Mostră de înțelepciune:
„Sicilianul a dezvăluit că la început localnicii erau cam ostili față de el. I-au dat porecla Borosie, care, spune poreclitul, ar fi însemnat ceva foarte nasol, un fel de “căcat cu ochi”, cum zicem noi.
Artistul, în înțelepciunea lui, a decis să transforme acest supranume negativ într-un renume pozitiv și l-a adoptat ca nume de scenă, numai că i-a adăugat înainte particula Al, de la Alberto, și uite așa s-a născut celebrul Alborosie.”
Naştere:
- Alberto D’Ascola, 4 iulie 1977, Marsala, Sicilia, Italia
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Pe scurt, Alborosie ăsta e un gagiu din Sicilia, care cântă reggae și trăiește de aproape un sfert de secol în Jamaica.
Individul are o popularitate considerabilă la nivel global, pentru generația milenială fiind poate mai cunoscut decât o sumedenie de artiști jamaicani fundamentali pentru cultura reggae.
Mie, Alborosie mi-a stârnit inițial niște mari rețineri. Deși îl simpatizam cumva, îl consideram un caz exemplar de “cultural appropriation”, un pulete cabotin care încearcă din greu să pară jamaican sadea și își câștigă existența din asta.
Mi-a fost clar de la început că e pasionat de ce face și își trăiește visul, dar muzica lui îmi dădea impresia de reiterare mașinală a paradigmelor create de corifeii muzicii reggae. Treptat, i-am ascultat la rând albumele și a început să crească în ochii și urechile mele.
El însuși a crescut de fapt de la un disc la altul. Chiar dacă nu a ajuns să revoluționeze muzica reggae și-a însușit până în măduva oaselor arta și stilul de viață și a devenit capabil să producă materiale de calitate, ce au căpătat o notă din ce în ce mai personală și mai diversificată.
Omul are niște dread-uri cu care mătură literalmente podeaua și toastează pătimaș în patois. Pare un pic de caricatură de rastaman așa, însă dacă treci peste preconcepții, Alborosie e chiar un personaj credibil.
Ca dovadă, se bucură de succes internațional și de o largă recunoaștere, inclusiv din partea unor nume mari din reggae, cu care a și colaborat de-a lungul anilor. Apogeul a fost înregistrarea unui album cu supraviețuitorii din The Wailers, vestita trupă a lui Bob Marley.
Băiatul a făcut turnee pe efectiv toate continentele (a băgat și la Peninsula, Arenele Romane sau Untold, în deceniul trecut) și participă frecvent ca “headliner” la cele mai importante festivaluri reggae din lume.
Poate cel mai mare merit al lui este că, ascultându-i cântecele, o nouă generaţie de fani a descoperit în anii 2010 muzica reggae și mesajul ei pozitiv.
Și probabil că pentru mulți dintre acești tineri, Alborosie a funcționat ca un “gateway” spre creațiile unor muzicieni precum Toots and the Maytals, Burning Spear, King Tubby, Lee “Scratch” Perry, Sly and Robbie, Big Youth, U-Roy și mulți, mulți alții.
Pe Alborosie îl cheamă de fapt Alberto D’Ascola și s-a născut la Marsala, un orășel din vestul Siciliei. Taică-su era polițai, iar maică-sa casnică.
Pe când Albertino avea în jur de 14 ani, ai lui au lăsat Sicilia pentru mai prospera Lombardie, stabilindu-se la Bergamo. Cam în acea perioadă, băiatul a prins o casetă cu Bob Marley și a rămas fascinat pe viață.
După circa un an în care a aprofundat fenomenul, micuțul a devenit solist la Reggae National Tickets, o formație din orașul de adopțiune.
Pe vremea aia era cunoscut sub aliasul Stena. Cu micuțul Stena în frunte, Reggae National Tickets a ființat între 1993 și 2000, timp în care a scos cinci albume în limba italiană.
Formația a vândut circa 200.000 de discuri și a contribuit semnificativ la dezvoltarea scenei reggae din Italia.
