Agnostic Front

Mostră de înţelepciune:

„Ca orientare politică, “agnosticii” sunt complet varză. Până să le aprofundez creația, îi percepeam ca anti-reaganiști, pe trendul anarho-habarnist ce caracterizează mișcarea hardcore. Acum am descoperit cu surprindere că AF erau de-a dreptul Reagan-friendly, cu căcaturi patriotice în cap și cu mesaje de ură împotriva “asistaților sociali”.”


Locul de origine:

  • New York City, New York, SUA

Perioade de activitate:

  • 1980-1992
  • 1996-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Știi genul de hardcorist cu ceafă lată și tatuaje de pe gât până la pulă? Ăștia de la Agnostic Front l-au inventat și au ieșit apoi din grotă, mândri de înfățișarea lor penibilă. N-ar fi fost nimic, dar pe planetă s-au găsit milioane de alți tolomaci care să-i imite, ca și cum ar fi o încântare să arăți ca un cârnat multicolor.

Oricât de caraghioși i-aș vedea eu, Agnostic Front au creat niște mari trenduri în muzica extremă. Practic cu ei a început așa numita scenă “New York Hardcore” (sau NYHC), una dintre cele mai crude și mai sălbatice expresii ale hardcore punk-ului nord-american și mondial.

Agnostic Front s-a aflat de asemenea între primele trupe hardcore care au deschis ușa influențelor metal (thrash metal, mai exact). Împreună cu alți confrați într-ale dezaxării, au contribuit semnificativ la nașterea unuia dintre cei mai înfiorători mutanți din istoria fonică a Universului.

Trupa s-a ivit într-un context social proto-apocaliptic: lumea cartierelor new yorkeze din anii ‘80, când Wall Street-ul înflorea, în timp ce pulimea putrezea, ca efect al “genialelor” politici reaganiste. Negrii și hispanicii erau vai de cururile lor, însă nici albii din clasele inferioare n-o duceau prea bine.

Droguri, prostituție, jafuri, violență… Cam așa arăta tabloul vieții cotidiene în cartierele celei mai seducătoare metropole din Univers.

Hardcore-ul era pentru albițoii sărăntoci din anii ‘80 cam ce era hip-hop-ul pentru afro-americani. O bună parte dintre puștanii dezorientați și dezabuzați din lumea întâi și-au găsit refugiul în această subcultură radicală, care le-a oferit o voce și un sentiment de apartenență.

Cei de la Agnostic Front s-au impus de la bun început ca lideri ai scenei new yorkeze, căreia i-au fixat standardele în materie de sunet, imagine și atitudine.

În urma lor au venit o mulțime de alte trupe, ce au contribuit la rândul lor la creșterea și răspândirea etosului NYHC cu mult în afara arealului de baștină și chiar a întregului continent nord-american.

Ca orientare politică, “agnosticii” sunt complet varză. Până să le aprofundez creația, îi percepeam ca anti-reaganiști, pe trendul anarho-habarnist ce caracterizează mișcarea hardcore.

Acum am descoperit cu surprindere că AF erau de-a dreptul Reagan-friendly, cu căcaturi patriotice în cap și cu mesaje de ură împotriva “asistaților sociali”.

Niște căcănari infecți, care pretind și acuma sus și tare că nu-s fasciști și rasiști, dar împărtășesc de fapt o mulțime de idei similare. Am să revin cu mai multe detalii pe tema asta.

În lunga sa istorie, ce se apropie acum de patru decenii, Agnostic Front a însemnat cu precădere doi indivizi, răcnitorul Roger Miret și drujbistul Vinnie Stigma, în jurul cărora s-au rotit diverși schingiuitori de instrumente, majoritatea cu stagii efemere în trupă.

Miret și Stigma sunt ca un fel de Jagger și Richards ai hardcore-ului, deși în cazul lor chitaristul are un ascendent destul de serios, ca figură patriarhală a întregii mișcări NYHC.

Pe numele real Vincent Cappuchio, supranumitul Vinnie Stigma se trage din cartierul Little Italy, situat în zona Lower Manhattan.

Cu alura unui șef de clan mafiot, Stigma i-a subjugat pe toți pițiflenderii punkiști din zonă, fiind și ceva mai în vârstă decât majoritatea ălora care gravitau prin preajma lui. Haidamacul s-a născut în 1955, în timp ce Miret, spre exemplu, datează din 1964.

