Mostră de înţelepciune:
„După Autre temps vine Là Où Naissent Les Couleurs Nouvelles, o suită amplă, ce îi aruncă din nou în arenă pe cei doi Neige.
Ăla bunul vine și calmează furtunile, pe când ăla răul distruge liniștea, că atât îl duce capul. Din fericire, totul se sfârșește ca în basme, cu izbânda personajului pozitiv.”
Locul de origine:
- Bagnols-sur-Cèze, Occitanie, Franţa
Perioada de activitate:
- 2000-prezent
Încadrare stilistică:
- Post-Metal, Blackgaze, Shoegaze, Post-Rock, Avant-Garde Metal, Black Metal, Alternative Metal, Alternative Rock, Dream Pop, Experimental Rock
Colţul criticului de artă:
Un proiect revoluționar în termenii rockului recent, Alcest a clădit o punte viabilă între două forme de muzică aparent incompatibile: shoegaze-ul oniric și black metal-ul psihotic.
La începutul anilor ‘90, când s-au întruchipat aceste curente, nu știu dacă-și imagina cineva că se vor întretăia vreodată.
S-a scurs cam un deceniu și jumătate până când s-a înfăptuit blasfemia, datorată lui Stéphane Paut (aka Neige), un milenial occitan cu calități de muzician polivalent.
El a identificat afinități nebănuite între cele două idiomuri cufundate în valuri de distors, pe care le-a explorat în creația sa sub titulatura Alcest.
Dacă în 2005 părea ceva excentric, acum, în 2023, portmanteau-ul blackgaze este un loc comun în paginile presei muzicale, fiind un vârf de lance al hipsterismului de sorginte metalistă.
Pentru că da, a apărut și specia asta de ceva timp, nu mai există doar metalarii ăia habotnici, pe care îi știm de demult. Plus că s-a ivit și genul de hipster indie care ascultă black metal neironic.
Alcest a avut un rol crucial în configurarea noilor realități ale scenei metal internaționale, grație unui șir de albume slăvite de critica eclectică și turneelor necontenite la nivel transcontinental.
În mare parte, formația se confundă cu personalitatea lui Neige, compozitor in integrum al muzicii Alcest, frontman dual (cântător și zbierător) și multi-instrumentist prolific.
Totuși, de aproape 15 ani, el are un colaborator constant în bateristul Jean Deflandre (aka Winterhalter), iar pe scenă se alătură încă doi hăndrălăi, care întregesc line-up-ul de live.
Neige rămâne desigur figura centrală în peisaj, cu înfățișarea lui de Gandalf la tinerețe, obsedat de rock, manga și jocuri video.
Să fac și o scurtă introducere în ceea ce înseamnă black metal și shoegaze, cele două stiluri combinate de Alcest. Poate că unul dintre cei doi cititori nu știe și d-aia sunt eu aici, ca să-l luminez.
Chiar dacă a avut niște antecedente în anii ‘80, black metal-ul a năpădit pe parcursul decadei următoare în Norvegia, datorită unor bande de papițoi scelerați, unii dintre ei criminali cu acte în regulă.
În versiunea lui “clasică”, black metal-ul se distinge prin tempourile ultra-rapide, infernul tremolat al chitarelor, zbieretele paroxistice și calitatea “lo-fi” a înregistrărilor.
Numai intru în detalii despre toată imageria ridicolă, sursă majoră de meme în era Internetului, pentru că am mai povestit în articolul despre Abbath.
Referitor la mesaj, mai mult decât satanismul corifeilor, pe mine mă înspăimântă ideile lor nazistoide, deși marea majoritate nu și le (mai) asumă.
Pe când alde Burzum și victima lui Euronymus făceau urgie în underground-ul viking, pe tărâm britanic se năștea și înflorea fenomenul shoegaze, “the scene that celebrates itself”.
Mai multe trupe de “geeks” drogangii profesau o versiune aparte de indie rock, dominată de un zid de chitare disonante, din spatele căruia răsăreau melodii fragile și visătoare, intonate de voci androgine, ce răsunau parcă dintr-o altă dimensiune.
My Bloody Valentine sunt considerați exponenții primordiali, Slowdive, Lush sau Ride fiind alte combouri de importanță maximă pe ramura shoegaze.
Denumirea curentului a fost născocită de cronicarii muzicali din UK, cu referire la chitariștii care beleau ochii non-stop la multitudinea de pedale de efect înșirate la picioarele lor.
Atitudinea era interpretată pe de o parte ca o necesitate, iar pe de alta ca o expresie “anti-showmanship” ce-i caracterizează pe artiștii din branșă.
