The Alarm/Mike Peters

Mostră de înțelepciune:

„LP-ul Declaration a fost realizat în sfârșit, în februarie 1984. O colecție de imnuri, marșuri și cânturi, discul consolidează impresia de cafenea folk pe steroizi, creată de single-urile care l-au precedat.

Presa muzicală din UK a luat la perpulis albumul, dar poporului i-a plăcut, dovadă că Declaration s-a cățărat până pe locul 6 în chart-ul oficial.”


The Alarm

Perioade de activitate:

  • 1981-1991
  • 1999-prezent

Locul de origine:

  • Rhyl, Denbingshire, Țara Galilor

Încadrare stilistică:


Mike Peters

Naștere:

  • Michael Leslie Peters, 25 februarie 1959, Prestatyn, Denbighshire, Țara Galilor

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

“Give me love. Give me love hope and strength. Give me love hope and strength to carry on.”

The Alarm are o poveste impresionantă și unul dintre cele mai devotate fanbase-uri din muzica rock’n’roll de orice fel. Destinul formației galeze este legat indisolubil de cel al frontman-ului Mike Peters, un personaj fantastic, ce a supraviețuit după trei diagnostice cu cancer.

La jumătatea anilor ‘80, jurnaliștii răutăcioși și leneși din UK le-au lipit celor de la The Alarm eticheta stupidă de „U2 pentru săraci”. Aceasta s-a transformat într-un blestem care le-a bântuit întreaga carieră.

Comparația recurentă cu U2 nu stă deloc în picioare. E adevărat, cele două combouri au în comun înclinația pentru melodii însuflețite, cu vocație de imn, și pasiunea pentru The Clash. Dar în rest, diferențele sunt destul de mari. 

Inițial, The Alarm practica o combinație de punk și folk protestatar, pentru ca apoi să evolueze spre un rock melodic, situat undeva la întretăierea dintre new wave și fanteziile “working class” ale lui Bruce Springsteen.

Grație concertelor pline de patos, formația a cucerit o mulțime de susținători pe termen lung. În jurul celor de la The Alarm s-a constituit o cultură a fanilor similară fenomenului Deadheads, iscat în epoca hippie de Grateful Dead. 

Însă impactul în mainstream al galezilor a rămas relativ limitat, chiar dacă nu întru totul neglijabil. The Alarm a cumulat în total 16 single-uri de Top 50 în Marea Britanie, iar primele cinci albume de studio s-au clasat toate în Top 40.

Potrivit statisticilor oficiale, formația a vândut peste 5 milioane de discuri la nivel mondial, ceea ce nu-i tocmai de colo.

Formula originală The Alarm s-a desființat în 1991. Ulterior, Mike Peters a făcut tot posibilul să-i țină pe vechii fani aproape. 

A început să-i strângă anual acasă la el în Țara Galilor, la așa numitele “Gatherings”, instituind o tradiție care s-a perpetuat până în prezent.  

Peters a încercat să se reunească și cu foștii colegi, numai că aceștia au refuzat. Drept urmare, din anul 2000, cântărețul a pus bazele unei noi versiuni The Alarm și s-a luat iar de albume și turnee.

Flăcăul nu dă semne de oboseală nici acum, când are peste 60 de ani și a trecut prin încercări cumplite cu sănătatea.

Cariera târzie a formației s-a petrecut în general departe de atenția media. Însă au existat și excepții notabile, precum farsa The Poppy Fields, din 2004. Peters s-a folosit atunci de imaginea unei trupe fictive de puștani ca să propulseze în topuri un single The Alarm, 45 RPM.

În ultimul deceniu și jumătate, artistul galez s-a remarcat prin implicarea sa în lupta împotriva cancerului, scop în care a înființat fundația Love Hope Strenght. Pentru aceste eforturi, bravul trubadur a fost decorat cu ordinul MBE.

Mike Peters s-a născut în 1959, la Prestatyn, în nordul Țării Galilor, dar a crescut la Rhyl, un alt oraș maritim, aflat la câțiva kilometri distanță.  

Era un puțoi cordit în 1976, când a asistat la un concert cu Sex Pistols, la Chester, în Anglia. A fost atât de impresionat, încât nu s-a lăsat până nu și-a făcut propria trupă, care s-a numit The Toilets.

În cadrul acesteia, micuțul Mike îndeplinea rolul de chitarist, sub grațiosul pseudonim WC Smith. 

The Toilets a activat doar câteva luni, până la începutul lui 1978, timp în care a apucat să deschidă o serie de gig-uri locale pentru The Slits, The Clash și Buzzcocks.

După dispariția “budelor”, Peters a fondat un alt grup, Seventeen, împreună cu Dave Sharp (chitară, voce), Eddie MacDonald (bas, voce) și Nigel Twist (tobe). De menționat că ultimul i-a fost coleg și la The Toilets, iar ceilalți se perindaseră și ei prin câteva trupe din Rhyl. 

În Seventeen, Mike a trecut în poziția de solist vocal, zdrăngănind de asemenea și la chitară ritmică. Cvartetul s-a orientat spre un stil mai melodios, ce poartă amprenta sonorităților power pop și mod revival din epocă.

Seventeen a realizat doar un disc-single, Don’t Let Go/Bank Holiday Weekend, apărut în 1980, la Vendetta Records.

Micuții au mers apoi în turneu cu Stray Cats și ar fi trebuit să se ducă și cu Dexys Midnight Runners, doar că aceștia le-au dat cu flit după un singur concert.

Ultima apariție ca Seventeen s-a petrecut în ianuarie 1981. Membrii trupei au decis atunci să se rebranduiască, adoptând titulatura The Alarm, inspirată de Alarm Alarm, un vechi cântec din repertoriul Toilets.

Cel dintâi gig ca The Alarm a avut loc cinci luni mai târziu, în Prestatyn. Flăcăii au simțit însă că n-au niciun viitor dacă o mai freacă mult prin Țara Galilor. Așa că în toamna lui 1981 și-au făcut bagajele și s-au mutat în centrul acțiunii, la Londra.

Acolo s-au pus pe cântat prin toate speluncile care-i primeau, în speranța că vor fi observați într-o bună zi de cineva important din industrie. 

Peters et co. și-au confecționat un “look” de scenă de-a dreptul izbitor, cu părul sculat în cap, ca după o sesiune prelungită de înfipt dejtele în priză. În plus, micuților li s-a părut o idee bună să-și asorteze frezele cu costume de cowboy sau de cavalerie.

Până să-și găsească o casă de discuri, flăcăii și-au finanțat de capul lor un single, Unsafe Building/Up for Murder, pe care l-au vândut la concerte sau l-au împărțit pe la diverși promotori. 

Cele două cântece diferă semnificativ. Unsafe Building este un new wave melodios, cu chitări “jangly”, în timp ce arțăgosul Up for Murder reprezintă prima creație folk-punk înregistrată de formație. 

În orice caz, single-ul de debut al celor de la The Alarm suna extrem de promițător, ținând cont și de faptul că era realmente un produs DIY. 

Eforturile cvartetului nu au fost deloc în zadar. Până la urmă flăcăii l-au convins pe Ian Wilson, managerul celor de la U2, să se ocupe și de ei. Pe 22 decembrie 1981, cele două formații au cântat pentru prima oară împreună, la Lyceum Ballroom, în Londra.

Lucrurile au început să meargă ca unse în acea perioadă. Anul următor, The Alarm a semnat cu I.R.S. Records, label fondat de Miles Copeland, fratele lui Stewart Copeland și arhitectul succesului The Police.

Cel dintâi single pentru I.R.S., Marching On, a ieșit pe piață în octombrie 1982. Marching On a definit sound-ul timpuriu The Alarm, asemănat cu o coliziune răsunătoare între folk-ul lui Bob Dylan și punk-ul celor de la The Clash. 

Ca trăsături definitorii avem chitările acustice amplificate “up to eleven”, fundalul ritmic zguduitor și refrenele triumfătoare, declamate la unison de cele trei voci din trupă. Bono i-a supranumit „punk buskers” pe prietenii lui de la The Alarm.