Macaronarul a înființat trupa vieții pe la sfârșitul lui 1980, botezând-o inițial Zoo Crew. Line up-ul a fost extrem de instabil încă din acea perioadă timpurie, dovadă că egolatria lui Stigma are rădăcini extrem de adânci.

Într-un an și ceva, prin Zoo Crew s-au perindat vreo patru răcnitori, până când și-a făcut apariția mucosul de Roger Miret, odrasla unor emigranți cubanezi, care se înhăitase cu punkiștii din Lower Manhattan.

Anterior, Miret fusese un pârlit de basist în trupa The Psychos. Odată cu sosirea lui, formația a adoptat denumirea Agnostic Front, deși mă îndoiesc că membri săi aveau proprietatea deplină a termenilor vehiculați.

În primii ani de carieră, tolomacii și-au făcut veacul cu precădere în două cluburi din East Village: CBGB (unde au devenit marea atracție a legendarelor matinee de duminică) și A7 (un local manageriat de câțiva dintre membri mișcării NYHC). Îți dai seama care era atmosfera pe acolo: mosheală, smardoială, drogangeală și tot restul.

Pentru că se simțeau deja cumplit de importanți pe strada lor, Miret, Stigma et co. s-au gândit că a sosit momentul să-și imortalizeze creațiile sub forma unor discuri de vinil. Cel dintâi material a fost EP-ul United Blood, scos pe barba lor în 1983, într-un tiraj de 1000 de exemplare.

Pe lângă cei doi corifei, și-au mai dat concursul Adam Mucci (bass) și Raybeez (tobe). La butoane s-a aflat Don Fury, un fel de producător al casei pentru hardcore-ul new yorkez.

United Blood cuprinde 10 track-uri, înghesuite într-un interval de circa șase minute. Nimic altceva decât o înșiruire de zgomote neinteligibile, ce și-a câștigat cu timpul conotația de document istoric.

După episodul United Blood, și-au făcut apariția doi membri ceva mai durabili lângă Miret și Stigma: Rob Kabula (bass) și Dave Jones (tobe). În această componență a fost înregistrat LP-ul de debut, Victim in Pain, apărut în 1984, via Rat Cage Records.

LP este un fel de a spune, pentru că durează doar 15 minute, suficient ca trupa să expectoreze 11 piese, care mai de care mai rapide și mai furioase. 

Victim in Pain reprezintă expresia definitivă a spiritului NYHC, răcnetul de disperare ale unei generații, punk-ul redus la dimensiunea lui cea mai absurdă. Ca să-ți faci o idee, Sex Pistols făceau o muzică complexă și cerebrală prin comparație cu Agnostic Front.

Cvartetul new yorkez a forțat limitele sonice spre un nivel nemaiîntâlnit până atunci, înscriindu-se printre precursorii curentului grindcoreDeloc întâmplător, Napalm Death au făcut un cover după Blind Justice, unul dintre “cântecele” de pe Victim in Pain.

Întreaga urgie are un epilog surprinzător. With Time se distinge printr-un tempo mai reținut și o brumă de melodie, cu un Miret în prag de a cânta (sprijinit și de ceva ecou băgat pe voce).

Altfel, ce emite hăndrălăul pe cavitatea bucală aduce mai degrabă a scremut sau alte vocalizări de chin și durere. Așa că pentru partea lirică, dacă vrei să descifrezi ceva, tot Internetul rămâne soluția cea mai comodă.

Cei de la Agnostic Front exprimau frustarea și marginalizarea puștimii din cartiere și aveau o obsesie pentru îndemnurile la unitate, care i-a urmărit dealtfel în întreaga carieră.

De remarcat Fascist Attitudes, un “rant” antifa, ce le-ar fi asigurat un loc în galeria celor mai simpatici hardcoriști, dacă nu și-ar fi dat dup-aia arama pe față.

Victim in Pain a fost un mare hit underground și a pus piatra de temelie pentru monumentul Agnostic Front. Însă imediat după lansare a venit un nou val de schimbări de componență, însoțit de o reorientare stilistică a trupei.

Bateristul Dave Jones și-a luat tălpășița în 1985. În locul lui a venit Jimmy Coletti, dar n-a rezistat prea mult și a fost substituit la rândul lui de Louie Beato (aflat în paralel și la Carnivore). Între timp a fost cooptat un al doilea chitarist, în persoana lui Alex Kinon.

