Rikk Agnew

Mostră de înţelepciune:

„Rikk Agnew a intrat în istorie ca unul dintre cei mai prolifici ghitarişti din underground-ul muzical al Californiei. Dintre nenumăratele lui contribuții la dezvoltarea fenomenului se disting mai ales capodoperele formațiilor Adolescents (The Blue Album) și Christian Death (Only Theatre of Pain), două pietre de temelie pentru scenele hardcore punk și respectiv goth-rock de pe Coasta de Vest.”


Naştere: 

  • Richard Francis Agnew Jr., 9 decembrie 1958, Newport Beach, California, SUA

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Deja al patrulea articol din seria “Orange County punk”, dar nu mai avem nimic de genul ăsta la A. După calculele mele, voi reveni la punkiștii din O.C. abia la D, adică peste aproximativ 300 de ani.

Rikk Agnew a intrat în istorie ca unul dintre cei mai prolifici ghitarişti din underground-ul muzical al Californiei. Dintre nenumăratele lui contribuții la dezvoltarea fenomenului se disting mai ales capodoperele formațiilor Adolescents (The Blue Album) și Christian Death (Only Theatre of Pain), două pietre de temelie pentru scenele hardcore punk și respectiv goth-rock de pe Coasta de Vest.

În peste patru decenii de carieră, Agnew a trecut printr-o mulțime de trupe de calibre diferite, arătându-se la fel de nestatornic, pe cât era de creativ. Discografia lui cuprinde și câteva materiale solo, crăcanate pe un interval cam larg de timp.

Muzicantul se trage dintr-un cartier muncitoresc al orașului Fullerton, California. Tac-su are origini irlandeze, iar mă-sa este mexicano-americană. Un puțoi timid și complexat, Rikk și-a găsit refugiul în muzică, la fel ca și cei doi frați mai mici, Frank și Alfie, de asemenea viitori membri Adolescents.

Crescut în paradigma rock-ului clasic, micuțul Rikk n-a mai fost același om din momentul în care a descoperit punk-ul. Cu toată această metamorfoză, ghitaristul a reținut în stilul său de interpretare învățămintele unor înaintași precum Hendrix sau Page, pe care le-a adaptat subtil în contextul etic și estetic al muzicii punk.

Având din start înclinații de multi-instrumentist, Rikk a început să bage cu diverse trupe încă de la vârsta pubertății. Cea dintâi experiență notabilă se leagă de Detours, unul dintre primele combo-uri punk din O.C., înființat în anul de grație 1977.

Rikk a îndeplinit inițial rolul de baterist în Detours, dar după ceva mai mult de un an a trecut la ghitară. În aceeași perioadă, a luat parte la crearea Social Distortion, cel mai important combo din întreaga istorie rock’n’roll a județului portocaliu. În cadrul Social Distortion, micuțul Rikk ocupa postul de basist, confirmându-și încă de pe atunci valențele de om-orchestră.

Până la sfârșitul lui 1979, băiatul a părăsit atât Detours, cât și Social Distortion. Din anul următor s-a alăturat celor de la Adolescents, în ipostaza de “lead guitarist”. Odată cu sosirea lui și a tovarășului baterist Casey Royer, s-a închegat line up-ul clasic al formației, ce-i mai includea pe Tony Cadena (vox), Steve Soto (bass) și frățiorul Frank Agnew (a doua ghitară).

Cvintetul a tras legendarul Blue Album, despre care am trăncănit pe larg în articolul aferent. Rikk a contribuit decisiv pe partea creativă, fiind responsabil de cele mai grele momente de pe disc: Amoeba (muzică) și Kids of the Black Hole (muzică și versuri).

Rikk Agnew s-a cărat din Adolescents la puțin timp după apariția Blue Album și a trecut la Christian Death. Cu satanistul androgin Rozz Williams în frunte, cei de la Christian Death profesau propria lor versiune de goth-rock, ce avea să fie botezată deathrock.

Sosirea lui Agnew a provocat marele salt înainte, marcat de legendarul LP de debut Only Theatre of Pain, din primăvara lui 1982. Ghitaristul a scris marea majoritate a cântecelor, mânat de un puternic val de creativitate.

Christian Death sună ca o variantă mai sinistră și mai bombastică a goth-rock-ului britanic, riff-urile maestrului Rikk având un rol decisiv în crearea unei asemenea atmosfere. Bineînțeles, interpretarea diferă semnificativ față de Adolescents, dar se simt unele amprente melodice ce denotă clar că este vorba despre același ghitarist.

La fel ca în cazul trupei precedente, Agnew și-a luat tălpășița în plină glorie, când Only Theatre of Pain abia ieșise pe piață. Acest scenariu avea să se repete înfiorător de des în cariera vajnicului muzicant.

După plecarea din Christian Death, a mai avut o tentativă de formație, numită Der Stab, împreună cu frățiorul Frank și vreo doi muzicanți uitați. Der Stab a tras doar două cântece, ce au apărut pe un disc single abia în 2016, până atunci fiind disponibile doar pe niște compilații obscure. Băieții cântau un punk arțăgos, în stilul de atunci de pe Coasta de Vest.

