Laurel Aitken

Mostră de înţelepciune:

„Unul dintre cele mai puternice momente de pe album este Run Powell Run, răspunsul însuflețitor al lui Aitken pentru căcănarul de Enoch Powell. Ăsta era un politician conservator care stârnise vâlvă în epocă cu speech-ul său anti-imigrație, cunoscut ca River of Blood. Iată un mic extras din replica starului reggae pentru mârlanul rasist:

“You been ruling three hundred years/And we’ve been living in hope and fear/We don’t want no hostility/We’re just begging you for equality”.”


Naştere: 

  • Lorenzo Antonio Atkins, 22 aprilie 1927, Havana, Cuba

Deces:

  • 12 iulie 2005, Leicester, Leicestershire, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

“The Godfather of Ska”, “The Pioneer of Jamaican Music”, “Boss Skinhead”, “The High Priest of Reggae”. Acestea sunt supranumele cu care s-a ales Laurel Aitken, într-o carieră întinsă de-a lungul unei jumătăți de secol.

De la mijlocul anilor ‘50 până în primii ani ‘70, Aitken a fost un trendsetter major în muzica pop jamaicană. A luat parte la nașterea industriei muzicale din insulă, ca interpret de mento și rhythm’n’blues. S-a aflat apoi printre cei dintâi exponenți ai curentelor ska și reggae și a contribuit decisiv la exportarea acestora pe tărâm britanic și de acolo în întreaga lume.

După aceea, cântărețul a intrat într-un con de umbră, dar a revenit în forță la începutul anilor ‘80, propulsat de revival-ul ska din UK. Laurel Aitken a pornit atunci într-o a doua carieră, care s-a dovedit chiar mai durabilă decât prima, fiind curmată doar de dispariția sa de pe acest Pământ, în anul 2005. 

Facem o amplă piruetă spațio-temporală și ne întoarcem în momentul venirii pe lume a solistului, petrecut în 1927, în Cuba. Flăcăul se numea de fapt Lorenzo Antonio Aitken. Babacu-său era jamaican, iar mamă-sa cubaneză.

La vârsta de 11 ani, micuțul Lorenzo s-a mutat cu tot familionul în Jamaica, locul în care a înflorit ca muzicant și entertainer. 

Și-a făcut mâna în concursuri de talente și cluburi de noapte. Pentru o vreme și-a câștigat pâinea în Kingston Harbour, unde întâmpina turiștii, acompaniat de o formație calypso. Între timp, artistul și-a anglicizat prenumele, făcându-se cunoscut ca Laurel Aitken.

Potrivit site-ului Discogs, Aitken a debutat ca “recording artist” în 1956, într-o perioadă în care industria fonografică jamaicană era încă extrem de tânără.

Cântărețul a lucrat inițial cu Stanley Motta și Dada Tewari, primii producători muzicali din istoria showbizului local. Înregistările lui timpurii aparțin exuberantului stil mento, o varietate jamaicană a calypso-ului pan-caraibian.

Spiritul inovativ al lui Laurel Aitken s-a evidențiat încă din acea perioadă. Artistul a eliminat din orchestrații ghitara acustică și banjoul, instrumente de bază în tradiția mento, iar în locul lor a introdus sunetele rebele de ghitară electrică și saxofon, împrumutate direct din rhythm’n’blues-ul nord-american. 

Melodii precum Calypso Rock N Roll sau Rock Santa Rock denotau cât se poate de clar intenția de a îngemăna melosul neaoș cu sonoritățile de import, din Statele Unite.   

Repertoriul trubadurului jamaican oscila nonșalant între sacru și profan, uneori în cuprinsul aceluiași disc-single. Pe o față răsună un cântec de inspirație biblică, dar cum întorci placa te poți delecta cu un cântec deocheat.

Aitken a abordat de-a lungul timpului și teme politice sau sociale. They Got It (Ghana Independence), din 1957, reprezintă exemplul primordial în acest sens.

Din același an datează și Aitken’s Boogie, primul cântec de rhythm’n’blues autentic imprimat de un muzicant jamaican.

Încurajat de succesul respectivului single, cântărețul a realizat apoi multe astfel de înregistrări, dovedindu-se un emul remarcabil al starurilor în vogă din State. 

Cu un timbru cald și jovial, jamaicanul se asemăna la voce cu soliști precum Fats Domino sau Chuck Berry. Bineînțeles, imprimările sale din acea vreme sună mult mai lo-fi decât ale omologilor nord-americani, dar asta nu i-a împiedicat deloc talentul să strălucească.

În 1959, Laurel Aitken a lansat single-ul Boogie In My Bones/Little Sheila, produs de Chris Blackwell, un tânăr expat britanic. Blackwell tocmai fondase Island Records, un label ce avea să atingă proporții planetare.

Boogie In My Bones s-a bucurat de o popularitate uriașă în Jamaica, menținându-se vreme de trei luni pe prima poziție în Hit Parade-ul național.

Pe parcursul lui 1960, Aitken a scos o serie de noi hituri “boogie”, cum obișnuiau jamaicanii să identifice rhythm’n’blues-ul. Low Down Girl, Judgement Day sau More Whiskey îl au ca producător pe legendarul Duke Reid

Honey Girl/Drinkin’ Whiskey a reprezentat a doua colaborare cu Blackwell, având pe fața A o melodie mai soft, cu influențe doo-wop.  

