Mostră de înțelepciune:
„Mi-am exprimat deja într-un număr considerabil de articole părerile grosolane despre muzica metaliferă. Totuși, fetele ăstea frumoase care grohăie îmi trezesc o anumită simpatie, pentru că subminează din interior o cultură ce echivalează cu masculinitatea toxică.”
Locul de origine:
- Montreal, Quebec, Canada
Perioada de activitate:
- 2004-2023
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
The Agonist a cucerit lumea metal-ului recent scoțând la înaintare o solistă super-hot, care grohăie la modul cel mai strașnic.
Muzica extremă a cunoscut un proces semnificativ de feminizare în acest secol, dar artistele de teapa lui Alissa White-Glutz au rămas încă o raritate în branșă.
Scena eurometal a fost cea care a născut trendul “beauty and the beast”. Tânara Alissa a mers mai departe și ne-a oferit un năucitor pachet “două într-una”, alternând vocea curată și neîntinată cu un “growling” executat cu o precizie înspăimântătoare.
Sună ca și cum Amy Lee (de la Evanescence) și Angela Gossow (ex-Arch Enemy) s-ar fi întrupat laolaltă într-un fel de sosie a lui Avril Lavigne, ca să producă derută în rândurile populației.
Soarta a făcut ca acum câțiva ani, Alissa să treacă de la The Agonist la Arch Enemy, unde a înlocuit-o pe Gossow, idolița și protectoarea ei în showbiz. The Agonist și-a continuat existența, cu o nouă cântăreață-amfibie, greco-americanca Vicky Psarakis.
Formația s-a înființat în 2004, la Montreal. Componența este aia clasică, de cvintet metalist, cu două chitare.
Danny Marino, chitaristul solo și liderul trupei, este nepotul lui Frank Marino, de la Mahogany Rush, o legendă a rockului canadian.
Înainte să dobândească faimă cu The Agonist, White-Glutz a participat la ediția din 2006 a Canadian Idol, unde s-a aventurat să intepreteze Bohemian Rhapsody în stil acapella. Micuța sirenă a fost eliminată de timpuriu, așa că s-a întors spășită la tovarășii ei metaliști.
Once Only Imagined, albumul de debut al celor de la The Agonist, a apărut în 2007, la Century Media, unul dintre cele mai influente label-uri metal.
În afară de halucinanta dublă personalitate a lui White-Glutz, canadienii nu făceau nimic altceva decât să reproducă stereotipurile metalcore, ultra-răspândite în epocă.
Poate că asta a fost strategia. Trântim repede un album-standard, pentru că oricum solista noastră o să lase toți tolomacii cu cu gura căscată.
Următorul “full-lenght”, Lullabies for the Dormant Mind (2009), se vrea ceva mai divers, încrucișând metalcore-ul cu elemente din metal-ul simfonic european și cu ecouri din tradiția mai îndepărtată a extremismului metalifer.
Al treilea album, Prisoners (2012), este și mai ambițios, cu pasaje progresive și pretenții de “maturizare” artistică.
Spre deosebire de înaintașii lor mâncători de oameni, The Agonist abordează o tematică progresistă, cu preocupări legate de ecologie și drepturile animalelor.
Alissa este vegană și activistă PETA, exprimând aspirațiile unui segment important al metaliștilor mileniali, cu suflet de fulgi de zăpadă (“snowflakes” – așa îi ironizează conservatorii pe tinerii progresiști).
După trei albume, The Agonist se bucura de o popularitate considerabilă la nivel mondial, propulsată de o serie de turnee transcontinentale, ce au acoperit zone vaste din America de Nord, America Latină, Europa și Asia de Est.
Bineînțeles, Alissa eclipsa tot restul trupei, bântuind imaginarul fanilor de toate sexele. În 2007, revista Revolver a desemnat-o “the hottest chick in metal”, titlu pe care l-a recucerit apoi în alte câteva rânduri.
În 2014, Alissa White-Glutz a ținut prima pagină a publicațiilor metaliste, cu știrea că a devenit noua solistă Arch Enemy. Mutarea a fost binecuvântată chiar de Angela Gossow, retrasă de bună voie din post, obosită probabil de viața în circuitul metalifer.
Micuța Alissa plănuia să meargă în paralel și cu The Agonist, numai că hăndrălăii din trupă au avut tupeul să-i spună “valea!”. A urmat o amplă sesiune de spălare a rufelor în public, cu acuzații rușinoase, de o parte și de alta.
Juna canadiancă s-a integrat perfect la Arch Enemy, continuându-și ascensiunea pe firmamentul muzicii metalice. Foștii tovarăși de la The Agonist și-au văzut de drumul lor, nu înainte de a-și face rost de o nouă vocalistă.
Pe Vicky Passaris au găsit-o pe youtube, unde ținea un vlog de coveruri. Primul album The Agonist cu Vicky, Eye of Providence, a ieșit destul de repede, la începutul lui 2015.
Formația pare să-și fi abandonat rădăcinile metalcoriste în favoarea unui metal melodic, din ce în ce mai tributar confraților europeni.
Vocea “clean” a lui Vicky sună destul de simpatic, în stilul unor dive precum Anneke van Giersbergen sau Cristina Scabbia. În schimb, pe partea de grohăială se simte ceva forțat, îi cam lipsește naturalețea predecesoarei.
După episodul Eye of Providence, The Agonist a încheiat-o Century Media și a trecut la Napalm Records, o casă de discuri ceva mai modestă. A debutat acolo cu albumul Five, lansat în toamna lui 2016.
Dacă Eye of Providence s-a bucurat de o primire favorabilă, Five s-a ales cu o grămadă de recenzii negative, semnalând un declin destul de serios al trupei, după mai bine de un deceniu de activitate.
Mi-am exprimat deja într-un număr considerabil de articole părerile grosolane despre muzica metaliferă. Totuși, fetele ăstea frumoase care grohăie îmi trezesc o anumită simpatie, pentru că subminează din interior o cultură ce echivalează cu masculinitatea toxică.
Update 1:
The Agonist a mai scos un album, Orphans, în toamna lui 2019. Habar n-am de ce au făcut asta. Probabil că există un nucleu dur de “Stans” metaliști, care regurgitează la nesfârșit aceleași clișee “melodeath”.
Update 2:
Cu Orphans, The Agonist au obținut prima lor nominalizare la premiile Juno (echivalentul canadian al Grammy-ului), bineînțeles la categoria metal.
În 2021, formația s-a întors cu EP-ul Days Before the World Wept, nominalizat de asemenea la Juno.
Canadienii au încercat s-o ardă cât mai eclectic, extinzându-și componenta melodică, fără să se dezică nicidecum de blast beat-uri, shred-uri și grohăieli.
Lucrurile păreau să meargă bine după pandemie pentru cei de la The Agonist, care au reintrat puternic în circuitul live transcontinental.
Însă în aprilie 2023, trupa și-a anulat turneul programat vara în Europa. Apoi, după câteva săptămâni, fata și băieții au dat “nucleara”, anunțând oficial că The Agonist se desființează. Nicio pagubă.
Referinţe bibliografice:
- Oficial: theagonistband.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, TikTok, Twitter, YouTube
- Baze de date: AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, Encyclopaedia Metallum, Genius, Last.fm, Metal Music Archives, Metal Storm, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Spirit of Metal, Sputnikmusic, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Angry Metal Guy, Decibel, Exclaim!, laut.de, Louder, Metal Injection, Metal Sucks, Rock Hard
- Charts: Billboard
- Altele: Century Media, Napalm Records
I'm My Own Walkman 