Reggae National Tickets sună cât se poate de competent și cu simțire pentru o trupă din Lombardia, adoptând în anumite momente și influențe R&B sau drum’n’bass.
Pe vremea aia, supranumitul Stena se ocupa mai mult cu cântatul decât cu “toastatul” și avea farmecul lui de puțoi cordit.
În epoca Reggae National Tickets, sicilianul a vizitat de câteva ori Jamaica, unde a și tras ultimul album cu trupa, Roof Club, din 2000.
Atunci s-a decis să lase baltă viața din Babylonul lombard și să se mute cu totul în Zionul jamaican, ca să cunoască credința rastafari direct de la rădăcină și să facă reggae fix acolo la mama lui.
Inițial s-a angajat ca inginer de sunet la Geejam Studios, unde patron era un englezoi pe nume Jon Baker, fost executiv la Island Records.
Sicilianul a dezvăluit că la început localnicii erau cam ostili față de el. I-au dat porecla Borosie, care, spune poreclitul, ar fi însemnat ceva foarte nasol, un fel de “căcat cu ochi”, cum zicem noi.
Artistul, în înțelepciunea lui, a decis să transforme acest supranume negativ într-un renume pozitiv și l-a adoptat ca nume de scenă, numai că i-a adăugat înainte particula Al, de la Alberto, și uite așa s-a născut celebrul Alborosie.
Din 2003 și-a făcut un label, Forward Recordings, și a început să scoată discuri-single. Debutul lui Alborosie a fost My Name Is, o variație dancehall dubioasă după Eminem.
A urmat curând Dash Me Away, un reggae de dragoste în care solistul intonează cam defectuos în stil singjay. (În muzica jamaicană, deejay-ul e omologul MC-ului din hip-hop, deci singjay e unul care combină toasting-ul cu faze melodice, cum face și Alborosie).
Jah Jah Crown, din 2004, a fost primul lui cântec cu temă rastafari, în care arată și ceva progrese în materie de interpretare.
Alborosie și-a crescut apoi prestigiul prin colaborări cu artiști respectați, precum Ky-Mani Marley (unul dintre fii lui Bob) sau The Tamlins (un grup vocal înființat în 1969).
Release-urile sicilianului au continuat să se înmulțească la jumătatea anilor 2000. Primul său hit a fost Herbalist (2006), o poveste despre circuitul cânepii între Jamaica și California (“Herbalist, high grade specialist/Export green stash, import green cash”).
Herbalist e cât se poate de “catchy”, atât datorită narațiunii, cât și prin contrastul dintre cântatul mieros și toastatul arțăgos.
Kingston Town, din 2007, l-a făcut și mai cunoscut pe Alborosie printre fanii reggae și a rămas până astăzi piesa lui de rezistență.
Cu al său obsesiv “sipple it down-down”, Kingston Town amintește de rimele ludice din dancehall-ul timpuriu. Mesajul e însă mult mai “conscious”, deplângând viața extrem de dură din capitala jamaicană.
Între timp, Alborosie făcea ce făcea și mai convingea câte un star reggae să colaboreze cu el. Astfel, în 2007 a lansat melodii cu U-Roy, Michael Rose (ex-Black Uhuru) și mai tânărul Sizzla.
A înregistrat de asemenea și cu Gentleman, un neamț cu care împărtășește un destin relativ asemănător.
Soul Pirate, cel dintâi album al lui Alborosie, a apărut în 2008. Acesta a trasat practic direcția urmată de singjay-ul sicilian în întreaga carieră.
Ca o mișcare magistrală de marketing, Soul Pirate e introdus de un scurt speech al faimosului DJ britanic David Rodigan, care-l proclamă pe Alborosie drept interpret autentic al muzicii reggae.
Albumul sună ca un fel de compendiu întocmit de un student eminent de la facultatea imaginară de reggae din Kingston Town.
Pe disc avem o paradă de riddim-uri clasice (one drop, rockers, rub-a-dub), într-un mix stilistic vintage, cu elemente de roots reggae, deejaying (în accepțiunea anilor ‘70) și dancehall timpuriu (din anii ‘80).