Cântărețul a continuat să colaboreze și cu Dada Tewari. Dintre înregistrările realizate cu Tewari în ’60, Come Back Jennie și Mary Lee pot fi descrise ca mostre timpurii de ska, un stil născut din “pervertirea” de către jamaicani a clasicului “shuffle” de ghitară rhythm’n’blues. 

Baba Kill Me Goat/Tribute to Collie Smith a marcat o scurtă revenire la rădăcinile mento, în timp ce Lonesome Lover a relevat încă odată latura sensibilă a vedetei.

Între timp, Aitken’s Boogie, Boogie in My Bones și Lonesome Lover au fost exportate în Marea Britanie, unde s-au ales cu o primire entuziastă din partea diasporei jamaicane.  

Cântărețul a simțit oportunitatea și în vara lui 1960 s-a mutat cu arme și bagaje în districtul londonez Brixton.

Abia ajuns pe tărâm englezesc, Aitken a semnat o înțelegere cu Blue Beat Records, label ce a jucat un rol crucial în popularizarea muzicii jamaicane în UK.

Cel dintâi single din catalogul Blue Beat avea să fie Boogie Rock, cu Laurel Aitken acompaniat de comboul Boogie Cats (cu Ernest Ranglin la chitară). Pe post de B-side se află simpatica baladă Heavenly Angel.

Au urmat o mulțime de înregistrări remarcabile pentru Blue Beat, dar și pentru alte case de discuri, ca Starlite sau Dice.   

Bar Tender, din 1961, a rămas unul dintre cântecele de referință din vastul catalog al lui Aitken. Piesa este preluată de fapt de la Floyd Dixon, dar jamaicanul ne redă savuros povestea unei nopți de pomină, cu femei, dans și bețivăneală cât încape.

Pe de altă parte, momentele sentimentale au căpătat o pondere tot mai mare în repertoriul trubadurului. De obicei baladele erau cuplate pe disc cu câte un boogie, dar Stars Were Made/Love Me Baby, din 1961, ‎împărtășește același romantism pe ambele fețe.

Interesant că Aitken nu se sfia să adapteze teme gospel pe melodii do-wop. Bucăți ca Mighty Redeemer (1961) sau Brother David (1962) ar fi stârnit evident mânia habotnicilor din State.

Single-ul Mabel/You Got Me Rockin’, datând din 1962, reunește două reprize de boogie în duet cu simpatica Hyacinth Brown.

Deja pe înregistrările apărute în 1963 la Blue Beat, se conturează tușe tot mai pronunțate de ska pe fundalul rhythm’n’blues al muzicii lui Aitken. Tendința poate fi observată mai ales în cazul unor melodii ca She’s Gone to Napoli (un duet cu Owen Gray), Sweet Jamaica sau Zion. 

Dintre creațiile lui Aitken din epocă mai remarc și Bossa Nova Hop, o fuziune izbutită de bossa nova, proto-ska și “twist”, aleasă ca B-side pentru Sweet Jamaica.  

Din câte se pare, cântărețul era frământat de dorul vibe-ului de acasă. Drept urmare, în vara lui 1963 s-a întors în frumoasa insulă caraibaină.

A stat doar câteva luni, după care a revenit la Londra. Însă cât s-a aflat în Kingston, a preferat să petreacă o bună bucată de timp prin studiourile de înregistrări. 

Aitken a lucrat atunci cu câțiva dintre noii producători apăruți în zonă: Leslie Kong, Prince Buster și mai ales King Edwards. Trupa care l-a acompaniat a fost alcătuită cu precădere  din viitori membri The Skatalites.    

Înregistările din acea vară jamaicană au apărut ca discuri-single, în ultima parte a lui 1963 și în 1964.

Câteva dintre ele au fost lansate de label-urile Island și R&B. Marea lor majoritate a ieșit însă la Rio Records, un label abia înființat, cu scopul de a distribui noua muzică ska în UK. 

Toate aceste imprimări sunt niște nestemate ale muzicii jamaicane. Aitken desăvârșise tranziția spre ska, adoptând în regim “full time” ritmurile accelerate și sunetul “tocat” de ghitară, plasat în urma beat-ului.

Așa numitul skank, formula ritmică repetitivă, este contracarat de coloraturile unei secții excelente de brass și de voioșia candidă a solistului.

Dispoziția lui Aitken este de neclintit, indiferent dacă o arde inspirațional, precum la Freedom Train și Peace Perfect Peace, sau se răfuiește cu vreo femeie fatală, ca în Bad Minded Woman sau Devil or Angel. 

Laurel se dovedește încă odată un povestitor redutabil, înfățișând cu imaginație și umor subiecte ca infidelitatea feminină (Mary), materialismul tipelor din UK (Bag-a-Boo) sau frustările vieții de burlac (Bachelor Life). 

În 1964, Rio Records a lansat Original Cool Jamaican Ska, o compilație colectivă din care Laurel Aitken își taie partea leului, astfel încât o putem considera aproape debutul său în format “long-play”.

Pe disc se află și câteva piese interpretate de chitaristul și cântărețul Bobby Aitken, fratele său mai mic, ce a jucat și el un rol destul de important în dezvoltarea curentelor ska și rocksteady.

Muzica lui Laurel Aitken și a altor confrați ska a avut un impact considerabil în UK spre jumătatea anilor ‘60.