La acea vreme, black metal-ul și shoegaze-ul erau două universuri paralele și în mod sigur dacă se întampla ca adepții lor să audă unii despre alții li se umplea gura de dispreț.
Ușor, ușor, în primii ani 2000, influența shoegaze a pătruns în zona experimentală a metal-ului, prin intermediul unor formații ca Jesu sau Agalloch.
Însă Neige are meritul de a fi închegat primul hibrid coerent de black metal și shoegaze. A început încă din 2005, cu EP-ul Le Secret, piatra de temelie a întregii sale opere.
Băiatul susține că ar fi obținut în mod inconștient această încrucișare sonică, pentru că nu era familiarizat cu shoegaze-ul și își propuse de fapt doar să facă un metal mai altfel.
Dacă o fi așa, putem spune că i-a ieșit și în plus a dobândit o grămadă de prozeliți, în frunte cu californienii Deafheaven, care au frizat limita mainstreamului spre jumătatea anilor 2010.
De precizat că muzica Alcest nu se mărginește la amestecul brut dintre cele două stiluri. Întâlnim și alte elemente, iar balanța înclină când într-o direcție, când în alta. Există însă și o excepție notabilă: Shelter, din 2013, un album de shoegaze autentic, complet liber de metalisme.
În orice caz, este evident că micuțul Neige a descoperit rockul alternativ ceva mai târziu în viață. La originile lui a fost un blacker din ăla penibil, după cum o atestă implicarea lui timpurie în scena underground din sudul Franței, ținutul lui de baștină.
Inițial s-a remarcat ca membru în Peste Noire, un combo odios din Avignon. Când s-a înhăitat cu căcănarii ăia, prin 2000, avea doar 15 ani.
Asta i-a folosit mai târziu ca scuză să se dezică de vechii lui camarazi, care sunt naziști notorii, deși ei susțin că sunt de fapt fasciști. (Ah, m-am liniștit, LOL!)
Spune Neige că era doar un puțoi naiv și considera că dacă face parte din trupă nu înseamnă neapărat că ar fi unul de-al lor. Bineînțeles, artistul a ținut să sublinieze că convingerile lui sunt diametral opuse față de ideologia marțafoilor din Peste Noire.
Până una alta a rămas printre ei până în 2009, timp în care s-a perindat la tobe, bas și chitară, iar ocazional a mai scos și răcnete. I-a luat cam mult să se trezească, am impresia.
Din perioada Peste Noire a moștenit și aliasul Neige, despre care purtătorul afirmă acum că nu mai semnifică nimic, e pur și simplu numele lui de scenă și atât.
Începuturile Alcest datează de asemenea din vremurile în care era “boboc” black metal la aceiași Peste Noire.
Mucosul se simțea deja pe val și și-a făcut un “side project”, cum ar veni. Denumirea a luat-o de la Alceste, un personaj din Mizantropul lui Molière, doar pe criteriul că i-a plăcut cum sună. E-ul de la sfârșit l-a tăiat, ca să se diferențieze de sursa de inspirație.
Alcest a debutat în 2001 cu demo-ul Tristesse hivernale, o tentativă de black metal crud și infect, cu toate clișeele incluse (adică și ceva intermezzo acustic prin toată hărmălaia).
Pe copertă îl putem admira pe Neige arborând machiajul specific de hoit. Lângă el se află doi cârnați de la Peste Noire, cu care a făcut înregistrările.
Primul disc oficial Alcest, EP-ul Le secret, a venit abia după patru ani de la Tristesse hivernale.
Acesta e alcătuit din două lucrări, Le secret și Élévation, întinse pe aproape un sfert de oră fiecare. Neige a tras toate instrumentele și vocile care se aud pe disc.
Le secret are un intro prelungit, cu păsărele, susur de izvoare și chitară “clean”, după care trece la un riff tremolat, ce întrunește doar într-o anumită măsură caracteristicile black metal.
Alcest folosește procedeele specifice într-o manieră atipică, încercând să obțină o stare înălțătoare, luminoasă chiar, străină de ura atroce de fabricație norvegiană.
Asta, plus cântul efeminat al lui Neige, aduce destul de bine a shoegaze, fără să se rupă complet de rădăcinile black.
Al doilea track, Élévation, este evident mai metalist. Tremoloul își păstrează luminozitatea, dar băiatul se pune pe urlete disperate, de parcă vrea să-și recupereze credibilitatea în fața fanilor extremiști.
Versurile de la Élévation îi aparțin lui Baudelaire, dar dacă te aștepți să pricepi ceva de la interpret vei fi dezamăgit crunt.