Formația a trecut atunci la Combat Records, unul dintre cele mai importante label-uri cu profil metal.

În 1986 s-a petrecut lansarea Cause for Alarm, al doilea LP al vieții, esențial, cică, pentru noul curent “crossover thrash”, îmbârligătura diabolică dintre thrash metal și hardcore punk.

Agnostic Front se sincroniza de fapt cu o mare halcă din scena hardcore, care la jumătatea anilor ‘80 se metalifica văzând cu ochii.

Tendința era ilustrată și de alte trupe importante din branșă, precum D.R.I., Suicidal Tendencies, Corrosion of Conformity, Gang Green, The Exploited, The Accüsed sau rivalii new yorkezi de la Cro-Mags.

Exista și un pandant al mișcării, cu thrasheri care o ardeau înspre hardcore, precum S.O.D., Nuclear Assault sau M.O.D..

Revenind la Agnostic Front, rețeta de pe Cause for Alarm este relativ simplă. S-a păstrat concizia și virulența hardcore-ului, peste care s-au altoit riff-uri tehnice, specifice thrash-ului.

Oricât ar fi de lăudat, pe mine discul ăsta nu mă atrage deloc, ba dimpotrivă, îmi stârnește aversiune. Muzica geme de stereotipuri, producția-i vai de pula ei, după standardele metal din epocă, iar mesajul e de-a dreptul odios.

Public Assistance a devenit cea mai comentată piesă de pe Cause for Alarm, nu pentru valoarea artistică deosebită, ci din cauza textului plin de căcat. Autorul este un anume Peter Steele, pe atunci solist în trupa Carnivore și colaborator pe partea lirică al celor de la Agnostic Front.

Pe scurt, feblețea metalistelor de vârstă mijlocie înfierează ideea de stat social, prin gura spurcată a emigrantului Miret. Ce-i mână în luptă pe tolomacii fioroși din New York? “Uncle Sam takes half my pay/So you can live for free”. Ai prins deci ideea, în mare.

Bineînțeles, lista nemulțumirilor este mult mai vastă. Spre exemplu, Miret dă glas concepției lui Steele că statul n-ar trebui să faciliteze accesul la educație pentru copiii săraci: “You can go to school for nothing/Got that government grant”.

Marele interpret latino-american slobozește salvă după salvă: “When little Maria gets knocked up/She gets a free abortion”. Până la final, afirmațiile anti-rasiste de pe Victim in Pain se prăbușesc definitiv în uitare:

“How come it’s minorities who cry/Things are too tough/On TV with their gold chains/Claim they don’t have enough/I say make them clean the sewers/Don’t take no resistance/If they don’t like it go to hell/And cut their public assistance”.

Miret a recunoscut că mama lui cubaneză a beneficiat de serviciile de asistență socială și că le înțelege rolul și utilitatea. Însă minunata lor capodoperă se adresează, chipurile, ălora care abuzează de binefacerile sistemului.

În imbecilitatea lor, dârlăii de la Agnostic Front luau parte la întețirea războiului săracilor împotriva celor și mai săraci, o strategie perfectă pentru liniștea celor aflați la putere. Statul social trăia deja clipe grele sub asaltul reaganismului și primea, iată, și câțiva bocanci în gură de la niște hardcoriști fomiști de prin cartiere.

Public Assistance stă fix la întretăierea dintre conservatorism, libertarianism și fascism, ideologii care altfel se pretind ireconciliabile. Paradoxal, confuziile ideologice pot duce la limpezirea unor chestiuni de principiu, pe care teoreticienii refuză în ruptul capului să și le asume.

Piesa a stârnit reacții extrem de critice dinăuntrul și din afara scenei hardcore punk. Jello Biafra și fanzinul Maximumrocknroll i-au luat la pulă grav pe Miret, Stigma et co. Formația a ajuns și în vizorul lui Phil Donahue, un realizator TV cu vederi liberale, care s-a arătat foarte revoltat de mesajul transmis.

Cei de la Agnostic Front nu s-au dezis niciodată de creația lor ineptă, rămasă peste decenii o piesă de rezistență în setlist-urile formației. Combinația de prostie și fudulie este cea mai toxică pentru orice biped de pe planetă. Și mai nasol e că aici vorbim despre unii cu influență asupra unui public destul de larg.

