Aksak Maboul

Mostră de înţelepciune:

„Bandits debutează cu năucitoarea Modern Lesson, în care celebrul “beat Bo Diddley” este maltratat în permanență de declamațiile invitatei Catherine Jainaux și de tot soiul de interjecții deșănțate ale oboiului, fagotului, clarinetului bas, pianului, violoncelului, violei sau vioarei.”


Locul de origine:

  • Bruxelles, Belgia

Perioade de activitate:

  • 1977-1986
  • 2010
  • 2014-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Aksak Maboul este un vehicul pentru ideile creatoare ale artistului belgian Marc Hollander, un vizionar tăcut al muzicii postmoderne. Mai mult un “proiect” decât o trupă propriu-zisă, Aksak Maboul s-a aflat într-o continuă transformare pe parcursul existenței sale.

Debutul, petrecut după jumătatea anilor ‘70, a stat sub semnul unui avangardism “hardcore”, cu influențe multiculturale. La vremea aceea, Hollander îl avea ca principal asociat pe bunul său prieten Vincent Kenis.

A urmat o aderare firească la mișcarea Rock in Opposition, cu legendarii Fred Frith și Chris Cutler cooptați temporar ca membri Aksak Maboul. 

Apoi, la începutul anilor ‘80, Hollander a virat subit spre un synthpop experimental, înrâurit de noua lui muză, frumoasa chanteuză Véronique Vincent.

Nici această fază n-a durat prea mult. Proiectul a fost pus la gheață pentru aproape trei decenii, timp în care maestrul Hollander s-a dedicat activității de boss la Crammed Discs

Având o istorie de peste 40 de ani în momentul de față, label-ul Crammed Discs este cunoscut ca un “trendsetter” global în materie de art rock, muzică electronică și mai ales world music.

Când puțină lume se mai aștepta, în 2014, Hollander și Véronique Vincent au pus-o de un “revival” Aksak Maboul, reluând firul de acolo de unde l-au lăsat cu treizeci de ani în urmă. În 2020, reuniunea a fost încununată de un nou album, lăudat de cele mai fițoase publicații muzicale ale planetei.

Marc Hollander s-a născut în 1950 la Geneva, dar a crescut la Bruxelles. Părinții lui aveau o colecție bogată și diversă de discuri, așa că viitorul artist s-a inițiat de mic în muzică clasică, chanson, pop, rock’n’roll și jazz.

Cu timpul a căpătat noi pasiuni, ca muzica popoarelor, free jazzul, rockul psihedelic sau muzica cultă de avangardă. Autodidact de fel, tânărul Marc a învățat să cânte la pian și la diverse instrumente de suflat.

La finele anilor ‘60, flăcăul a fondat prima sa trupă, Here & Now, cu ambiția măreață de a combina rockul psihedelic și free jazzul. Here & Now a făcut ceva valuri pe scena underground belgiană, dar a avut o existență efemeră, fără să comită vreo înregistrare.

Următoarea realizare notabilă a lui Hollander avea să fie recrutarea în grupul jazz-rock Cos, unul dintre cele mai importante pe felia asta din Belgia anilor ‘70. Băiatul a contribuit la înregistrarea a două dintre albumele Cos: Viva Boma (1976) și Babel (1978).

Pe când mai era încă în Cos, Hollander a fost invitat de tovarășul său Marc Moulin să tragă primul album pentru Kamikaze, casă de discuri pe care tocmai o înființase.

Materialul a primit o denumire foarte haioasă: Onze Danses Pour Combattre la Migraine. Sesiunile de înregistrări s-au desfășurat în primăvara lui 1977.

Se pornise de la ideea unui disc solo al lui Hollander, dar odată cu implicarea lui Vincent Kenis, proiectul a fost botezat Aksak Maboul.

În caz că te-am făcut curios, “aksak” vine de la celebrul ritm “șchiop”, specific muzicii turcești, în timp ce “maboul” este un “slang” franțuzesc pentru nebun, termenul provenind de fapt din arabă. Sună promițător, nu?