EP-ul a ieșit la Drakkar Productions, casa black-ului francez. Producția de căcat nu prea avantajează ideile inovatoare ale lui Neige. Chiar și așa, Le secret a ajuns să fie considerat mai târziu momentul fondator al mișcării blackgaze.
În plus, grație acestui material, Alcest a intrat în atenția unui label mai potent, Prophecy Productions, din Germania.
Acolo a apărut în 2007 cel dintâi “full length” al proiectului, Souvenirs d’un autre monde. Acea altă lume la care se referă artistul ar fi un ținut mirific, care i s-ar fi înfățișat în copilărie sub forma unor flashback-uri.
Băiatul susține cu tărie că sufletul lui ar fi luat acolo o pauză între două vieți pământești. Fiindcă e mai spiritual de fel i-au rămas niște amintiri din acel sejur extraterestru și ni le împărtășește și nouă prin muzică. Vorbește foarte serios, deci nu țin să-l contrazic.
Souvenirs d’un autre monde face un pas înainte față de Le secret și lasă în urmă schelălăielile black metaliste. S-au păstrat totuși niște influențe, în texturile de chitară și prin prezența episodică a unor blast beat-uri, altfel bine temperate.
Albumul cuprinde șase piese de durată medie să spunem (între șase și opt minute), toate foarte elaborate, cu secvențe multiple și alternări sau suprapuneri între sonoritățile acustice și cele electrice.
Însă prin comparație cu realizările ulterioare Alcest, Souvenirs d’un autre monde pare acum “work in progress”, pentru că flăcăul a continuat să-și perfecționeze meșteșugul.
Arpegiile glorioase, mângâiate de incantațiile de sirenă ale solistului, setează mood-ul direct de la primul track, intitulat Printemps emeraude.
Povestea continuă cu piesa de titlu, care pornește cu acorduri de chitară rece, pentru ca în mai puțin de un minut electrica să intre puternic pe faleză, învolburând apele imaginarului alcestian.
Cum se întâmplă pe mare parte din album, Souvenirs d’un autre monde pune în opoziție timbrul fragil al franțuzului și forța brută a riffurilor blackgaze.
Neige intonează cel mai adesea într-o franceză neinteligibilă sau lălăie pur și simplu. Când are cuvinte, el nu le articulează în mod intenționat, tocmai pentru a spori misterul. Textele lui sunt disponibile în booklet și pe Internet, pentru cine-i curios să le descifreze.
Pe lângă asta, făuritorul Alcest nici nu-și propune să acționeze ca un frontman tipic. Părțile de voce sunt concepute de fapt ca elemente de orchestrație, se asimilează instrumentelor și nu ies nicidecum în față ca la rockul sau metal-ul bătrânesc.
De remarcat că pe tot albumul nu se aude neam de solo, o sfidare voită a străvechilor tradiții metaliste, devenită o constantă a creației Alcest.
Les Iris, al treilea cântec de pe disc, se bazează pe aceeași formulă contrastantă, cu o linie melodică de-a dreptul dream pop, ce se confruntă curajos cu un “buzz” (post-)metalic.
Vibe-ul lui Ciel errant amintește destul de mult de Smashing Pumpkins, una dintre trupele preferate ale lui Neige.
La Sur l’autre rive je t’attendrai apare singura invitată de pe disc, visătoarea chanteuză Audrey Sylvain. Urmând exemplul titularului, Audrey își unduiește abil glasul, în ton cu zumzetul metalifer ce domină piesa.
Un lung outro acustic deschide calea pentru epilogul Tir nan Og, o încercare drăguță de folk-rock galic, rămasă unicat în catalogul Alcest.
La vremea lui, Souvenirs d’un autre monde a stârnit ceva valuri, deopotrivă în mediile metal și în cele alternative.
Cronicarii au lăudat discul, pe care l-au văzut atunci ca pe o contribuție importantă la definirea mai vastului curent post-metal, pentru că nu intrase în uz termenul blackgaze.
Neige era deosebit de activ la mijlocul anilor 2000. În afară de Alcest, băga încă cu imbecilii de la Peste Noire și colabora de asemenea cu alte combouri locale de black metal.
Tot în perioada aia, prin 2004, a fondat și grupul Amesoeurs, împreună cu Audrey Sylvain și Fursy Teyssier (ultimul alternând la chitară și bas). După vreo trei ani li s-a alăturat și Winterhalter, la tobe.
Spre deosebire de Alcest, care fuzionează genurile, Amesoeurs făcea un zig-zag curios între black metal și post-punk.