Pentru și mai multă diversitate, Alborosie ne cântă inclusiv un lovers’ rock (Moonshine) și un ska (Patricia). Marea majoritate a pieselor sunt însă cam fade și stereotipe, deși Kingston Town și Herbalist lansaseră niște mari promisiuni.
De menționat că melodiile de pe Soul Pirate au fost scrise de Alborosie, cu excepția lui Natural Mystic, un clasic Bob Marley & The Wailers. Macaronarul l-a adăugit cu toast-uri și l-a interpretat împreună cu Ky-mani Marley, ca să aibă mai multă legitimitate.
Ca invitați mai apar și alte nume importante, precum Michael Rose (la două cântece) sau deejay-ul veteran Ranking Joe.
Tematica albumului e ceea consacrată în istoria reggae: Jah, Haile Selassie, Babylon, Zion, ganja, polițaii ciumegi și niște erotism.
Însă în epoca Soul Pirate, Alborosie reproducea aceste motive fără prea multă imaginație, ca un școlar silitor. Cred că robotul Sophia i-ar fi făcut concurență serioasă dacă ar fi inhalat și ea niște ganja.
Degeaba comentez eu, pentru că încă de la lansarea Soul Pirate, Alborosie a intrat puternic în circuitul festivalurilor reggae europene.
Chiar în acea vară, individul a bifat Rototom Sunsplash (în Italia), Summerjam (în Germania) și Uppsala Reggae Festival (în Suedia). Și-a făcut și o trupă de acompaniament, Shengen Clan, alături de care merge în turnee și în prezent.
În orice caz, macaronarul cu dread-uri s-a impus rapid pentru un debutant. Oricât de Babylon-ish ar suna, cred că a avut o susținere serioasă pe partea de marketing, de care nu cred că s-a ocupat doar el, indiferent de cât de DIY și “self-made man” se pretinde.
Tot pe atunci, Alborosie și-a întemeiat propriul studio de înregistrări în Kingston, Shengen Studio. Acolo a adunat tot soiul de echipament vintage de prin studiourile legendare ale Jamaicăi, pe unde hălăduiau pe timpuri King Tubby sau Coxsone Dodd.
În 2009, Alborosie a scos al doilea album, numit Escape from Babylon. Rețeta e cam aceeași ca la Soul Pirate, doar că s-au mai adăugat niște efecte dub, ca să fie tăcâmul reggae complet.
De remarcat progresele pe partea de versificație. America înfierează pe cel mai duios riddim politica intervenționistă a târfei Babylonului, în timp ce la Mr. President, expatul sicilian pune tunurile pe odiosul de Berlusconi, dar tot așa, pe vibe-ul reggae cel mai “chill” (nu mă întreba de ce îi spune prezident lui Berlusconi, poate de la AC Milan).
Sunt și câteva momente de lapte și miere în stare pură, desprinse desigur din imaginarul rastafarian (Good Woman, Dung a Babylon, Promised Land), precum și o nouă repriză de ska (Mama She Don’t Like You), în duet cu frumoasa I-Eye.
La polul opus, încrâncenatul No Cocaine e de fapt un alt omagiu închinat cânepii, prin contradicţie cu drogurile nașpa:
“No Coca No Coca No Coke inna mi brain/No Coca An’ No Heroin Can Go Inna Mi Vein/’Cause I love (marijuana)/Cah man a real (ganja farmer)”.
Cât priveşte invitații, Alborosie a fost onorat de uriașul Dennis Brown, dar şi de David Hinds (de la Steel Pulse) sau Gramps Morgan (de la Morgan Heritage).
Horace Andy participă și el sub formă de “sample”, la un cover cam necovingător după Money (“the root of all evil”).
După Escape from Babylon a venit și primul disc de dub al lui Alborosie, Dub Clash (2010). Băiatul mai avea însă de lucrat pe partea asta.
