesc pe Steve Earle, adept al socialismului democratic încă dinainte ca asta să fie “a thing”.
Referitor la Jason Aldean, până în 2023, el a cântat despre iubiri, despărțiri, bețivăneală, “party” cu hăndrălăii, viața simplă din orașele mici, problemele fermierilor și camionagiilor, toate teme predilecte în muzica country.
S-a ferit să-și exprime opțiunile politice până după asaltul Capitoliului, când – ce să vezi? – a recunoscut că ține cu Trump. Dup-aia a venit lovitura de grație, cu Try That in a Small Town, și puletele s-a transformat într-o trompetă zgomotoasă a dreptei conservatoare.
Cu toate că mesajele gen Try That in a Small Town sunt rare, mainstreamul country este în realitate foarte politizat.
Idealizarea societății sudiste dintr-o perspectivă super-albă are un substrat ideologic profund.
Se urmărește întreținerea sau chiar amplificarea unei mândrii identitare, ce servește pe deplin intereselor Partidului Republican, aflat mână în mână cu establishment-ul muzical din Nashville (a se vedea represaliile îndurate de The Chicks după declaraţiile anti-Bush).
Și eu admir camionagii și tractoriștii cântați de Aldean și alții ca el. Fără ei, papițoii de la oraș ar crăpa de foame cu buzunarele pline, fapt valabil pe tot globul de altfel.
Dar e deosebit de pervers cum îi mângâie pe creștet menestrelii country, făcându-i să se simtă superiori într-o țară (și într-o lume) unde nu sunt singurii care duc greul.
Dreapta naționalistă ia astfel în captivitate clasa muncitoare albă din Sud și o convertește în carne macră pentru tunurile jingoismului nord-american, care își satisface nevoia vitală de a avea o bază de masă.
M-am întins pe partea de mesaj și nu am zis cum sună muzica lui Jason Aldean. Păi cum să sune? Ultra-prefabricat, ca la Nashville, adaugând însă o doză sensibil mai mare de rockism.
Dacă ți-e dor de cock rockul optzecist, te poți refugia încrezător în brațele mainstreamului country actual, mai ales așa cum îl întruchipează Aldean.
Spre deosebire de precursori ca Alabama sau Garth Brooks, el apasă tare de tot pe pedala rockistă, definindu-și stilul ca “aggro country”.
Componenta country rămâne cel mai des în planul secund al orchestrației, cu câte o scripcă sau un steel guitar tăvălite într-o avalanșă de chitare cu distors. Cum ar veni, Aldean face mai mult “bang” decât “twang”.
Totuși, intonația nazală a solistului și eternele stereotipuri sudiste ne reamintesc constant că ne aflăm pe tarlaua “country music”.
Opera lui Aldean include și unele accente modernizatoare, în termeni de Nickelback (lol), plus că de la un punct a integrat și elemente de rap sau R&B. Să nu te aștepți însă la ceva revoluționar, ci la un kitsch înfiorător.
La fel ca majoritatea starurilor country contemporane, Aldean interpretează melodii compuse de echipe de “songwriters”, care lucrează după rețetele de succes garantate ale industriei din Nashville.
Este foarte OK să cânți ce au scris alții. Ca să dau numai două exemple, Ella Fitzgerald sau Frank Sinatra au făcut asta toată cariera lor. Doar că depinde foarte mult ce și cum cânți, iar pulifricii country-iști de teapa lui Aldean sunt cufundați plenar într-un abis al manierismului și redundanței.
Jason Aldean s-a născut în Macon, Georgia, în tot mai îndepărtatul an 1977. Babacii lui au divorțat când el avea doar trei ani.
Deși a crescut cu mă-sa, în vacanțele de vară mergea la tac-su în Florida. De la el a învățat să cânte cu chitara hituri ale unora ca George Strait, Alabama sau Hank Williams Jr..
Din nefericire pentru omenire și maică-sa l-a încurajat să se facă muzicant. Pe la 14 ani, pițiflenderul a început să participe la concursuri de talente, pentru ca în curând să intre într-un combo local din Macon.
În acea perioadă a adoptat numele de scenă Jason Aldean, deoarece în buletin îl cheamă de fapt Jason Aldine Williams.
La 21 de ani, puletele a plecat să-și caute norocul în Nashville. Acolo a lâncezit mai mult de un cincinal ca cântăreț de bodegă, neizbutind să convingă nicio casă de discuri.