Marching On a fost urmat de The Stand, în aprilie 1983. Ceva mai sumbru decât predecesorul, The Stand este inspirat de romanul eponim al lui Stephen King. Cu ritm cadențat și coloraturi de muzicuță dylaniană, piesa are un laitmotiv memorabil, intonat cu elan de Peters și tovarășii lui:

“Come on down and meet your maker/Come on down and make the stand”.

The Stand a marcat prima intrare a trupei în chart-ul britanic. S-a clasat atunci pe un modest loc 86, dar a rămas peste ani una dintre creațiile emblematice ale repertoriul The Alarm, nelipsită din setlist-urile de concert. 

În iunie 1983, galezii au cântat pentru prima dată în State, ca “opening act” pentru U2, în turneul War.

Cu acel prilej, The Alarm a scos un EP “self-titled”, cu Marching On, The Stand și încă trei cântece în forță. Acesta a izbutit chiar să pătrundă în zona inferioară a Billboard 200.

La întoarcerea din America, formația a început lucrul la albumul de debut, împreună cu producătorul Alan Shacklock

Până la lansare au testat piața cu încă un single, 68 Guns, apărut în septembrie 1983. Un număr glorios de punk cu accente marțiale, 68 Guns i-a fost inspirat lui Peters de cartea A Glasgow Gang Observed de James Patrick, referitoare la găștile de stradă ce mișunau prin metropola scoțiană în anii ‘60. 

Piesa s-a bucurat de mare succes în UK, ajungând până pe poziția a 17-a a topului național. Un impact a existat și în State, după cum o atestă clasarea pe locul 39 în Top Rock Tracks, din Billboard.

Între timp, The Alarm pendula între studio și scenă, revenind inclusiv pe tărâm nord-american, mai întâi în postura cap de afiș, apoi în deschidere la The Pretenders.

LP-ul Declaration a fost realizat în sfârșit, în februarie 1984. O colecție de imnuri, marșuri și cânturi, discul consolidează impresia de cafenea folk pe steroizi, creată de single-urile care l-au precedat.

Presa muzicală din UK a luat la perpulis albumul, dar poporului i-a plăcut, dovadă că Declaration s-a cățărat până pe locul 6 în chart-ul oficial. În State s-a oprit pe poziția no. 50, ceea ce nu era rău deloc pentru un combo proaspăt răsărit din Țara Galilor. 

Între piesele de pe Declaration regăsim și Marching On sau 68 Guns, dar spre dezamăgirea multora, The Stand apare doar într-o formă prescurtată, ca un intermezzo acustic. 

LP-ul a furnizat alte două extrase pe single: Where Were You Hiding When The Storm Broke?, o melodie cu iz celtic, și The Deceiver, un hibrid power pop-folk cu aer melancolic. Acestea au ocupat pozițiile no. 22 și respectiv no. 51 în UK Singles Chart. 

Chiar dacă n-a fost hit, Blaze of Glory este cea mai marcantă piesă de pe album, alături de 68 Guns. Împănat cu alămuri și un refren înălțat spre cer, Blaze of Glory s-a născut să fie climaxul concertelor. Interpretările live se încheie inevitabil cu fanii extaziați în cor: “going out in the blaze of glory, going out in the blaze of glory…”.

În rest, Third Light este bucata cea mai “The Clash” de pe album, cu aproape zero conținut de folk, iar Shout to the Devil explorează veriga nebănuită dintre punk și gospel. 

La We Are the Light, o baladă incandescentă, îl auzim ca solist pe Eddie MacDonald. Sharp este și el prima voce la Tell Me, un alt cântec emoționant, în tempo lent.

Epilogul, Howling Wind, denotă că înainte să se facă punkiști, băieții s-au antrenat serios cu ceva LP-uri de ale lui David Bowie și The Who din primii ani ‘70.

Una peste alta, mie îmi place Declaration, indiferent ce au zis despre el căcănarii de la NME și alte fițuici infatuate.

Aș avea totuși un reproș pentru junii galezi, și anume goliciunea ideologică a mesajului lor de protest. Spre exemplu, la Marching On, flăcăii ne îndeamnă să pornim în marș, fără să clarifice pentru ce sau împotriva cui.

Într-un interviu din 2018, Mike Peters oferă o explicație în legătură asta, numai că pe mine nu prea mă convinge:

“Our politics were about the politics of the individual waking up to who they were and then making their own choices. My role as an artist was to stimulate conversation.”

Pe parcursul lui 1984, The Alarm s-a aflat aproape permanent pe drumuri, în America de Nord, Europa, Japonia și, bineînțeles, pe insula de baștină. 

Popularitatea cvartetului a crescut atunci și datorită unui șir de apariții televizate, la The Cutting Edge și American Bandstand, în US, la Top of the Pops, Oxford Road Show și The Tube, în UK, sau la Rockpalast, în Germania. 

În septembrie 1984, Mike Peters a participat în calitate de concurent la Pop Quiz, o emisiune delicioasă de pe BBC1, în care a făcut echipă cu Ian Gillan și Alan Price contra team-ului condus de David Gilmour. 

O lună mai târziu, formația a scos un „non-album single”, The Chant Has Just Begun, ce a obținut locul 48 în topul britanic.

The Chant Has Just Begun păstra fervoarea (post-)punk a trupei, dar substituia componenta folk cu tonalitățile sintetizatorului digital Fairlight, “the brand new shit” la acea vreme.

În contrast, pe fața B se află un cover fidel după The Bells of Rhymney, un cântec al lui Pete Seeger, pe versurile poetului galez Idris Davies.

The Alarm s-a întors în februarie cu single-ul Absolute Reality, un nou indiciu că trupa căuta să-și împrospăteze sound-ul. Înflăcărarea consacrată a cvartetului și sensibilitatea sa dylaniană sunt suprapuse unei melodicități mai șlefuite, în acord cu tendințele curente de pe scena new wave. 

Absolute Reality a fost ceva mai bine primit decât The Chant Has Just Begun, urcând până pe locul 35.

În vara lui 1985, The Alarm a intrat în studio cu producătorul Mike Howlett și după câteva sesiuni intense a finalizat albumul Strength, care a ajuns la public în luna octombrie. 

Folk-punk-ul devenea istorie, la fel și activismul generic al trupei. Odată cu Strength, The Alarm s-a transformat într-un combo rock “full-time”, cu versuri mult mai personale, despre nostalgii și aspirații.

“’Cause I’m a man of emotions/Who can’t hide the tears/I’m a man of feeling/Who can’t hide the pain” mărturisește Peters în piesa care dă titlul albumului. Sună puțin a Morrissey, dar frontman-ul The Alarm este impulsionat de un riff impetuos, la intersecția dintre U2 și Billy Idol.

Șuvoaiele de confesiuni se contopesc finalmente într-un fluviu al implorației: 

“Give me someone to live for/Give me love (Give me love)/Give me hope (Give me hope)/Give me strength/Give me someone to live for”.

Aleasă ca “lead single”, Strength a ajuns no. 40 în UK și no. 61 în US, dar pentru fanii The Alarm reprezintă o culme a Universului. La fel și Spirit of ‘76, al doilea extras de pe albumul Strength, care s-a oprit pe locul 22 în topul britanic. 

Cu schimbări sugestive de tempo și un “vibe” ce amintește de Born to Run al lui Bruce Springsteen, Spirit of ‘76 evocă vremurile candide ale adolescenței protagonistului, în contradicție cu deziluziile prezentului. Cam multă nostalgie la 26 de ani, câți avea atunci maestrul Peters.

Springsteen rămâne o influență majoră pe parcursul întregului LP, deși comentatorii cu urechi de tablă o țineau una și bună cu U2.

Pe Strength, The Alarm a deschis larg ușa elementelor din rock-ul clasic, care s-au sedimentat pe background-ul new wave/post-punk al trupei. S-au schimbat multe față de Declaration, dar a rămas un lucru esențial: apetența pentru imnuri. 

