Airbourne

Mostră de înţelepciune:

„Airbourne sunt niște gherțoi din Australia, care au făcut carieră în secolul ăsta pastișând în buclă riffurile AC/DC. Formația aparține unei campanii mai vaste de reciclare a paradigmelor rockului clasic, începută cu o glumă bună (The Darkness) și terminată – îndrăznesc să sper – cu o glumă proastă (Greta Van Fleet).”


Locul de origine:

  • Warrnambool, Victoria, Australia

Perioada de activitate:

  • 2003-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

De ce pula lui Hector există pe pământ o trupă ca asta? Și dacă există, cum a ajuns să aibă succes la nivel global? 

Airbourne sunt niște gherțoi din Australia, care au făcut carieră în secolul ăsta pastișând în buclă riffurile AC/DC. Formația aparține unei campanii mai vaste de reciclare a paradigmelor rockului clasic, începută cu o glumă bună (The Darkness) și terminată – îndrăznesc să sper – cu o glumă proastă (Greta Van Fleet). 

De fapt mi-e greu să spun care-s mai penibili, Greta Van Fleet sau Airbourne. Primii calchiază o trupă mult mai valoroasă (Led Zeppelin), dar nu știu dacă ăsta poate fi argumentul decisiv în favoarea lor. 

Airbourne a luat ființă în 2003, în Warrnambool, un orășel din statul australian Victoria. 

La fel ca la AC/DC, Van Halen sau Greta Van Fleet, vorbim de o trupă născută în familie. Inițiatorii săi sunt frații Joel O’Keeffe (solist vocal, chitară solo) și Ryan O’Keeffe (tobe), cărora li s-au alăturat David Roads (chitară ritmică) și Justin Street (bas).

Tolomacii au câștigat ceva “battle of the bands” și au tras un EP autofinanțat (Ready to Rock, în 2004), după care s-au mutat în Melbourne, ca să fie mai în centrul acțiunii.

În 2006 s-au pricopsit cu contract la Capitol Records, calea spre stardom devenind larg deschisă din acel moment. Mă rog, eu n-aș fi pariat pe o copie jenantă a celor de la AC/DC, dar se vede că nu înțeleg pe deplin adevăratele resorturi care mișcă industria muzicală.

Primul album Airbourne, Runnin’ Wild, a apărut în 2007. Sună că o replică și mai proastă a celor mai proaste dintre discurile AC/DC (adică mai toate din epoca Brian Johnson). Plus că mă întreb cine și-ar mai dori să asculte cântece cu titluri ca Stand Up for Rock ‘n’ Roll, Too Much, Too Young, Too Fast sau Cheap Wine & Cheaper Women?

Surprize, surprize… Datele din 2009 arătau că Runnin’ Wild s-a vândut într-un sfert de milion de exemplare în lumea largă, o cifră remarcabilă în era Internetului. Clasările n-au fost așa impresionante pe moment (no. 21 în Australia, no. 27 în Germania, no. 62 în UK, no. 106 în US), dar albumul a continuat să  producă pe termen lung.

Succesul trupei se datorează în primul rând unei strategii de marketing ca la carte. Spre exemplu, în videoclipul piesei Runnin’ Wild apare însuși Lemmy, în rol de șofer de TIR. 

De asemenea, cântecele Airbourne s-au făcut auzite pe numeroase soundtrack-uri de jocuri video, în concursuri de wrestling sau în ceva comedioare nord-americane. Ce vrei indiciu mai bun că publicul-țintă pentru trupa asta e cam “no lifer”?

Revista Classic Rock a desemnat Airbourne drept cea mai bună trupă nouă din 2007, în timp ce publicația-soră Metal Hammer a numit Runnin’ Wild cel mai bun disc de debut. Albumul s-a ales și cu două nominalizări la premiile ARIA, cele mai importante distincții din industria muzicală australiană.

Airboune a continuat să scoată discuri la fel de penibile sau chiar mai penibile ca Runnin’ Wild. Nimic, nicio variație, nici cea mai vagă tentativă de ieșire din cutie. Doar aceleași AC/DC-isme over and over again, cu Joel O’Keeffe ca un monstru-mutant rezultat din împerecherea virtuală a lui Malcolm Young cu Brian Johnson.

Al doilea opus al trupei, No Guts. No Glory, datează din 2010. Au urmat Black Dog Barking (2013), Breakin’ Outta Hell (2016) și Boneshaker (2019). 

Formația a pătruns cu regularitate în chart-urile din Europa, uneori pe poziții foarte înalte. În Germania, toate albumele Airbourne din perioada 2010-2019 au urcat în Top 10, recentul Boneshaker fiind singurul care n-a izbutit să acceadă între primele cinci poziții ale clasamentului.

În Franța, Airbourne sunt niște obișnuiți ai topului 40. La fel și în UK. Cel mai mare succes britanic al trupei este Breakin’ Outta Hell, ajuns până pe poziția a 9-a a chart-ului național.

Însă nimic nu mă poate convinge că Airbourne are vreo valoare și vreun rost pe lumea asta paradită. AC/DC, că-ți plac sau nu, au o însemnătate majoră în cultura pop. Pulifricii ăștia sunt zero barat. Un produs de marketing și atât. Justin Bieber le dă clasă la orice oră.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.