Dacă nu știi ce-i cu dub-ul îți zic pe scurt că e un strămoș al remixului, cu mult ecou și reverb, inventat de producătorii jamaicani din anii ‘70. Ca să nu mai lungesc paranteza, te trimit la articolul despre African Head Charge, unde am dat mai multe detalii despre subiect.
Alborosie s-a întors în 2011 cu un album reggae/dancehall, botezat 2 Times Revolution. Pe copertă putem admira o chitară în formă de mitralieră, care există și în realitate, fiind confecționată cu mâna lui de maestrul Albertino.
Are și hobby-ul ăsta, să construiască chitare, dar nu știu ce să zic de modelul de pe 2 Times Revolution, deși îi înțeleg simbolistica.
Ca să facă de două ori revoluție, Alborosie a pus pe riddim adevărate imnuri de luptă, ca Rolling Like a Rock, Who You Think You Are (“I’m just a revolutionary fighting my own war”) sau La Revolucion.
Ultimul e o premieră pentru el, un reggae en español, ce face referire la Che Guevara, Bob Marley, Emiliano Zapata și Fidel Castro.
Între activitățile revoluționare, la loc de frunte se află răfuiala cu liderii politici jamaicani (Tax War), dar și îndemnurile la reconciliere și unitate, exprimate în duet cu legendarul Junior Reid (Respect).
La Grow Your Dreads, Alborosie încurajează tineretul să-și lase dread-uri, cum altfel decât în tonuri cordiale de reggae.
Sunt și câteva momente în care artistul pune revoluția pe “hold”, fie pentru dragoste (You Make Me Feel Good, Rude Bwoy Love), fie pentru distracție.
În a doua categorie intră Camilla (o comedie dancehall despre cânepă) și Ragamuffin (cu braggadocio de rude boy și influențe hip-hop, gen Cypress Hill).
International Drama schimbă registrul liric, Alborosie toastând povestea lui Totò, un emigrant sicilian în State, pe care cruzimea societății l-a determinat să se facă mafiot.
Piesa e în esență un retro-dancehall tipic, pigmentat însă cu ecouri din muzica filmului The Godfather și incantații de operă (executate chiar de Albertino).
Albumul se încheie până la urmă tot sub semnul revoluției, cu What If Jamaica, o reverie cu flaut, tobe nyabinghi, divă gospel și toast-urile de rigoare ale protagonistului.
2 Times Revolution i-a adus și mai multă recunoaștere sicilianului. Marea surpriză a fost că în 2011 s-a pricopsit cu un MOBO Award, în UK, deși printre nominalizații de la categoria Best Reggae Act s-a aflat şi duoul Damian Marley & Nas, de exemplu.
Cu toată gloria lui jamaicană, Albertino a rămas conectat și cu țara de baștină. Ocazional, el mai colaborează cu compatrioți, precum rapperul Caparezza, alături de care a scos piesa Legalize the Premier, în același an 2011.
În februarie 2013, la festivalul de film de la Berlin, a avut loc premiera documentarului Journey to Jah, în care Gentleman și Alborosie ne destăinuie cum și de ce au ales calea rastafari.
Bineînțeles, cei doi au tras și o melodie împreună, ca temă a filmului.
Apoi, în vară, Alborosie a realizat încă un album, Sound the System. Rastamanul sicilian împletește din nou riddim-uri, toast-uri și melodii, într-o amplă tapiserie sonoră a societății jamaicane. (Sper că nu crezi că scriu serios în stilul ăsta.)
Sound the System cuprinde două creații de referință pentru catalogul lui Alborosie: Play Fool (To Catch Wise) și Rock the Dancehall.
Cea dintâi se vrea un soi de ghid de supraviețuire în ghetourile din Kingston. Cât despre Rock the Dancehall, aceasta cântă virtuțile eterne ale muzicii reggae, colorată haios de un synth optzecist.
Dar mie alte piese mi se par mai interesante pe album. Spre exemplu Goodbye, un rocksteady voios, fermecat de vocea măiastră a italiencei Nina Zilli, pe lângă care Albertino mormăie și el cum știe mai bine.