Formația a debutat în 2005 cu EP-ul Ruines Humaines, urmat în 2007 de un split cu Valfunde, un “spin-off” jegos din Peste Noire (cu Neige pe post de basist și organist).
Unicul album Amesoeurs, “self-titled”, a apărut în primăvara lui 2009, după care gașca s-a destrămat.
Majoritatea pieselor merg frumos pe un filon post-punk melodic, cu Audrey ca solistă cu inflexiuni “twee”.
Așa tam-nesam sunt aruncate și vreo trei bucăți de black metal (sau vag blackgaze), în care tolomacul de Neige răcnește ca un posedat. Asta i-a decăzut pentru totdeauna pe Amesoeurs din rândul trupelor respectabile.
Spre finele lui 2009 a fost lansat un disc “split” cu Alcest și compatrioții post-metal Les Discrets.
Partea Alcest constă din două cântece. Unul dintre ele, Percées de lumière avea să fie inclus pe viitorul album, Écailles de lune. Celălalt, Circe Poisoning the Sea, e un vals tenebros, fredonat cu “feeling” de Neige.
În același an, componența Alcest s-a extins cu un al doilea membru, tobarul Winterhalter, provenit la rândul lui din clica Peste Noire (sper că s-a delimitat și el de extrema dreaptă).
Winterhalter a sosit la timp ca să participe la realizarea albumului Écailles de lune, lansat în martie 2010.
Écailles de lune își depășește sensibil predecesorul, pentru că are compoziții mai închegate și mai diverse, cu tranziții mai subtile și o melodicitate mai consistentă.
Neige pare să fi deprins șmecherii nu doar de la idolii lui shoegazer-i, ci și de la maeștrii post-rockului, pe care i-a emulat mai ales în ceea ce privește structura pieselor, gândită la mare artă pe Écailles de lune.
Din punctul meu de vedere, albumul are și un minus major, întoarcerea la zbierete, cărora nu le-am simțit lipsa pe Souvenirs d’un autre monde.
Piesa de titlu, împărțită în două părți de câte 10 minute, ocupă practic jumătate din program. Partea întâi e o spirală a melancoliei cu conotații post-punkiste, curmată spre final de o accelerare subită, definită ca “black” în subtext și “gaze” în context.
Deși începe în sunetul valurilor, partea a doua din Écailles de lune vine cu o veste proastă pentru hater-ii de metal extrem: Neige răcnește mai cumplit ca pe demo-ul din 2001.
În deja tradiția Alcest, lucrurile se nuanțează treptat și protagonistul ne relevă din nou latura lui angelică.
Trendul continuă și pe Percées de lumière, care începe cu un motiv simpatic, “alt-rockish”, numai că băiatul nu găsește altă metodă decât să grohăie ca un bezmetic pe el. Culmea, că urmează un pasaj metalic, suprapus de vocalize diafane.
Totul se potrivește de fapt, Percées de lumière căpătând aspectul unui duet al reconcilierii dintre cei doi Neige: demonul și îngerul, fiara și sensibilul.
Solar Song e o cântare glossolalia a junelui occitan, pe un fundal radios precum numele cântecului. Îl prinde bine pe flăcău această ipostază de Liz Fraser al metal-ului de avangardă.
Sur l’océan couleur de fer încheie cum nu se poate mai frumos discul Écailles de lune, cu o atmosferă de reverie ce persistă de la un capăt la celălalt al piesei.
Neige ne face favoarea să nu mai urle deloc în ultimele 15 minute din album, ba chiar dimpotrivă se întrece pe sine în întruchiparea lui de trubadur.
Recenziile lui Écailles de Lune au fost una mai elogioasă ca alta, jurnaliștii semnalând apariția unui nou fenomen în lumea metal-ului, cu potențial să prindă și la alte categorii de fani.
Având o cotă de piață în creștere, Alcest a intrat din 2010 și în circuitul internațional al concertelor, pentru că până atunci funcționase doar ca proiect de studio. A ajutat și faptul că între timp Neige s-a lepădat pentru totdeauna de Peste Noire.
Alături de el și de Winterhaler, din varianta de scenă Alcest mai fac parte Pierre Corson, zis Zero (chitară și backing vocals) și Indria Saray (bas), ambii cooptați de la bun început și rămași până în prezent.
Ca amănunt de trivia, prima apariție live din istoria formației a avut loc pe 21 martie 2010, la București, în răposata Silver Church. Alcest au fost atunci “opening act” pentru Agalloch.