Hollander a compus marea majoritate a pieselor și a imprimat o bună parte dintre partiturile instrumentale, la keyboards, saxofon alto, flaut, clarinet, clarinet bas, percuție, mașină de ritm, xilofon și mandolină. Kenis l-a secondat la chitară, bas, acordeon, keyboards și percuție. 

Ici și colo se mai aud și ceva invitați, instrumentiști sau cântărețe, dar Onze Danses rămâne în esență creația unui duo.

De obicei, Onze Danses Pour Combattre la Migraine este așezat comod pe raftul cu avant-rock sau avant-prog, dar încadrarea mi se pare cam forțată. Elementele rock sunt destul de periferice, chiar mai mult ca la Frank Zappa sau Henry Cow, două dintre modelele declarate ale lui Hollander.

O descriere mai potrivită a ceea ce auzim pe Onze Danses se găsește pe site-ul Crammed Discs: “assorted snatches of fake ethnic, fake jazz or fake classical music”. Cumva totul pare familiar și foarte bizar în același timp, întreg albumul fiind un șir de reverențe atipice pentru marii înaintași. 

În orice caz, Onze Danses sună relativ accesibil, chiar și pentru cei mai puțin inițiați într-ale  muzicii experimentale. Asta se datorează atât înclinațiilor melodice, cât și umorului deosebit al flăcăilor de la Aksak Maboul.

Pe album abundă piesele scurte, cele mai multe având caracterul unor studii de 2-4 minute, intercalate de o serie de interludii care dau o culoare aparte materialului.

Track-ul 2, Saure Gurke, este o minune. Vorbim practic de o mostră proto-techno, cu orgă Farfisa și drum machine primitiv. O explicație plauzibilă ar fi că The Belleville Three au avut fix aceleași surse de inspirație ca Hollander, adică Kraftwerk și Terry Riley.

Milano per Caso îl omagiază fățiș pe marele Nino Rota. Chanter est Sain îngemănează în mod straniu opera și cântul polifonic al pigmeilor, cu concursul solistelor Lucy Grauman și Ilona Chale

Ingenios orchestrată, Son of l’Idiot se apropie ceva mai mult de noțiunea de prog-rock, cu ecouri din Zappa și de pe scena Canterbury, plus niște ritmuri de darbuka

Double Bind Baby și Cuic Steppe  sunt niște adevărate bijuterii camerale, în care Hollander și-a asumat rolul de om-orchestră. Cel puțin ultima are niște coloraturi splendide de xilofon și clarinet bas.

Dup-aia vin niște momente foarte caraghioase. Pe Tout les Trucs Qu’il y a là Dehors auzim un copilaș care cântă cum îl taie capul. Apoi, Ciobane este un citat foarte scurt din Ciobănaș la oi am fost, prins probabil de Hollander de pe vreun disc Ocora.

Prelucrarea după The Mooche, de Duke Ellington, servește de fapt ca preludiu pentru Vapona, Not Glue, o compoziție de-a dreptul “campy” a tandemului Hollander-Kenis. Glympz recrează sensul etno-jazzului, sub impulsul persistent al unei tobe darbuka. 

Three Epileptic Folk Dances sună cel puțin la fel de absurd precum se numește, pentru ca spre final, Mastoul Alakefak să exploreze grațios tărâmul estetic al minimalismului. Cu o durată de peste 9 minute, Mastoul Alakefak este cea mai lungă piesă de pe disc.  

La vremea apariției, Onze Danses a avut o circulație restrânsă, dar fanii internaționali ai avant-prog-ului l-au descoperit treptat și i-au conferit aura unei creații “cult”.  

După lansarea albumului, spre finalul lui 1977, Aksak Maboul și-a făcut și debutul scenic. Trupa a continuat să concerteze constant în anii care au urmat, cu un line-up foarte volatil, exceptând nucleul alcătuit din Hollander și Kenis.

Dintre cei care s-au învârtit prin formație, ceva mai stabili s-au dovedit totuși Frank Wuyts (keyboards, percuție), Denis van Hecke (violoncel) și Michel Berckmans (oboi, fagot; membru și în Univers Zero). Pe cei trei i-a prins chiar și înregistrarea albumului secund, petrecută în 1979.    