Era cât pe aci să se întoarcă spășit la mă-sa în Georgia, când, pe la sfârșitul lui 2004, i s-a ivit șansa unui contract cu Broken Bow Records.
Aldean a debutat în martie 2005, cu single-ul Hicktown, care a izbutit să prindă Top 10 country. Hicktown e un fel de fantasmă a Sunset Strip-ului din anii ‘80, transbordată în Sudul rural. Horror!
În vară a apărut și cel dintâi album al cântătorului, “self-titled”. Acesta a ajuns no. 6 country și no. 37 pop. Încă de la început i-a mers bine nătărăului.
Bucățile ritmate însumează cam o treime din programul albumului. În rest sunt “power ballads” sau cântece în tempo mediu, dar și acelea abundă în clișee rockiste, cu chitare electrice amplificate. Cam ăsta a rămas în mare tiparul întregii creații aldeaniene.
Why, o poveste cu remușcări pe teme amoroase, a fost aleasă ca al doilea single, deschizând șirul gigantic de hituri no. 1 ale martalogului.
Al treilea extras, Amarillo Sky, s-a clasat pe locul 4 în Hot Country Songs. Aldean interpretează rolul unui fermier texan, covârșit de stihiile naturii.
Altfel, melodia e o lălăială country tipică și păcăliciul n-o ajută deloc cu timbrul lui, unul dintre cele mai anoste de când există scena din Nashville.
Chiar mă miră că are asemenea succes, pentru că sunt o grămadă de cântăreți de country cu voci foarte bune, oricât de “rednecks” or fi ei ca mentalitate.
Pe lângă clasări înalte, Aldean s-a apucat să culeagă premii și nominalizări cât cuprinde, fiind desemnat Top New Male Vocalist, la ediția din 2005 a ACM Awards.
Relentless, al doilea “full-length” al figurantului, a ieșit în septembrie 2007 și a urcat sus de tot, pe locul 1 în topul country și pe 4 în Billboard 200.
Despre muzică nu prea am ce zice, pentru că-i făcută la indigo după discul precedent. Cât despre “singles”, Relentless s-a mișcat mai prost, cu Johnny Cash și Laughed Until We Cried oprindu-se amândouă pe poziția a 6-a.
Johnny Cash reiterează formula aggro country/cowboy hat metal de la Hicktown. Singura legătură cu The Man in Black se găseşte în text. Mai precis, acolo, muzica lui răsună în mașina cu care coaie-crețe goneşte alături de gagică spre Las Vegas.
Ăia din Nashville n-au scrupule. S-a răsucit în mormânt bietul Johnny Cash când a auzit că a dat numele unui cântec atât de prost.
Laughed Until We Cried e o baladă blegoasă, ce relatează amintiri de familie. Aldean a încercat apoi și cu piesa de titlu, doar că aceasta a fost de abia no. 15.
Relentless încrucișează faze de gen Journey și Nickelback, deci îți închipui câta mai calamitatea poate să fie, la pachet cu vocea pricăjită a dârlăului.
Ciumegul și-a continuat marșul triumfal cu albumul Wide Open, din 2009, “doar” no. 2 country și – exact ca Relentless – no. 4 pop.
Wide Open a furnizat însă o tripletă de single-uri no. 1: She’s Country, Big Green Tractor și The Truth. She’s Country aproape îi pastișează pe AC/DC.
La Big Green Tractor te îngrozeşti direct din titlu. Până și Aldean recunoaște că melodia e “cheesy and corny”, dar a devenit o favorită perenă a nenumăraților lui fani. Drept dovadă că s-a ridicat cam sus și în Billboard Hot 100 (pe locul 18).
Tot la dragoste se referă și The Truth, doar că în faza nasoală, “post-breakup”. După cele trei succese, lache a plusat și cu vijelia rockistă Crazy Town și a fost la un singur pas de al patrulea no. 1 consecutiv. Orașul nebun pe care-l cântă este bineînțeles Nashville.
În iunie 2009, Aldean a venit în premieră la emisiunea CMT Crossroads, unde a băgat niște duete cu Bryan Adams.
Două luni mai târziu s-a petrecut lansarea DVD-ului Wide Open Live & More. Previzibil, în concert, muzica lui Aldean sună și mai rock, cu tone de solistici de chitară și – bomboana pe coliva plictiselii – nelipsitul solo de tobe.
Înainte de finalul anului, în discografia marțafoiului s-a mai adăugat și EP-ul Live Session, cu versiuni “unplugged”, făcute exclusiv pentru site-ul iTunes.