Neige și compania au mișunat apoi prin Europa, America de Nord, Australia și China, pe cont propriu, ca parte din diverse festivaluri sau în deschiderea tăntălăilor de la Enslaved.
La capitolul discografic, în 2011, Alcest a realizat o nouă versiune a EP-ului Le secret. De data asta a contribuit și Winterhalter, care bineînțeles este un tobar mai bun decât policalificatul Neige, apariția lui în trupă reprezentând din capul locului un factor de progres.
Drumming-ul de calitate și producția net superioară sunt două argumente categorice în favoarea noului Le secret.
La fel și experiența mai bogată a mastermind-ului și cunoașterea mai profundă de către el a componentei shoegaze. Cu toate acestea, pe disc s-au adăugat și variantele originale, ca dovezi ale adevărului istoric.
Les Voyages de l’âme, albumul Alcest cu numărul trei, a ieșit în ianuarie 2012. A fost precedat de un single, excelentul Autre temps.
Este cea mai directă și mai melodioasă creație a trupei de până atunci, dar asta nu înseamnă că îi lipsește varietatea și subtilitatea. Ritmul de vals, țesătura de chitare și nostalgia din glasul lui Neige te prind de îndată.
Vraja devine totală din momentul în care solistul armonizează delicat pe ditamai rifful, de aici decurgând în cele din urmă deznodământul magistral a piesei.
Cu Les Voyages de l’âme, Alcest închide un ciclu, motiv pentru care compozitorul și-a propus să sintetizeze și să rafineze elementele de pe albumele anterioare.
După Autre temps vine Là Où Naissent Les Couleurs Nouvelles, o suită amplă, ce îi aruncă din nou în arenă pe cei doi Neige.
Ăla bunul vine și calmează furtunile, pe când ăla răul distruge liniștea, că atât îl duce capul. Din fericire, totul se sfârșește ca în basme, cu izbânda personajului pozitiv.
Neige se dedublează și pe track-ul 6, Faiseurs de mondes. Dedublat e de fapt impropriu spus, pentru că băiatul bagă și chitare pe mai multe tonalități.
Schimbările se produc în valuri, adăugându-le și pe cele ritmice, însă interpretarea păstrează o fluență imperturbabilă.
Creația titulară reprezintă o succesiune de fluxuri nostalgice, variabile ca intensitate și constante ca profunzime. Cântătorul Neige se menține romantic până la final, ceea ce mie îmi place mai mult, trebuie să recunosc.
Nous sommes l’émeraude împletește energia și melodia cu o naturalețe transformată de Alcest în modus operandi.
Beings of Light are un preludiu eteric, cu un cor desprins din fantasmele lui Neige, după care o dă într-un fals black metal, în care blast beat-ul te poartă înspre înalturi, nu înspre abisuri. Corul fantasmatic își continuă bântuirea până aproape de sfârșitul cântecului.
M-a frapat că în comentariile de pe YouTube, un utilizator a scris că Beings of Light seamănă cu Ride, iar altul l-a comparat cu Emperor. Depinde de fiecare, din ce parte a blackgaze-ului a sosit la petrecere.
Les Voyages de l’âme se termină într-un climax prelungit, identificat în tracklist ca Summer’s Glory.
Ca să-ți faci o idee, imaginează-ți ceva între Smashing Pumpkins și Mogwai, în momentele lor cele mai euforice. Mișto intonațiile aproape copilărești ale lui Neige, din ultimele minute.
Albumul a consolidat poziția celor de la Alcest între cele mai relevante trupe din metal-ul modern și le-a sporit reputația de spărgători de bariere și deschizători de drumuri.
După lansarea Les Voyages de l’âme, formația s-a pus din greu pe turnee, în postura de cap de afiș sau în combinații atractive cu Deafheaven, Katatonia sau Anathema.
Printre gig-urile din Europa și America de Nord, Alcest a ajuns în premieră în Coreea de Sud și Japonia, ultima mai ales spre încântarea lui Neige, care-i un otaku declarat.
În decembrie 2012, Prophecy Productions a scos EP-ul BBC Live Session, în cuprinsul căruia comboul interpretează trei dintre cele mai reprezentative piese ale sale. Performance-ul Alcest a fost pur și simplu beton, iar înregistrarea se aude cristal.
Cu toate că Alcest avea un program tot mai încărcat la începutul deceniului, Neige găsea timp pentru fel și fel de proiecte extra.
Spre exemplu a băgat “lead vocals” pe două albume ale post-metaliștilor Lantlôs, din Germania, și a avut un proiect “one-off”, Old Silver Key, cu blacker-ii ucraineni de la Drudkh. I-a servit de asemenea ca “live member” pe Les Discrets și pe dark folkiștii nemți Empyrium.