Însă până atunci mai trebuie să spun o mică și frumoasă poveste. Spre sfârșitul anilor ‘70, britanicii Henry Cow s-au gândit să coaguleze mișcarea avant-prog europeană, întemeind o organizație informală, pe care au botezat-o Rock in Opposition. Asta după ce au fost impresionați de mai multe trupe cu care s-au întâlnit în turneele lor de pe continent.

Actul de naștere al grupării a fost festivalul Rock in Opposition, desfășurat la New London Theatre, în martie 1978. Au participat Henry Cow, Univers Zero (Belgia), Stormy Six (Italia), Samla Mammas Manna (Suedia) și Etron Fou Leloublan (Franța).

Ceva mai înainte de asta, Hollander a asistat la un “gig” Henry Cow și s-a dus dup-aia să-i dea un exemplar din Onze Danses lui Chris Cutler, bateristul formației. Cutler i-a trimis în curând o scrisoare în care povestea că a ascultat discul și i-a plăcut foarte mult.

Aksak Maboul au fost chemați apoi să se alăture celui de al doilea val Rock in Opposition, care i-a mai cuprins pe Art Bears, un “offshoot” Henry Cow, și pe franțujii Art Zoyd.

Lucrurile au mers chiar mai departe. Pe la începutul lui 1979, Kenis dispăruse temporar din zonă, fiind plecat într-o călătorie în Zair (viitoarea R.D. Congo), ca să exploreze muzica locală. În căutare de noi membri, Hollander le-a propus chitaristului Fred Frith (tot de la Henry Cow) și lui Chris Cutler să intre în Aksak Maboul, iar aceștia au acceptat imediat.

Până la finele anului, noua formulă Aksak Maboul a susținut mai multe concerte în Europa, dar și două sesiuni de înregistrări, din care a rezultat albumul Un Peu de l’Âme des Bandits.

În aceeași perioadă, Hollander a contribuit la realizarea LP-ului Gravity, al lui Fred Frith, și a luat parte la unicul turneu Art Bears (formație care-i avea în componență pe Frith și Cutler).

Un Peu de l’Âme des Bandits a ieșit în 1980 la Crammed Discs, fiind primul LP din catalogul label-ului proaspăt întemeiat de Hollander. Considerat un clasic al “rockului în opoziție“, Bandits este o bestie foarte diferită de predecesorul Onze Danses. 

În primul rând se simte că a fost imprimat de un combo de sine stătător. Apoi și abordarea stilistică diferă în mare măsură. Ce au în comun cele două discuri ar fi forma lor caleidoscopică.

Bandits debutează cu năucitoarea Modern Lesson, în care celebrul “beat Bo Diddley” este maltratat în permanență de declamațiile invitatei Catherine Jainaux și de tot soiul de interjecții deșănțate ale oboiului, fagotului, clarinetului bas, pianului, violoncelului, violei sau viorii. De menționat că ultimele două sunt mânuite de același Fred Frith, care a făcut de asemenea și părțile de bas de pe album.

Tam-nesam, după asta băieții ne trântesc un mic tango (Palmiers en Pots), ca apoi Geistige Nacht să suprapună rafinamente inspirate de jazzistul Eric Dolphy unor ritmuri brutale de proto-math rock.

I Viaggi Formano la Gioventù este o fantezie turcească, ce reiterează anumite tendințe de pe Onze Danses. Prima față de disc se încheie cu Inoculating Rabies, un număr scurt și concludent de punk, ornat cu sonorități de fagot și clarinet bas, dacă-ți închipui așa ceva.

Fața B este ocupată în întregime de Cinema, o lucrare demențială de de aproape 23 de minute, ce împletește în mod fericit procedee specifice muzicii clasice contemporane, free jazzului și prog-rockului.

După izbânda cu Un Peu de l’Âme des Bandits, fanii s-ar fi așteptat ca Aksak Maboul să mai funcționeze o vreme în această formulă. Însă la puțin timp după apariția LP-ului, componenții trupei au luat-o în direcții diferite.