La finele lui 2010, cântărețul s-a întors cu un nou album de studio, My Kinda Party. No. 1 country și no. 2 pop, My Kinda Party a reprezentat lovitura definitivă a lui Aldean, vânzările atingând înspăimântătoarea cifră de 4 milioane de exemplare.
Tura asta, megastarul a încercat să vină cu niște schimbări în rutina lui aggro country. Primul single, My Kinda Party (no. 2 în chart-ul de specialitate) screme un riff ceva mai funky, fără să se desprindă de rădăcinile putrezite de AOR.
Don’t You Wanna Stay o anturează la jurăminte fierbinți pe diva pop Kelly Clarkson, fapt ce a ajutat piesa să urce pe locul 1 în topul country și pe 31 în cel general.
Un succes și mai mare (no. 1 country și no. 7 pop) a avut Dirt Road Anthem, o bucată de country tărăgănat, unde Aldean a ținut să-și demonstreze veleitățile de rapper.
Ca și cum n-ar fi fost suficient, puletele a realizat și o variantă în colaborare cu un MC profesionist, celebrul Ludacris, crescut și el tot în Georgia.
My Kinda Party a dat în total cinci hituri, după cele amintite venind nostalgicele Tattoos on This Town (no. 2) și Fly Over States (no. 1). Ambele sunt cumplit de sterile, cu toată înfoiala lor de la refren.
Călare pe creasta valului, Aldean a rupt la festivitățile din 2011, înhățând în total șase American Country Awards și două CMA Awards. În showbizul country sunt vreo patru asociaţii majore, care împart cu fast premii în fiecare an.
Anul următor, tolomacul a primit trei nominalizări la Grammy, dar n-a câștigat nimic acolo până în ziua de astăzi, chiar dacă ulterior a mai intrat de vreo două ori pe liste.
Night Train, al cincilea album al lui Aldean, a fost lansat în toamna lui 2012. A intrat drept pe locul întâi atât în topul profilat pe country, cât și în Billboard 200 și în chart-ul național din Canada.
În două luni și jumătate s-au dat contracost peste 1 milion de exemplare, fapt ce a propulsat Night Train pe locul 10 între cele mai bine vândute albume ale anului 2012 în SUA.
Ca “lead single” s-a optat pentru Take a Little Ride, un southern rock perimat. Acesta a cucerit însă locul 1 în Hot Country Songs și în noul chart Country Airplay, în vreme ce în Billboard 200 fost no. 12.
Încă trei extrase de pe Night Train au ajuns pe prima poziție în amintitul Country Airplay, prinzând totodată Top 5 și dincolo, la Hot Country Songs.
Pentru The Only Way I Know, Aldean s-a înhăitat cu alte două vedete din branşă, Luke Bryan și Eric Church, ca să pălăvrăgească ritmic despre valorile lor sudiste, moţul de pe căcatul Universului.
Piesa de titlu reprezintă latura power-baladistă a albumului, iar When She Says Baby reia în buclă cele mai tocite scheme melodice și ritmice din istoria pop-rock.
Mai slab s-a mișcat doar single-ul 1994, un omagiu frenetic adresat veteranul country Joe Diffie. Aldean repetă obsesiv numele lui Diffie, încercând fără prea mult succes să facă din el un cârlig tip “jump around”.
Împreună cu actrița Kristen Bell, figurantul a prezentat ediția din 2013 a CMT Music Awards. În afară de asta a cântat American Woman, în duet cu Lenny Kravitz, și a plecat acasă cu premiul pentru cel mai bun video în colaborare (luat de The Only Way I Know).
Până la sfârșitul lui 2013, Aldean a apărut pe albumul Alabama & Friends, cu un cover după Tennessee River, și a scos un nou DVD, Night Train to Georgia, filmat live, în statul lui de baștină.
Puletele a început un nou ciclu cu Old Boots, New Dirt, album ce a ieșit pe piață în octombrie 2014.
Impactul său comercial a fost literalmente identic cu cel al lui Night Train: no. 1 în SUA (country & pop) și Canada și un milion de copii vândute rapid, până să se încheie anul.
Aldean a intrat astfel în cercul select al artiștilor certificați cu platină în 2014, avându-le alături doar pe Taylor Swift și Ariana Grande.
Burnin’ It Down, ales ca prim single, reprezintă o cotitură în creația sudistului coclit, pentru că introduce în premieră pe fundalul country-pop ritmurile programate și melodicitatea R&B.
Rezultatul e catastrofal desigur, chiar sub rapul de la Dirt Road Anthem, dar Burnin’ It Down a făcut ravagii în topuri.