Strength a mai generat un hit minor, vajnicul Knife Edge (no. 43 în UK), înrâurit de etapa Who’s Next/Quadrophenia a celor de la The Who. 

Dar albumul se prezintă remarcabil și dincolo de cele trei single-uri scoase la înaintare. Dawn Chorus este replica mai temperată a lui Strength. Deeside o dă pe rock’n’roll, ca-n zilele de glorie, cum ar spune Springsteen. 

Father to Son amintește de fazele pseudo-music hall de la Beatles sau Kinks. Only the Thunder trădează încă odată dubla fascinație pentru Bruce Springsteen și The Who. 

The Day the Ravens Left the Tower oscilează între întunecimile post-punk și lucșii rock-ului de stadion. Ultima piesă, Walk Forever by My Side este o baladă-jurământ, orchestrată frumos cu pian și alămuri.

LP-ul Strength a fost no. 18 în UK și no. 39 în US, performanțe mai mult decât onorabile. Totuși, unii le-au considerat dezamăgitoare, pentru că The Alarm erau așteptați să dea o lovitură de proporții, la nivelul confraților U2, Simple Minds sau Big Country.

Albumul a fost promovat prin două turnee succesive: Strength, în ultima parte a lui 1985, și Spirit of ‘86, în prima jumătate a anului următor. 

Pe 12 aprilie, The Alarm ținea un mare concert gratuit la UCLA, în California, transmis în direct pe MTV. 

Filmarea a ieșit atunci și pe VHS, sub titlul Spirit of ‘86, iar acum se găsește în toată splendoarea pe YouTube. Dacă arunci o privire, îți dai seama imediat cum s-a format relația specială dintre trupă și fani.

La cântare au asistat circa 20.000 de oameni și se vede clar că mare parte din ei au venit acolo pentru The Alarm și nu pentru mocangeală.

De obicei, la vremea aia, formația strângea în jur de 4000-5000 de oameni la concertele cu bilet din State. Cel puțin așa a declarat Peters într-un interviu din epocă

Programul Spirit of ’86 s-a încheiat cu un cover după Knockin’ on the Heaven’s Door, care mă face să mă întreb dacă ilustrul anonim Axl Rose s-o fi uitat și el la televizor atunci.

La exact două luni după evenimentul de la UCLA, The Alarm a deschis pe Wembley pentru Queen, într-un spectacol legendar, pe afișul căruia s-au mai aflat de asemenea INXS și Status Quo.

Flăcăii și-au luat apoi un mare concediu, ca să se refacă după toată nebunia. Au revenit abia în primăvara lui 1987, când au fost cooptați în proiectul caritabil Ferry Aid

The Alarm a plecat în curând într-un nou turneu, botezat Electric Folklore. Cu acel prilej, comboul a testat câteva compoziții proaspate, destinate următorului album.

Intitulat Eye of the Hurricane, acesta a apărut în noiembrie 1987. Tura asta, pe post de producător s-a aflat John Porter, cunoscut pentru colaborările sale cu Brian Ferry, Killing Joke, Billy Bragg și mai ales The Smiths.

Eye of the Hurricane a fost prefațat de superbul single Rain in the Summertime, una dintre cele mai “pop” creații ale grupului. 

Piesa te prinde din prima cu beat-urile sale metronomice, care se interferează apoi cu partituri mlădioase de chitară. Se crează astfel terenul pentru Peters, care merge țintă spre un refren seducător, cu nuanțe poetice.    

Clasat pe pozițiile no. 18 în UK și no. 71 în US, Rain in the Summertime a devenit practic cel mai mare hit al trupei după 68 Guns. 

Următoarele două extrase, euforicul Rescue Me și tandrul Presence of Love, au fost no. 48 și respectiv no. 44 în UK, ultimul intrând și în Hot Billboard 100, pe locul 77. Însă ambele ar fi meritat cu siguranță o soartă mult mai bună. 

Pe album găsim și alte melodii interesante, precum semi-celtica Hallowed Ground, exaltata Permanence in Change și dramatica Eye of the Hurricane.

One Step Closer to Home îl are drept solist și co-autor pe Sharp, scindat între personalitățile sale de menestrel dylanian și de rockist de stadion. 

Tendințele folk au revenit parțial pe Eye of the Hurricane, doar că n-au mai regăsit nicio fărâmă din spiritul punk de pe Declaration.

Pe acest al treilea album, The Alarm s-a aliniat în mare trendului new wave târziu, reprezentat de alde U2, INXS sau Simple Minds. Trupa și-a luat iar pe cocoașă o tonă de comparații defavorabile cu U2, chiar dacă n-a căzut nicidecum în mimetisme. 

Eye of the Hurricane s-a clasat în nota obișnuită, pe locul 23 în Marea Britanie și pe 77 în State. Galezii se mențineau undeva în buza mainstream-ului, amânând încă odată ocazia de a fi absorbiți de acesta.

Cvartetul a pornit într-un turneu mondial, prelungit și anul următor. The Alarm a susținut atunci o serie de gig-uri în deschidere la Bob Dylan.

Întocmai ca într-o fantezie rock’n’roll, la un moment dat Dylan a venit pe scenă cu galezii și a cântat cu ei Knockin’ on the Heaven’s Door.

Tot din perioada aia datează și Electric Folklore Live, un mini-album cu înregistrări selectate dintr-un concert desfășurat în aprilie 1988, în Boston.

Cu toate limitările formatului audio, se simte că The Alarm strălucește intens pe scenă și că acesta este modalitatea de exprimare care i se potrivește cel mai bine.

Totuși, trupa s-a întors în studio și în septembrie 1989 a realizat un nou album, denumit Change. Materialul a fost produs de legendarul Tony Visconti (David Bowie, T. Rex etc.).

Change debutează surprinzător cu Sold Me Down the River, un blues-rock paseist, ce amintește de clasici ca Stones sau Creedence.

Sold Me Down the River a fost de asemenea și “lead-single”, situându-se pe locul 43 în Regatul Unit și pe 50 în State (cea mai înaltă clasare în Billboard Hot 100).   

După cum îi spune și numele, Devolution Workin’ Man Blues este încă un blues pe față.

Inflexiunile “rootsy” ies în evidență și la alte melodii, dar Change rămâne în esență un disc de rock modern, la standardele lui 1989.

Albumul sună bine per ansamblu, nu are fail-uri estetice, numai că îi lipsesc acele momente de sclipire ce au ridicat opusurile anterioare.

Pe lângă cele două piese deja amintite, mențiuni onorabile ar mai merita Love Don’t Come Easy, o creație la limita dintre folk-rock și “power ballad”, Hardland și Change II, două reprize springsteen-iene, sau Rivers to Cross, o nouă incursiune celtică.

Însă cea mai interesantă melodie de pe Change vine abia la final. A New South Wales este o compoziție a lui Peters, ce valorifică tradiția corurilor bărbătești galeze.

Solistul de la The Alarm nu mai este acompaniat de rockiștii lui, ci de Morriston Orpheus Choir și BBC Welsh Symphony Orchestra.     

A New South Wales deplânge soarta regiunii, profund devastată de politicile thatcheriste, și transmite un mesaj de speranță și încurajare:

“Say, say a prayer for the fair country/Great is the need for a new South Wales… Oh, someone hear my prayer/Oh, someone hear my prayer”

Piesa a fost scoasă pe single și a ajuns no. 31 în UK. Cât despre albumul Change, acesta a urcat până pe locul 13 în topul britanic și pe 75 în Billboard 200.

Interesat că formația a înregistrat în premieră și o versiune în limba galeză a discului, intitulată Newid. 

BBC Wales a realizat atunci documentarul Blaze of Glory, care detaliază preocuparea solistului de la The Alarm pentru societatea și cultura galeză. Avem inclusiv povestea cântecului A New South Wales.

