Despre

„My Own Walkman este un amalgam de erudiţie, amuzament şi patologie, ceva între labour of love şi prostie fără margini.”

(Autorul)

De mic vroiam să scriu o enciclopedie muzicală. Ceva care să acopere întreg spectrul muzicii populare, toate genurile şi subgenurile, toţi artiştii reprezentativi. După mai multe perioade de alternanţă între avânt şi renunţare, am crezut că am abandonat definitiv ideea marii cioclopedii. Nu mi se părea nici realizabilă şi nici folositoare. Până la urmă mi-a venit în cap soluţia asta, ce împleteşte armonios latura mea de erudit şi latura mea de troglodit.

Voi scrie despre tot ce mişcă, de la reggaeton la jazz-ul cel mai fin, de la Stephen Foster, părintele muzicii pop(ulare) americane, până la cei care abia au rupt fâşul. Vor fi marile vedete mainstream, dar şi numeroşi oameni reprezentativi pe nişă. Nu-mi voi bate capul să le întocmesc biografii documentate şi discografii complete. Ăstea există deja şi am să pun doar link-uri spre site-urile unde se află. Marea mea contribuţie este rubrica denumită auto-ironic „Colţul criticului de artă”, unde îmi voi expune părerile cu maxim de miserupism și mitocănie.

Defining popular music

Când spun muzică populară mă refer la definiţia sa din lumea anglo-americană. Adică orice gen cu priză la mase, răspândit prin mijloacele specifice industriei muzicale. Termenul se află în opoziţie atât cu muzica academică, savantă bla-bla, cât şi cu muzica folclorică, tradiţională bla-bla, deşi evoluţiile treptate au conturat şi unele zone de confluenţă cu acestea. Foarte adesea termenul de muzică populară este folosit în forma sa prescurtată: “pop music”. Dar treaba e cam ambiguă, fiindcă pop music defineşte în acelaşi timp un gen distinct, nu numai ansamblul genurilor populare. (La noi se înţelege altceva când spui muzică populară, adică un soi de folclor care nu-i tocmai folclor, dar discuţia asta nu îşi are rostul aici.)

Muzica asta populară este un subiect plin de profunzime. Fiecare curent muzical vine la pachet cu un întreg cod comportamental şi alcătuieşte o formă  culturală distinctă. Vorbim despre ethos-uri foarte diferite, pe care trebuie să le priveşti din unghiul potrivit ca să le înţelegi pe fiecare în parte. Eu zic că am ajuns la un grad de înţelegere vastă şi generoasă, deşi am nişte limite. Spre exemplu habar n-am ce am să scriu despre Daddy Yankee sau despre Dimmu Borgir. În fine…

Precizez din capul locului că nu mă voi ocupa de muzica românească. În vizorul meu vor intra doar de acei artişti care au avut un impact internaţional semnificativ. Aşa că Gheorghe Zamfir, Inna şi O-Zone au cele mai mari şanse ca să le laud capodoperele. Ar mai fi pe nişa de world music nişte Taraf de Haïdouks şi Fanfare Ciocărlia. Aa… şi poate Negură Bunget, că tot îs eu fan de black metal.

Scurtă descriere a blog-ului

Articolele de pe I’m My Own Walkman sunt dispuse alfabetic şi au o structură simplă. La început ceva succint, de tipul fişă-rezumat, apoi link-uri către site-urile unde găseşti biografii şi discografii ale artiştilor, dar şi trimiteri la alte proiecte muzicale cu care subiectul are legătură directă. În cele din urmă fac loc contribuţiei mele originale, sub rubrica sublimă “Colţul criticului de artă”. Îmi voi da cu părerea fix cum am chef despre fiecare subiect abordat, folosind fix limbajul care îmi vine pe tastatură. În final va fi secţiunea “Videodiscoteca dumneavoastră”, cu piese de pe youtube, de data asta ironia adresându-se RadioTeleviziunii Române şi limbii ei de lemn.

Metamorfoza ideei

Pe când studiam istoria planificam redactarea unei istorii universale, în doişpe volume format cărămidă, deşi îmi dădeam seama că fizic şi psihic ar fi imposibil să ajung la asemenea performanţă. Se scriu astfel de tratate, dar la ele lucrează colective întregi de specialişti, fiecare pe felia lui, cu un coordonator care planifică şi centralizează tot şi pune lucrurile cap la cap. Să fac asta singur mi-ar fi luat vreo 2000 de ani, în condiţiile în care toate bibliotecile din Univers mi-ar fi stat la picioare. Plus că între timp s-ar fi căscat noi şi noi epoci istorice, ceea ce m-ar fi responsabilizat teribil pe mine, marele cronicar al omenirii.

În schimb  îmi încolţea sub ţeastă ideea unei enciclopedii a muzicii pop-rock şi a altor genuri înrudite, cu biografii şi discografii succinte ale marilor artişti şi formaţii. Iar asta îmi părea realizabilă chiar şi atunci în anii ’90. Trebuia doar să am acces la o bibliografie serioasă, ceea ce era cam dificil în epoca aia.

