Joe Albany

Mostră de înțelepciune:

„Contrastul dintre reputația lui de junkist și fragilitatea exprimată prin arta sa uimește multă lume. Joe se aseamănă în această privință cu Chet Baker sau Bill Evans, dar cred că mirarea pe care o stârnește este de fapt rezultatul unor preconcepții răspândite despre viețile și sufletele drogaților.”


Naștere:

  • Joseph Albany, 24 ianuarie 1924, Atlantic City, New Jersey, SUA

Deces:

  • 12 ianuarie 1988, New York City, New York, SUA

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

Un virtuoz al pianului bebop, al cărui destin a fost răvășit de patima cruntă pentru heroină. Cu dispariții prelungite din peisajul muzical, Joe Albany a realizat un număr redus de înregistrări, majoritatea provenite din etapele târzii ale carierei sale fragmentate.

Pianistul a fost învăluit însă într-o aură legendară, de erou pierdut al epocii bebop, suflet damnat și comoară ascunsă în tenebrele istoriei jazzului.

Joe Albany s-a afirmat în anii ‘40, datorită asocierilor episodice cu Charlie Parker și Lester Young. Era văzut atunci ca un pianist extrem de promițător, dar junkismul feroce i-a întrerupt brutal ascensiunea.

Vreo două decenii și jumătate nu s-a mai auzit nimic despre el în lumea jazzului, cu excepția unui disc atipic, scos de Riverside Records, în 1957. Joe Albany a avut un come-back consistent abia în anii ‘70, când a înregistrat o serie de albume, marea majoritate pentru label-uri din Europa.

Stilul său bebop devenise demult un vestigiu istoric, dar resurgența întârziată a pianistului a stârnit un anumit ecou în cercurile pasionaților de jazz, care și-au imaginat tot felul de scenarii contrafactuale, oftând după talentul risipit de artist la tinerețe.

Albany a mierlit-o în 1988, la aproape 64 de ani, un adevărat record de longevitate, dacă ținem cont că a băgat la venă în cea mai mare parte a vieții lui adulte.

Cu toate neîmplinirile, sau mai curând datorită lor, Albany continuă să fascineze și acum, la atâta vreme de la dispariție. În 2014 s-a făcut chiar și un “biopic” despre el, intitulat Low Down.

Jazzmanul s-a născut în 1924, în Atlantic City, New Jersey, într-o familie de origine italiană. A cântat la acordeon din fragedă copilărie, dar la vârsta adolescenței s-a îndrăgostit de jazz și s-a apucat de studiul pianului.

La un moment dat, în acea perioadă, s-a mutat cu ai lui din Atlantic City-ul natal în Los Angeles. Băiatul a progresat foarte rapid cu pianul, astfel că la 18 ani, în 1942, a devenit membru în formația cântărețului-toboșar Leo Watson.

Anul următor a plecat în turneu cu orchestra saxofonistului Benny Carter. Apoi, în 1944-45, Albany a petrecut două stagii în big band-ul lui Georgie Auld.

Alături de Auld a făcut cele dintâi înregistrări, ce datează din prima parte a lui 1945. Printre colegii de formație se afla și tânărul saxofonist bariton Manny Albam, despre care am vorbit în articolul anterior.

Tot în 1945, Albany a făcut parte scurt timp și din ansamblul condus de Boyd Raeburn. Cândva între aceste experiențe de big band, pianistul s-a înhăitat pentru prima oară cu Charlie Parker, cel care l-a inițiat în bebop și în trasul de dava.

Bird a fost atât de încântat de ucenicul lui italo-american încât l-a luat în formația lui pentru un angajament la Famous Door, în New York, derulat la răscrucea dintre anii 1944 și 1945.

Cei doi muzicieni s-au reunit în primăvara lui 1946, în L.A., într-o formulă de cvintet din care făcea parte și Miles Davis.

Comboul condus de Parker a prins un contract de cinci săptămâni în Finale Club. Gig-urile se țineau de la 1 la 4 AM, unul dintre ele fiind transmis live de un post de radio local.

Albany s-a luat la harță cu Bird chiar în timpul acelui concert și atât i-a trebuit. Șeful l-a pus pe liber cu puțin timp înaintea unei sesiuni epocale, soldată cu imprimarea unor piese ca Ornithology, Yardbird Suite sau Moose the Mooche.