Potrivit ritualului consacrat, după lansarea Change, The Alarm a mers în turneu peste Atlantic. În decembrie 1989, într-un concert din New York, galezii l-au invitat pe scenă pe însuși Neil Young, alături de care au cântat Rockin’ in the Free World.

Din nefericire, formația a întrerupt acest turneu din cauza unor tragedii cumplite petrecute în familiile lui Peters și Twist.

Sora cântărețului a făcut anevrism cerebral, iar după asta taică-su a murit săracul. Și la Twist a fost nasol, pentru că în timp ce era în vizită la părinți și-a găsit tatăl vitreg spânzurat.

În 1990, I.R.S. a scos Standards, prima compilație oficială The Alarm. Pe lângă hiturile bine știute, CD-ul cuprinde și o creație nouă, The Road, în stil rock tradiționalist. 

Acesteia i se adaugă și o versiune reînregistrată la Unsafe Building, precum și un cover după Happy Christmas (War Is Over), al lui Lennon.

Standards are și o variantă în format VHS, ce reunește videoclipurile formației din prima decadă de existență.

Cum se întâmplă adesea, relațiile dintre membrii The Alarm s-au deteriorat considerabil după lunga perioadă petrecută împreună.

Asta s-a resimțit grav și asupra procesului de creație al albumului Raw, al cincilea din catalogul trupei, ieșit la iveală în aprilie 1991. La fel ca la Change, discul are și o variantă în galeză, numită Tan.

Raw este de departe cel mai slab disc realizat de formula originală The Alarm. Greu de remarcat ceva din cuprinsul lui. 

Piesa de titlu se pierde într-un noian creații rock cu “power chords”. Cover-ul după Rockin’ in the Free World e făcut unu la unu, așa că mai bine îl asculți pe Neil. Moments in Time spune istoria The Alarm, pe acorduri “folkish” cam anoste. 

În premieră, nu mai puțin de trei dintre cele zece cântece de pe Raw îl au ca solist pe Dave Sharp. Cred că acestea sunt cele mai viguroase momente de pe album. Se simte din plin fascinația lui Sharp pentru Dylan în etapa lui “mid-sixties”. 

Raw a fost no. 33 în UK Albums Charts, în timp ce Billboard 200 s-a blocat în subsolul clasamentului, pe poziția no. 161. 

The Alarm nu a apucat să mai promoveze Raw decât în Europa și UK. Turneul a fost concluzionat printr-un gig la Brixton Academy, în Londra.

Era ziua de 30 iunie 1991. Înainte de ultima piesă din program, Blaze of Glory, Peters a dat nucleara direct pe scenă, întocmai ca Ziggy Stardust:

“Tonight this is my last moment with the Alarm, I’m going out in a Blaze of Glory.”

Pur și simplu, omulețul și-a anunțat plecarea din trupă de față cu tot publicul din sală, uimind pe toată lumea, în frunte cu colegii lui, care habar n-aveau ce intenții are.

Momentul a fost surprins de camerele aflate acolo să filmeze VHS-ul Blaze Of Glory: Live in Concert from the Brixton Academy, scos de I.R.S. câteva luni mai târziu.

După concert, Peters s-a urcat în mașină și a demarat fără remușcări spre Țara Galilor. Cei rămași au luat decizia înțeleaptă să desființeze formația.

La puțin timp după incidentul de la Brixton Academy, Dave Sharp a realizat Hard Travelin’, primul lui album solo, pe care-l planifica de mai demult. Hard Travelin’ denotă pasiunea artistului pentru Dylan, folk-rock și rockabilly.

În cea mai mare parte a anilor ‘90, Sharp a trăit la New Orleans, unde a cântat în circuitul crâșmelor locale. A avut o escapadă doar prin 1994, când a plecat în turneu cu Stiff Little Fingers, tăticii punk-ului nord-irlandez.

Doi ani mai târziu a scos un nou album, Downtown America, pe același filon folk/roots rock ca precedentul. 

Prin 2000 s-a întors în UK, unde și-a continuat cariera “low profile”, doar cu câteva CD-uri înregistrate pentru membrii fanclub-ului său.

În 2008 a înființat AOR – Spirit of the Alarm, practic o trupă de cover-uri după fosta sa formație, dar proiectul n-a durat prea mult. Al treilea album al lui Sharp, Spirit Days, a apărut abia în 2019.

După ce s-a terminat cu The Alarm, Twist s-a mutat și el în State mai exact în San Francisco. Acolo s-a angajat ca investigator într-un oficiu de ”public defense” și din câte se pare asta face și acum, fără să mai fi avut treabă cu muzica decât ocazional în ultimii 30 de ani.

MacDonald a ieșit și el din circuitul muzical, angajându-se ca fotograf profesionist la Londra. Într-un târziu, în 2016, s-a răzgândit și a făcut o formație, Smalltown Glory, cu care activează și în prezent. Tot pe folk-rock s-a dat.

Mike Peters și-a luat un an sabatic după ce a încheiat cu The Alarm. Apoi și-a întemeiat un “backing band”, Poets of Justice, și s-a întors pe scenă.

Din componența Poets of Justice făceau parte ceva amici de-ai artistului din Rhyl, plus frumoasa lui soție Julia Jones Peters (aka Jules), la clape și “backing vocals”.  

În 1992, solistul a pus bazele Mike Peters Organization, un “fanclub” prin intermediul căruia și-a propus de fapt să-i recupereze pe cei mai devotați dintre susținătorii The Alarm. 

În acest scop, în decembrie 1992, a organizat la Rhyl ediția inaugurală a așa numitului The Gathering, un soi de festival în care artistul își invită fanii în ținutul său de baștină. Participanții s-au delectat atunci cu concerte Poets of Justice și The Toilets (într-o formulă reunită “one off”, fără Twist).

The Gathering avea să capete proporții tot mai mari de la an la an, cu oameni veniți special din diverse colțuri ale lumii și evenimente din ce în ce mai variate.

În 1994, Mike Peters a realizat primele două single-uri ca artist solo: incisivul Back Into the System și senzitivul It Just Don’t Get Any Better Than This. 

Acestea au fost urmate de albumul de debut, Breathe, care se împarte între cântece de protest și melodii de dragoste.

Materialul a fost scos de Crai Records, un mic label din Țara Galilor, și se prezintă cât se poate de decent. În orice caz, mult mai bine ca Raw. 

La fel ca ultimele două opusuri The Alarm, Breathe a fost imprimat și în limba galeză, sub titlul Aer. Marea surpriză a albumului este The Message, un cover izbutit după pionierii hip-hop Grandmaster Flash and the Furious Five.   

În aceiași perioadă, Peters a fondat The Twenty First Century Recording Company, un label unde intenționa să scoată diverse materiale de tip “fans only”.

Primele două producții Twenty First Century au fost Breathe: The Acoustic Sessions și Second Generation Volume 1, ambele datând din 1995. Second Generation cuprinde reînregistrări ale unor “B-sides” The Alarm. 

Tot atunci, băiatul a pus pe picioare primul site oficial The Alarm, la pachet cu unul dedicat activității sale solo. 

Peters s-a numărat printre artiștii care s-au prins foarte devreme de importanța Internetului. Pe lângă publicarea de informații proaspete și date istorice, site-urile aveau și rolul de a conecta fanii, iar după vreo doi ani s-au extins cu o platfomă de e-commerce, o noutate absolută la vremea respectivă. 

În 1995 s-a petrecut și ceva extrem de nasol: Mike Peters a fost diagnosticat cu cancer limfatic. După mai multe luni, un doctor solicitat pentru a doua opinie a ajuns la concluzia că diagnosticul este fals, fiind vorba de o afecțiune cu simptome similare, care nu era însă canceroasă. 

Din păcate, necazurile nu s-au terminat atunci pentru bietul Mike. Dar în acel moment a fost o mare bucurie, reflectată și de al doilea album al său, Feel Free.

Acesta a fost lansat în 1996, la Transatlantic Records. Feel Free îmbină sonorități alt-rock zbuciumate cu reverberații folk din anii ‘60-’70.