După scurtul episod Der Stab, Rikk a simțit că nu-i priește deloc ideea de combo și s-a pus să tragă un album solo în toată puterea cuvântului. Adică a făcut singur tot ce s-a putut – chitări, bas, tobe, keyboards și voce – singurul colaborator din studio fiind producătorul Thom Wilson.

Discul s-a numit sugestiv All by Myself și a apărut la Frontier Records, la fel ca The Blue Album și Only Theatre of Pain. În esență, Agnew a dezvoltat tendințele melodice din perioada Adolescents, izbutind să creeze un produs artistic viabil, ce și-a câștigat un loc peste lista clasicelor O.C. punk.

All by Myself conține o serie de cântece memorabile, în stilul năvalnic ce-l caracterizează pe ghitarist. Din linia dominantă a albumului, merită menționate O.C. Life (un imn punk ce data de fapt din perioada Detours), 10, Falling Out sau Fast.

Există însă câteva momente în care Agnew explorează direcții diferite. Everyday o dă surprinzător pe dragoste și sensibilitate, în cel mai autentic stil power pop.

La final avem Section 8, o suită în toată regula, cu intermezzo-uri stranii și ecouri din Adolescents (Kids of the Black Hole) și Christian Death.

După relativul succes obținut de All by Myself, te-ai fi așteptat ca Agnew să continuie cariera solo. Însă flăcăul a ținut să rămână imprevizibil, lăsându-se convins de tovarășul Casey Royer să se alăture noului său proiect, denumit D.I..

O scurtă perioadă a fost baterist (Royer era frotman-ul trupei), pentru ca apoi să treacă din nou la ghitară, în tandem cu frățiorul Alfie. Rikk Agnew a luat parte la realizarea primelor trei opusuri din discografia D.I.: EP-ul Team Goon (1983) și LP-urile Ancient Artificats (1985) și Horse Bites Dogs Cries (1986).

Ce a urmat după asta? Prima reuniune Adolescents… Povestea a durat trei ani, între 1986 și 1989, iar Rikk a participat de la un cap la altul. S-a lăsat cu două noi albume de studio, Brats in Batallions (1987) și Balboa Fun Zone (1988), de care universul muzicii punk s-ar fi putut lipsi fără probleme. De menționat că în absența lui Tony Cadena, Rikk Agnew și Steve Soto și-au împărțit sarcinile de soliști vocali pe Balboa Fun Zone.

După a doua desființare a “adolescenților”, Agnew a copiat la indigo mișcarea din 1981, revenind alături de cei de la Christian Death. De data asta era vorba despre o versiune paralelă a trupei, identificată drept Christian Death featuring Rozz Williams. Foștii colegi păstraseră vechea titulatură, după ce Williams s-a cărat, declarând că renunță definitiv la ea. Astfel că, în momentul răzgândirii a fost nevoit să apeleze la acest artificiu.

Agnew a făcut parte intermitent din formația condusă de Williams, între 1989 și 1993. Poate fi auzit pe albumul de studio Sleepless Nights (1993) și pe live-ul Iconologia, imprimat în același an și publicat de asemenea și în format video.

Între timp, la începutul anilor ‘90, Agnew a simțit impulsul să-și revigoreze cariera solo. Pe Emotional Vomit, din 1990, n-o mai arde de unul singur, având câțiva invitați, între care frățiorii Frank și Alfie.

Emotional Vomit îmbină hardcore-ul melodic cu ceva elemente teatrale, în stilul Alice Cooper, fără să atingă te miri ce culmi estetice. All by Myself stă sensibil mai bine, ca să ne limităm doar la această comparație.

Rikk Agnew a revenit doi ani mai târziu, cu Turtle, un album și mai subțire decât predecesorul. Neobositul muzicant a trântit de-a valma faze de punk, metal, hip-hop și boogie rock, pe un disc confuz și fără de sclipire.

Între timp, în 1991, ghitaristul a pus bazele unei noi formații, ADZ, împreună cu alți doi foști și viitori “adolescenți”, Tony Cadena și Casey Royer. Agnew a participat la imprimarea albumului de debut, Where Were You? (1992), după care a plecat fără să privească în urmă. Interesant că Where Were You? cuprinde și cântecul Rikki Headcheese, ce ironizează infamul obicei al sus-numitului de a-și lăsa trupele cu curu-n baltă.

În perioada respectivă, Agnew s-a implicat și în PinUps, un proiect de cover-uri punk soldat cu CD-ul eponim, din 1992. Anul următor a fondat Poop, un combo hilar cum îi e și numele, în colaborare cu cântărețul Scott Hoogland (ex-The Mechanics). Poop a realizat un singur material, EP-ul Desecration Generation (1994), dar a continuat să activeze pe sistem “on and off” și în deceniile următoare.