Hollander s-a reunit cu tovarășul Kenis, după care cei doi au pus-o de un “joint venture” cu membri grupului Les Tueurs de la Lune de Miel.

Conduși de charismaticul Yvon Vromman (voce, chitară), Les Tuers realizaseră și ei un album pentru Kamikaze, Special Manubre, tot în 1977. În momentul fuziunii cu Aksak Maboul, alături de Vromman se mai aflau Gérald Fenerberg (chitară) și Jean-François Jones Jacob (tobe).

Noul colectiv de muzicanți și-a asumat misiunea să ducă mai departe destinele ambelor trupe de proveniență, cu precizarea că Les Tueurs de la Lune de Miel s-au preschimbat în Honeymoon Killers. Adică și-au tradus în engleză vechea titulatură.

După Hollander și Kenis, în combinație avea să intre în curând și tânăra solistă Véronique Vincent, care se completa într-un mod foarte interesant cu Vromman. 

Inițial, în 1980-81, comboul a concertat în Europa, în versiunea Aksak Maboul. O singură creație a fost imprimată atunci în studio, înfiorătoarea Bosses de Crosses, influențată sensibil de Captain Beefheart și de scena no wave

Bosses de Crosses a apărut pe compilația colectivă Recommended Records Sampler, din 1982, pentru ca mai târziu să fie inclusă ca “bonus track” pe varianta de CD a lui Un Peu de l’Âme des Bandits.  

Cel dintâi single Honeymoon Killers a fost un cover distractiv după Route Nationale 7, al șansonetistului Charles Trenet. Înregistrarea a apărut în 1981, pentru ca anul următor să fie lansat LP-ul Les Tueurs de la Lune de Miel, via Crammed Discs.

Honeymoon Killers erau absolut strălucitori, practicând un stil post-punk incisiv, teatral, unic în peisajul bogat al genului. Formația a ajuns să fie lăudată în epocă și de presa muzicală britanică. NME a mers până acolo încât a pus-o pe șarmanta Véronique pe copertă.

În paralel cu Honeymoon Killers, Hollander, Kenis și Vincent lucrau la realizarea celui de al treilea LP Aksak Maboul. În perioada 1981-83 au tras mai multe demouri, dar proiectul a fost abandonat la vremea respectivă.

Un singur cântec a apucat atunci să iasă la iveală, I’m Always Crying, scos în 1983, ca single solo al lui Véronique Vincent. Era o schimbare radicală față “rockul în opoziție” cultivat anterior de Aksak Maboul, dar despre asta vom discuta ceva mai încolo.

Ca fapt divers, niciun membru al facțiunii Honeymoon Killers nu a participat la demourile Aksak Maboul, semn că frăția nu mai funcționa așa de bine.

Dealtfel, Vromman și ai lui au ieșit din schemă în 1984, intenționând să se ocupe doar de Honeymoon Killers. Însă anul următor, formația s-a desființat pentru totdeauna. Din nefericire, nici Vromman n-a mai dus-o mult. A pierit în 1989, la doar 39 de ani.

Aksak Maboul a mai pâlpâit un pic la jumătatea a anilor ‘80. Reveniți la forma inițială de duo, Hollander și Kenis au contribuit cu câteva track-uri pe compilația Made to Measure, Vol. 1, realizată de Crammed Discs în 1984. 

Prima dintre aceste creații, Scratch Holiday, este o adevărată bombă futuristă. Piesa a fost produsă direct pe niște platane, prin procesarea și mixarea a opt loop-uri diferite de pe un disc-single franțuzesc cu muzică de Crăciun. Efectiv, Aksak Maboul i-a anticipat cu vreo 15-20 de ani pe alde Animal Collective sau Oneohtrix Point Never.

Celelalte melodii alcătuiesc coloana sonoră a unei piese de teatru despre viața lui Vladimir Maiakovski. Hollander și Kenis reiterează dintr-o perspectivă sonică mai austeră tendințele pseudo-clasice, pseudo-minimaliste și pseudo-otomane de pe Onze Danses. Le-a ieșit mișto.

