Age of Chance

Mostră de înţelepciune:

„Din păcate, la nivelul anului 1987, poporul nu era pregătit pentru o viziune atât de înnoitoare, ce integra fără preconcepții cele mai proaspete subculturi pop, încă neasimilate în mentalul colectiv.”


Locul de origine: 

  • Leeds, West Yorkshire, Anglia

Perioada de activitate: 

  • 1982-1991

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă: 

Puțin după jumătatea anilor ‘80, cei de la Age of Chance au sfărâmat barierele culturale și au creat prima fuziune de rock, dance și hip-hop din istorie. Un concurs nefericit de împrejurări a făcut ca trupa să-și încheie cariera chiar în momentul în care trendul pe care l-a prefigurat devenise înfloritor.

Pentru că soarta este adesea crudă cu înainte-mergătorii, meritele de pionierat ale cvartetului din Leeds nu au fost recunoscute pe deplin nici până în ziua de astăzi. Age of Chance a rămas un secret mult prea bine păstrat al scenei indie britanice, apanajul unei categorii aparte de nerzi muzicali, cu profunde înclinații de arhiviști.

Trupa a fost întemeiată în 1982 de patru studenţaşi, care s-au găsit printr-o serie de anunțuri la mica publicitate, o practică uzuală pe atunci. Cei patru nu prea știau a cânta atunci când s-au adunat, dar iubeau al naibii muzica şi erau bântuiţi de un flux intens de creativitate.

Deprinşi din mers cu meşteşugul, membri Age of Chance și-au adăugat ulterior câte un supranume, definitoriu pentru țelul lor estetic. Vocalistul Steve Elvidge avea faima pe deplin justificată de “mob orator”, chitaristul Neil Howson era întruchiparea perfectă a sintagmei “power-noise generator”, Geoff Taylor se definea pur şi simplu ca “all nite bass frequencies”, în timp ce percuţionista Jan Perry căpătase irezistibila reputaţie de “beat dominator”.

Cel dintâi gig Age of Chance s-a desfășurat în martie ‘83, în Leeds-ul de baștină. Până la debutul discografic aveau să mai treacă încă doi ani. Acesta s-a produs sub forma single-ului Motor City, publicat prin intermediul Riot Bible, un label întemeiat de membri trupei.

Motor City are un sound extrem de dubios, nu atât din motive de “low budget” şi “lo-fi”, cât din cauza viziunii bezmetice a creatorilor. În minţile lor, melodicitatea de inspirație Motown se pupa de minune cu disonanţele ghitaristice transplantate de la Sonic Youth.

Cei de la Age of Chance au confecționat cu mânuțele lor şi coperta discului, puternic influențați de subcultura punk şi de constructivismul rusesc. Cvartetul punea atunci bazele unui concept artistic unitar, în care vizualul juca un rol aproape la fel de proeminent ca muzica.

Pentru o creație 200% DIY a unor debutanți, Motor City a avut parte de un succes enorm. Asta și pentru că i-a mers la corason lui John Peel, care l-a băgat în playlist-ul lui magic de pe BBC Radio 1. Drept consecință, single-ul a penetrat și în topul indie britanic, până pe poziția no. 26.

În octombrie ‘85, Age of Chance erau poftiți în studiourile BBC din Maida Vale, unde susțineau prima lor sesiune live pentru emisiunea lui Peel. O realizare măreață pentru o trupă indie care abia scosese capul pe planetă.

Al doilea single, Bible of the Beats, a ieșit la iveală în ianuarie ‘86, la fel de bizar și de zurbagiu ca predecesorul. Bible of the Beats avea să lovească mult mai tare în chart-ul indie, urcând de data asta până pe locul 3.

Câteva luni mai târziu, Age of Chance au fost incluși pe legendara compilație C86, inventată atunci de doi jurnaliști de la NME. Cântecul lor, From Now On, This Will Be Your God, încheie fața A a uneia dintre cele mai faimoase casete din istoria muzicii.