Spre deosebire de realizările timpurii de la Blue Beat, noile creații ale muzicanților jamaicani au prins semnificativ și la publicul indigen, în special la tinerii din subcultura “mod”, mari iubitori de soul și ska.

În anii 1965-66, Aitken a continuat să realizeze discuri ska de cea mai bună calitate. În paralel, cântărețul a înregistrat și un număr considerabil de materiale de factură soul/R&B, probabil în ideea de a seduce și mai puternic noul său public mod.

Laurel Aitken a adoptat cu naturalețe și entuziasm sound-ul intens al soul-ului sudist, dar a nu a abandonat nici baladismele în stil Drifters, devenite deja retro în epocă. 

Cu excelentul single Voodoo Woman, din 1966, jamaicanul lansa o provocare și pentru trupele rock. Un prilej să-l admirăm pe flăcău cum se dezlănțuie pe un beat monstruos, de tip Bo Diddley.

În același an a apărut și Ska with Laurel, cel dintâi LP alcătuit în întregime din cântece interpretate de Laurel Aitken.

Maestrul tratează cu precădere teme spirituale și de “inimă albastră”, pe care le suprapune derutant celui mai vesel skank din lume. Preferata mea de pe acest disc rămâne Woman Is Sweeter Than Man:

“Woman is sweeter than man/Woman is sweeter than man/But if a woman is sweeter than me/I´m gonna throw myself in the sea”.

Programul include și o versiune jamaicanizată a lui We Shall Overcome, un imn al mișcării pentru drepturi civile din Statele Unite. Era semnalul trezirii conștiinței sociale a cântărețului, care s-a manifestat tot mai pregnant în anii agitați care au urmat.

Trebuie adăugat că deși albumul se cheamă Ska with Laurel, interpretul se dedă și la câteva reprize de soul, înșiruite la răscrucea dintre fețele A și B ale discului de vinil. 

Muzica jamaicană trecea într-un nou stadiu al evoluției sale, în acea perioadă. Moda ska își încheia subit ciclul. În vara lui 1966 se petrecea ascensiunea unui nou curent muzical, botezat rocksteady. 

Cu ritm considerabil mai lent și cu vibrații puternice de bas scoase la înaintare, rocksteady a însemnat de fapt o scurtă etapă de tranziție spre ceva mai complexul și mai durabilul reggae, a cărui dominație a început spre finalul anilor ‘60.  

Nu știu din ce motive, Laurel Aitken n-a mai fost așa de prolific în perioada 1967-68, fapt ce a coincis în bună măsură cu apogeul rocksteady. Totuși, single-ul Rock Steady/Blowin’ in the Wind, apărut în 1967 la Blue Beat, rămâne o realizare notabilă a artistului. 

În ciuda titlului, piesa de pe fața A este o bucată de deep soul autentic. În schimb, cover-ul după Dylan, ilustrează perfect tendințele muzicii rocksteady. Cum sună Blowin’ in the Wind în intepretarea lui Aitken? Absolut adorabil.

Tot de atunci datează alte două single-uri soul de bună calitate ale cântărețului jamaican: So Precious și I’m Still in Love with You Girl. Puțini outsideri au aproximat cu atât acuratețe spiritul și standardele Stax Records.  

În 1968, Laurel Aitken a înregistrat câteva melodii romantice, ce reflectau tranziția de la rocksteady la reggae.

Adaptarea sa după clasicul Mr. Lee, al fetelor de la Bobbettes, este cât se poate de agreabilă.

Foarte simpatic și cover-ul după For Sentimental Reasons (Nat King Cole), la fel și originalul La La La (Means I Love You).

Între timp, în fața lui Laurel Aitken se deschidea un nou orizont. La fel ca ska, stilul reggae avea impact și la băștinașii britanici, cu toate că mods ajunseseră între timp pe cale de dispariție.

Cei care au îmbrățișat noul trend jamaican au fost proaspăt iviții “skinheads”, tineri din clasa muncitoare, ce purtau păr scurt și bocanci de luptă.

Mereu se impune precizarea asta! Grupurile skinheads neonaziste au apărut mult mai târziu, în Germania. Subcultura skinhead originală n-avea nici cea mai mică treabă cu nazismul.

Adepții săi erau flăcăi (și fete) de condiție socială modestă, care disprețuiau mult prea burghezul fenomen hippie și iubeau din toată inima muzica neagră. 

Găștile de skinheads fraternizau cu așa numiții “rude boys” de origine jamaicană, cu care împărțășeau viața grea și pasiunea imensă pentru reggae. Datorită impactului pe care l-a avut în rândurile populației skinhead, reggae-ul timpuriu a fost denumit ulterior și “skinhead reggae”.

Laurel Aitken a cucerit o bază de fani consistentă din rândurile noului val de englezoi filo-jamaicani. Popularitatea sa printre membri acestei subculturi avea să-i atragă supranumele de Boss Skinhead.

Stimulat de împrejurările favorabile, Aitken a avut perioadă nemaipomenit de fertilă în 1969 și 1970. În acest interval de timp, artistul a realizat nu mai puțin de trei LP-uri: Laurel Aitken Says Fire, Scandal in a Brixton Market și The High Priest of Reggae. 

Acestora li s-au adăugat nenumărate discuri-single și producții pentru alți artiști, pentru că între timp flăcăul se specializase și pe munca la butoane.