Discul sună chiar mai interesant decât Breathe, demonstrând că fostul frontman The Alarm avea încă multe de spus în muzică.

În 1997, Peters a realizat Abbey Road Sessions, un CD cu înregistrări făcute în urmă cu cinci ani, alături de Poets of Justice, în celebrele studiouri londoneze.  

Al treilea album propriu-zis al solistului, Rise, datează din 1998. Rise înglobează influențe psych-pop (à la Beatles) și trip-hop, pe un fundal alt-rock nouăzecist, fiind evident cel mai izbutit dintre discurile post-Alarm ale lui Peters.

Tot în ‘98, EMI a scos compilația The Best of The Alarm & Mike Peters, ce strecoară câteva creații solo ale cântărețului printre highlight-urile fostei sale formații.

De asemenea, neobositul Peters a fondat supergrupul Coloursøund, împreună cu Billy Duffy, chitaristul de la The Cult

Coloursøund a debutat în 1999, cu albumul eponim, o colecție de alt-rock năvalnic, din care se răsfrâng clar originile muzicale ale celor doi protagoniști.

Între timp, printre fani, s-au întețit zvonurile unei eventuale reuniuni The Alarm. Peters își dorea mult acest lucru și chiar i-a contactat pe foștii colegi încă de la jumătatea anilor ‘90, dar l-au refuzat toți trei.

Singurul care a revenit la sentimente mai bune a fost Eddie MacDonald, care a participat la Gathering-ul din 1997, unde a cântat cu Peters. Doi ani mai târziu a acceptat invitația solistului de a-l acompania într-un turneu în deschidere la Big Country. 

Fanii s-au bucurat în 1999 și de apariția CD-ului King Biscuit Flower Hour, ce conține o sesiune live susținută de The Alarm cu 16 ani mai înainte, la un post de radio nord-american. Superbă energia formației în epoca ascensiunii sale pe firmamentul post-punk.

Între timp, Peters a achiziționat drepturile pentru catalogul The Alarm de la I.R.S. și s-a apucat să pună cap la cap un “box set” cu toate înregistrările disponibile ale trupei. Era un pretext excelent pentru mult visata reunire. 

Solistul ar fi vrut s-o facă la ediția The Gathering din ianuarie 2000, dar n-a avut cu cine. Așa că a cooptat alți trei instrumentiști veterani, alături de care a interpretat cântece din repertoriul The Alarm. 

Noii tovarăși erau James Stevenson (chitară; ex-Chelsea, Gen X, Kim Wilde, Gene Loves Jezebel, The Cult), Craig Adams (bas; ex-Sisters of Mercy, The Mission, The Cult, Coloursøund) și Steve Grantley (tobe; ex-Jake Burns and the Big Wheel, Stiff Little Fingers).

Peters a încercat încă odată să-i convoace pe ceilalți fondatori, pentru un turneu în Germania cu Big Country, programat în aprilie 2000. Doar Eddie MacDonald s-a lăsat convins, însă a abandonat și el corabia după câteva concerte. 

Pe afișe, noul line-up a folosit titulatura The Alarm 2000. Ulterior, denumirea formației a fost adaugită de fiecare dată cu anul în care s-au produs aparițiile live sau cele discografice, scris de obicei cu cifre romane. Asta cu scopul de a evita litigiile cu vechii membri.

Box set-ul The Alarm 2000 Complete Collection a ieșit în noiembrie 2000, prin intemediul label-ului Twenty First Century. 

Colecția reunește în total opt CD-uri. Alături de cele cinci albume de studio, se mai află EP-ul din 1983 și Electric Folklore Live.

Toate materialele sunt remasterizate și extinse generos cu “B-sides”, “non-album singles” sau versiuni live. În plus există și un al optulea volum cu rarități provenite din diverse perioade.

Line up-ul The Alarm 2000, cu Peters, Stevenson, Adams și Grantley, a băgat turnee din greu în ultimele luni ale acelui an, de o parte și de alta a Atlanticului. 

Pe forumurile fanilor, discuțiile erau extrem de aprinse. S-au creat facțiuni care susțineau demersul solistului și altele care-l demolau. Twist în persoană a intervenit în discuție și a pus paie pe foc, comentând că noua formulă este un “karaoke The Alarm”.

Debutul discografic al noii versiuni The Alarm s-a produs în 2001, cu CD-ul Greatest Hits Live, ce reunește selecții din concertele recente ale trupei.

Formația a continuat să facă turnee și la începutul noului secol. Peters și-a găsit însă timp și pentru alte proiecte. 

În 2000, galezul a lansat Flesh and Blood, un CD cu muzica făcută de el pentru un spectacol de teatru. Peters s-a bazat pe orchestrații acustice, cu chitări, tobe, pian și secție de coarde. 

Din același an datează și un “side-project” numit Children of the Revolution, practic o trupă de cover-uri glam rock, alcătuită din membrii The Alarm 2000. Cvartetul a înregistrat și un CD, Children of the Revolution IV, scos desigur la Twenty First Century.

În 2001, Peters și Kirk Brandon (Theatre of Hate, Spear of Destiny) au fondat Dead Men Walking, un supergrup punk, numit așa ca o ironie la adresa ageismului din industria muzicală.

Dead Men Walking a avut o serie de apariții live până prin 2008, timp în care a realizat și câteva bootleg-uri oficiale.

Pentru cei mai maniaci dintre fani, maestrul Mike Peters a organizat în vara lui 2003 un “one man festival” de două zile, căruia i-a zis Alarmstock.

Cu acel prilej a interpretat solo, cu chitara acustică, nu mai puțin de 132 de compoziții din vastul său catalog. Alarmstock a mai avut două ediții, în 2004 și 2005.

De altfel, cântările acustice ale lui Peters sunt nelipsite de la edițiile Gathering. Una dintre acestea, datând din 2001, a făcut obiectul dublului DVD The Story of Alarm, apărut doi ani mai târziu.

The Alarm are genul ăla de fani disperați, care vor să dețină absolut orice fel de înregistrare legată de formație. 68 Guns în mii de versiuni: live, demo, “outtake” sau Peters singur cu chitara. Nu-i judec pe oamenii care au asemenea pasiuni, pentru că și eu scriu la absurditatea asta de enciclopedie.  

Impulsionat de renașterea The Alarm, Mike Peters a devenit parcă și mai  fecund odată cu începutul noului secol. La un moment dat, prin 2003, și-a propus să facă cinci albume în cinci luni. Și așa s-a întâmplat. 

Close, The Normal Rules Do Not Apply, Trafficking, Edward Henry Street și Coming Home s-au succedat unul după altul în prima parte a anului, constituind împreună așa numita colecție In the Poppy Fields.

Materialele au fost disponibile doar pentru fanii care s-au înscris pentru o ofertă specială, ce prevedea achiziționarea tuturor celor cinci volume.

Deținătorii colecției au fost puși să voteze cântecele lor preferate, acestea urmând să alcătuiască tracklist-ul viitorul disc de studio, In the Poppy Fields, programat pentru lansare în 2004.

Până la apariția acestuia s-au petrecut însă câteva lucruri extraordinar de interesante. Speranțele numeroșilor fani care visau la refacerea line up-ului original s-au reaprins în ianuarie 2004, când formația a fost protagonista unei ediții a emisiunii Bands Reunited, de pe VH1.

Toți cei patru membri și-au dat acordul și drept consecință, producătorii emisiunii le-au aranjat concertul de revenire la Londra, primit cu maxim entuziasm de fani. Reîntâlnirea a fost emoționantă, cântarea a ieșit superb, dar flăcăii au decis să se întoarcă fiecare la ale lui.

La câteva săptămâni după difuzarea Bands Reunited, în Țara Galilor s-a încheiat sondajul național 100 Welsh Heroes. Compatrioții l-au plasat pe Peters pe poziția a unsprezecea, sub eternul Tom Jones (no. 3), dar deasupra unora ca Betrand Russell, Catherine Zeta-Jones sau James Dean Bradfield, de la Manic Street Preachers (care a fost no. 17). 