C86 a căpătat în timp reputația unui veritabil de act de naștere a scenei indie pop britanice. Cu mixul lor atipic de noise rock și soul, cei de la Age of Chance nu prea se asortează cu tendințele “jangly” ce domină compilația. Dar asta nu-i dezavantajează deloc, ba chiar îi evidențiază în peisaj.

Pentru că tot erau pe val, John Peel și-a invitat favoriții pentru a doua sesiune BBC Radio 1, întâmplată în iunie ‘86. Pe lângă creațiile proprii, formația a interpretat și un cover după Prince – Kiss, într-un moment în care versiunea originală făcea furori în chart-urile internaționale.

Curând după acest episod, Age of Chance s-a apucat să tragă Kiss ca prim single pentru FON Records, casa de discuri din Sheffield, la care tocmai se mutaseră. Dacă te întrebi cumva, FON vine de la Fuck Off Nazis.

Cât despre Kiss, în varianta Age of Chance, trebuie spus că sună absolut impresionant. Stilul declamativ al lui Elvidge, riff-urile din topor, beat-urile răsunătoare de “snare drum”, versurile preschimbate cu maximă inspirație, dau împreună savoarea uneia dintre cele mai spectaculoase reinvenții din istoria muzicii pop. Te poți convinge încă de la prima strigare a lui Elvidge:

“You don’t have to be Prince if you want to dance/You just have to get down with the Age of Chance”.

Într-un interviu din The Guardian, acordat în 2009, basistul Geoff Taylor a descris foarte adecvat procedeul care a stat la baza acestui cover foarte inspirat: “We basically removed the sex and replaced it with lump hammers.”

Diferențele dintre interpretarea lui Prince și cea realizată de Age of Chance au fost detaliate de membri trupei, cu prilejul unui interviu publicat în epocă de revista Sounds:

“Prince’s version is just the sound of cocktaiI glasses tinkling and wine bar small talk. We wanted to make a dance sound that represented iron foundries shuddering, civil unrest and motorway fataIities. A dance sound that Iinked the cities of Detroit, Leeds, Berlin and New York – not Prince’s Minneapolis!”

Kiss a rămas cel mai mare hit din cariera Age of Chance. Single-ul a ajuns no. 1 în topul indie și s-a plasat pe locul 2 în Festive Fifty, clasamentul compilat la fiecare final de an de John Peel. A reușit să pătrundă și în chart-ul național din UK, unde s-a oprit pe poziția no. 50.

Odată cu Kiss, formația a pornit o adevărată revoluție vizuală. Etica DIY a pierdut teren în fața cooperării, designul coperții fiind încredințat lui Ian Anderson și Nick Phillips, doi artiști din Sheffield, asociați sub titulatura The Designers Republic.

Era începutul unei frumoase colaborări, ce s-a soldat cu rezultate artistice uimitoare în următorul an. The Designers Republic au ieșit treptat din bula muzicii alternative și au ajuns niște mari barosani în domeniul designului grafic, cu clienți din rândurile giganților corporatiști. O soartă complet diferită față de cea a vechilor tovarăși de la Age of Chance, cu care și-au pornit ascensiunea braț la braț.

Tot în perioada Kiss, Age of Chance a adoptat o nouă vestimentație, îmbrăcând costumele viu colorate de cicliști, ce pot fi admirate în videoclipul piesei. Cică ideea le-a venit când au văzut un băiat astfel echipat, undeva într-un bar.

Imaginea cvartetului era completată de chitările Burns Flyte și de setul neconvențional de tobe al lui Jan. Ultimul era un accesoriu menținut din faza incipientă a trupei. Jan performa din picioare, aidoma contemporanului Bobby Gillespie, pe vremea când bătea la Jesus and Mary Chain.