LP-ul Laurel Aitken Says Fire a apărut în 1969, la casa de discuri Doctor Bird. Focul invocat de solist pare mai degrabă unul mocnit, pentru că pe album predomină un feeling de “chill” și relaxare. 

Bucăți precum Coconut (Water), Rice and Peas și mai ales Fire (in Your Wire) sunt niște adevărate delicii sonore, deși mesajul rămâne cam greu de descifrat pentru non-jamaicani. 

Altfel, cântărețul acordă spații ample fiorului transcultural al romantismului, exprimat prin creații originale sau prelucrări reggae după Stand by Me, Quando Quando Quando și alte câteva melodii pop sau soul.

Scandal in a Brixton Market a fost lansat tot în 1969, la Pama Records, companie la care au apărut majoritatea creațiilor lui Aitken din acea perioadă. 

De data asta atmosfera e mult mai încinsă, iar muzicantul se arată profund preocupat de situația socială și politică a jamaicanilor și a celorlalți pământeni.

Pe coperta discului sunt creditați ca interpreți Girlie & Laurel Aitken. În ciuda acestui fapt, nu avem de-a face cu un disc de duete.

Girlie, o tânără protejată a maestrului, se aude pe doar patru dintre cele douăsprezece piese, între care și cea de titlu. Însă pitoreasca sa apariție sporește semnificativ farmecul acestui LP.

Unul dintre cele mai puternice momente de pe album este Run Powell Run, răspunsul însuflețitor al lui Aitken pentru căcănarul de Enoch Powell.

Ăsta era un politician conservator care stârnise vâlvă în epocă cu speech-ul său anti-imigrație, cunoscut ca River of Blood. Iată un mic extras din replica starului reggae pentru mârlanul rasist:

“You been ruling three hundred years/And we’ve been living in hope and fear/We don’t want no hostility/We’re just begging you for equality”.

Pe lângă subiecte care frământau întreaga comunitate, Laurel deplânge și soarta băieților sensibili, care pătimesc din cauza unor fete rele. Stupid Married Man și Mr. Soul exemplifică această categorie, ambele piese fiind susținute de riddim-uri captivante.

În peisajul pestriț de pe Scandal in a Brixton Market și-au făcut loc și un cover după Elvis Presley (Teddy Bear), o baladă soul (Woke Up This Morning) și două semi-instrumentale (Babylon și Stop the War in Vietnam), ambele înzestrate cu solouri de trombon ale marelui Rico Rodriguez.

În perioada respectivă, Laurel asimilase cu succes șitoasting-ul”, stilul recitativ al așa zișilor “deejay” jamaicani, precursorii MC-ilor hip-hop de mai târziu.

Astfel de reprize de toasting se întâlnesc în alternanță cu cele cântate și pe următorul album al cântărețului, The High Priest of Reggae, scos de Pama în 1970.

The High Priest of Reggae este străbătut cap-coadă de riddim-uri irezistibile, ce făceau să vibreze sălile de dans frecventate de skinheads și rude boys. 

Intenția solistului de a aglomera dancefloor-ul se dovedește cât se poate de fățișă. Spre exemplu, pe al doilea track, Mr. Popcorn, Aitken incită poporul să se miște după o coregrafie de dânsul inventată.

Sub bagheta magică a maestrului Laurel, legendele reimaginate ale unor gangsteri ca Jessie James sau Woppi King se metamorfozează instant în pretexte de dansat.

La fel și slăvirea împăratului Haile Selassie (sau Hailes Selaise, cum l-a ortografiat trubadurul).

Necazurile de zi cu zi ale jamaicanului simplu sunt afurisite tot prin figuri de dans. Landlords and Tenants, una dintre cele mai “catchy” piese de pe disc, pune degetul pe o plagă cumplit de dureroasă a societății capitaliste.

Sufferin’ Still este un nou duet cu Girlie, în care protagoniștii pun în balanță viața jamaicanilor de acasă și din pribegia lor britanică. Cei doi ajung la o concluzie tristă, dar riddim-ul se ține vesel și dansant până la ultima picătură.

Nici viața amoroasă nu rămâne neglijată pe The High Priest of Reggae, atingând climaxul odată cu track-ul numărul 5, denumit Shoo Bee Shoo Bee. 

Laurel face cu ochiul și audienței mainstream, pe care o ispitește cu niște cover-uri simpatice după Sloop John B. (Beach Boys), Save the Last Dance (The Drifters) și Don’t Be Cruel (Elvis Presley).

În concluzie, The High Priest of Reggae este un album încântător, ce își are propriul loc între cele mai izbutite creații din istoria pre-rastafariană a genului.

Cum spuneam, în 1969-1970, pe lângă cele trei LP-uri, Laurel a scos și single-uri cu duiumul. Unele se regăsesc și pe albume, dar o mare parte au rămas pe dinafară. Adunate laolaltă, acestea ar fi putut constitui materialul a încă vreo trei discuri “full lenght”.

Dacă rezonezi la vibe-ul de reggae chiar merită să sapi mai adânc în catalogul lui Aitken din perioadă respectivă. 

Spre exemplu, Pussy Price a fost un hit underground al anului 1969. Sărmanul Laurel se lamentează cu glas stins de creșterea prețului la “carne vie”, un lucru pentru care nu știu dacă trebuie să-l compătimesc:

“One time you get it for twenty cent/Now if you follow pussy, you can’t pay your rent/Why? Pussy price gone up/Why? Pussy price gone up”.