Revenind la jumătatea anilor ‘80, schimbările de componență din Agnostic Front aveau aspectul unui moshpit din care scapă cine poate. Până și Miret & Stigma au dispărut pe rând din trupă, cam câte două luni, în 1986.

Chitaristul Gordon Ancis și bateristul Joe “Fish” Montanaro au fost membri circa un an. Au avut ocazia să fie imortalizaţi în ceva filmări şi fotografii din epocă, dar nu au luat parte la realizarea vreunui disc oficial.

Odată cu ei a dispărut din schemă și “veteranul” Rob Kabula, care a rezistat mai bine de trei ani alături de frumosul cuplu Stigma-Miret.

La începutul lui 1987 s-a ajuns la o formulă nemaipomenit de stabilă, ce a durat până aproape de finalul decadei. Din componența acesteia făceau parte Miret, Stigma și trei noi sosiți: Steve Martin (chitară), Alan Peters (bass) și Will Shepler (tobe).

Martin este un personaj cel puțin interesant, pentru că mai târziu s-a reinventat ca unul dintre cei căutați specialiști PR din industria muzicală. Ca fapt divers, a lucrat între alții cu Paul McCartney, David Bowie, U2, Radiohead, Beastie Boys, Jack White sau Arcade Fire.

Al treilea LP Agnostic Front, Liberty & Justice For…, a apărut în 1987, tot la Combat Records. Noua creație pare un demers tipic de împăcare a caprei cu varza, adică a celor mai habotnici dintre vechii fani și a noilor adepți cuceriți odată cu Cause for Alarm. Drept urmare, cvintetul alternează bucăți de hardcore “curat”, ca în vremea debutului, cu reprize infestate de thrash, ca pe albumul secund.

Programul începe cu niște copilași care recită Pledge of Allegiance, urmați subit de o thrashereală sinistră, cu un mesaj foarte “tricky” de pacificare, adresat afro-americanilor. Ceva de genul “băi, băgați-vă mințile în cap, terminați cu revoltele violente, că întreaga patrie americană are de suferit, iar voi sunteți parte din ea”. O mizerie!

În ciuda caracterului dihotomic, Liberty & Justice For… a întrunit destule laude din partea fanilor generici de muzică fioroasă. N-a ajuns să fie considerat așa un mare clasic precum Victim in Pain și Cause for Alarm, dar și-a câștigat locul lui în canonul NYHC.

În canonul meu personal rămâne inexistent, pentru că nu-i decât un alt album mediocru, cocleală optzecistă, zgomot fără noimă. Iar rolul de bomboană pe colivă revine mesajelor patriotico-milităroase, în spiritul excepționalismului (nord-)american.

Singura bucată cât de cât memorabilă de pe întreg discul este Crucified, un cover după Iron Cross, o formație nord-americană de oi!/street punk. Agnostic Front și-a însușit efectiv acest Crucified, care a devenit una dintre cele mai recognoscibile piese din întregul său catalog.

În perioada aia, pe lângă Agnostic Front se aciuase un fel de copil de trupă, Freddy Cricien, frate de mamă cu Roger Miret.

Țâncul avea doar vreo 12 ani în 1988, când protectorii l-au urcat pe scenă și l-au pus să răcnească hardcorește într-un concert din CBGB. 

În ciuda vârstei fragede, i-au dăruit apoi o jucărie extrem de periculoasă, propria formație, botezată MadballInițial, micuțul Freddy a fost acompaniat de Stigma, Will Shepler și frate-su, Miret, ultimul pe post de basist. Madball și-a făcut debutul în 1989, cu EP-ul Ball of Destruction.

Pe parcursul deceniilor următoare, trupa lui Freddy a devenit una dintre cele mai importante de pe scena NYHC, concurându-i serios pe Agnostic Front și pe ceilalți înaintași.    

După aproape un deceniu în care s-au transformat într-un fel de rezidenți la CBGB, Agnostic Front au tras cel dintâi album live din carieră, în faimoasa bodegă punkistă din East Village. Denumit simplu Live at CBGB, materialul a fost înregistrat în 1988, lansarea lui petrecându-se pe parcursul anului următor.

Live at CBGB conține spuma repertoriului de pe primele trei LP-uri, plus ceva interpretări de pe EP-ul United Blood. Miret se poartă ca un adevărat maestru de ceremonii hardcore și prezintă sumar o bună parte a pieselor din program.