La începutul lui 1986, Aksak Maboul a concertat la New York, în cadrul festivalului Strange Mutations. Cu acel prilej, Véronique Vincent și Gérald Fenerberg au revenit pe scenă alături de Hollander și Kenis.

După acest episod, proiectul Aksak Maboul a fost abandonat de fondatorii săi pe termen nelimitat. Hollander și Kenis au preferat să se concentreze intens pe ce aveau de făcut la Crammed Discs, pentru că afacerea luase deja o amploare considerabilă.

În primii ani de existență, label-ul putea fi caracterizat ca un bastion al post-punkului internațional, cu israelienii Minimal Compact, californienii Tuxedomoon sau britanicul Colin Newman printre cei “semnați”.

Tot pe atunci și-a făcut intrarea și francezul Hector Zazou, cel care avea să deschidă porțile spre nemărginirea “world music”. În 1986, starul ethio-jazz Mahmoud Ahmed a fost cel dintâi artist de peste mări și țări care a scos un LP la Crammed Discs.

Din anii ‘90 încoace, compania belgiană a devenit o rampă de lansare internațională pentru artiști de pe mai toate continentele. 

Taraf de Haïdouks, Mahala Rai Banda sau nord-macedonenii Kočani Orkestar sunt acum vedete datorită albumelor scoase la Crammed Discs. La fel și Zap Mama, Konono Nº1, Kasai Allstars, Staff Benda Bilili și o mulțime de alți muzicanți din R.D. Congo.

Label-ul are și un subsidiar de muzică braziliană, Ziriguiboom, care a dăruit-o omenirii pe Bebel Gilberto, între alți cântăreți minunați.

S-a creat astfel percepția eronată că Crammed Discs ar fi specializat pe world music, deși catalogul companiei include realizări impresionante și în materie de art rock, muzică electronică, dance, soundtracks și altele.

Până în momentul de față, label-ul fondat de Hollander a lansat peste 350 de albume și nu dă deloc semne de oboseală.

Are de ce se fie mândru belgianul, chiar dacă a sacrificat vreo două decenii din cariera sa de muzicant ca să se ocupe exclusiv de treburile lui de coordonator A&R

Însă în ciuda aparențelor, totul are o continuitate în acțiunile lui Hollander. După propriile lui declarații, Crammed Discs reprezintă o extensie a ideilor muzicale exprimate anterior de Aksak Maboul. Și dacă analizezi cu atenție îți dai seama că omul chiar spune adevărul despre sine.

Pentru acuratețe, trebuie precizat că maestrul Hollander s-a implicat din când în când și pe partea producție de muzicală, plus că a avut și unele contribuții ca instrumentist pe release-urile Crammed Discs.

Pentru scurtă vreme, la finele anilor ‘80, băiatul s-a dat pe trendul acid house/new beat, în tandem cu același Vincent Kenis. Adoptând aliasul Mr. Big Mouse, cei doi au debutat în noua lor ipostază cu simpaticul single Drop That Ghetto Blaster, din 1989.

Acesta a fost urmat în curând de ¡ Pirata !, o combinație amuzantă de house și flamenco, pentru care au folosit pseudonimul Los Descontrolados. Doar atât i-a ținut distracția asta.

Că veni iar vorba de Kenis, trebuie spus că acesta a jucat la rândul lui un rol uriaș în expansiunea Crammed Discs. În calitate de producător al casei, el este cel care a lucrat la butoane cu tarafurile rome și cu întreaga pleiadă de artiști congolezi. De asemenea, din 2004 încoace, Vincent a coordonat monumentala serie Congotronics

Între timp, interesul pentru Aksak Maboul s-a păstrat viu în cercurile pasionaților de avant-rock, mai ales că Onze Danses și Bandits au fost reeditate pe CD în 1995. De asemenea, șase dintre piesele grupului au apărut pe compilația Crammed Global Soundclash 1980-89, lansată în 2003. Între ele și un demo inedit cu Véronique.