Problema a fost rezolvată prin 2001, odată cu momentul în care am învăţat şi eu de unde se porneşte calculatorul şi pe unde e intrarea în Internet. Când închideam ochii ca să adorm vedeam numai vignetele de pe site-ul AllMusic. Deşi mă închipuiam deja o enciclopedie bipedă în materie, www-ul îmi demonstra că avusesem un orizont foarte restrâns. Şi cum au evoluat lucrurile din 2001 încoace! A apărut suprema wikipedie, dar şi discogs, pentru maniacii discografiilor, RateYourMusic, un rai al nerzilor muzicali, faze de tip last.fm şi multe alte minunăţii digitale. Nu mai zic că acum puteam asculta toată muzica din lume…

Chiar mă apucasem să fac nişte liste alfabetice, prin 2001, cu ţeluri enciclopedice serioase. Pe lângă pop-rock şi alte genuri populare am adăugat şi jazz-ul, care m-a pasionat din ce în ce mai tare de atunci. Şi care cu toate că acum este perceput aproape la fel ca muzicile academice, este un gen ce se înrădăcinează adânc în cultura de masă şi continuă în unele împrejurări să se manifeste ca atare.

Cum spuneam, de la un anumit moment am abandonat ideea cioclopediei populare, fiindcă înclinaţiile mele de erudit se suprapun cu cele de leneş miserupist. Plus că mai am şi o viaţă de trăit. Nu mai zic că îi vedeam din ce în ce mai puţin sensul, câtă vreme totul e online şi detaliat, pe site-uri precum cele enumerate mai devreme. Totuşi ea îmi revenea periodic în cap, dar râdeam la fel ca şi de istoria omenirii în doişpe volume format cărămidă. Până când mi-a venit ideea asta, care momentan mă încântă foarte tare. Totul e să trăiesc şi să fur timp ca să ajung la ZZ Top.

Câteva chestii organizatorice

  • Deşi trăim în plină epocă digitală, am listat trupele şi artiştii doar pe criteriul alfabetic, aşa că am început ca în enciclopediile old school, cu litera A.
  • Titulaturile cu cifre sau semne de punctuaţie vor fi plasate pe criteriul fonetic, astfel că  2Pac şi 10,000 Maniacs vor fi la T, 4 Non Blondes şi 50 Cent la F, iar B-52s la “Bf”, ca să dau nişte exemple.
  • Nu voi ţine cont nici de cratime şi alte semne de punctuaţie plasate în interior, aşa că A-ha sunt la Ah.
  • Ăia care îşi zic !!! vor fi la C, fiindcă ei pretind că numele lor se pronunţă “Chk Chk Chk” şi trebuie să-i credem. …And You Will Know Us by the Trail of Dead sunt clar la “A”, să mă lase cu mofturile.
  • Este clar că pentru artiştii solo, criteriul repartizării nu este prenumele, ci numele de familie.
  • Principiul se aplică şi în cazul pseudonimelor inspirate din onomastica uzuală, aşa că Alice Cooper va fi la C, iar Elton John la J.  
  • Situaţia se schimbă în cazul ălora cu alias-uri de tipul Memphis Slim, Grandmaster Flash, Aphex Twin, Ice Cube sau Fatboy Slim, care trec frumos la A.
  • Titlurile regale, nobiliare sau academice au prioritate în listarea artiştilor ce le-au adoptat. Astfel, King Diamond va fi la K, Prince Buster la P, iar Dr. John la D. Excepţie fac jazzmen-ii care şi-au ataşat porecla numelui de familie real (King Oliver, Duke Ellington, Count Basie).
  • Criteriul priorităţii se aplică şi în cazul titlurilor mai modeste, de DJ sau MC (DJ Shadow va fi la D, iar MC Hammer la M).
  • Atunci când un artist are ca alias numele mic şi iniţiala numelui de familie, aceasta din urmă va constitui criteriul pentru indexare (de exemplu Kenny G va fi la G, iar Melanie C la C).
  • Probabil că nu trebuie să mai precizez, ăia cu articolul hotărât “the” în faţă nu au ce căuta la T.
  • La fel voi proceda şi la cei cu articol nehotărât, astfel că A Certain Ration vor fi la C, A Perfect Circle la P, iar An Emotional Fish la E.
  • În caz o formaţie este denumită după liderului său, atunci va fi indexată după numele de familie al acestuia (de exemplu Steve Miller Band va fi la M, iar Tom Petty & the Heartbreakers la P).

Lista genurilor abordate:

Voi reveni probabil cu o secţiune dedicată subiectului, în care voi explica nu atât ce căcat înseamnă fiecare, ci în ce sens le folosesc eu aici. Fiindcă există confuzii în cazul multora dintre termenii enumeraţi. Fie datorită unor mutaţii de sensuri (de exemplu la folk, pop sau R&B), fie din cauza folosirii în contexte diferenţiate (electronic, experimental) sau ca urmare a faptului că sunt doar nişte exprimări artificiale, ce folosesc drept “umbrelă” pentru idiomuri distincte, cu anumite trăsături comune (alternative/indie, club/dance, gospel/christian, latin, pop, punk/new wave, R&B/soul, stage & screen, world music). În fine, reggae e şi el folosit aici nu doar pentru stilul reggae propriu-zis ci şi pentru a acoperi mai multe stiluri de muzică jamaicană cu care se înrudeşte direct (ska, dub, dancehall etc.).

Despre titlul blogului

L-am furat de la un cântec al lui Bobby McFerrin de pe albumul The Voice (1984), numit chiar aşa, I’m My Own Walkman. Mi s-a părut că e potrivit şi e haios. “All kinds of beats for all kinds of feets”, cum spune McFerrin.

 

Anunțuri

Un gând despre „Despre

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s