Track-ul 2, Public Assistance, este introdus după cum urmează: “This is not a racist song, this is goddamn fuckin’ truth!”. La apogeul penibilului, ilustrul scremător îmbie publicul să recite Pledge of Allegiance, iar feedback-ul este super-entuziast.

Curând după apariția Live at CBGB, Miret s-a trezit ridicat de poteră pentru că vânduse ceva mărăciucă. A primit o sentință nasoală, de un an și jumătate la mititica.

Cică ar fi făcut doar “cărăușie”, împins de situația financiară precară în care intrase, după ce se pomenise că are un plod, pe micuța Nadia, născută în 1987.

Probabil că “demnitatea” lui nu i-a permis să apeleze la serviciile de asistență socială. Tot statul era vinovat de fapt, că-i impozita onorariile de căcat de la cântări.

După ieșirea lui Miret de la zdup, Agnostic Front s-a mai ales cu niște modificări de componență. Matt Henderson l-a înlocuit pe PR-istul Steve Martin la a doua chitară, în timp ce pe postul de basist și-a făcut apariția Craig Setari.

La finalul lui 1990, formația a susținut primul ei turneu european. După o serie de gig-uri în Germania, Olanda și Austria, Miret a fost reținut la granița cu Elveția pentru că avea pașaport cubanez.

Roadie-ul Mike Shost avea să preia rolul de frontman pentru tot restul turneului, în care new yorkezii și-au luat-o în meclă în câteva rânduri de la grupările antifa locale. Un fapt care pe mine mă încălzește la inimioară.

În ianuarie anul următor, Agnostic Front a luat parte la a patra ediție a mini-festivalului Superbowl of Hardcore, ce se ținea în clubul The Ritz, din New York. Pe afiș s-au mai aflat Sick of It All și Gorilla Biscuits, noile staruri ale scenei NYHC.

Evenimentul a fost imortalizat pe VHS, sub forma documentarului Live In N.Y.C. ’91, ce include filmări din concert și interviuri cu muzicanții.

Între timp, formația a pregătit albumul de revenire, ce se dorea o reflecție a experienței lui Miret la răcoare. Discul s-a numit One Voice și a apărut în 1992, la Relativity Records, un subsidiar Sony ce preluase moștenirea Combat.

One Voice înclină mai puternic ca oricând spre thrash, dar calitatea muzicii e derizorie, mai ales că standardele genului se înălțaseră teribil la începuturile anilor ‘90.

Toată lumea s-a pișat la unison pe noul album Agnostic Front, motiv pentru care trupa a avut poate singurul moment de luciditate din viața ei și s-a decis să spună stop.

Bine, faptul că “best of-ul” apărut în același an a fost subintitulat To Be Continued… chestiona serios dorința de renunțare a lui Miret și Stigma.

Nevoia de marafeți era probabil foarte stringentă, așa că în ‘93 s-a petrecut lansarea postumă a celui de al doilea album live, Last Warning, imprimat cu prilejul “concertului de adio”, ținut la CBGB, în decembrie 1992.

CD-ul conține ca bonus întreg materialul EP-ului United Blood, pe care fanii îl căutau în disperare până atunci. Practic asta reprezenta principala atracție a unui album cu rol de umplutură.

Agnostic Front a zăcut în adormire vreme de trei ani și jumătate. Stigma a continuat să bage cu Madball, trupă care-l recrutase între timp și pe Henderson. În schimb, Miret s-a retras și de lângă frățior, pentru a se ocupa mai intens de fiică-sa.

Craig Setari a trecut la Sick of It All, unde a rămas neîntrerupt, până în momentul de față. De menționat că în două epoci diferite (1996-99 și 2008-12) a activat în paralel și cu Cro-Mags.

În mai 1996, Miret și Stigma au decis să reunească Agnostic Front pentru un gig la CBGB, alături de Madball. Line up-ul a fost completat de doi vechi tovarăși: Rob Kabula și Will Shepler.

Entuziasmul celor prezenți a dus la permanentizarea reuniunii, cu precizarea că scaunul din spatele kit-ului de tobe avea să fie ocupat de Jimmy Coletti.

Agnostic Front a semnat un nou contract de înregistrări, de data asta cu Epitaph Records, label cunoscut ca un fief al punk-ului de pe Coasta de Vest.

Come back-ul a fost consfințit prin al cincilea album de studio din istoria grupului, denumit Something’s Gotta Give.