Până la finalul lui 1986, Age of Chance a lansat și al doilea material pentru FON, mini-albumul Crush Collision. Cuprinzând șase piese, între care și Kiss, Crush Collision exprimă mai pe larg noua viziune a formației, care lăsa în urmă dualismul “noise-soul”.

Punk-ul pe filon The Clash, muzica industrială și underground-ul post-disco new yorkez constituiau noile surse de inspirație pentru dinamicul cvartet din Leeds, care-și eticheta sound-ul împrospătat prin sintagme precum “crush collision” sau “sonic metal disco”. Furios și alert, mini-albumul are un mesaj ferm de stânga, criticând virulent regimurile Thatcher și Reagan și societatea capitalistă în general.

Aș remarca îndeosebi piesele Be Fast Be Clean Be Cheap și Morning After Sixties. Crush Collision include încă un cover, în afară de Kiss, Disco Inferno, al celor de la The Trammps, care în versiunea Age of Chance capătă dimensiuni paroxistice.

Crush Collision a fost de asemenea un hit indie, ocupând poziția a 4-a în clasamentul specializat. Succesele cvartetului l-au adus în vizorul label-urilor majore, astfel că în ianuarie 1987, flăcăii și fata s-au pomenit că semnează ditamai contractul cu Virgin Records.

Dorința lor a fost să debuteze acolo cu un remix după Kiss, botezat Kisspower. Acesta este de fapt una dintre primele creații exclusiv “cut’n’paste” din istorie, îmbârligând o tonă de sample-uri captate din melodiile unora ca James Brown, Bruce Springsteen, Run-DMC, Janet Jackson sau MC5. Ba chiar și Kiss-ul lui Prince își găsește un loc în mirobolantul “mashup” născocit de Age of Chance.

Casa de discuri a refuzat să publice așa ceva, de teama proceselor cu autorii. “The MC5 would sue you because they’re broke, and Springsteen would sue because he’s rich”, le-a transmis șeful Virgin America.

Kisspower a intrat însă pe radio, mulțumită aceluiași John Peel, care a sesizat mult mai bine potențialul imens al remixului. După ceva mai mult de jumătate de an, mashup-ul s-a transformat într-o adevărată modă a scenei dance britanice, grație clasicilor KLF, M|A|R|R|S și Coldcut. Ăștia au cules toată gloria, în timp ce adevăraților inovatori le-a rămas doar bucuria să vadă peste ani cât de căutate sunt pe piața colecționarilor cele 500 de copii promoționale ale lui Kisspower.

Age of Chance s-a apucat apoi de lucrul pentru primul “full lenght” al vieții, One Thousand Years of Trouble, ce avea să fie lansat în a doua parte a lui 1987. Conectați ca de obicei la scena new yorkeză, membri formației erau tot mai fascinați de noua școală hip-hop și de curentul house. Drept urmare și-au făcut un țel din angrenarea acestora în următoarea coliziune sonoră pusă la cale.

Remixul Kisspower a reprezentat doar un preambul pentru exploatarea noilor tehnologii în procesul de creație al cvartetului. Samplerele și sequencerele își manifestă din plin prezența pe cel dintâi album Age of Chance, absorbite într-un mix mai amplu, din cuprinsul căruia nu lipsesc elementele deja consacrate de punk, noise rock, industrial, funk și soul.

Producția One Thousand Years of Trouble este rezultatul colaborării formației cu un nene dibaci pe nume Howard Gray (fondatorul Apollo 440 de mai târziu). Un rol important i-a revenit și lui Noel Watson (aka The Almighty Power-Cut), responsabil cu partea de scratch-uri, esențială pentru credibilitatea hip-hop a albumului.

Watson a luat parte apoi și la turneul de promovare, Age of Chance devenind practic prima trupă care a integrat un DJ în line up-ul de scenă. Cum ar veni, îi surclasează pe cârnații de Limp Bizkit atât pe scara temporală, cât și pe cea axiologică.