Rikk Agnew nu s-a arătat prea activ la sfârșitul veacului, dar a revenit în atenția iubitorilor de punk odată cu anul 2001, când s-a petrecut cea de a treia (și sperăm ultima) reuniune Adolescents. Ghitaristul s-a ușchit din vechea trupă după aproximativ trei ani. În acest interval a participat la înregistrarea unui singur material, Live at the House of Blues, scos sub formă de pachet CD+DVD.

Până la sfârșitul deceniului, Agnew s-a perindat haotic prin tot soiul de formații. În 2004-2005 a cântat cu deathrocker-ii 45 Grave, pentru ca în 2007 să alcătuiască Christian Death 1334, împreună cu câțiva foști colegi din epoca Only Theatre of Pain.

Din 2006 s-a alăturat străvechilor tovarăși din Detours, pentru o reuniune ce s-a prelungit și pe parcursul decadei următoare. Pe listă s-au mai adăugat și ceva gig-uri cu Poop, iar la finalul deceniului a venit rândul încă unei trupe deathrock, Voodoo Church, cu care a realizat albumul Eminence of Demons (2009).

Omul nostru depășise borna 50 și în aproape toată existența lui adultă s-a ținut de o dietă de droguri și alcool, consumată zilnic cu un nesaț pantagruelic. Drept consecință, imaginile din anii 2000 ni-l arată pe muzicant sub forma unui butoiaș atomic, de circa 150 de kile, la o înălțime puțin peste 1,70.

Totul până într-o zi de toamnă a lui 2010, când aflat la volan, maestrul Rikk Agnew s-a pomenit că borăște valuri de sânge. Cât era de prăjit moșul, și-a dat seama că ceva nu e în regulă și s-a prezentat la doctor. A primit un diagnostic bogat și divers, cu hepatita C, ciroza și pietrele la rinichi în capul listei. Plus avertismentul că mai are de trăit maxim vreo trei luni.

Muzicantul a simțit nevoia să mai mișune pe planeta asta ingrată. Așa că s-a pus pe tratamente serioase și a adoptat un regim de viață sănătos, fără substanțele ce i-au fost atât de dragi, dar cu multă hrană vegetală. Drept consecință, acum, la 60 de ani, arată mai în formă decât oricând, pierzând circa jumătate din greutatea colosală atinsă în deceniul anterior.

Un merit important pentru reîntoarcerea muzicantului din drumul spre mormânt i-a revenit noii lui iubite, cântăreața Gitane DeMone, la rândul ei fostă membră Christian Death, însă într-o încarnare diferită. Cei doi s-au căsătorit în 2013 și colaborează și în plan muzical, mai ales în grupul Gitane DeMone Quartet.

În ciuda încercărilor prin care a trecut, reînviatul Rikk și-a păstrat caracterul hiperactiv. În prima parte a actualului deceniu putea fi regăsit într-o sumedenie de trupe locale, cum ar fi Detours, Wrong Beach, The Joykiller, Chaotic Stature sau Only Theatre of Pain (desigur, un alt tribut Christian Death). Pe lânga asta, omulețul s-a apucat de pictură, sculptură și literatură, cu o frenezie pe care numai ăia care au văzut moartea cu ochii o pot avea.

Din 2014 a întemeiat Rikk Agnew Band, care-i practic Wrong Beach, în versiune reformată, cu fostul “adolescent” în postura de ghitarist-vocalist. Rikk Agnew Band a realizat primul LP, Learn., pe parcursul lui 2016. Learn. este o colecție de punk vijelios, făcut cu ambiția unor hodorogi care țin să arate că sunt încă vii și teferi.

Tot în 2016, a apărut și albumul de debut Gitane DeMone Quartet, Past the Sun. Proiectul consoartei lui Rikk tinde spre un fel de post-punk apocaliptic, asemănător cu creațiile unora ca Diamanda Galás sau Lydia Lunch. Al doilea LP al cvartetului, Substrata Strip, datează din 2018.

Ceva mai înainte, în 2017, amicul Rikk s-a reunit cu Casey Royer și alți câțiva “adolescenți” efemeri, sub titulatura Radolescents. Ce crezi că fac bătrâneii? Bagă concerte cu repertoriul de pe The Blue Album, concurându-i serios pe actualii “adolescenți” ai lui Tony Cadena.

Un talent polivalent, un fel de Brian Wilson al punk-ului, dacă păstrăm proporțiile, Rikk Agnew lasă o moștenire importantă muzicii nord-americane, în întruchiparea ei mai absconsă. Le spun acum bye-bye bătrânilor punkiști din Orange County. Enciclopedia trebuie să meargă înainte!

Update:

În 2020, Agnew a scos la iveală un nou proiect, Bad Habits, împreună cu Gitane DeMone și madame Taquila Mockingbird, o eroină necântată a scenei punk din LA.

Până acum, Bad Habits a tras doar un cover după Ring of Fire, transformând melodia lui Johnny Cash într-un performance înfiorător de operă gotică.


Referințe bibliografice:

Publicitate

2 gânduri despre „Rikk Agnew

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.