Alegerea formulei de cvartet, în dauna celei de cvintet, cooptarea lui Rob Kabula și colaborarea cu Epitaph erau indicii clare că AF plănuia o reîntoarcere la rădăcinile hardcore.

Exact asta s-a întâmplat pe Something’s Gotta Give, un disc co-produs de Roger Miret și Billy Milano (solistul de la S.O.D. și M.O.D.).

Formația a recuperat în bună măsură spiritul sălbatic al începuturilor, doar că l-a îndulcit cu ceva influențe externe, provenite din hardcore-ul melodic californian (doar se aflau la Epitaph) și din oi! punk-ul britanic (o feblețe mai veche a lui Miret și Stigma). Un bonus prețios este și producția infinit mai de calitate decât în nebuloasa epocă Victim in Pain.

Something’s Gotta Give conține Gotta Go, primul și ultimul imn punk autentic din repertoriul trupei și unica sa melodie mișto.

Înainte de a mă documenta pentru articolul de față, Gotta Go era singura piesă pe care o cunoșteam bine de la Agnostic Front și din cauza asta aveam o părere favorabilă despre ei. Chiar și acum, când știu că membri formației sunt niște cârnați odioși, simt încă niște vibrații când aud Gotta Go.

Restul cântecelor de pe album sunt evident mai palide. Cu toate progresele în materie de melodie și tehnologie, nimic nu-i poate scoate pe Agnostic Front din rutina lor hardcoristă.

În afară de Gotta Go, singura bucată care mai sclipește cât de cât este remake-ul de la Crucified, avantajat de noile împrejurări sonore.

Mai adaug și versiunea în spaniolă a aceluiași Gotta Go, care are un șarm aparte în limba maternă a lui Miret.

Cât privește lirica, domină o sloganistică generică anti-sistem, anti-autoritate, anti-orice, dar nu se poate vorbi despre o “maturizare ideologică” sau ceva. Măcar nu mai avem parte de inepțiile sinistre din vremurile Cause for Alarm și Liberty & Justice For…

În 1999, Agnostic Front a scos Riot, Riot, Upstart, cel de al doilea album pentru Epitaph. Cu toate că la butoane s-a aflat un alt producător, Lars Frederiksen (de la Rancid), Riot, Riot, Upstart reiterează în mare parte rețeta de pe Something’s Gotta Give, minus un moment de grație precum Gotta Go.

Dead Yuppies (2001) a încheiat trilogia Agnostic Front la Epitaph, fără să aducă o schimbare majoră față de discurile precedente.

Titlul suna absolut funest, în condițiile în care albumul a fost lansat la mai puțin de o lună după tragedia de la World Trade Center.

O schimbare a existat totuși, în ceea ce privește componența. Basistul Mike Gallo, care-l înlocuise cu un an mai înainte pe Rob Kabula, înregistra primul lui album cu Agnostic Front.

Mike Gallo avea să spulbere toate recordurile de rezistență în preajma bășinoșilor de Stigma și Miret, aflându-se în rândurile trupei și în momentul de față.

La răscrucea dintre secole, Roger Miret și-a făcut timp și pentru ceva “side-projects”. Lady Luck era o trupă ce o avea ca solistă pe nevastă-sa, Denise Miret, în vreme ce ilustrul soț dădea cu basul.

În urma lui Lady Luck a rămas un singur album, Life in Between (2000), pe care l-aș defini ca alt-rock anost, cu tentă pop-punkish.

Înființat în 1999, comboul Roger Miret and The Disasters avea să se dovedească cu mult mai prolific. The Disasters este un vehicul pentru fetișurile oi! și street punk ale solistului.

Formația a realizat un număr de patru albume în mai puțin de un deceniu, primul fiind cel “self-titled”, din 2002.

În 2003, Agnostic Front și-a schimbat iar tobarul, noul sosit fiind Steve Gallo, fratele lui Mike Gallo. Anul următor s-a petrecut și reîntoarcerea temporară a lui Matt Henderson, pe postul de al doilea chitarist.

Reiterarea versiunii de cvintet prevestea o nouă fază metalică în cariera trupei, certificată odată cu trecerea la casa de discuri Nuclear Blast.

La finele lui 2004, Agnostic Front lansa un nou album, Another Voice, ce se vroia un fel de replică peste timp la One Voice. Chiar a reușit asta, cel puțin prin prisma calității jalnice a muzicii.