Un alt single memorabil este Skinhead Train, o celebrare a spiritului mișcării skinhead, pusă pe cel mai seducător riddim cu putință.

Solistul toasteză triumfător, trâmbițându-și renumele de Boss Skinhead. Avem de-a face practic cu unul dintre primele cântece ce face referire la această subcultură.

În ipostaza de B-side la Landlords and Tenants, ai șansa să descoperi un alt cântec cu mesaj social puternic, Everybody Sufferin’, preluat în 2014 de ska-punkerii Rancid. 

Dintre comorile ascunse menționez și single-ul Rise and Fall/If You’re Not Black, cu starul jamaican toastând conștient pe groove-uri hipnotice de orgă.

Foarte interesant și Carolina/Kingston Town, care are două fețe contrastante, una maniacală, cealaltă nostalgică (nu e acel Kingston Town preluat de UB40 de la Lord Creator).  

Laurel a încercat în acea perioadă și alte lucruri. Spre exemplu, Pachanga, din 1970, este o combinație aprigă de soul, reggae și salsa.

Pe cu totul alte coordonate se situează Why Can’t I Touch You, care suprapune un aranjament “schmaltzy” de coarde pe ritmul legănat de reggae.

În aceeași epocă, au ieșit la rampă și alter egouri ale muzicantului. King Horror întruchipează latura sa fioroasă, ce toastează sumbru pe riddim povești despre personaje precum Dracula, monstrul din Loch Ness sau Frankestein. Efectul e mai degrabă comic, decât înspăimântător.

Discografia lui King Horror cuprinde o mână de single-uri, aflate la mare căutare printre colecționarii de obscurități reggae.

În 1970 și-a făcut debutul și Tiger, un cântăreț care s-a dovedit a fi Laurel Aitken sub acoperire. Nu-mi dau seama de ce s-a deghizat, pentru că profesa cam același stil de reggae și scoatea discurile tot la Pama. 

După avalanșa de release-uri din ‘69-’70, Laurel Aitken a început s-o lase mai moale cu înregistrările. 

Totuși, în 1971, a lansat un vraf de single-uri, unele dintre ele semnate ca Tiger sau Lorenzo. Cele mai bune sunt It’s Too Late și Guilty, două melodii de dragoste, și If It’s Hell Below, o prelucrare reggae după Curtis Mayfield. 

În timpul ăsta, în peisajul muzicii jamaicane se produceau transformări epocale. Stilul roots reggae, puternic marcat de credința rastafari, înregistra o ascensiune spectaculoasă, punând în umbră vechea gardă de muzicanți din insulă.

De-a lungul unui deceniu și jumătate, Laurel Aitken s-a poziționat succesiv în fruntea mai multor trenduri muzicale. Se pare însă că roots reggae a fost prea mult pentru el, chiar dacă înregistrase melodii cu temă rasta încă din perioada sa mento. Omul nostru trecuse însă binișor de 40 de ani și probabil că nu mai avea suflul necesar să țină pasul cu puștimea. 

În 1972, cântărețul și-a încercat norocul cu încă un LP, The Fantastic Laurel Aitken. Acesta nici n-a mai apărut pe piața britanică, fiind realizat de Hebra Records, un label obscur din Belgia.

The Fantastic Laurel Aitken este simpatic în felul lui, dar devenise deja cam perimat, axându-se pe pe același sound skinhead reggae cu influențe soul, patentat de artist la finele deceniului trecut. Între timp, mișcarea skinhead aproape dispăruse din peisajul urban al Marii Britanii.

Un an mai târziu, Aitken a mai lansat un album, Moria Sofia. N-am găsit nici măcar o frântură din el pe net, materialul fiind o raritate extremă printre colecționari.

Până la finalul decadei, artistul s-a mărginit să scoată discuri-single, distribuite de label-uri cu posibilități foarte modeste.

În general, Aitken a păstrat rețeta “old school” reggae, pierzând însă mult din elanul și inventivitatea de altădată. Cântărețul a încercat fără succes și niște cover-uri mai curioase, precum La vie en rose sau Forever and Ever (după Demis Roussos). 

Un single ceva mai îndrăzneț este Hoochie Coochie Man/Sexy Boogie, din 1978, care combină în mod inedit sonoritățile disco și reggae. De remarcat că, datorită înaintării în vârstă, timbrul solistului căpătase niște nuanțe interesante în perioada respectivă.

Muzicantul trecuse de 50 ani, iar epoca sa de apogeu rămânea tot mai mult în urmă. Aitken s-a dovedit însă extraordinar de norocos. Când se aștepta mai puțin, soarta a luat o întorsătură cu totul neașteptată în favoarea sa. 

Pe fundalul mișcării punk, o nouă generație de muzicanți din UK și-a descoperit afinitățile cu bătrânul stil ska. Așa s-a născut un curent “ska revival”, identificat sub denumirea two-tone, după casa de discuri care l-a promovat cu precădere.

La răscrucea dintre anii ‘70 și ‘80 a răsărit prin chart-uri o întreagă pleiadă de trupe ce îmbinau ritmurile ska și atitudinea punk: The Specials, Madness, The Beat, Bad Manners, Selecter etc. Mare parte dintre ele aveau componență multirasială, cooptând inclusiv instrumentiști jamaicani din vechea generație.