Curios, clasările sunt fix aceleași ca la Take a Little Ride, cu doi în urmă: no. 1 în cele două chart-uri country și no. 12 pop.
Sunetele procesate s-au strecurat timid și în alte piese, fără să bulverseze prea tare formalismul rock împământenit în muzica lui Aldean.
Old Boots, New Dirt se distinge față de predecesorii săi prin faptul că e chiar mai prost, mai artificial și mai plictisitor, o performanță ce părea greu realizabilă până în acel moment.
Cu toate acestea și următoarele trei single-uri au intrat în draci la radio, după cum o atestă pozițiile no. 1 dobândite pe rând la secțiunea Country Airplay din Billboard.
Din toată smirocăiala zgomotoasă de pe Old Boots, New Dirt țin să menționez mai ales două “deep cuts”, ca mostre penibile de fudulie sudistă.
If My Truck Could Talk e un “bromance” dubios cu camionul din dotare, fetișul recurent al muzicanților country.
I Took It with Me, cealaltă “preferată” a mea, exprimă sentimentul exacerbat de “small town pride”, obsesie care s-a dovedit extrem de periculoasă în cazul lui Aldean, deși mai era până să se spargă buba.
Revenind pe firul din 2014, în luna decembrie, country-istul tristul i-a întors favoarea lui Ludacris cu un “hook” căcăcios pentru track-ul Burning Bridges.
La capitolul colaborări interdisciplinare, Aldean a mai bifat în aceeași perioadă un “jam” cu răposatul Chris Cornell, în cadrul festivității CMT Artists of the Year (Cornell i-a făcut chitară și “backing vocals” marțafoiului, dacă poți să crezi).
Apoi, în iulie 2015, cârnatul a participat pentru a doua oară la CMT Crossroads, împreună cu legenda heartland rock Bob Seger.
Pulifiriciul a stârnit în curând un mare scandal, după ce a apărut o fotografie cu el de Halloween, “costumat” în Lil Wayne.
Asta nu-i altceva decât reînvierea ticăloșiei cu machiajul “blackface”, practicată de căcații albi în vremurile în care rasismul era o normă în State. Bineînțeles, căcănarul n-a considerat necesar să-și ceară scuze.
Ca să spun şi ceva pozitiv despre el, Aldean colaborează de foarte mulţi ani cu o fundaţie împotriva cancerului la sân. Numai din turneul Burnin’ It Down, desfăşurat în 2014-2015, a reuşit să adune 600 de mii de dolari.
Individul a reluat șirul realizărilor discografice în primăvara lui 2016, cu albumul They Don’t Know.
A fost iar un succes pe toată linia – dublu no. 1 în SUA, no. 2 în Canada, no. 5 în Australia – atât că topurile săptămânale pot fi înșelătoare.
După lansare, elanul cumpărătorilor s-a cam diminuat și They Don’t Know a luat doar discul de aur. Adică a trecut de 500.000 de unități vândute pe piața nord-americană, o contraperformanță față de platina și multi-platina albumelor anterioare (care se dă când treci milionul).
Asta s-a întâmplat deși They Don’t Know a fost prima tentativă mai serioasă a lui Aldean de reformare a sound-ului său bășit.
Pe o bună parte dintre piese avem beat-uri și efecte electronice inserate în formatul country-rock tradițional, iar componenta rockistă s-a mutat de la machisme optzeciste spre rockul radiofonic ceva mai senzitiv al epocii post-grunge.
Cu toate acestea, să nu îți imaginezi că s-a schimbat ceva fundamental în muzica figurantului. Etosul ei a rămas neclintit, niște trucuri de producție nu pot determina o transformare radicală.
Lights Come On, cel dintâi single, îmi demonstrează perfect ideea. Ceva “loops” și o secvență de synth EDM-ish aruncate forțat printre “power chords” pot produce cel mult îndoieli, nu o revoluție muzicală.
Bine, nici nu-l suspectam pe Aldean că ar fi capabil de așa ceva. Lights Come On și-a atins însă scopul și a intrat în “heavy rotation” și de acolo pe locul 1 în Country Airplay.
I-au urmat alte două hituri no. 1 (A Little More Summertime, Any Ol’ Barstool) și unul no. 2 (They Don’t Know).
Cântecele sunt unul mai fad ca altul, afirmație valabilă pentru conținutul integral al albumului, nu doar pentru extrasele menționate.
Firește, și în plan tematic, They Don’t Know zace în aceeași mlaștină ca toate albumele tolomacului.