Another Voice i-a avut ca producători pe Zeuss și pe Jamey Jasta (solistul de la Hatebreed), fapt ce se resimte profund asupra orientării albumului în zona metalcore/beatdown hardcore.

Hodorogii new yorkezi au calchiat sound-ul unor discipoli mai tineri, ca Hatebreed și Madball, și le-a ieșit o mare bășină gonflată.

Mai mult, patriotismul și excepționalismul s-au întors pe metereze, cu “endorsement” serios pentru războiul bushist împotriva terorismului. Ascultă doar Peace (“featuring Jamey Jasta”). Cică “Peace is not an option!”. Să vă cac în freză, gherțoilor!

Henderson s-a cărat la scurt timp după sesiunile pentru Another Voice, iar chitara a doua a fost preluată de junele Lenny Di Sclafani. Nici ăsta n-a făcut prea mulți pureci, ieșind din peisaj după vreo doi ani.

Di Sclafani a apucat să participe la realizarea unui singur material oficial, Live at CBGB: 25 Years Of Blood, Honor And Truth, imprimat în vara lui 2004 și publicat după aproape doi ani.

Acest al doilea Live at CBGB din discografia Agnostic Front a apărut în mai multe formate: pachet CD+DVD, dual disc, separat pe DVD sau ediție limitată de vinil. Programul conține succese mai vechi și mai noi și interviuri cu componenții din acel moment.

În 2005, cvintetul a fost cap de afiș la ediția inaugurală a Persistence Tour, un fel de Lollapallooza hardcoristă pe tărâm european. Agnostic Front a participat apoi la multe alte ediții ale acestei manifestări artistice de larg ecou printre iubitorii de moshpit-uri.

Miret a prins momentul pentru încă două albume cu The Disasters: 1984 (2005) și My Riot (2006).

În perioada aia a inventat un al doilea side-project, The Alligators, împreună cu trei foști membri ai trupei californiene Insted

The Alligators arborează un hardcore în cel mai crud spirit optzecist, imprimat de dragul autenticității în condiții tehnice dezastruoase. Formația a scos două EP-uri, în perioada 2006-2007, plus ceva compilații ulterioare.

Din 2007, Stigma a făcut pereche cu un nou chitarist, pe nume Joseph James. Până la sfârșitul anului a ieșit un alt album AF, Warriors, cu frățiorul Cricien în ipostaza de producător.

Warriors reînvie spiritul “crossover” din perioada Cause for Alarm, la standarde sonore ceva mai actuale și fără vituperații de genul Public Assistance. Dimpotrivă, atinși tot mai grav de spectrul decrepitudinii, hăndrălăii o ard în tonuri nostalgice sau moraliste.

Încă din deschidere, Miret și compania trântesc Addiction, unde le recomandă sau mai degrabă le poruncesc drogangiilor să se lase de droguri.

Pe la mijloc aruncă For My Family, ce s-ar vrea un nou imn de amploarea Gotta Go, dar nu-i decât un fâs hardcorizat. Familia omagiată cu atâta patos este bineînțeles familia largită a scenei NYHC.

La final, Miret grohăie niște scuze către mă-sa, sub genericul Forgive Me Mother.  

În 2008, Stigma a realizat primul lui disc solo, New York Blood. Hodorogul bagă un hardcore ceva mai melodios și mai sentimental decât cu Agnostic Front, alternat ici colo de niște reprize în stil irish punk. Are o voce dogită, vai de steaua ei, dar sună mult mai simpatic decât Miret.

Un an mai târziu, unchiul Vinnie a jucat rolul principal dintr-un film “low-budget”, botezat tot New York Blood. Personajul lui își câștigă existența cum altfel decât ca traficant de droguri și patron de bordel.

Filmul se găsește integral pe YouTube, numai că eu nu mi-aș pierde 50 de minute din viață cu așa ceva.

În timpul ăsta, Agnostic Front suferea încă o schimbare de tobar. A plecat Steve Gallo și a venit asiaticul Jim “Pokey” Mo, un veteran NYHC, fost membru în Leeway.  

În 2011, formația a bifat un nou album de studio pentru Nuclear Blast. My Life My Way este o colecție de hardcore metalic obosit și constipat, cu automângâieri pe conștiință, după modelul Frank Sinatra.