Tot ce a rămas din colaborarea lui Albany cu Bird sunt cinci înregistrări lo-fi din transmisia radio de la Finale Club, care au circulat doar printre colecționarii avizi.

După acest rateu, în vara lui 1946, pianistul a fost cooptat în formația lui Lester Young, împreună cu care tras a patru piese, scoase pe discuri de 78 rpm la Aladdin Records.

De data asta, Albany se aude cât se poate de clar, interpretările sale situându-se undeva între tradiția swing și trendul bebop. Titlul uneia dintre melodii, Lester’s Be-Bop Boogie, este foarte sugestiv în acest sens.

După sesiunea cu Lester Young a urmat o perioadă extrem de neagră pentru Albany, prelungită practic până la sfârșitul vieții. Băiatul a luat-o rău de tot pe panta cu junkăreala și a ajuns să-și petreacă o mare parte din timp prin pârnăi și spitale.

Aflat într-un asemenea hal, n-a mai făcut aproape nimic cu muzica, pentru cumplit de multă vreme. Niciun angajament important, nicio formație care să-l lanseze pe orbită ca lider. Doar cântări prin cluburi obscure din California, ca să mai producă un ban pentru marfă.

S-a scurs mai bine de un deceniu până când Albany s-a trezit din nou în preajma unui echipament de înregistrări. Iar când s-a întâmplat asta, în toamna lui 1957, a fost vorba despre un studio improvizat, acasă la inginerul de sunet Ralph Garretson.

Albany făcuse rost de un gig în Dana Point, California, împreună cu alți doi flăcăi, Warne Marsh (sax tenor) și Bob Whitlock (contrabas). Comboul avea nevoie de un spațiu pentru repetiții, iar amicul Ralph i-a pus la dispoziție propria sufragerie.

Pentru că erau ceva scule prin preajmă, gazda a dat “rec” și a rezultat material cât pentru un album în toată regula. Înregistrările au ajuns la Riverside Records, iar oamenii de acolo au rămas atât de încântați încât au decis să le pună pe un disc de vinil, ce a fost botezat The Right Combination.

Combinația dintre bebop-ul elegant și inventiv al lui Albany și stilul de școală cool al lui Marsh este într-adevăr foarte potrivită. Cei doi flăcăi au interpretat versiuni cuceritoare ale unor standarde ca Dahood (de Clifford Brown), Body and Soul sau All the Things You Are.

Whitlock îi susține metronomic pe cei doi, ajutat de Garretson, care a încropit percuția cu ajutorul unor pămătufuri și a unei cărți de telefon. The Right Combination nu prea seamănă cu un album clasic de jazz, dar evoluțiile lui Albany și Marsh se ridică la un nivel al naibii de înalt.

În perioada 1958-59, trei compoziții ale pianistului au fost înregistrate de cântăreața Anita O’Day, pe albumele sale At Mister Kelly’s și Cool Heat.

După aceste pâlpâiri, Albany s-a adâncit într-o nouă epocă întunecată. A doua lui nevastă s-a sinucis în 1959.

Jazzmanul s-a recăsătorit ulterior cu o hipsteriță pe nume Sheila. Din mariajul care a durat vreo șapte ani zbuciumați s-a născut viitoarea scriitoare Amy-Jo Albany.

Pe tot parcursul anilor ‘60, Joe Albany nu a făcut, iarăși, mai nimic cu muzica. Ceva speranțe s-au ivit prin 1963, când pianistul a fost luat de ditamai Charles Mingus în formația sa.

Însă povestea a ținut doar pentru câteva concerte, la Village Gate, în New York, după care Joe s-a prăvălit la loc, în bezna înfiorătoare a vieții lui de junkie.

Următoarea decadă a fost mult mai rodnică pentru Albany în privința muzicii. Chiar dacă n-a lăsat lingura și acul nici măcar după 50 de ani, pianistul a înregistrat consistent, dorind parcă să recupereze șansele pierdute în epoca de glorie a bebop-ului.

Al doilea album al vieții, Joe Albany at Home, a apărut în 1971, la 14 ani distanță de precedentul. Este vorba despre un disc de pian solo, care după cum spune și titlul, a fost imprimat la locuința artistului, de la Hollywood. Materialul a apărut la Spotlite Records, un label din UK.

Joe Albany at Home este alcătuit în cea mai mare parte din standarde, ce dobândesc conotații inedite sub atingerea pianistului. Posesor al unei tehnici remarcabile, Albany impresionează în egală măsură și prin sensibilitatea interpretărilor sale.