Cu toată avalanșa asta de elemente inedite și insolite, formația nu și-a alterat în niciun fel personalitatea, aflându-se departe de a se transforma în ceva de nerecunoscut. Sunetele concise și necruțătoare de ghitară, stilul distinct de percuție și glasul strident al lui Elvidge sunt toate la locul lor, rezervându-și poziții determinante în configurarea noului sunet Age of Chance.

O combinație de punker, șef de galerie și MC, Elvidge a contribuit decisiv la fixarea caracterului aparte al formației. Maniera lui de interpretare, centrată pe rostirea unor slogane mobilizatoare, cu iz stadionard, a atins culmea expresivității în vremea realizării One Thousand Years of Trouble.

Albumul te izbește dinainte să-i dai play, odată cu vederea ambalajului. Primul proiect major din cariera celor de la Designers Republic, împachetarea One Thousand Years of Trouble este fără îndoială o capodoperă a graficii din epoca pre-digitală.

Conform lui Ian Anderson, co-fondatorul Designers Republic, membri formației le furnizau ideile de vizual, alături de sloganele și mini-manifestele ce urmau să fie tipărite în interiorul coperții. “We may have done the designs, but the language was created by the band”, conchide Anderson.

Redactorii de la Q au decis că designul celui de al doilea extras pe single, Don’t Get Mad… Get Even!, este chiar mai spectaculos decât cel al albumului. Ca dovadă că l-a inclus în lista celor mai bune 100 coperți de discuri din toate timpurile, publicată în 2001. “Too intricate to rightfully exist in the pre-desktop publishing age” este caracterizarea oferită de autorii listei.

Dincolo de înfățișarea extraordinară a variantei de single, Don’t Get Mad… Get Even! sună de-a dreptul irezistibil, propulsat de beat-uri monstruoase de factură house.

Extrasul anterior, Who’s Afraid of the Big Bad Noise?, diversifică metodele de lucru de la Kiss, punctând cu un refren de mare forță.

We Got the Trouble (track-ul de deschidere) și Take It! (al treilea single) se aventurează direct pe teritoriul Public Enemy/Beastie Boys, unde reușesc să facă o figură cât se poate de onorabilă. Take It! s-a ales cu un remix semnat de Chuck D, cam dezamăgitor, dar cu o mare valoare simbolică.

Un fel de apocalipsă surf rock, Ready or Not Here We Come înfierează militarismul nord-american. Cu o stare de spirit similară, Hold On revitalizează componenta Motown pe fundalul unei mari vijelii punkoide.

Shut Up and Listen! rămâne singurul moment mai palid de pe album. Mie îmi seamănă cu o variație lipsită de relevanță la Who’s Afraid of the Big Bad Noise?.

Penultima bucată, This Is Crush Collision, este un delir samplistic ce răzbună parțial destinul frânt al lui Kisspower. Epilogul albumului, Learn to Pray, are toate ingredientele unui climax, asimilând cu măiestrie vocalizele femeiești de gospel în tumultul electrorock.

Albumul are puțin sub 36 de minute, pe care le exploatează aproape impecabil. Din păcate, la nivelul anului 1987, poporul nu era pregătit pentru o viziune atât de înnoitoare, ce integra fără preconcepții cele mai proaspete subculturi pop, încă neasimilate în mentalul colectiv.

One Thousand Years of Trouble n-a prins deloc chart-ul britanic, în timp ce primele două single-uri au obținut clasări foarte modeste. Don’t Get Mad… Get Even! a avut totuși un impact semnificativ în topul dance de la Billboard, unde s-a situat pe locul 8.

După toate aparențele, Virgin a pus presiune pe Age of Chance să revină cu un album ceva mai digerabil pentru masele largi. Formația s-a lepădat de orice spirit inovativ și s-a băgat în studio, să pritocească un album făr’ de extravaganțe și asperități, cu scopul de a se menține în showbiz. Întâmplarea avea loc cândva prin toamna lui 1988.