There Is a Place combină toasting-ul lui Alborosie cu o multitudine de elemente: un beat bastard dancehall/hip-hop, niște acorduri de pian, o secție de coarde și un glas suav, al unui anume Kemar.
Who Run the Dance iese de asemenea din rutina dancehall, grație unor trompete “funky”. Turbulentul Give Thanks e un “rant” anti-capitalist, pe sistem rastafari, catalizat de armoniile ardente ale patriarhilor The Abyssinians.
Sound the System a fost succedat după câteva luni de versiunea lui dub, Dub the System.
Mai încolo, în 2014, a apărut un alt produs derivat, intitulat Sound the System Showcase. În muzica reggae, discurile tip “showcase” conțin mixuri care comasează piesele originale cu variantele dub.
Tot din 2014 datează și Alborosie & Friends, un dublu CD ce compilează colaborările lui Alborosie cu staruri reggae sau talente emergente, culese de pe albume, discuri-single sau alte surse mai obscure.
Alborosie a dat o mare lovitură pe partea de dub în 2015, când a realizat LP-ul Dub of Thrones, împreună cu King Jammy (fka Prince Jammy), renumitul ucenic al lui King Tubby. Această colaborare a însemnat validarea definitivă a sicilianului ca producător de dub.
Inspirat de imageria celebrului serial HBO, Dub of Thrones abundă în sonorități difuze de pian, orgă, chitară sau trompetă, purtate de un flux ritmic captivant, după canoanele jamaicane.
Să spunem că e un album tipic de dub, dar arată că Alborosie și-a perfecționat și acest meșteșug, dacă-i face față unui maestru precum King Jammy.
Majoritatea pieselor sunt instrumentale, cu excepția prologului rostit de U-Roy și a epilogului “toasting versus chanting”, cu Alborosie și fantasticul Errol Dunkley în distribuție.
Freedom & Fyah, următorul album al sicilianului, a fost lansat în mai 2016, cu mare succes pe piața internațională de reggae.
Artistul iese oleacă din rutina reggae/dancehall și se dă pe dubstep la piesa Fly 420, o declarație de dragoste și devotament pentru cânepă.
La vreo trei melodii (Cry, Rocky Road, Rich), Alborosie face uz de autotune și rezultatele sunt bune, în ciuda preconcepțiilor legate de acest device.
Resurgența rastafari reprezintă subiectul câtorva cântece de pe album, precum Can’t Cool, Strolling și Carry On.
Highlight-ul e categoric Strolling, un duet emoţionant cu Protoje, unul dintre cei mai valoroşi cântăreți jamaicani din reggae-ul recent.
Frumusețea femeiască e cântată de Alborosie la Life to Me, din nou împreună cu tovarășul Ki-Many Marley. Cei doi sunt susținuți și de o partitură de synth, ce amplifică fiorul nostalgic.
Poser îi ironizează pe păcălicii care iau rasta drept “fashion trend”, prilej pentru sicilian să-și arate măiestria de deejay, prin jocuri de cuvinte ca:
“Yes, dem a poser, many a dem a poser/Music composer, have no composure”.
La Judgement, Alborosie toastează iar la foc automat. La fel face și la Everything, doar că aici apar nuanțe diferite, datorită glasului gen Musical Youth al lui Pupa Avril și riddim-ului livrat de maeștrii Roots Radics.
Sugus, o cântăreață pe care o auzim și la Fly 420, îmblânzește și atmosfera ultimului track, Zion Youth.
După Freedom & Fyah, în vara lui 2016, Alborosie a mai scos un material, The Rockers, o colecție de colaborări cu vedete ale muzicii italiene.
Rastamanul a adunat acolo toată floarea reggae din Peninsulă (BoomDaBash, Africa Unite, Sud Sound System, 99 Posse), dar în mod surprinzător se aruncă și pe alte stiluri de muzică.
Sunt câteva bucăți hip-hop, cu Jovanotti, Caparezza, Fedez și Vacca, dar și două melodii pop-rock, cu Elisa și Giuliano Sangiorgi.