Se distinge totuși o apetență tot mai mare pentru matoleală, topic atins de aproape fiecare piesă. În câteva e chiar subiectul principal, Any Ol’ Barstool constituind un fel de trilogie bahică dimpreună cu și mai penibilele Whiskey’d Up și All Out of Beer.
Deloc întâmplător, Jason Aldean a fost asociat cu bro-country, un trend macho-hedonist ce a înflorit la Nashville în anii 2010.
Puletele a respins această catalogare, dar prea multe cântece îi stau împotrivă. E adevărat, are și d-alea de băiat sensibil, rănit în amor (ca First Time Again – duetul cu Kelsea Ballerini de pe They Don’t Know), numai că asta nu-l mântuie de toxicitate.
Între timp, Aldean se cocoșa de premii pe la sindrofiile din branșă. După două Billboard Awards în 2015, în 2016 a plecat cu două bucăți și de la ACM Awards, pentru Top Country Song (Lights Come On) și Entertainer of the Year. Pe cea din urmă avea s-o ia încă două ediții la rând.
În fine, în tot vârtejul ăsta de hituri, festivități și gig-uri cu casa închisă, a venit seara de 1 octombrie 2017, aparent una cât se poate de obișnuită.
Ca un megastar recunoscut, Aldean era cap de afiș la festivalul de muzică country Route 91 Harvest, din Las Vegas.
22.000 de fani s-au adunat în fața scenei la ora 10 pm, să-și vadă muzicantul preferat, care tocmai dădea primele acorduri. El ar fi trebuit să încheie programul festivalului. L-a încheiat însă un psihopat, cu rafale de gloanțe trase dintr-un hotel din apropiere.
Aldean și band-ul lui au scăpat nevătămați pentru că s-au cărat imediat de pe scenă. Din nefericire, 60 de oameni n-au mai apucat să se care nicăieri. Au rămas toți acolo, morți.
Bilanțul sec include și 867 de răniți. Conform funestelor statistici, a fost cel mai crunt masacru comis de un singur biped din istoria Statelor Unite.
Autoritățile au răspuns ca de obicei cu “thoughts and prayers”. Da, era Trump la putere, dar fix așa s-a întâmplat și în mandatele străluciților Obama sau Biden.
Prima apariție publică a lui Aldean după nenorocire s-a petrecut șase zile mai târziu, la Saturday Night Live. A ținut un discurs emoțional-motivațional, apoi a băgat cu trupa un cover după I Won’t Back Down, al proaspătului răposat Tom Petty.
A mai trecut o săptămâna și trubadurul a reintrat în programul normal de concerte. Nu pentru asta l-aș condamna eu.
Sute de oameni care-l admirau au căzut secerați sub ochii lui, însă după tragedie Aldean n-a măcănit prea mult despre controlul armelor. “It’s too easy to get guns, first and foremost” a recunoscut totuși după vreo juma’ de an, când l-au chestionat cei de la Associated Press.
Am dat din intro un “spoiler” că individul e un ipocrit de cea mai joasă speță. Revenim cu amănunte.
Cariera marțafoiului și-a continuat cursul cu un nou album, Rearview Town, lansat în aprilie 2018.
Acesta nu conține nicio referire la masacru, pentru că, spune cântătorul, era aproape definitivat în acel moment. OK, nici asta nu cred că-i problema cea mai mare a lui coaie-crețe.
Cu Rearview Town, Aldean a făcut “dubla de aur” la Billboard pentru a patra oară consecutiv. A fost de asemenea no. 2 în Canada, no. 10 în Australia, no. 4 în UK Country Albums și no. 43 în Elveția.
Albumul merge înainte pe linia trasată de They Don’t Know, cu electronismele asimilate pe deplin în organismul încremenit al country-rockului lui Aldean.
Domină impresia de mariaj nefericit, de “update” de mântuială, să vadă lumea că Nashville-ul s-a deschis la nou (de parcă în 2018 niște efecte electronice mai reprezintă ceva nou).
Rearview Town propune totuși și niște mici diferențe față de predecesorul său. Chitarelele tind să fie iarăși mai agresive, pe sistem “old school”, plus că pe două piese tolomacul ne livrează niște rapping paradit, ca în epoca Dirt Road Anthem.
Aldean nu-i singular cu penibilitățile ăstea. Tușele de hip-hop și R&B sunt o trăsătură a curentului bro-country, născută din disperarea de a se distinge de tradiția genului.