Gotta Get Up Now, al patrulea LP Roger Miret and The Disasters, a ieșit tot în 2011, la concurență cu My Life My Way.

Doi ani mai târziu, Stigma a sărit și el cu al doilea disc solo, zis For Love & Glory.

Joseph James a părăsit la rândul lui Agnostic Front, după un ciclu de șapte ani. Din 2014, noul chitarist al trupei este numitul Craig Silverman.

Asta a rămas până în prezent ultima schimbare de componență. Pare-se că “agnosticii” s-au mai potolit cât de cât la capitolul ăsta, odată cu înaintarea în vârstă.

Al zecelea album de studio, The American Dream Died, s-a ivit pe piață în 2015, tot prin intermediul Nuclear Blast. Noua creație nu cuprinde nicio variație stilistică majoră față de Warriors sau My Life My Way.

Ca niște hardcoriști decrepiți ce sunt, alde Agnostic Front grohăie nostalgic după mizeria din New York-ul optzecist.

Partea bună e că dacă ne luăm după track-ul No War Fuck You, hodorogii și-au mai schimbat optica față de politica globală.

În vara lui 2017, Agnostic Front a participat la festivalul Metalhead Meeting, ținut în București, la Arenele Romane. Din câte știu, ăsta a fost primul lor gig în România.

Discuri noi n-au mai apărut, dar Roger Miret și-a publicat memoriile, sub titlul My Riot: Agnostic Front, Grit, Guts & Glory.

Tot din 2017 datează și primul film documentar dedicat exclusiv formației, botezat The Godfathers of Hardcore.

Aparent paradoxal, Agnostic Frost a ajuns să trăiască apogeul matusalemicei sale cariere abia în perioada recentă. Formația a profitat din plin de fenomenul de comodificare a muzicii extreme.

Gândește-te că inițial a avut nevoie de aproape un deceniu ca să concerteze pentru prima oară în afara Americii de Nord, iar acum se întinde cu turneele până în Rusia, Japonia, Indonezia sau Argentina.

Am căutat pe Google să văd dacă s-a scris ceva relevant în română despre Agnostic Front și așa am dat de un magazin online cu țoale de rochiști. Vreau să zic că o pereche de bughigăi cu efigia tăticilor NYHC costă peste 250 de lei.

Este și asta o consecință a comodificării despre care vorbesc. Metal-ul și hardcore-ul nu mai sunt demult pentru puștimea săracă din cartiere. Mutațiile sociale și culturale din ultimele decenii le-au transformat într-un loisir al IT-iștilor de vârstă mijlocie, care fac mosheală așa cum fac bungee jumping sau mai știu eu ce sporturi extreme.

Miret și Stigma s-au orientat al naibii de bine în noul context, valorificându-și la maxim aura de legende NYHC. Aștept cu oarecare curiozitate primul lor album din era Trump. Sunt convins că dacă le-au lins cizmele lui Reagan și celor doi Bushi, tolomacii au ceva afinități și cu urmașul lor portocaliu.

Update 1:

În noiembrie 2019, Agnostic Front s-a întors pe piață cu Get Loud!, încă un album nou care n-aduce nimic nou. A coișpea reîntoarcere la rădăcini, la esențe, la bășini, numa’ bună de meme cu “OK Boomer”

“Agnosticii” n-au mers până la a-l cânta pe Trump, cum mi-aș fi dorit eu, dar continui să cred că Miret și Stigma îl admiră în secret și-l văd ca pe un stindard al luptei anti-sistem din căpățânile lor.

Update 2:

Următorul “release” Agnostic Front a fost un single ediție limitată, cu versiuni reînregistrate ale pieselor The Eliminator și Toxic Shock, aflate în original pe Cause for Alarm. Materialul datează din primăvara lui 2020.

Update 3:

În toamna lui 2021, Roger Miret a dezvăluit că s-a operat cu succes de cancer și se află în faza de recuperare. Numai că acum trebuie să achite note gigantice de plată, după cum se practică în ultraprivatizatul sistem de sănătate nord-american. Așa că toate speranțele îi sunt legate de campaniile de donații, organizate împreună cu camarazii de la Agnostic Front.

Înainte să se îmbolnăvească, Miret a apucat să tragă un album cu The Alligators, Searching for the Truth, care a fost lansat în decembrie.


Referinţe bibliografice:

Un gând despre „Agnostic Front

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.