Laurel Aitken se număra firește printre modelele noului val ska, așa că n-a mai trecut mult până când bătrânul rude boy a fost scos de la naftalină. 

Cei care au înfăptuit marele gest de restituire culturală se numeau The Beat. Aceștia l-au invitat pe Laurel să cânte cu ei într-un concert la Londra, în 1980.

Cântărețul a înregistrat apoi single-ul Rudi Got Married, pentru casa de discuri I-Spy, deținută de comboul mod revival Secret Affair

Trupa de acompaniament se chema Unitone, dar acesta era de fapt un alias al celor de la The Ruts, niște punkiști cu profunde sensibilități reggae și ska. Ca invitat special apare și vechiul prieten Rico Rodriguez, la trombon.

Rudi Got Married s-a vrut o continuare optimistă pentru superhitul A Message to You Rudy, al celor de la Specials. Pe fața B se află Honey Come Back to Me, o splendidă melodie pe ritm de rocksteady.

Single-ul de revenire al lui Laurel a pătruns până pe locul 60 în topul național din UK, reprezentând prima și singura sa intrare în acest clasament. 

La fel ca multe alte staruri jamaicane, Laurel a beneficiat în anii ‘60 de o audiență “cult” foarte solidă, dar n-a pupat în niciun fel chart-urile din epocă. I-au lipsit difuzările la radio, care l-ar fi putut aduce în atenția publicului general, străin de sălile de dans preferate de rude boys, mods sau skinheads. 

După succesul repurtat de Rudi Got Married, Laurel a făcut un turneu național împreună cu cei de la The Ruts și a înregistrat un al doilea single cu aceștia, energicul Big Fat Man.

De menționat că Laurel Aitken și The Ruts au susținut în 1980 și o sesiune pentru emisiunea lui John Peel de la radio BBC.

În 1981, Laurel Aitken a lansat single-ul I Love You Yes I Do, cu tușe de synth integrate în orchestrația ska.

A urmat No More Sorrows (1982), un disc de 12-inch ce conține prima versiune a lui Sally Brown, melodie bazată pe o străveche temă mento. 

Sally Brown a devenit o piesă de rezistență în repertoriul live al cântărețului și un veritabil standard al ska-ului modern.

După stingerea trendului two-tone, părea că Laurel Aitken s-a prăbușit într-o nouă fundătură, chiar mai adâncă decât prima. Vreme de câțiva ani, în 1983-85, artistul n-a mai realizat niciun fel de înregistrare, lucru nemaiîntâlnit de la debutul său, petrecut în 1956. 

Totuși, în 1983, cei de la UB40 au făcut un cover după Guilty, cântec lansat sub aliasul Tiger, în 1971. Asta l-a ajutat în mod sigur pe Aitken să-și sporească veniturile din drepturi de autor. 

O altă contribuție semnificativă în acest sens a fost includerea melodiei Landlords and Tenants, pe soundtrack-ul filmului Absolute Beginners, din 1986.

În a doua jumătate a anilor ‘80, ska-ul avea să renască încă odată, de data asta sub forma unui fenomen de nișă cu răspândire globală. La vremea respectivă au început să se ivească formații de ska în Germania, Spania, Japonia, ba chiar și în URSS. 

Treptat, scenele locale s-au coagulat într-un circuit internațional, ce a rămas viu până în momentul de față.

Marea Britanie n-avea cum să rămână în afara fenomenului. Scena ska post-2 tone s-a înfiripat la Londra, în jurul lui Gaz Mayall, lider al formației The Trojans și totodată proprietar al clubului Gaz’s Rockin’ Blues și al label-ului Gaz’s Rockin’ Records. Nu e o coincidență de nume, Gaz este chiar fiul bluesman-ului John Mayall.

Adulat și de acest al treilea val ska, Laurel Aitken a susținut nenumărate cântări în Gaz’s Rockin’ Blues. Gaz Mayall a fost cel care l-a supranumit pe cântărețul veteran The Godfather of Ska.

Tot el i-a făcut cunoștință lui Laurel cu flăcăii din Potato 5, formația lui de acompaniament pentru aproximativ trei ani.

Cel dintâi material înregistrat cu Potato 5 a fost single-ul Mad About You/Sally Brown, din 1986. Mad About You este un retro-ska jubilant, cu Laurel propulsat de superba secție de suflători de la Potato 5. 

Pe fața B se aude versiunea definitivă a lui Sally Brown, o capodoperă a ska-ului târziu, cu ritm incredibil de contagios și text înzestrat cu dublu înțeles, moștenire a tradiției mento/calypso:

“Make me tell you ‘bout Sally Brown/Sally Brown is a girl in town/She don’t mess around/Sally Brown is a slick chick/If you mess around with Sally/She hits you with a cookoomacka stick/Coo-coo-coo-coo-coo-koo-macka stick/She’s gonna hit you with a cookoomacka stick!”

“Cookoomacka stick-ul” era practic pulanul cu care îi altoiau vechilii pe sclavii de pe plantațiile din Caraibi. Făcând haz de haz, jamaicanii au acordat termenului și o inevitabilă conotație falică. Dar cum să te lovească Sally Brown cu cookoomacka stick-ul? Să fi fost Sally vreun soi de drag queen?