Toate cele patru single-uri de pe Rearview Town au fost no. 1 în Country Airplay și au pătruns în Top 5 la Hot Country Songs.
Interesantă opțiunea pentru cel dintâi extras, atipicul pentru Aldean You Make It Easy, o baladă soul-blues, orchestrată decent, dar distrusă de interpretarea puletelui.
Drowns the Whiskey e o tentativă hilară de inventare a stilului “honky-tonk&B”, la care se face părtașă și Miranda Lambert.
Girl Like You seamănă izbitor cu circa un miliard de balade, country și ne-country, în timp ce Rearview Town s-ar vrea o mare dramă. Nimic de umplutură pe acest album, totu-i goliciune.
Al nouălea “full length” al păcăliciului se numește 9 și a apărut în noiembrie 2019. Aldean a legat previzibil încă un no. 1 în Top Country Albums. În schimb, în Billboard 200 s-a rupt lanțul de iubire, dar și locul 2 se premiază.
Ceva alarmă a fost la “singles”, cu We Back, un număr de “braggadocio” aggro-country, care s-a blocat în a doua jumătate de Top 10 din ambele chart-uri de profil.
Succesoarele Got What I Got și Blame It on You au restaurat însă supremația aldeaniană în topurile de specialitate, pe modelul consacrat de la inventarea clasamentului “airplay” încoace.
Got What I Got își trage inspirația din slow jam-urile nouăzeciste, gen Boyz II Men, ca să devieze într-un final tot în “power ballad”.
Nu-i mai brează decât restul pieselor de pe disc, dar măcar se deosebește cumva în oceanul de monotoniei și tautologiei întruchipat de 9 și toate celelalte opt albume de până atunci ale lui Aldean. Și de cele care aveau să mai vină dup-aia, ca să mai dau încă un “spoiler”.
Câinii latră, ursul trece și ține întruna “acceptance speech-uri”. În 2019, Academy of Country Music l-a gratulat pe măscărici cu Dick Clark Artist of the Decade Award.
Pe criterii și mai obiective, potrivit statisticilor Billboard, Jason Aldean a fost al doilea cel mai de succes artist country din anii 2010, după Luke Bryan, un alt “bro” coclit.
O bună bucată de timp, Aldean a tăcut mâlc pe subiectele ce frământau lumea în toiul pandemiei. Și-a respectat obiceiul și n-a comentat nimic nici la alegerile din 2020 și nici când trumpiștii au invadat Capitoliul.
După incidentul The Chicks, foarte multe staruri country au adoptat această strategie, pur și simplu din rațiuni de marketing, ca să nu-și urce industria în cap și să nu-și înstrăineze fanii. Însă cu tot pretinsul lui apolitism, Aldean era greu de bănuit că ascunde în inimoara lui vreo sămânță de progresism.
La reîntorcerea pe scenă, petrecută în august 2021, căcănarul și-a lăudat fanii că nu purtau mască.
Dacă mai exista vreo umbră de îndoială că lache ar fi trumpist înrăit, aceasta s-a spulberat imediat, în septembrie, via Instagram.
Pulifriciul și nevasta lui, influenkerița Brittany Aldean s-au postat împreună cu cei doi plozi ai lor, purtând toți tricouri anti-Biden (a nu se înțelege că sunt vreun fan al democraților sau al altor centriști și liberali de pe planetă).
După asta, Aldean a rostogolit în media ditamai avalanșa de reacționarisme, conspiraționisme și antivaccinisme, punând serios umărul la adâncirea faliilor din societatea nord-americană.
Drept răsplată, marțafoiul cu pălărie a sărbătorit Revelionul lui 2022 la o partidă de golf cu însuși omul portocaliu.
Între timp, agariciul a continuat să facă şi muzică, dacă o putem numi aşa. Următorul lui proiect a fost dublul album Macon, Georgia.
Cele două volume au fost lansate la jumătate de an distanţă, Macon în noiembrie 2021 şi Georgia în aprilie 2022.
Măreţul opus pare să aibă în spate un concept deosebit de profund: hai să facem ceva cu resturile care ne-au mai rămas de pe 9. Şi am zis că 9 e prost ca noaptea.
Pe lângă piesele noi care sună ca ălea vechi, ambele volume sunt lungite cu înregistrări live, să iasă timing-ul. Aldean a atins însă nivelul ăla de “superstardom” în care dacă dă o băşină, fanii o cumpără şi p-aia.