Prietenii de la Deafheaven l-au invitat și ei pentru un pasaj “spoken word” de pe celebrul album Sunbather (2013), drept recunoștință că i-a inspirat să cânte blackgaze.
Pentru al patrulea album Alcest, Neige și Winterhalter s-au dus în Islanda, ca să înregistreze în Sundlaugin, renumitul studio al băieților de la Sigur Rós. S-au bucurat acolo și de serviciile lui Birgir Jón Birgisson, legendarul producător al casei.
Apărut la începutul lui 2014, discul s-a numit Shelter și a întrerupt brutal toate conexiunile duolui cu black metal-ul și orice altă formă de rock metalic. Neige s-a hotărât să facă shoegaze în toată puterea cuvântului, cu unele incursiuni în vecinătățile dream pop și post-rock.
Shelter este un tribut închinat clasicilor britanici ai genului, cu precădere fabuloșilor Slowdive, față de care franțuzul are o mare feblețe și îl înțeleg pe deplin.
Avem o abundență de chitare reverberante și melodii difuze, ce plutesc într-un spațiu al viselor lucide, în care nu există loc decât de împăcare și armonie.
Ecoul unei lumi serafice, Wings constituie prologul ideal pentru Shelter. Uns ca “lead single”, Opale e de departe cel mai pop cântec Alcest, cu rezonanțe din The Cure (epoca Disintegration), ce se interferează cu fondul shoegaze al compoziției.
La nuit marche avec moi sună exact cum ne-o sugerează titlul: cadența tobelor lui Winterhalter dinamizează frazările poetice ale lui Neige, via voce sensibilă și chitare arpegiate și tremolate.
Denumirea Voix serenes descrie și mai explicit conținutul piesei, cu toate că auzim un singur glas, pe cel al suspectului uzual.
Remarcabile calmul și grația de extracție post-rock cu care Alcest atinge în cele din urmă apoteoza.
L’Éveil des muses are o notă mai tensionată, fără să perturbe flow-ul hipnotic al albumului. Cântecul Shelter se adapă de la izvoarele post-punk, pentru ca apoi să se așeze în aceeași matcă shoegaze/dream pop.
Away aduce marea surpriză a discului, pe invitatul Neil Halstead, membru de bază în Slowdive, care a călătorit în Islanda special ca să tragă melodia. A acceptat invitația lui Neige, deși până atunci habar n-avea de Alcest.
Îmi place că Away nu-i deloc o pastișă Slowdive cu implicarea directă a co-autorului. Tenta e baladescă, “folkish” aproape, cu un ton amar al lui Halstead și ornamente splendide de coarde ale cvartetului Amiina, binecunoscut pentru asocierea cu Sigur Rós.
Cu Délivrance, o lucrare de zece minute, Alcest aspiră îndreptățit la Olimpul zeităților post-rock. Avem o primă secțiune care crește încet, condusă de cântul druidic al lui Neige.
Arpegiile de chitară introduc o culminație aparent timpurie, pentru ca după un scurt feedback să ajungem la adevăratul apogeu, cu armonii vocale sublime și cu fetele de la Amiina, care fac ce știu ele mai bine cu coardele lor.
Unele ediții Shelter au și un “bonus track”, Into the Waves, deloc de neglijat. Un număr extatic de shoegaze, Into the Waves este cântat cu glas ca de fetiță de suedeza Billie Lindahl, membră în comboul post-rock Știu Nu Știu și “backup singer” pe alte piese de pe acest album Alcest.
O parte din presa muzicală a fost cam rezervată față de Shelter. Pitchfork sau AllMusic, până atunci foarte generoși cu trupa franceză, au dat noului album calificative scăzute.
Principalul lor reproș ar fi că Alcest s-a transformat într-o altă formație de shoegaze revival, în loc să-și păstreze crezul “groundbreaking” de până atunci.
Mie Shelter mi se pare un album cinstit, ce debordează din toți porii de dragostea lui Neige pentru acest gen de muzică, care-l înrâurise puternic și până atunci.
Discul a avut și ceva priză la public, intrând în chart-urile naționale din Germania (no. 28) și Finlanda (no. 17).
Alcest a promovat Shelter printr-un nou șir de turnee, ce s-a întins până în China, Japonia și America de Sud. Din toamna lui 2014, francezii au umblat cu Opeth într-un mare tur european.