Chiar în perioada în care se bucura de această recunoaștere bine meritată, al unșpelea erou galez a pus la cale una dintre cele mai mișto farse din întreaga istorie a culturii pop. 

Băiatul avea 45 de ani pe atunci, iar colegii de trupă se învârteau tot pe acolo. S-a gândit el că un “come-back” The Alarm n-ar interesa pe nimeni în showbiz-ul mega-ageist din UK. 

Și dintr-o dată i-a venit o idee trăsnet. A găsit o trupă de puștani galezi, The Wayriders, și a convins-o să întruchipeze un combo imaginar, The Poppy Fields, care-și promova single-ul de debut, 45 RPM. Acesta era de fapt o înregistrare The Alarm, care prefața amintitul album In the Poppy Fields.

O celebrare a însemnătății discurilor-single pentru cultura punk, 45 RPM se sincroniza de minune cu garage rock revival-ul aflat pe val în epocă.

Piesa a fost înzestrată și cu un videoclip, în care așa-zișii Poppy Fields se scălămbăiau pe creația hodorogilor The Alarm ca și cum ar fi fost a lor. (Videoclipul a fost reeditat ulterior, cu interpreții originali intercalați în peisaj).

Mai mulți promotori importanți din UK au pus botul, 45 RPM a intrat în “heavy rotation” și zdrang! – single-ul a săltat până pe locul 24 în chart-ul național.

În acel moment, Peters a ieșit la înaintare și a zis ha, ha, ha, suntem noi, The Alarm, ne-am întors, mai bătrâni și mai grași, dar putem încă să scoatem hituri, dacă punem meclele altora în locul nostru.

Povestea a făcut titluri în presa internațională atunci, iar mai târziu, în 2012, a inspirat și un film de comedie, numit Vinyl (fără legătură cu serialul eponim de pe HBO, din 2016).

Albumul In the Poppy Fields a fost lansat în aprilie 2004, la Snapper Music, cu melodiile alese de fani. Discul se împarte în două secțiuni distincte, prima pe rock și bahaos, iar a doua pe balade și melancolie.

Mike și gașca lui se mișcă admirabil la piesele forțoase, deși nu rup deloc norma pe partea de inovație.

Sunt câteva numere de hard rock grungy-punkoid de bună calitate, dintre care track-ul de deschidere, Coming Home, merită o mențiune specială. 

Deja binecunoscutul 45 RPM face o figură aparte în peisaj, având toate aparențele unui clasic pierdut al punk-ului din ‘77. 

The Drunk and the Disorderly este un fel de ediție actualizată a lui Spirit of ‘76, prin prisma traumelor suferite de artist în deceniile care s-au scurs de atunci. Mie mesajul îmi seamănă puțin cu cel de la Bird on the Wire, al lui Cohen.

The Alarm 2004 arată bine și când își dezvăluie fața mai tristă, în a doua jumătate a albumului. Lăsând orgoliile de precursori, flăcăii au învățat câte ceva și de la corifeii mai recenți ai mope rock-ului, precum Radiohead, Manic Street Preachers sau Muse. 

Un șarm aparte au melodiile New Home, New Life (no. 45 în UK, sub adevărata identitate a formației) și In the Poppy Fields (care chiar aduce binișor a Manics).

“The Poppy Fields” se referă la câmpurile de maci ce împânzesc ținuturile natale ale lui Peters. Macii sunt de altfel logo-ul trupei încă din epoca debutului.

După albumul In the Poppy Fields, Snapper Music a scos și Live in the Poppy Fields, un pachet CD+DVD, cu un concert desfășurat în martie 2004 la Londra. 

În timpul ăsta, Twenty First Century plusa în draci cu materiale strict pentru colecționari, șirul devenind tot mai greu de urmărit.

Unele au dimensiuni colosale, precum The Gathering Collection, un “box set” din 2005, ce are în total opt DVD-uri, filmate la diferite ediții ale festivalului organizat de Mr. Peters.

Părea de neoprit bietul Mike, până când în 2005 s-a pomenit iar cu un diagnostic înspăimântător: leucemie. De data asta n-a mai fost fals, dar artistul s-a făcut bine grație unui transplant de măduvă

Drama solistului de la The Alarm a devenit subiectul unui documentar BBC, Mike Peters on the Road to Recovery.

Experiența cu leucemia l-a determinat pe muzician să întemeieze o asociație caritabilă, Love Hope Strenght, în sprijinul celor care suferă de această boală sau de altele asemănătoare. Denumirea este inspirată de refrenul melodiei Strength.

Love Hope Strength strânge fonduri și se ocupă și de conștientizare, încercând să convingă cât mai mulți oameni să se înscrie în registrul donatorilor de măduvă. 

Primul mare eveniment organizat de Love Hope Strength a fost un concert în tabăra de bază de pe Everest. Alături de Peters au cântat o serie de alți muzicieni vindecați de cancer, între care Slim Jim Phantom, Glenn Tillbrook (de la Squeeze), Cy Curnin și Jamie West-Oram (de la The Fixx) sau Nick Harper.

În anii următori, Love Hope Strength a continuat să facă astfel de evenimente caritabile la mare altitudine, în locații precum Machu Picchu, Kilimanjaro, Marele Canion sau Snowdon Rocks (în Țara Galilor).

Cel dintâi album după vindecare, Under Attack, a apărut în februarie 2006, via Liberty EMI. Under Attack pleznește de energie, având trăsăturile unui “sequel” pentru prima secțiune In the Poppy Fields. 

Nici urmă de nostalgie “eighties” la Mike Peters și ai lui. The Alarm 2006 se încadra perfect în parametrii sonori ai rock-ului alternativ curent. Sound-ul formației se poziționa în acel moment undeva între Foo Fighters, Green Day și Muse, cu înclinația spre imnuri rock ca un “link” către estetica originală The Alarm.

Sub dublul efect al farsei 45 RPM și al mediatizării cazului emoționant al lui Peters, explozivul single Superchannel a pătruns în Top 30, de data asta asumat de către creatorii săi.

Under Attack include și alte cântece simpatice, ca Without a Fight, Raindown, It’s Alright/It’s OK sau Cease and Desist, ultimul reprezentând o demonstrație de punk la rupere. 

Albumul a fost urmat de un nou DVD, Rock and Roll Circus, ce imortalizează un concert The Alarm din legendarul club londonez Marquee.

Creația lui Mike Peters căpăta dimensiuni epopeice la vremea aceea. În 2007, The Alarm a realizat un ciclu de șapte EP-uri plus un album, intitulat Counter Attack Collective. Acesta era conceput ca o replică “en detail” la Under Attack, având un pronunțat caracter autobiografic. 

Counter Attack Collective evocă intens perioada punk și influența pe care avut-o în formarea artistului. Șapte dintre cele opt discuri sunt alcătuite exclusiv din compoziții originale.

Excepție face EP-ul Punk Rock Medley Live, unde The Alarm interpretează timp de zece minute melodii celebre din repertoriul Ramones, Sex Pistols, Clash, Stiff Little Fingers și Sham 69, încadrate natural de două take-uri din 45 RPM. Înregistrarea a fost făcută la The Gathering, în 2007.

Întocmai ca la In the Poppy Fields, câteva piese selectate de pe Counter Attack Collective au constituit materialul unui album distribuit și în afara fanclub-ului The Alarm. Guerilla Tactics s-a numit acesta și datează din iulie 2008.

Punk-ul dominant de pe Guerilla Tactics este intercalat adesea de riddim-uri reggae și ecouri dub, o premieră în creația The Alarm, ca un tribut definitiv închinat idolilor The Clash. Pe la jumătatea discului răsar în peisaj și rezonanțe folkiste, ce fac aluzie la epoca Declaration.