Steve a tras vocile, dar nu se simțea prea grozav în noile împrejurări. Nu după mult timp și-a luat tălpășița din trupă, lăsându-și tovarășii cu ochii în soare.

Neil, Geoff și Jan s-au apucat disperați să caute un înlocuitor pentru Steve. După o serie de audiții eșuate, au pus ochii pe Charles Hutchinson, un soulster după chipul și asemănarea lui Terence Trent D’Arby, care o ardea cu ceva trupă de bodegă din Leeds.

Hutchinson a reînregistrat părțile vocale de pe noul album. Botezat Mecca, acesta a ieșit cu chiu cu vai în primăvara lui 1990.

Mecca e cu totul altă mâncare de pește față de One Thousand Years of Trouble. Componenții formației l-au dezavuat ulterior, dar îndrăznesc să spun că discul nu-i deloc unul rău, cu toate că sună aseptic prin comparație cu predecesorul.

Al doilea album Age of Chance înfățișează un stil pop-rock elegant, cu puternice accente soul și ceva tușe dance/hip-hop, cât să n-o dea prea edgy. L-aș asemănă într-o oarecare măsură cu creațiile din epocă ale unora ca INXS sau Simple Minds, deși nu atinge anvergura acestora.

Colorat în tonuri gospel, single-ul Higher Than Heaven a fost votat “discul săptămânii” de cititorii NME, însă n-a săltat mai sus de locul 53 în topul din UK. Albumul conține și alte melodii de calitate, precum Mecca, Time’s Up sau What’s Happening, constituind o audiție plăcută per ansamblu.

Publicul nu s-a arătat impresionat nici de varianta îndulcită a celor de la Age of Chance, motiv pentru care Virgin a decis să-i trimită la plimbare. Epopeea formației nu s-a încheiat chiar atunci.

După ce s-au descotorosit de Hutchinson, cei trei fondatori rămași au încercat o vreme cu Jan pe post de solistă. Această ultimă formulă a scos două single-uri self-released, cu tentă acid house se spune, doar că deocamdată sunt imposibil de găsit pe net.

Age of Chance și-a încetat existența în 1991, într-un moment în care undele radio din UK zbârnaiau de metisaje rock-rap-dance. Dar soarta cvartetului din Leeds era deja pecetluită.

La răscrucea dintre anii ‘80-’90, presa muzicală britanică identifica tot felul de noi stiluri hibride, precum grebo, baggy sau Madchester. Prin 1989, cei de la Pop Will Eat Itself au “fotocopiat” sound-ul Age of Chance, cu un succes comercial sensibil mai mare decât inițiatorii, așa cum a remarcat și un cronicar de pe AllMusic.

Mai mult, PWEI i-au racolat pe cei de la Designers Republic ca să le scoată niște coperți mișto. Același băiat de pe AllMusic a rezumat perfect situația:

“Age of Chance was no more than 18 months ahead of its time – two years, tops – but that short gap was enough to doom the band commercially. If 1987’s One Thousand Years of Trouble had been released in 1989, when groups like Pop Will Eat Itself and Carter USM were actively exploring the links between Iggy Pop and Public Enemy, it would have been hailed as groundbreaking.”

Mie personal mi se pare că și Primal Scream au împrumutat unele faze de pe One Thousand Years of Trouble pentru capodopera lor Screamadelica, din 1991. Și exemplele pot continua și în a doua parte a deceniului (mă gândesc la stilul big beat) sau chiar mai târziu, până la dance-punk-ul epocii “noughties”.

Spre lauda lor, cei de la Age of Chance n-au luat în calcul posibilitatea reunirii, semn că au conștientizat că șansa lor s-a risipit cu mult timp în urmă. Acum chiar că este prea târziu. Niște cvincvagenari care cântă electrorock în echipamente de cicliști n-au cum să mai impresioneze pe nimeni.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.