Un an mai târziu, formația s-a învârtit prin Canada și Statele Unite, într-o împerechere interesantă cu trubadura avangardistă Emma Ruth Rundle, care-l avea pe Neige ca acompaniator.
Același Neige a colaborat și cu diva blackgaze Sylvaine, pentru care a bătut tobele pe scenă și pe două albume din 2016 și 2018.
Alcest a stat la cutie în prima jumătate a lui 2016, ca să conceapă urmașul lui Shelter. Trupa a ieșit pe interval abia prin vară, când a participat la ceva festivaluri, ca Prophecy Fest, organizat chiar de casa lor de discuri, sau Wacken Open Air, Mecca metaliștilor, unde franțujii au dat un recitabil memorabil.
Albumul anunțat, Kodama, a fost lansat în toamnă. Aripa dură a fandom-ului Alcest a avut motive serioase de bucurie, pentru că Neige și-a recuperat apetitul pentru metale.
Kodama este inspirat de filmul de animație japonez Princess Mononoke, mai ales de tema conflictului dintre oameni și lumea naturală, întâlnită în această creație cinematografică.
Muzical, discul n-are nicio treabă cu J-rockul, japanoise-ul sau alte forme de expresie niponă. În general avem de-a face cu aceleași formule post-metal/blackgaze, pe care le cunoaștem din epoca pre-Shelter.
Albumul se deschide chiar cu piesa Kodama, o lucrătură de proporții, tipică pentru Alcest, în care tropii post-rock se intersectează cu figuri de prog-metal, în sensul Tool.
Cine aștepta blackerisme a primit odată cu track-ul 2, Eclosion. Rolul lor e același: să submineze melancolia suavă a artistului, care până la urmă face ce face și își reintră în drepturi în secțiunea finală din cântec.
Mult tumult și la Je suis d’ailleurs, culminând cu un nou “drop” de cruzime black, potolit apoi de niște tonalități mai melodioase.
Nici Untouched nu prea mă atinge, deși Neige a renunțat să mai ghiorăie ca toți dracii. Cântarea lui ceremonioasă plutește peste o progresie chitaristică ce nu prea plesnește de imaginație.
La Oiseaux de proie, maestrul Neige se prăbușește iar în străfunderile iadului, ca să se ridice de acolo cu și mai multă putere, un truc care a ajuns să mă cam plictisească.
Cu Onyx, formația încearcă ceva nou, un instrumental cu accente noise și drone. Se iscă așa un soi tensiune, numai că nu duce nicăieri.
Cred că și audițiile cronologice mi-au influențat opiniile, pentru că am comentat mult mai bine primele trei albume blackgaze. Sincer, regret că Neige n-a continuat cu shoegaze-ul de pe Shelter. Preferam oricând rutina aia în locul ăsteia.
În epoca respectivă însă, Alcest erau descoperiți de un public tot mai numeros, pătrunzând de-a dreptul în mainstream la nemți, dacă ne luăm după locul 15 din Offizielle Top 100.
Din octombrie 2016 până în decembrie, Alcest s-a aflat în turneu prin Europa și UK, dimpreună cu post-rockiștii niponi Mono. Ultimul concert din această serie a avut loc în România, la Brașov.
Comboul francez a rămas pe drumuri și în 2017, cu noi gig-uri în America de Nord, Asia de est și la Antipozi, urmate de o vară de festivaluri europene și un sezon toamnă-iarnă cu prietenarii de la Anathema.
Apoi, cei de la Alcest au fost selectați de directorul artistic Robert Smith (de la The Cure) să cânte la ediția din 2018 a festivalului Meltdown.
Trupa a bifat în acea vară și alte fest-uri importante – ArcTanGent (în UK), Download (în Franța) sau Alcatraz (în Belgia) – plus că a ajuns și în America Latină sau, pentru prima dată, în India, la Bangalore Open Air.
Statele Unite au fost vizitate în toamnă, inclusiv ca atracție principală a Prophecy Fest-ului ținut la Knitting Factory, din New York.
Alcest au fost foarte solicitați și în sezonul festivalier 2019, cu apariții la Austin Terror Fest, Download-ul mamă de la Donington, Full Force (din Germania) sau ARTmania (de la Sibiu).
Printre ăstea, Neige și-a permis să zbiere în vreo trei concerte din Franța ca invitat al “tentet-ului” japonez Vampillia.
Între timp, Alcest s-a despărțit de Prophecy și a trecut la o casă de discuri mai mare, Nuclear Blast (de fapt cam cea mai mare din sfera metal).
Debutul francezilor la Nuclear Blast s-a produs în octombrie 2019 cu albumul Spiritual Instinct.