Ceva mai târziu, în 2010, Hollander a resuscitat brandul Aksak Maboul pentru un remix după Kasai Allstars – Land Dispute, inclus pe compilația Tradi-Mods Vs Rockers: Alternative Takes On Congotronics.

A fost așa un mic semnal că-i dădea târcoale nostalgia. În cele din urmă, bătrânul muzicant n-a mai rezistat și a scuturat praful de pe toate acele demouri Aksak Maboul, care zăceau părăsite de treij de ani bătuți pe muchie.

Le-a remixat, remasterizat și ce le-a mai fi făcut pe acolo, până au fost gata să circule prin lume. Așa a ieșit la iveală în toamna lui 2014 Ex-Futur (The Unfinished Avant-Pop Album / 1980-1983), probabil discul cel mai îndelung amânat din întreaga istorie a fonogramelor muzicale.

Dar vai, ce revelație, ce minune! Nicicând atât de tocita sintagmă “comoară ascunsă” nu a fost mai adecvată cu referire la un material discografic.  

Marele șoc pentru vechii fani Aksak Maboul a fost că Ex-Futur n-are nimic de-a face cu “rockul în opoziție” sau cu avant-prog-ul în genere. Potrivit Crammed Discs, albumul explorează “the pop end of Aksak Maboul’s broad musical spectrum”

Mai exact, Hollander și tovarășii lui au creat atunci, la începutul anilor ‘80, o versiune personalizată de synthpop, impregnată de propriile viziuni, sensibil diferite de tendințele dominante în epocă.

Pe coperta albumului sunt creditați Véronique Vincent & Aksak Maboul with the Honeymoon Killers, ultimii datorită includerii unor bonus track-uri live în formulă de sextet. 

Ce-i drept, Véronique este miezul pe acest album, ideile componistice ale lui Hollander răsărind evident cu ea în minte. Plus că solista este cea care a scris versurile. O descoperim altfel decât o știam de la Honeymoon Killers, mai subtilă și mai tandră.

Fiecare cântec de pe Ex-Futur are farmecul lui aparte. Chez les Aborigènes este un prim exemplu de finețe melodică, subliniată de timbrul catifelat al lui Véronique. Piesa are o coda surprinzătoare, cu nuanțe turcești, în buna tradiție Aksak Maboul.

Vine apoi diafanul Afflux de Luxe, ce ascunde de fapt straturi multiple de ironie. Melodia a fost înzestrată cu o minune de videoclip, ce intercalează o serie de secvențe “vintage eighties”. 

Je Pleur Tout le Temps are un refren cuceritor prin modul mecanic și rece în care solista face o afirmație cu asemenea încărcătură emoțională. Ceva mai încolo ne putem delecta și cu I’m Always Crying, versiunea în engleză a cântecului.

Veronika Winken pare un fel de autoportret suprarealist al cântăreței, cu o mulțime de elemente care-i dau savoare: mârâieli de felină răzgâiată, cor sobru bărbătesc, pe post de “bridge”, refren inspirat de cântecele pentru copii, o nouă “atingere” turcească și – ca epilog – o superbă fantezie cu chitări vest-africane. 

Rezonanțele africane se fac auzite și pe Réveillons-Nous, într-un melanj inspirat cu beat-uri electro-disco à la Giorgio Moroder. My Kind of Doll este un alt hibrid insolit, compus de data asta din elemente de pop șaizecist, new wave și reggae.

Le Troisième Personnage îmbină un melos elegant de synthpop cu un refren arțăgos, intonat de temperamentala Véronique. 

Ex-Futur conține de asemenea variațiuni dub după Chez les Aborigènes și Afflux de Luxe, precum și o serie de variante live, cu toată gașca Honeymoon Killers, cum spuneam. Spre deosebire de alte realizări de tip arhivistic, aceste adăugiri din tracklist chiar reușesc să aducă plusvaloare albumului.  

Cronicarii s-au întrecut în elogii, numeroși prieteni muzicanți ai lui Hollander și-au exprimat la rândul lor admirația, iar publicul cumpărător de albume a dat de asemenea un feedback încurajator. 