C’est la vie e un disco-funk bilingv, deși Après La Classe sunt cunoscuți ca trupă de ska. Însă vestea cea mai bună este că o avem și pe Nina Zilli, cu Ormai, varianta în italiană a lui Goodbye.
Până la finele lui 2016 a apărut și His Majesty Rhythm, un LP ce conţine 12 track-uri cu interpreţi diferiți, puse însă pe același riddim, produs de Alborosie. Chiar dacă vocile și versurile se schimbă, trebuie să fii prăjit, groupie sau amândouă ca să asculți așa ceva cap-coadă.
Freedom in Dub, versiunea dub a lui Freedom & Fyah, a apărut în 2017.
Tot atunci a fost lansat și un “remake” acustic al debutului Soul Pirate, care sună chiar mișto și demonstrează încă odată că băiatul se poate descurca lejer dacă iese în afara zonei de confort.
Aranjamentele sunt gândite inteligent, cu chitară rece, tobe nyabinghi și “backing vocals” de catifea, elemente ce dau noi valențe vechilor melodii ale lui Alborosie.
Albumul are și o variantă de DVD, pe care o găsim “piece by piece” pe canalul de YouTube al creatorului.
Pe lista release-urilor din 2017 s-a mai adăugat Living Dread, un single ediție limitată, înregistrat de Alborosie cu niște coloși ai muzicii reggae: Errol „Flabba” Holt (bas, de la Roots Radics), Sly Dunbar (tobe, de la Sly & Robbie) și Tyrone Downie (keyboards, de la The Wailers).
Living Dread beneficiază de un clip interesant, inspirat de filmul jamaican Rockers, din 1978. Alături de Alborosie apare și Leroy „Horsemouth” Wallace, protagonistul din Rockers, aici cu patru decenii mai bătrân, dar la fel de charismatic.
O împlinire maximă a vieții de rastaman macaronar a lui Alborosie s-a petrecut în 2018, când a realizat un album, Unbreakable, împreună cu monumentalii The Wailers. Adică Junior Marvin (chitară), Aston “Family Man” Barrett (bas), Tyrone Downie (keys) şi Aston Barrett Jr. (tobe).
Unbreakable începe cu un mare șoc: The Unforgiven. Da, e chiar cover după Metallica, făcut de Alborosie împreună cu grupul Raging Fyah. Și a ieșit cât se poate de bine, orice ar spune metaliștii cocliți.
Nici nu cred că a fost prea complicat, pentru că tempoul original se potrivește pentru reggae. Probabil că de la ideea asta au și pornit. Cu această ocazie am aflat că Albertino era și el metalist la pubertate, până a dat de caseta cu Bob Marley.
Că veni vorba, după momentul The Unforgiven, spiritul lui Marley ia în stăpânire curgerea și vibrația întregului album, așa cum e și firesc, mai ales cu o asemenea legitimare.
Spre lauda lui, Alborosie nu se sfiește să iasă din cutie nici în acest context deosebit. Dovada cea mai bună am menționat-o deja, dar mai avem de exemplu și Lie, unde riddim-ul “one drop” marca The Wailers se interferează cu frecvențe estompate de dubstep.
Fără să minimalizez munca sicilianului, cele mai bune momente de pe Unbreakable rămân totuși duetele.
Jah Cure se angrenează cu Alborosie la Mystic Reggae, pentru ca un pic mai încolo să vină momentul culminant al discului, Contradiction, propulsat de glasul fin al lui Chronixx, un nou star al muzicii reggae.
Toast-urile lui Alborosie se confruntă apoi cu frazarea “soulful”, de școală veche, a lui Beres Hammond, invitatul de la Too Rock.
Piesa de titlu e cea mai melodioasă de pe album, cu largul concurs al samoano-americanului J Boog, ultimul oaspete de pe Unbreakable, în ordinea tracklist-ului cel puțin.
Tot în buna tradiție a lui Marley, Alborosie ne dezvăluie la Youth Like Me și latura sa romantică, cu o răgușeală înduioșătoare de rastaman. (Bine, dacă el pretinde că e tânăr, atunci mai am şi eu o speranţă.)