Penultimul track, Love, Hope and Strength, cântă triumful solidarității umane. În mod neașteptat, piesa trece direct într-o versiune dub, cu titlul Broadcast on Street Airwaves. Foarte simpatic și acest Guerilla Tactics, un album după chipul și asemănarea creatorilor săi.

Imediat după apariția discului, The Alarm a plecat spre State, pentru turneul Rockin’ the Colonies, în care a împărțit afișul cu bravii colegi de generație The Beat și The Fixx. 

În 2009, formația a lansat compilația 21, ca o concluzie a primilor zece ani de la reîncarnarea The Alarm. Toate piesele de pe disc sunt reînregistrate sau remixate.

Un nou album de studio, Direct Action, a fost lansat în 2010. Spre deosebire de epoca Marching On, Direct Action are un mesaj de protest cu țintă mult mai precisă: autorii crizei financiare din 2008.

Programul cuprinde iarăși câteva porții serioase de punk și rock, dar și multe bucăți melodioase și introspective, ce resuscitează afinitățile străvechi cu U2 și Bruce Springsteen. 

Preferata mea rămâne One Guitar, un cover după cantautorul nord-american Willie Nile, introdus ingenios de Peters cu un citat din I Hate a Song, o scriere din anii ‘40 a lui Woody Guthrie.

Nu era prima ocazie în care solistul recita din I Hate a Song. O făcea încă din anii ‘80, pe versiunile live ale lui Rescue Me.

Peters a cântat în 2010 și cu Los Mondo Bongo, o formație-tribut pentru Joe Strummer, din care făceau parte și doi foști componenți Mescaleros. Unul dintre aceștia, bateristul Steve “Smiley” Barnard, a fost cooptat în acel an și la The Alarm, în locul lui Steve Grantley.

Pe de altă parte, din 2010, Mike Peters a devenit membru și în Big Country, trupă reunită după dispariția tragică a frontman-ului Stuart Adamson.

Galezul a rămas la Big Country până în 2013, timp în care a participat la mai multe turnee și a înregistrat un album de studio, The Journey, ce datează chiar din anul despărțirii.

Bineînțeles că în perioada asta, cântărețul nu a abandonat deloc The Alarm, cu care a și scos un nou CD, The Sound and and the Fury, în 2011. 

Acesta este alcătuit din interpretări după cântece scrise de Peters între 1981 și 2003, marea majoritate fiind inedite sau puțin cunoscute. The Sound and and the Fury este însoțit de un DVD tip “making of”.

2012 a fost marcat de premiera filmului Vinyl, al cărui scenariu spuneam că se bazează pe farsa 45 RPM. În rolurile principale sunt distribuiți Phil Daniels și Keith Allen (babacul lui Lily Allen). 

Peters are și el un “cameo” și este totodată și autorul soundtrack-ului. Acesta reunește o serie de cântece punk țăcănite, o parte fiind reciclate din repertoriul The Toilets (inclusiv Alarm Alarm, care fost imprimată pentru prima oară în studio).

În 2014, la 30 de ani de la apariția Declaration, Mike Peters a sărbătorit reînregistrând albumul în totalitate, cu noua formulă The Alarm. 

Declaration (30th Anniversary) este practic un disc nou cu cântece vechi. Aranjamentele sunt mai lucrate și mai “soft”, cu latura folk-rock mult mai pronunțată față de cea punk. Materialul sună agreabil, dar recomand totuși varianta originală.

Odată cu ediția aniversară Declaration, Peters și compania au realizat și Peace Train, un CD cu B-sides și diverse “leftovers” timpurii de la The Alarm, refăcute la standardele lui 2014.

Figura s-a repetat în 2015 și cu Strength, prezentat într-o versiune reînnoită, cu orchestrații pe sistem “unplugged”. Interesantă prelucrarea piesei de titlu, care trimite evident la Heart of Gold, a lui Neil Young. 

Strength-ul de 30 de ani a venit la pachet cu Majority, un material conceput după aceleași criterii ca Peace Train, doar că melodiile provin de la jumătatea anilor ‘80.   

În același ciclu aniversar, în aprilie 2014, Mike Peters a concertat alături BBC National Orchestra of Wales, programul fiind alcătuit din aranjamente simfonice ale hiturilor The Alarm.

Mike a avut parte de o surpriză de proporții spre finalul spectacolului: un mesaj video de la toți cei patru membri U2.

După mai bine de un an, Peters a mai materializat un astfel de proiect măreț, cu The Welsh Pops Orchestra și vechii prieteni din Morriston Orpheus Choir, la Wales Millennium, din Cardiff. Concertul de atunci a apărut în 2016 ca dublu CD + DVD, sub titlul Poppies Falling from the Sky. 

Însă înainte de aceste evenimente simfonice, la începutul lui 2014, galezul a cântat alături de Bruce Springsteen într-un concert în beneficiul bolnavilor de Parkinson, desfășurat la New Jersey. 

Între timp, Peters a dus mai departe și misiunea Love Hope Strength. Între alte acțiuni, în toamna lui 2014, fundația a realizat The Scriptures, un “single” caritabil, care-i de fapt o suită de 103 minute, înregistrată de peste 200 de muzicieni din diverse colțuri ale lumii.

The Scriptures a intrat în Cartea Recordurilor, pentru că este cel mai lung cântec lansat vreodată în mod oficial.  

Printre atâtea fapte bune, simpaticul Mike se ținea și de distracție. În 2014 a reformat Dead Men Walking, pentru ca în primăvara anului următor să scoată și primul album de studio al formației, Easy Piracy.

În urma unui conflict legal cu Kirk Brandon, care-și făcuse propriul Dead Men Walking, versiunea lui Peters a fost rebotezată The Jack Tars.  

Sărmanul Mike spera că a scăpat de de leucemie, dar în iunie 2015 a aflat de la doctori că nenorocita s-a întors. S-a simțit devastat, dar s-a decis s-o învingă iar. 

Însă chinurile s-au dublat de data asta. În 2016, Jules a fost diagnosticată cu cancer la sân, fix în perioada în care acasă la soții Peters se afla o echipă BBC, pentru a realiza documentar despre suferințele lui Mike.

Cuplul a decis să spună toată povestea în fața camerelor și a ieșit astfel un cu totul alt film decât cel plănuit inițial. Mike and Jules: While We Still Have Time a avut premiera la BBC în 2017 și a emoționat o națiune întreagă. Povestea a fost cu “happy-end”, pentru că ambii soți au învins boala. 

Aproximativ în aceiași perioadă s-a petrecut și lansarea Man in the Camo Jacket, un alt documentar despre viața și opera lui Mike Peters, care punctează desigur și lupta sa cu cancerul.

Galezul este lăudat în film de personalități ca Billy Corgan, Billy Bragg, Fred Armisen, Duff McKagan sau de foști și actuali colegi din The Alarm, între alții.

În 2017, Craig Adams a părăsit oficial The Alarm, care de atunci funcționează practic fără basist. Alături de Peters, componența actuală a formației îi mai include pe Stevenson (ultimul dintre recruții variantei 2000), Smiley și Jules (la keyboards și voce), cea din urmă fiind integrată de fapt de prin 2013.

Trecuse ceva timp de la Direct Action, care era cel mai recent album de studio The Alarm. Mike s-a revanșat față de fani în 2017, când a realizat două LP-uri cu creații noi: Blood Red și Viral Black. Blood Red reflectă trăirile sale interioare, pe când Viral Black este rezultatul observării lumii exterioare.

Ce-i drept, ambele discuri au apărut în ediții limitate, doar în format fizic, fiind disponibile exclusiv pe site-ul oficial The Alarm. Însă marea majoritate a cântecelor aveau să fie redistribuite într-o configurație diferită pe albumele Equals (2018) și Sigma (2019), ce au fost destinate unui public mai larg.

Equals uimește după câteva secunde, cu beat-urile EDM de la piesa Two Rivers. Fanii își pot reveni apoi din șoc, pentru că formația se întoarce la juxtapunerile acustic-electric ce au consacrat-o.