La puțin timp după Mad About You/Sally Brown, Laurel Aitken și Potato 5 au scos Sahara, un alt single ska, cu balada reggae Long Time (I’ve Been Watching You) pe cealaltă față.

Laurel Aitken a tras apoi un întreg album cu Potato 5, True Fact, acesta fiind lansat în 1988. True Fact reprezintă o tentativă îndoielnică de actualizarea a stilului ska, cu beat-uri programate, ba chiar și cu ceva efecte de vocoder. 

O altă încercare de tipul ăsta a fost single-ul Everybody Ska, realizat în 1989, cu ajutorul unui nou combo, The Pressure Tenants. Everybody Ska mixează ritmurile ska și acid house, cu rezultate complet nefericite. 

Ca B-side găsim însă un alt clasic târziu al lui Laurel, Skinhead, un elogiu al masculinității vechilor săi fani. Piesa înclină categoric spre ska, nu spre skinhead reggae, cum am fi fost tentați să credem.

În același an, Aitken a mai scos un single cu Pressure Tenants. Este vorba despre nouă versiune Sally Brown, reorchestrată într-un mod destul de interesant. 

Însă cea mai importantă înregistrare făcută de Laurel împreună cu Pressure Tenants rămâne VHS-ul Live at Gaz’s Rockin’ Blues, London. Spectacolul imortalizat s-a desfășurat în august ‘89. 

Setlist-ul de la Gaz’s Rockin’ Blues a inclus atât hituri recente, ca Sally Brown și Skinhead, cât și o serie de clasice din perioada 1969-70, readaptate pe ritmuri de ska. Nu au lipsit nici străvechiul Bartender sau Rudi Got Married, simbolul reînvierii vedetei jamaicane.

Mai înainte de asta, în primăvara lui 1989, Laurel Aitken a fost headliner al festivalului Ska Explosion, desfășurat la London Astoria. Ca “backing band” i-a avut de data asta pe cei de la The Loafers. Imprimările realizate atunci aveau să facă obiectul EP-ului Mad About Ska.

Tot din 1989 datează și single-ul She Was My Girl, o colaborare cu The Busters, tăticii ska-ului german.

De asemenea, în anul respectiv Unicorn Records a realizat The Legendary Godfather of Ska, o retrospectivă în două volume a carierei lui Aitken, prima realizare de acest fel din discografia sa.

În deceniul care a urmat au început să curgă fluvii de compilații cu muzica jamaicanului, dar printre ele s-au ivit și câteva noi albume de studio. Primul dintre acestea poartă titlul Ringo the Gringo și a apărut în 1990 la Unicorn. 

Ringo the Gringo este un disc ska în esență, dar cuprinde și câteva reprize de reggae, două versiuni insolite în franceză, ba chiar și o piesă pop-rock. Materialul ar suna destul de bine, dar îl sabotează tonurile de clape, învestite în epocă cu o falsă aură de modernitate.

Piesa de titlu atrage atenția prin bravada nemăsurată a solistului, inspirată din filmele spaghetti western.

Mai ies în evidență și cele două cântece din final, duiosul Rude Boy Dream și năbădăiosul Hitchhike.

The Story So Far…, din 1995, este o colecție de reînregistrări ale unor piese mai vechi, provenite din diverse etape ale carierei cântărețului. Materialul se prezintă destul de decent, dacă ne raportăm la alte demersuri de acest tip din aria vastă a muzicii pop.

În același an, japonezii de la The Ska-Flames l-au invitat pe Laurel să tragă câteva piese pentru albumul lor Damn Good și chiar a ieșit bine.

New yorkezii The Toasters au făcut și ei apel la părintele ska, care le-a tras vocea pentru Speak Your Mind, un cântec de pe albumul Hard Band for Dead (1996).

Aitken a fost prezent și pe compilația Ska Island, din 1997, care aniversa 40 de ani de la înființarea Island Records. Băiatul interpretează minunata Rudy Girl, preluată de la Sonny Burke, un cântăreț uitat din Jamaica anilor ‘60.  

Albumul Ska Titans, din 1999, a reprezentat un eveniment major în universul muzicii ska, punând față în față două entități legendare: Laurel Aitken și The Skatalites. Trecuseră ceva ani, dar vibe-ul și măiestria acestor mari muzicanți jamaicani se aflau în perfectă stare de funcționare.

Cele mai izbutite momente de pe Ska Titans sunt In the Mood for Ska, adaptare a faimoasei teme swing I’m in the Mood for Love, Summertime (In the Ghetto), creație nouă a lui Aitken, cu insolite accente dub, și Bad Minded Woman, remake după vechiul hit din ‘63.

În 1999 s-a petrecut și lansarea Ska Splash, un dublu CD cu înregistrări dintr-un turneu european susținut cu trei ani mai înainte de Skatalites și Laurel Aitken.

Laurel apare ca invitat la vreo două piese Skatalites, apoi, în a doua parte, avem melodii cântate de el cu susținerea comboului House of Rhythm.

O altă surpriză a sfârșitului de secol a fost albumul En Español, realizat de Laurel Aitken cu formația iberică Skarlatines. Acesta cuprinde atât compoziții ale protagonistului în limba sa maternă, în care era la fel de fluent ca în engleză, cât și prelucrări ska după mari succese ale muzicii hispanice.