Contrastul dintre reputația lui de junkist și fragilitatea exprimată prin arta sa uimește multă lume. Joe se aseamănă în această privință cu Chet Baker sau Bill Evans, dar cred că mirarea pe care o stârnește este de fapt rezultatul unor preconcepții răspândite despre viețile și sufletele drogaților.

În 1972, Albany a lansat încă un album, Proto-Bopper, tot prin intermediul Spotlite Records. Proto-Bopper alternează înregistrări în trio, cu Bob Whitlock și bateristul Jerry McKenzie, și reprize de pian solo. Protagonistul strălucește în ambele variante, accentuând regretele pentru sfertul de secol pierdut din cariera sa.

Pe la jumătatea anilor ‘70, Joe Albany s-a aflat într-un periplu prelungit în Europa, petrecându-și timpul prin Italia, Franța, Olanda, Marea Britanie sau Danemarca.

În aceste țări, veteranii jazzului era mult mai prețuiți la vremea respectivă decât în țara lor de baștină și făceau rost de gig-uri mult mai ușor. Iar cine voia droguri, ca Joe, le găsea bineînțeles și pe ălea.

Discografia pianistului s-a extins în 1973 cu LP-ul Birdtown Birds, lansat de label-ul danez SteepleChase. Albumul a fost imprimat live, în clubul Jazzhus Montmartre, din Copenhaga, cu acompaniamentul a doi muzicieni locali: Hugo Rasmussen (contrabas) și Hans Nymand (baterie).

Albany s-a aflat într-o formă extraordinară, impulsionat și de reacția caldă a publicului, ce se face simțită și pe înregistrare. Un vis bebop frânt în gangurile de pe Coasta de Vest renăștea după aproape 30 de ani, pe tărâmul nordic al Europei.

Anul următor, pianistul a tras și un album de studio la SteepleChase, Two’s Company, în duet cu super-basistul Niels-Henning Ørsted Pedersen.

Cei doi muzicieni își împletesc admirabil fantezia și virtuozitatea, pornind de la șase melodii din American Songbook. Two’s Company este fără îndoială unul dintre cele mai valoroase discuri pentru ambii interpreți, dar și o dovadă a vitalității bebop-ului în faza lui târzie.

În 1974, Joe Albany a realizat un disc și cu violonistul Joe Venuti, la Horo Records, în Italia. Intitulat Joe Albany & Joe Venuti, acesta este de fapt un dublu LP.

Pe volumul întâi, co-liderii sunt susținuți de o secție ritmică italiană, în timp ce al doilea volum cuprinde exclusiv înregistrări solo ale pianistului.

Piesele imprimate de Albany și Venuti au fost publicate și separat, sub titlul Joe & Joe, dar aceste sesiuni de la Horo nu au fost reeditate niciodată în format digital și sunt de negăsit deocamdată pe Internet.

This Is for Friends, din 1976, este un alt album de pian solo al lui Albany, unde bagă în premieră și cu vocea, la trei cântece. Timbrul său neșlefuit avea un șarm incontestabil.

În 1977 au ieșit încă trei materiale doar cu pian: Joe Albany Plays George Gershwin & Burton Lane, The Albany Touch și The Legendary Joe Albany.

Jazzmanul s-a întors la varianta de trio, în 1979, cu LP-ul Bird Lives!, apărut la Interplay Records. Albumul este un omagiu pentru Charlie Parker. Albany își celebrează mentorul cu pasiune și respect, dar și printr-o viziune originală, dobândită în zecile de ani care trecuseră deja de la despărțirea intempestivă de Bird.

Din formula de pe Bird Lives! au mai făcut parte redutabilii Art Davis (contrabas) și Roy Haynes (baterie), care au contribuit decisiv la succesul artistic al sesiunii conduse de Albany.

În 1980, pianistul a fost eroul unui documentar de televiziune, intitulat Joe Albany… A Jazz Life. În film, artistul își povestește viața agitată, iar în câteva momente se așează la pian și cântă absolut fermecător. Din păcate, pe net se găsesc doar 9 minute din A Jazz Life.

Documentarul a suscitat ceva interes în epocă, exploatat de Albany prin realizarea unui nou album, Portrait of an Artist, în 1982. Acesta a apărut la Elektra Musician, subsidiar de jazz al companiei Elektra.