Epuizat de viața itinerantă de rockstar, Neige a intrat în depresie. În sufletului lui s-a dat o mare bătălie, ale căreia ecouri se răsfrâng în muzica de pe Spiritual Instinct, chipurile cel mai fioros disc din canonul Alcest.
Pentru mine contează mai mult că e mai inspirat decât Kodama. Cel puțin extrasele pe single, Protection și Sapphire, zic că își au locul între cele mai valoroase piese ale formației.
Protection se întemeiază pe un riff măreț, cu dezvoltări realmente captivante, iar partitura vocală mi se pare una dintre cele mai mișto de la Neige. O strică el la un moment dat cu niște zbierete, dar e OK.
Sapphire are niște teme relativ comune în istoria alt-rock și alt-metal, însă felul în care sunt îngemănate le face să sune magistral.
Mai avem și incantația solistului, undeva între Tool și Dead Can Dance, care pune frumușel bomboana pe colivă.
O mențiune onorabilă merită și Le Miroir, cu vocea duioasă a trubadurului ce răzbate dintr-o fortăreață impunătoare de chitare și tobe.
La Spiritual Instinct revine impresia de Dead Can Dance metalizat, fără rezultate prea grozave de data asta.
Cele mai slabe de pe album spun că ar fi Les Jardins de minuit (cu liniile fine sufocate previzibil de agresiunea black) și L’Île des morts (o șaorma expirată cu de toate).
Spiritual Instinct a pătruns în topurile de vânzări din mai multe zone ale Europei. Cel mai sus (pe locul 12) a urcat bineînțeles în Germania, care a devenit practic fieful Alcest.
Acasă, în Franța, trupa prezintă mult mai puțin interes, dacă ne luăm după clasarea pe modesta poziție 106.
Că tot obosise Neige de la atâtea concerte, a sosit pandemia și a luat flăcăul o pauză forțată. De notat totuși că în acea perioadă blestemată, el și Winterhalter au tras o piesă, Hvítir Sandar, cu post-punkistele islandeze de la Kælan Mikla.
Ele îi însoțiseră în turneu pe Alcest fix în buza restricțiilor, când între altele au băgat două gig-uri la Cluj și București.
Din 2022, formația a reintrat puternic în circuitul live, întinzându-se până hăt în Mongolia, unde au fost “headliners” la Playtime Festival.
Pe plan european, de reținut concertul de la Hellfest, din Franța, filmat și difuzat pe canalul Arte.
În ultima parte a anului, cei de la Alcest au colindat Europa împreună cu gherțoii de la Cradle of Filth, pentru ca în primăvara lui 2023 s-o ardă de capul lor prin Mexic și câteva țări sud-americane.
Trupa a anunțat de aproape un an că are în lucru un nou album, dar până acum nu există o dată oficială de lansare.
Ca să trag o concluzie, mie Alcest îmi trezește sentimente mixte. Ca orice hipster bătrân, când aud shoegaze îmi tresaltă inima. În schimb, când aud black metal, vomit în gură. Drept consecință, fuziunea dintre cele două îmi stârnește în general confuzie.
Cu toate acestea, au fost destule lucruri care mi-au plăcut la Alcest, dar nu suficiente încât să îi ascult în scopuri extra-enciclopedice.
Clar, ar fi mers mai bine fără râgâială. Dacă tot respinge maestrul Neige cu atâta înverșunare eticheta black metal, mă mir cum se nu se dezbară odată pentru totdeauna de răcnetele ălea caraghioase. Ceva nu i-a priit în șederea aia din țara fantastică, care-l tot bântuie pe el.
Referinţe bibliografice:
- Oficial: alcest-music.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter, YouTube
- Baze de date: Acclaimed Music, AllMusic, AOTY, Discogs, Encyclopaedia Metallum, Genius, Last.fm, Metacritic, Metal Music Archives, Metal Storm, MusicBrainz, Prog Archives, RYM, setlist.fm, Spirit of Metal, Sputnikmusic, Wikipedia
- Publicații: Angry Metal Guy, Beats Per Minute, Billboard, Blabbermouth, Brooklyn Vegan, Consequence, Decibel, Dusted, Exclaim!, Kerrang!, laut.de, Louder, Metal Injection, Metal Sucks, musicOMH, NPR Music, Pitchfork, PopMatters, Punknews.org, Revolver, Rock Hard, RoomThirteen, Spectrum Culture, Spin, Stereogum, The Needle Drop, The New York Times, The Quietus, Treble, Vice
- Altele: George Starostin, Nuclear Blast, Piero Scaruffi, Prophecy