Aproape de final, pe riddim-ul bine balansat și ornat cu slide guitar de la Under Control, singjay-ul se plânge că-i ținut sub supraveghere și că-i caută poliția prin boxele de la studio, deși el nu e nici mafiot, nici gangsta.
Unbreakable nu a avut un “sequel” dub, dar o bună parte din melodii au fost remixate de Alborosie în cadrul proiectului Dub Mechanic, inaugurat la finele lui 2018. Acesta a constat dintr-o serie de live-uri pe YouTube, transmise din studioul Shengen, cu maestrul în acţiune, la pupitrul de mixaj.
Băiatul s-a extins serios pe felia asta, pentru că în ianuarie 2019 a lansat LP-ul Dub for the Radicals, o colaborare virtuală cu tăticii Roots Radics.
Practic, Alborosie s-a jucat cu niște riddim-uri de arhivă ale grupului, pentru că mai mult de jumătate dintre muzicienii creditați pe album au răposat de ceva timp. I-a ieșit cum trebuie pezevenghiului, la întretăierea dintre cosmic și ludic, o caracteristică recomandabilă a dub-ului și un efect garantat al THC-ului.
Să nu-ți imaginezi după ce am scris că Alborosie ar fi un șoarece de studio, care o freacă non-stop la consolă. Nu, de ani de zile omul își petrece o mare halcă din viață pe drumuri, în turnee transcontinentale, cu gașca Shengen Clan.
Ca să mă refer doar la 2019, reggae starul a mișunat lună de lună prin toată Europa și prin cele trei Americi.
În acea vară, concertul lui de la festivalul Summerjam, din Köln, s-a dat în direct la Rockpalast, o emisiune TV cu tradiție de jumătate de secol.
Ei, și am ajuns la pandemie, moment din care lui Alborosie chiar nu i-a mai rămas decât să butoneze în studioul lui din Kingston (și să tragă în piept hectare întregi de ganja).
În timpul avut la dispoziție, sicilianul a produs albumul Back A Yard, pentru The Wailing Souls, un duo vocal cu peste juma’ de secol de istorie. Bineînțeles că ăi bătrâni l-au lăsat pe micuț să-și arate talentele de singjay, la piesa Shark Attack.
Back A Yard a apărut în 2020, pentru ca în primăvara lui 2021 să vină Back-A-Yard Dub, LP în care Alborosie a tratat judicios majoritatea instrumentalelor de pe discul celor de la Wailing Souls.
Pe vremea aia, “mecanicul dub” a lansat și Alborosie Dub Station, un plugin destinat producătorilor de muzică, creat în colaborare cu compania AudioThing.
Alborosie Dub Station reproduce trei dintre efectele emblematice ale lui King Tubby, transpuse de sicilian din setările moştenite de echipamentele lui de colecție.
Fanii așteptau însă și un album de la Alborosie, care a venit finalmente în iunie 2021, sub titlul For the Culture.
Noul opus e marcat, cum altfel, de perioada grea de pandemie, care pe lângă o mulțime de inconveniente crunte, i-a oferit artistului un timp îndelungat de reflecție.
La piesa de titlu, Alborosie analizează optimist starea actuală a culturii rastafari, pe un fundal roots reggae ca la carte, impulsionat de efecte spațiale de dub.
Albumul exprimă idealul estetic al creatorului de a pune în balanță respectul pentru tradiție și nevoia de reînnoire.
Multe piese au o influențe bine dozate de trap și R&B, cât să aducă un suflu proaspăt, fără să altereze însă în vreun fel esența reggae a muzicii lui Alborosie.
Exemple: Challawa (cu toast-ul său “call and response”), Ginal (un duet cu “autotunatul” Collie Buddz, din Bermude), Ready (cu între timp prea devreme răposatul Jo Mersa Marley) sau Break My Chains (marcată de inserții emoționale de tip neo-soul/gospel).