Electronismele au o prezență recurentă pe Equals, chiar dacă nu mai sunt niciodată atât de pregnante ca la Two Rivers.

Producția albumului pare inspirată de 30 Seconds to Mars sau Imagine Dragons, un “refresh” benefic zic eu, mai ales că emoția și vitalitatea specifice muzicii The Alarm rămân complet nealterate în urma acestei metamorfoze.

Spre surprinderea multora, Equals a pătruns în topul britanic de albume, pe locul 72, trupa întorcându-se în chart-ul respectiv după 27 de ani de absență. The Alarm reintrase și în circuitul marilor festivaluri, cu apariții la Warped Tour, în 2017, și la Reading, în 2018.

În februarie 2019, Mike Peters a apărut din nou la știri, când și-a luat MBE-ul de la prințul Charlie. Toate casele regale din lume mă fac să vomit, aia britanică cu jeturi multiple, dar cred că orice recunoaștere a meritelor lui Mike este binevenită.

Lansat la câteva luni după acest eveniment, albumul Sigma este sequel-ul ideatic și sonor al lui Equals. Spre deosebire de predecesorul său, Sigma pornește cu un rock hotărât, Blood Red Viral Black, înregistrat cu ajutorul lui Bill Duffy, la chitară. 

Pe disc mai apare un invitat, însuși Dave Sharp, pe care-l auzim la optimista melodie Equals. De altfel, în perioada respectivă, Dave a cântat în mai multe rânduri ca “opening act” pentru concertele The Alarm.

Revenind la Sigma, momentul meu preferat este Heroine, un tribut încântător al lui Mike pentru iubita lui Jules: 

“My love, closer to me than God/Gives me what faith does not/My love is alive/She flows through my veins like blood”.

În vara lui 2019, The Alarm a umblat în turneu prin State, la pachet cu alte două combouri din era post-punk, Modern English și Jay Aston’s Gene Loves Jezebel.

Într-un concert din Cleveland, Peters și trupa lui l-au avut ca musafir pe Billy Corgan, care a cântat cu ei la Rain in the Summertime.

Până la sfârșitul anului a ieșit și Stream: Hurricane of Change, o nouă colecție aniversară The Alarm, cu remake-uri ale albumelor Eye of the Hurricane, Change și Electric Folklore Live.

Ultimul este realizat pe sistemul solo acustic + “storytelling”, doar de Mike Peters, în Biserica Norvegiană din Cardiff.

Și a venit 2020, cu pandemia lui cu tot. Mike și Jules au rămas în izolare acasă, dar nu au căzut în contemplație. De pe la sfârșitul lui martie, în fiecare sâmbătă seara, au început să transmită live o emisiune în toată regula, numită The Big Night In. Studioul se află chiar în reședința lor din satul nord-galez Dyserth.

Programul se desfășoară după toate rigorile televiziunii, cu invitați, cântări live, filmări de arhivă, aplaudaci, scenografie. Durata mai variază din ce văd, cam între o oră și jumătate și trei ore plus. Proiectul merge și acum înainte, ajungând deja la al patrulea sezon.

La Big Night In au participat pe rând toți ceilalți membri originali The Alarm, precum și line up-ul actual Jack Tars, care a și cântat o piesă pe Zoom.

În toamna lui 2020 a fost lansat cvadrupul CD Music Will Keep Us Strong, ce reunește toate cele 116 cântece interpretate live de Mike, în primul sezon The Big Night In.

Mike și Jules au mai comis apoi o inovație în materie de marketing muzical. Prin decembrie 2020 au anunțat că The Alarm va face un album în 50 de zile, urmând că acesta să fie gata până pe 25 februarie, ziua de naștere a solistului. 

Dar faza mai tare a fost că l-au pus în vânzare dinainte, sub forma unui tiraj limitat de CD-uri blank, pictate de Mike cu mânuța lui.

Fix în ziua în care formația a finalizat înregistrările, le-a urcat online pentru cumpărătorii CD-urilor, care au putut să-și “ardă” imediat propria copie, fiecare la el acasă. Chiar mișto chestia asta.

Albumul în cauză se cheamă War (stilizat WAЯ) și reprezintă un fel de replică peste trei decenii a lui Raw. Numai că de data asta, Peters n-a mai refăcut vechiul material – nici nu prea merita, sincer – ci a venit cu cântece noi, create sub impresia pandemiei și a evenimentelor politice recente, precum atacul de la Capitoliu sau Brexitul.

War reînvie furia albumelor The Alarm din anii 2000, dar reține totodată elementele modernizatoare de pe Equals și Sigma. Rezultatul e decent, deși n-aș zice că avem de-a face cu capodopera vieții lui Peters.

Penultimul track, Safe from Harm, este un chiar un cover după Massive Attack, interpretat alături de Benji Webbe, solistul de la Skindred.  

Tot de ziua lui Mike a fost inaugurată The Alarm Central, o platformă destinată fanilor trupei, ce include servicii de de social media, streaming audio-video și e-commerce.

Apoi, în mai, a avut loc lansarea Red Wall of Cymru, imnul naționalei Țării Galilor pentru Euro 2020, scris de Mike Peters și interpretat de The Alarm. 

Piesa a apărut și pe EP-ul eponim, alături de alte două cântece pe teme fotbalistice. Unul dintre acestea, Spirit of ‘58, se bazează pe melodia de la Spirit of ‘76, dar are versuri despre unica participare galeză la un turneul final al Cupei Mondiale.

În iunie s-a petrecut o apariție discografică mult mai vastă, antologia History Repeating 1981-2021, ce cuprinde în total 27 de piese din toate etapele istoriei formației. Între acestea se află și o creație nouă, History Repeating, plină de alean și dor.

Încă din ianuarie, pe YouTube a fost postat și trailer-ul documentarului History Repeating, în care îi vedem și pe Bono sau Billy Corgan. Nu mi-e clar dacă filmul a ieșit sau nu până acum. Posibil să fie disponibil doar pentru cei care marcă banul pe The Alarm Central. 

În 2021 era planificat și un mare turneu aniversar, dar pandemia l-a pus pe “hold” până la anul. Până atunci, fanii se pot consola cu The Alarm Experience 40, o serie de gig-uri intime, organizate la căminul cultural din Dyserth, și transmise live pentru abonații The Alarm Central.

Pe lângă toate aceste activități intense, Mike a reformat și Coloursøund, alături de prietenul Bill Duffy. Vara trecută a fost lansat cel de-al doilea album al formației, Coloursøund II, o colecție de hard rock “old school”, undeva între The Cult – în epoca Sonic Temple – și The Alarm 2000.

Am ajuns acum la capătul articolului despre The Alarm, în varianta inițială desigur, fiindcă sunt convins că Mike o să îmi dea multe prilejuri să-l actualizez de acum încolo. 

Am început să scriu ca observator neutru și am sfârșit prin a empatiza profund cu personajul Mike Peters. Chiar e “one of a kind” băiatul ăsta. Cred că întruchipează noțiunea de umanitate în forma ei ideală, pe care eram tentat s-o consider inexistentă.

Update:

La puțin timp după ce am terminat articolul, în octombrie 2021, Mike Peters a ținut de unul singur un concert virtual, prin care a aniversat 40 de ani de The Alarm. Evenimentul a avut loc la Rhyl Town Hall, fără fast, fără spectatori în sală, dar cu maximă pasiune din partea menestrelului solitar.

The Alarm a revenit în formulă completă în primăvara lui 2022. Atunci s-a putut desfășura în sfârșit turneul programat anul anterior în cinstea celor patru decenii scurse de la înființarea trupei.

În iunie a apărut un nou album de studio, Omega, care-i de fapt o versiune reîmpachetată pentru publicul larg a lui WAЯ, disponibil până atunci doar în ediție limitată. Cu acel prilej a ieșit și un “making-of”, botezat 50 Days in Lockdown.


Referințe bibliografice:

The Alarm:

Mike Peters:

Publicitate

Un gând despre „The Alarm/Mike Peters

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.