Pianistul i-a avut alături pe basistul George Duvivier, bateristul Charlie Persip și chitaristul Al Gafa. Repertoriul are puternice înclinații lirice, originile sale fiind împărțite între Broadway și strada 52.

Pe Portrait of an Artist, Joe Albany sună ca un om împăcat cu sine, fapt datorat în întregime artei sale, platoșa care l-a ajutat să supraviețuiască în fața nenorocirilor. Acest disc și toate realizările târzii ale pianistului sunt ca un tribut suprem închinat muzicii, refugiu izbăvitor pentru sufletul obidit al jazzmanului.

Portrait of an Artist avea să fie ultima sesiune, testamentul muzical al lui Albany. Următoarea veste despre el a venit abia după șase ani și a fost tragică. Muzicianul a încetat din viață într-un spital din New York, cu mai puțin de două săptămâni înainte să împlinească 64 de ani.

Însă interesul pentru muzica lui a rămas viu în deceniile care au urmat. Majoritatea albumelor lui Albany au fost reeditate pe CD, iar în plus au ieșit la iveală o pleiadă de înregistrări inedite.

The Legendary Joe Albany Live in Paris a fost lansat în 1991, cuprinzând interpretări solo și în trio, cu Alby Cullaz (contrabas) și Aldo Romano (baterie).

Materialul provine din 1977, o epocă în care artistul își continua avântul marilor recuperări. De precizat Albany și-a probat și talentul de vocalist, la două melodii, Lush Life și Christmas Song.

Realizat în 2001, Portrait of a Legend este o restituire majoră din arhivele lui Albany. CD-ul redă o sesiune din 1966, nepublicată nicăieri până atunci. La fel ca pe alte discuri ale sale, pianistul o dă atât în trio (cu Leroy Vinnegar – bas și Frank Capp – tobe), cât și de unul singur, pe câteva bucăți.

Epiphany (2003) a fost imprimat solo cap-coadă, în 1976, după modelul Joe Albany at Home.

Dublul CD Live at Dana Point, 1957 a apărut în 2004, sub titulatura Warne Marsh Quartet featuring Joe Albany.

Există mai multe indicii că avem de-a face chiar cu acel concert pentru care s-a ținut repetiția metamorfozată în LP-ul The Right Combination. Live at Dana Point este un document foarte prețios pentru acea perioadă extrem de obscură din cariera muzicianului.

Pasadena Session (2009) reunește înregistrări din 1972, cu un trio ce-i mai include pe Bob Whitlock și Frank Butler (tobe).

În fine, mai încoace, în 2015, SteepleChase a scos An Evening with Joe Albany și An Evening with Joe Albany 2, două noi CD-uri de pian solo, imprimate în 1973, la Jazzhus Montmartre. Bătrânul bebopper era pe val în acea primăvară daneză, din care datează și LP-ul Birdtown Birds.

Joe Albany a revenit în atenție și datorită unei biografii scrise de fiica sa Amy-Jo, ce a fost publicată în 2003.

Cartea se cheamă Low Down: Junk, Jazz, and Other Fairy Tales from Childhood. Contrar așteptărilor unora, autoarea îi face tatălui său un portret afectuos și înțelegător, nu un rechizitoriu pentru caracterul lui de junkie, care i-a traumatizat inevitabil copilăria.

11 ani mai târziu, cartea lui Amy-Jo a stat la baza filmului artistic Low Down, care surprinde o etapă din viața tatălui și a fiicei, atunci când ea făcea tranziția spre adolescență.

În filmul regizat de Jeff Preiss, Joe este întruchipat de John Hawkes, iar Amy-Jo de Elle Fanning. Producători executivi sunt celebrii Flea și Anthony Kiedis, de la RHCP. Cel dintâi face parte și din distribuție, în rolul lui Hobbs, un trompetist junkie, inspirat de Chet Baker.

Low Down are bineînțeles și un soundtrack, cu o selecție de melodii din catalogul lui Albany, plus muzica scrisă special de saxofonistul Ohad Talmor și înregistrări cu Thelonious Monk, Coleman Hawkins sau Max Roach.

Binecuvântat și blestemat deopotrivă, Joe Albany a avut o soartă ca-n filme. Nu a izbutit să-și învingă demonii, dar nici nu s-a dat bătut. Din lupta asta crâncenă a ieșit o muzică seducătoare, expresia triumfului prin artă al spiritului său greu încercat.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.