Hollander a fost inițial reticent la ideea de reunire a formației. Nici el și nici consoarta lui Véronique nu mai urcaseră pe scenă în cei aproape 30 de ani de hiatus Aksak Maboul.

Într-un final au prins curaj, s-au pus pe repetiții și în 2015 au revenit în circuitul live european. Line up-ul a fost sensibil întinerit, alături de Marc și Véronique aflându-se fiica lor Faustine Hollander (bas, keyboards, voce) și doi membri ai grupului post-rock Amatorski: Sebastiaan Van den Branden (synth, chitară) și Christophe Claeys (tobe). 

Cei din urmă aveau să fie substituiți din 2016 de chitaristul Lucien Fraipont și bateristul Erik Heestermans. Această formulă profund dominată de familia Hollander s-a menținut intactă până în momentul de față.

La un an după Ex-Futur a urmat o apariție discografică neobișnuită. 16 Visions of Ex-Futur este o colecție de cover-uri/remixuri după albumul în cauză, realizate de artiști indie și electronici.

Și-au dat concursul Lætitia Sadier (de la Stereolab), Marc Collin (de la Nouvelle Vague), Jaakko Eino Kalevi, Aquaserge, Nite Jewel, Hello Skinny și mulți alții.

Véronique Vincent & Aksak Maboul au participat și ei pe 16 Visions, cu două noi versiuni la Saure Gurke și Le Troisième Personnage. 

16 Visions of Ex-Futur a fost promovat prin mini-turneul Aksak Maboul Revue, organizat în Franța, Belgia, Germania și Marea Britanie. Trupa a evoluat în formulă extinsă, cu Lætitia Sadier, Jaakko Eino Kalevi și o parte dintre membri Aquaserge pe post de invitați speciali.

În 2018 a apărut colecția Before and After Bandits, ce reunește materiale inedite din perioada 1977-80, plus unul din 2015. Este vorba despre demouri, înregistrări live, improvizații, toate de maxim interes pentru fanii grupului.    

Între timp, Aksak Maboul s-a apucat să lucreze la un nou material discografic. A ieșit ditamai dublul album, ce avea să fie lansat în mai 2020, sub denumirea Figures. 

Alături de cei cinci membri ai formației, în studio s-au perindat o mulțime de invitați. Printre aceștia s-a aflat și Fred Frith, care a băgat chitară sau violă pe vreo șapte piese.

Mai sunt creditați Steven Brown (de la Tuxedomoon), mai toată trupa Aquaserge sau alți câțiva foști membri Aksak Maboul (Michel Berckmans, JF Jones Jacob, Sebastiaan Van den Branden).

Figures sintetizează toate direcțiile estetice din cariera Aksak Maboul, îmbinând melodicitatea electropop cu ecourile avangardiste ale epocii Rock in Opposition. Însă albumul introduce în scenă o mulțime de elemente noi, ce aduc creația formației pe tărâmul indie-electro de secol XXI.

Orchestrațiile gândite de Hollander se situează în afara oricăror convenții și stereotipii. Sub bagheta lui magică, o multitudine de sonoritățile digitale și analoge se integrează într-un tot unitar, fascinant prin prospețime și naturalețe. 

Dacă nu ți-ai dat seama, omul nostru tocmai a intrat în rândul septuagenarilor, dar continuă să exploreze și să inoveze, adaptându-se vremurilor actuale. 

Este foarte interesant să o redescoperim pe Véronique Vincent, post-punkista blondă metamorfozată acum într-o doamnă distinsă la 60+. Vocea-i sună încă foarte juvenil, cu accente dulci ca mierea. 

Îi remarcăm de asemenea și talentul poetic și pe acela pictural. Madame este autoarea ilustrațiilor suprarealiste din booklet-ul albumului și – din ce am văzut pe YouTube – a integrat o componentă de “live painting” în concertele Aksak Maboul.