CD-ul Jamboree, lansat în anul 2000, strânge laolaltă creații noi, reînregistrări și cover-uri, pendulând între ska, reggae, rocksteady și chiar mento.

CD-ul Live at Club Ska imortalizează un concert susținut la Londra în 2001. Laurel a cântat atunci propriile hituri, dar și preluări după Skatalites, Prince Buster sau Louis Jordan.

De pe la finele anilor ‘80, artistul jamaican s-a aflat aproape permanent turneu, bătând în lung și în lat Europa, America de Nord și Japonia. 

Chiar dacă înainta tot mai mult în vârstă, omul se afla într-o formă de zile mari, trăind cu bucurie nemărginită fiecare moment de pe scenă. Ținuta lui era impecabilă: eternul rude boy, cu costum, pălărie “pork pie” și ochelari de soare. Glasul i se dogise ca la moșnegi, dar asta nu-i răpea din farmec, ba dimpotrivă.

Sărbătoarea a fost curmată brusc în 2003, când sărmanul Laurel s-a îmbolnăvit de dublă pneumonie. Părea sigur că n-o să mai poată cânta vreodată.

Un an mai târziu, mai mulți confrați au organizat un concert în sprijinul său, la Club Ska. Între participanți s-au aflat Prince Buster, Dennis Alcapone, Dave Barker sau Gaz Mayall.

Din fericire, Laurel Aitken a infirmat prognozele pesimiste și a reușit să trăiască bucuria reîntoarcerii pe scenă. Marele eveniment s-a ținut în ianuarie 2005, tot la Club Ska. Numai că acesta s-a dovedit a fi ultimul gig din cei 78 de ani viață ai jamaicanului. 

Șase luni mai târziu, inima bătrânului Laurel a hotărât că bătuse îndeajuns. Posesorul ei își încheia astfel misiunea de a răspândi bucurie, poftă de viață și mângăiere sufletească pe lumea asta atât de încrâncenată. 

Cum se întâmplă cu marii artiști decedați, catalogul lui Aitken a continuat să se extindă și după dispariția fizică a artistului. Primele înregistrări postume au ieșit la iveală la numai câteva luni după trecerea sa în neființă.

Dublul DVD Live at Club Ska, care n-are legătură cu albumul eponim, reunește concertul de revenire al cântărețului și spectacolul de binefacere susținut de prietenii săi în 2004.

Come-back-ul transformat în adio al lui Laurel m-a atins direct la coarda sensibilă. Trebuie doar să vezi zâmbetul artistului în momentul în care ajunge pe scenă și vede publicul dinaintea sa. 

Cântărețul este vizibil slăbit de boală, dar dragostea cu care-l înconjoară toată suflarea din Club Ska îi dă aripi și-l ajută să ducă la bun sfârșit un concert de neuitat.

Superstar, un CD scos de spaniolii de la Liquidator Music, reprezintă o colecție de înregistrări inedite ale lui Aitken din anii ‘70. Avem și ceva reggae, dar cea mai mare parte din cântece se înscrie în tendințele soul-funk-disco ale epocii.

The Very Last Concert and Studio Recordings este un pachet CD+DVD, rod al colaborării dintre Laurel Aitken și orchestra italiană The Cookoomackastick, ce s-a petrecut în 2003. 

Pe CD avem practic ultimul album imprimat vreodată de Laurel. Repertoriul cuprinde atât melodii ska, cât și transpuneri reggae/rocksteady ale unor hituri soul. 

Prima piesă din program este o nouă versiune She’s Gone to Napoli. Între cântecele interpretate se află și Pregherò (adică Stand by Me în italiană) sau My Way. Foarte mișto aranjamentele concepute de cei de la Cookoomackastick.

DVD-ul conține filmări din timpul turneului italian din 2003, din păcate cel din urmă pentru marele artist. Nu știu ce mă impresionează mai mult, șarmul bonom și vitalitatea lui taica Laurel sau entuziasmul tinerilor și talentaților muzicanți din Cookoomackastick, încântați să aibă în mijlocul lor o adevărată legendă.

În 2007 a fost inaugurată o placă memorială la reședința lui Aitken din Leicester, oraș în care cântărețul a locuit în ultimii 35 de ani de ani din viață, după ce s-a decis să părăsească Londra, în 1971.

Aitken a fost celebrat în orașul său de adopție și prin superba expoziție Ska with Laurel, găzduită de un muzeu local, în perioada 2010-2011.

Însă cel mai consistent tribut închinat marelui artist a fost înființarea unui label, Pressure Drop, având ca obiectiv declarat reeditarea creațiilor sale. 

Pressure Drop a realizat o serie monumentală de compilații cronologice și a relansat vechile albume ale cântărețului, dublându-le întinderea cu bonusuri track-uri valoroase. 

Cea mai recentă apariție din acest ciclu impresionant este Skinhead Train: The Complete Singles Collection 1969-1970, un box set de 5 CD-uri, apărut în 2020. Pe lângă realizările în calitate de interpret ale lui Aitken, box set-ul Skinhead Train include și cântecele produse de el pentru alți artiști.

Demersul celor de la Pressure Drop nu face decât să întărească spusele starului reggae Ken Boothe, dintr-un elogiu publicat la moartea lui Laurel: “I know wherever he is gone to, music is there.”


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Un gând despre „Laurel Aitken

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.