Ce-i drept cu Macon şi Georgia s-a întrerupt lunga serie de discuri no. 1 şi la secţiunea country. Da’ tot au intrat amândouă în Top 3, plus că în Billboard 200 au ocupat o poziţie identică, destul de înaltă: no. 8.
Dublul album a dat şi el două hituri no. 1: If I Didn’t Love You (cu refren zbierat la unison de Carrie Underwood) şi Trouble with a Heartbreak (alt hibrid eşuat de country, R&B şi rock).
În 2022, Aldean a avut și o apariţie pe discul altui dârlău, Bradley Gilbert. Duetul lor, Rolex on a Redneck, frizează nivelul cel mai de jos al cringe-ului country-trap.
Dar asta nu-i absolut nimic pe lângă mârlănia pe care o cocea marţafoiul cu pălărie. Single-ul Try That in a Small Town a ieşit în mai 2023, prefigurând lansarea albumului Highway Desperado.
Aparent avem de-a face cu încă o odă mic urbană a country-istului, “sequel” pentru Keep It Small Town (de pe 9) și Small Town Small (de pe Macon). Ei, dar Try That in a Small Town iese semeț din pluton cu niște aluzii otrăvitoare, ce au fost îngroșate de un videoclip sinistru.
Până acolo să zic ceva și despre muzică, că doar cu asta mă ocup eu aici. E zero, zero barat, zgomot de fond, prea slabă până și la standardele joase ale lui Aldean. Pur şi simplu nu există un climax, un refren propriu-zis, totul stă într-o linie melodică placidă de country-rock.
Reamintesc că pulifriciul nici nu-și scrie cântecele, Try That in a Small Town fiind opera unui sobor de patru “songwriters”. Deci s-a ținut un brainstorming serios ca să se nască o asemenea vomă.
Cântătorul pretinde că el nazalizează despre valorile comunității, despre solidaritate și întrajutorare.
Din prima strofă te avertizează cum ți-o dau ei târgoveții dacă furi, te iei la bătaie, ultragiezi organul sau dai foc la steag, lucruri pe care în orașele mari și blestemate le comiți cum vrea pula ta, că nu intervine niciun cetățean vigilent ca să-ți dea o lecție.
E clar ca lumina zilei că avem aici o apologie foarte periculoasă a practicilor justițiare. (Interesant că în ciuda respectului pentru autoritate, eroii fabuloși ai lui Aldean preferă în general să-și facă dreptate singuri).
Și asta nu-i tot, deși versificatorii n-au fost atât de imbecili încât să-i pună în guriță lui Aldean referiri rasiste explicite. L-au îndopat însă cu expresii precum “sucker punch”, “cross that line” sau “good ol’ boys”, una mai interpretabilă ca alta.
“Paranoia progresistă”, au comentat avocații puletului. Probabil că asta au și vrut să provoace mințile creative din Nashville, dovadă că au turnat un videoclip și mai scandalos.
Aldean și band-ul fac playback în fața unui tribunal din Columbia, Tennessee, adică exact în locul unde în 1927 a fost linșat adolescentul Henry Choate, pentru ca în 1946 tot acolo să fie scena unei revolte rasiale.
Megastarul a declarat că nu cunoștea istoria clădirii și a ales locația pe motiv că era la cinci minute de casa lui. Of course my horse.
Cadrele cu trupa sunt interferate de “footage” de la proteste, unele “random”, altele de la Black Lives Matter. Care o fi legătură cu ce măcăne căcănarul?
Au fost alese ostentativ o fază cu una care scuipă un caraliu și alta cu un drapel incendiat. Eu nu cred că gesturile de genul ăsta ajută cauzele drepte, dar mi-e limpede că secvențele au intrat la montaj pentru a arunca în derizoriu ideea protestelor împotriva rasismului și a violenței polițienești.
Ah și stai că n-am ajuns la strofa a doua, unde ciumegul ține să ne informeze că nimeni nu-i va lua pușcociul moștenit de la tac-su mare.
Că spune asta un redneck nu-i deloc o surpriză, dar exemplarul de față a fost martorul celui mai mare masacru din istoria Statelor Unite, remember? Și toți cei masacrați erau admiratorii lui, veniseră acolo pentru el.
Ca un “small towner” adevărat ce se pretinde ar trebui să le sară în apărare. Nu în apărarea lor, că-i prea târziu, ci a memoriei lor.
Cu influența pe care o are, ar putea să facă ceva să se schimbe mentalitățile nord-americane și legislația aia idioată, ca să nu mai pățească și alții la fel. Numai că, iată, convingerile lui Aldean sunt de nezdruncinat, chiar dacă a fost părtaș la o asemenea tragedie.