Cu o durată totală de 75 de minute, Figures cuprinde un număr considerabil de interludii experimentale, presărate cu tot soiul de ambianțe, “soundbites”, “field recordings”, ce crează impresia unui labirint străbătut de pasaje multiple. Acestea te poartă spre camere mai încăpătoare, piesele propriu-zise, în care nu vei fi scutit însă de experiențe bizare.

Primul volum începe într-o atmosferă sumbră, încrâncenată, ca dintr-un veritabil film noir. C’est Charles, Taciturne și Silhouettes constituie un admirabil triptic sonor, cu armonii de jazz, groove-uri fine de extracție digitală și linii melodice rafinate, cu rădăcini până la chanson și bossa nova. 

Histoire de fous se dezvoltă spectaculos din “arabescurile” de orgă ale lui Hollander, ce mă trimit cu gândul la Acid Arab (care sunt și ei tot la Crammed Discs). 

Peisajul se destinde și mai mult cu mirificul Formerly Known as Défilé. După un mic intermezzo, urmează derutantul Spleenétique, construit pe contrastul dintre o melodie jucăușă și niște ritmuri înverșunate. Volumul întâi se încheie abstract, cu o improvizație de vreo patru minute, intitulată Sgraffites.

Cu o Véronique strălucitoare, al doilea volum lasă ceva mai mult spațiu esențelor pop. Retour Chez A. redimensionează melodic și liric vechiul Chez les Aborigènes. Dramuscule este un fel de scenetă pe fundal jazz-house. Madame Vincent și Steven Brown interpretează un cuplu de literați, măcinat de drame erotico-existențiale.

Un Caïd este hitul întregului album, omagiindu-l în acorduri sublime de muzică pop pe André Breton, tăticul suprarealismului. 

Urmează o lungă succesiune de interludii, ce dau o notă dramatică finalului de album. Chiar și melodiosul Fatrasie Pulvérisée, cu cele trei minute ale sale, se încadrează în șirul ăsta de viniete ce duc spre epilogul măreț, intitulat Tout a une fin.

Compoziția ia forma unei spirale ascendente, trasată în jurul laitmotivul psalmodiat de Véronique. Întreg cursul deviază într-un jam cu inflexiuni de muzică minimală și free jazz. Povestea se sfârșește pe un ton reflexiv, punctat de un scurt recital poetic al solistei.

Figures s-a ales cu recenzii favorabile, inclusiv din partea unor publicații anglofone ca Pitchfork, The Quietus, Uncut sau PopMatters. Lansat în plină pandemie, albumul n-a beneficiat de niciun turneu de promovare, dar formația a reușit totuși să țină un concert fără public, organizat de Kiosk Radio, din Bruxelles. 

Din declarațiile recente ale lui Hollander reiese că trupa lucrează la un nou material, iar asta e o veste minunată. O spune un adversar înrăit al come-back-urilor, pe care Aksak Maboul l-a convins să-și reconsidere total poziția. 

Figures demonstrează pe deplin că oamenii s-au întors pentru că au ceva relevant de transmis în secolul XXI. Și după cum se prezintă familia Hollander și asociații sunt convins că și următorul album va fi la fel de izbutit.

Update:

Figures a fost succedat în lunile următoare de o serie de EP-uri cu remixuri ale unora dintre piesele ce-l alcătuiesc. Apoi, în octombrie 2021, a avut loc lansarea dublului album Redrawn Figures, bazat pe același concept ca predecesorul 16 Visions of Ex-Futur. 

Interesant că prietenii Aksak Maboul au recreat atât muzica de pe Figures, cât și ilustrațiile de pe copertă ale lui madame Vincent. Între cei care au participat la realizarea Redrawn Figures s-au aflat Vanishing Twin, The Notwist, Cate Le Bon, Carl StoneKate NV, Hello Skinny, Felix Kubin, prietenul nostru Matias Aguayo și chiar Aksak Maboul.

Redrawn Figures are un caracter profund experimental. Chiar și piesele de factură pop sunt împinse departe de tot pe teritoriul avangardei. Volumul 2 tinde mai spre pe dans, dar tot așa, la modul cel mai abstract și mai bizar cu putință.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

3 gânduri despre „Aksak Maboul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.