Apogeul la acest capitol este tensionatul Listen to the Waves, dotat cu o producție inventivă, ce include cinele trap, bas dub, chitară acustică, pian, viori, vocalize de soprană, refren pe autotune și altele. Remarcabilă verva singjay-ului, foarte inspirat în rimele sale.
Pe For the Culture îi avem și pe Wailing Souls, care contribuie la Life to Live, un cover după ei înșiși, adus la zi în viziunea lui Alborosie.
În echilibrul ăsta dintre modernitate și tradiție se mișcă și Never Let Me Down, o altă osana închinată plantei vitale, din care cel mai mult mi-a plăcut faza cu “she’s my church and I’m the cardinal hoi”.
Altfel multă, multă melancolie pe For the Culture, culminând cu Unprecedent Times, o meditație rastafari pe riddim calm ca o după amiază învăluită în fum de ganja:
“How are you coping with the COVID?/Isolated like a convict”.
Totuși, Alborosie încheie albumul într-o notă optimistă. Penultimul track, Walking aduce soarele cu un riddim vioi, mângâiat de o chitară slide și un cor de fete.
În final, Where Do You Go? își revendică titlul de cel mai “pop-friendly” cântec din repertoriul lui Alborosie. Musafirul Quino, de la Big Mountain, a contribuit decisiv la consolidarea acestei impresii.
De vreun an încoace, Albertino și-a reluat turneele intense și nimic nu pare să-l mai oprească de la îndeplinirea misiunii lui de rastaman.
Îi urez viață lungă și riddim legănat, plutind pe nori de cânepă. Pe mine m-a surprins plăcut și m-a făcut să fiu mai puțin snob și arogant decât eram înainte să scriu articolul.
Update:
Destiny, cel mai nou album Alborosie, a apărut în mai 2023. Și de data asta reggae starul profesează un dancehall modernizat, cu faze de trap, dar și cu reverențe față de tradițiile roots reggae și dub.
Destiny nu prea mă impresionează însă, cred că e un regres semnificativ pentru Alborosie. Dincolo de repetivitatea intrinsecă a muzicii reggae, sicilianul a pierdut cam mult din vitalitate și inspirație și se învârte în jurul cozii.
Ca de obicei, el face o cronică a timpurilor actuale. Viral comentează noile trenduri de pe Internet, Rastazaneka slăvește panaceul favorit al muzicianului și îi proclamă superioritatea absolută asupra leacurilor big pharma, iar Focus e o motivațională în stil rastafari.
Toate-s simpatice în felul lor, numai că nu au acele sclipiri care l-au impus pe Alborosie din masa de aspiranți babilonieni la gloria reggae.
Over My Shoulder, duetul cu faimosul Buju Banton sună cel mult onorabil. Mai izbutită mi se pare Give It To The Them, o colaborare cu legenda dancehall Burro Banton (poate și datorită timbrului cu totul aparte al invitatului).
Totuși, cea mai agreabilă piesă de pe disc rămâne Faith, mulțumită mai ales glasului de miere al frumoasei jamaicane Jaz Elise.
La polul opus, ultimele două track-uri, I Got You și Dubalist, aruncă formulele lovers’ rock și dub în derizoriu și scad nivelul și așa nu prea grozav al albumului. Nu-mi dau seama dacă Puppa Albo are nevoie să mai crească sau mai reducă cantitatea de ganja ca să-și reintre în formă.
Referințe bibliografice:
- Oficial: alborosie.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, ReverbNation, SoundCloud, Twitter, Vevo, YouTube
- Baze de date: Algoriddim, AllMusic, AOTY, Dancehall Again – Riddim Dictionary, Discogs, Genius, Last.fm, IMDb, MusicBrainz, reggaeville.com, Riddimguide, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Sputnikmusic, Tunefind, United Reggae, WhoSampled, Wikipedia (en), Wikipedia (it)
- Publicații: Daily Reggae, Exclaim!, laut.de, Reggae Vibes, Rhythm Passport, The Pier, World A Reggae, World Music Central
- Fans: Alborosie FanPage_official
- Altele: dancehallreggaeworld.com, Reggae Discography, VP Records
I'm My Own Walkman 