Ca să fie complet tabloul ipocriziei, după cum bine au observat unii critici, puletele ăsta se fălește non-stop cât de târgoveț poate să fie, deși în realitate a crescut în Macon, care numai târg nu e cu cei 150.000 de locuitori.
Try That in a Small Town a devenit unul dintre cele mai fierbinți subiecte mediatice în SUA, în vara lui 2023. Din cauza controverselor, după patru zile CMT a scos clipul de la difuzare.
Ca răspuns la înfierările progresiste, suflarea conservatoare s-a mobilizat să aducă Try That in a Small Town pe locul întâi în Billboard Hot 100. Și a reușit, făcându-i cadou lui Aldean primul no. 1 pop din prolifica lui carieră.
Chiar dacă ar avea un text benign, Try That in a Small Town tot ar fi cel mai prost cântec din istorie care a reușit o asemenea performanță. Pentru amatorii de statistici menționez că single-ul s-a prăbușit 20 de locuri în clasament, după numai o săptămână de la marele succes.
Fără îndoială, ne confruntăm cu cel mai jenant moment din istoria culturii pop, cum nu s-a întâmplat nici măcar când legile Jim Crow erau în vigoare.
Colac peste pupăză, la două săptămâni după Aldean, încă un country-ist de dreapta a cucerit poziția supremă în Billboard: “viralul” Oliver Anthony, cu Rich Men North of Richmond.
Highway Desperado, noul album al lui Aldean, a apărut în noiembrie 2023. Impropriu spus nou album, pentru că nu aduce efectiv nimic nou.
Nici măcar nu s-ar putea spune că avem aceeași muzică cu alte versuri, pentru că Aldean freacă implacabil aceleași teme ca pe fiecare disc. Vestea relativ bună e că nu ne servește deocamdată un al doilea Try That in a Small Town.
Tough Crowd e geamăna lui Lights Come On sau We Back, dedicația de rigoare pentru fani, care fac bahaos la concerte după încheierea programului de muncă.
Let Your Boys Be Country glorifică un stil de viață ce abundă în camioane, bere, ciubote mocirlite și – pasiunea mea pac-pac – partide de vânătoare.
În rest, preț de cel puțin cinci cântece, trubadurul își îneacă ficații în alcool, ca să uite de fostele iubiri. “Spoiler”: nu cade în comă la sfârșitul tracklist-ului.
Pentru 2024, puletele pregătește Rock the Country, un festival itinerant prin orașe mici, ca o Lollapalooza cu gât roșu, avându-l pe fratele trumpist Kid Rock pe post de “co-headliner”.
Prevăd că va ieși o campanie de mare succes pentru portocaliu. De asemenea prevăd că Aldean are un mare viitor, nu ca cântăreț, ci ca propagandist al dreptei conservatoare cu iz neofascist din State.
Se potrivește perfect pentru strategia clasei dominante de învrăjbire a celor săraci împotriva celor și mai săraci. Ca toți ai lui, va avea sprijin total și de la așa-zișii progresiști, pentru care progresismul s-a împotmolit pe veci în stadiul de discurs.
Târgurile idilice ale Sudului nu există decât în imaginarul country music. Putem fi siguri că realitatea de acolo e mult mai sumbră decât o cântă unul ca Aldean, iar celor loviți de crizele capitalismului târziu trebuie să le intre bine în cap că vinovații sunt ăia care o duc chiar și mai prost ca ei. “The poor are there just to scare the shit out of the middle class” observa comediantul George Carlin.
Referințe bibliografice:
- Oficial: jasonaldean.com, Facebook, Instagram, SoundCloud, TikTok, Twitter, Vevo, YouTube
- Baze de date: AllMusic, AOTY, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, Metacritic, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Songfacts, Sputnikmusic, Tunefind, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: American Songwriter, Consequence, Country Now, Country Standard Time, Country Universe, Exclaim!, laut.de, NME, NPR Music, Paste, PopMatters, Rolling Stone, RoughStock, Saving Country Music, Spin, Stereogum, Taste of Country, The Fader, The Guardian, The New York Times, Uproxx, Variety, Vice, Vulture
- Charts: Billboard
- Fans: Jason Aldean FanSite
- Altele: American Idol Wiki, BBR Music Group, BMG, Country Music Discographies, Grammy Awards, Grand Ole Opry, Music Video Wiki, rocky-52.net, vgost
I'm My Own Walkman 