Mostră de înţelepciune:
„Magia persistă de la un capăt la celălalt al LP-ului Erè Mèla Mèla. În contrast cu lamentația titulară și extensia ei magnifică, medley-ul Abbay Mado/Embwa Bèlèw te poartă pe culmile fericirii. Vreau să zic că refrenul “embwa bèlèw, embwa bèlèw” îmi răsună în cap de vreo două săptămâni.”
Naştere:
- 19 mai 1941, Addis Abeba, Etiopia
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
Posesorul unui glas aur, comoară națională a Etiopiei, Mahmoud Ahmed și-a descoperit într-un târziu o neașteptată vocație globală.
Înrâurit în egală măsură de corifeii muzicii afro-americane și de bogatele tradiții locale, superstarul etiopian a trăit un destin extrem de interesant în lumea showbizului.
Ascensiunea lui Mahmoud Ahmed a coincis cu cea mai strălucită epocă a popului etiopian, adică primii ani 1970. Ulterior, tulburările politice au dat complet peste cap toată viața muzicală din Etiopia. Cariera lui Mahmoud a intrat într-un con de umbră, odată cu destinul unei întregi națiuni.
Pasiunea crescândă a occidentalilor pentru muzici considerate de ei exotice a creat o oportunitate nesperată pentru Mahmoud Ahmed. Creația lui avea să fie “excavată” de arheologii “world music”, care au înfățișat-o unui public nou și cosmopolit.
De prin anii 1990 încoace, cântărețul o ține numai în turnee internaționale, ajutat de o vitalitate impresionantă, ce sfidează trecerea timpului și vicisitudinile senectuții.
Mahmoud Ahmed s-a născut în 1941, în cartierul Merkato, din Addis Abeba. Face parte din minoritatea gurage, o populație semitică, ce însumează cam 2,5% dintre cele peste 100 de milioane de suflete ale Etiopiei.
De menționat că numai o mică parte a repertoriul lui Mahmoud este în limba gurage. Omul cântă cu precădere în amhară, “lingua franca” a tuturor etiopienilor.
Am spus câte ceva despre istoria și cultura Etiopiei în articolul dedicat lui Teddy Afro. În rezumat, avem de-a face cu una dintre cele doar două țări africane care au scăpat de colonizare.
Populația are un caracter foarte divers, cuprinzând aproximativ 80 de etnii diferite. Spre surprinderea multora, religia majoritară în Etiopia este creștinismul ortodox, adoptat încă din îndepărtatul secol al IV-lea.
Dacă ne luăm după nume, Mahmoud pare să fie musulman, la fel ca 51% dintre conaționalii gurage.
Interesant că acum vreo 10 ani se implica în strângerea de fonduri pentru construirea unei biserici etiopiene în San Diego. Posibil să fi făcut asta în spiritul ajutorării tuturor compatrioților, indiferent de religie sau etnie.
Se spune că micuțul Mahmoud nu prea s-a omorât cu școala. A abandonat-o din adolescența timpurie și pentru o vreme și-a câștigat existența ca lustragiu, o ocupație ce a rămas încă actuală în Etiopia.
Muzica l-a pasionat de la vârstele cele mai fragede. Viitorul artist asculta fascinat melodiile de la radio și le reproducea cu o acuratețe ce îi uimea pe cei din jur.
Însă familia nu-și punea problema să-l facă muzicant. În mentalitatea etiopiană a acelor timpuri, meseria de muzicant era considerată dubioasă, deși toată lumea iubea muzica. Nu e ceva ieșit din comun, se întâmplă în mai toate culturile, chiar și în zilele noastre.
Flăcăul s-a învârtit cât s-a învârtit, până a ajuns să mișune în preajma artiștilor damnați. Pe la 20 de ani s-a angajat ca băiat bun la toate în clubul Arizona, unde se țineau cântări semi-legale cu membrii Imperial Body Guard Band, ansamblu muzical oblăduit de legendarului împărat Haile Selassie.
Un mare protector al artelor, Majestatea Sa a susținut crearea de orchestre pe lângă cele mai importante instituții ale statului. În afară de Imperial Body Guard Band, mai existau Police Orchestra, Haile Selassie I Theater Band sau Municipal Band (în Addis Abeba).
Însă trebuie precizat că Selassie n-a fost nici pe departe acel personaj mesianic din imaginarul rastafarian. Era mai degrabă un despot luminat, cu toate conotațiile negative ce le implică această sintagmă.
În orice caz, mulțumită lui Selassie, muzica etiopiană a căpătat un avânt fără precedent. Orchestrele instituționale au devenit adevărate incubatoare pentru muzicienii civili ce au animat viața de noapte din Addis Abeba la răscrucea anilor 1960 și 1970.
La vremea respectivă, capitala se umpluse de cluburi pentru tineretul trendy, unde se cânta live și se dansa în draci.
Post-factum, acea perioadă culturală a primit supranumele Swinging Addis, prin analogie cu mai faimosul Swinging London. Comparația poate părea exagerată, dar s-ar putea să ai surprize dacă studiezi mai îndeaproape cultura pop etiopiană.
În acest mediu vibrant trăia și se dezvolta tânărul meșter Mahmoud Ahmed. Mai repara o priză, mai bătea un cui, în timp ce în jurul lui, la locul de muncă, răsuna pe viu cea mai captivantă muzică din oraș.
Micuțul a tot pândit momentul, până când s-a suit pe scenă și a băgat niște cântece cu flăcăii din Imperial Body Guard Band, la ceva “jam session” sau repetiție, nu se mai știe exact.
Toată lumea a rămas cu gura cascată, în frunte cu șeful de orchestră care s-a oferit să-i cumpere costum și pantofi, pentru ca noul talent să poată fi inclus în spectacolele oficiale.
Asta se întâmpla cândva prin 1963. Însă n-au rămas niciun fel de mărturii din prima parte a carierei lui Mahmoud Ahmed.
Industria discografică era aproape inexistentă în Etiopia. Abia spre finalul decadei a luat ființă primul label independent, denumit Amha Records. În curând, acesta avea să fie concurat de Kaifa Records și de filiala locală a Philips Records.
Popul etiopian suna foarte original și foarte captivant la acea vreme. Muzicienii din partea locului asimilaseră într-o manieră foarte creativă influențele înnoitoare ale soul-ului, jazzului și funkului, rămânând totodată puternic atașați față de propria identitate culturală.
Muzica tradițională etiopiană are o fervoare mistică, ce se manifestă din plin chiar și în întruchipările sale cele mai seculare. Coliziunea cu mijloacele de expresie afro-americane a dat naștere unor sonorități aparte, cu mare putere de seducție.
Un cronicar de pe AllAboutJazz ne oferă o descriere foarte adecvată a efectelor acestui “clash” cultural asupra ascultătorului occidental:
“Familiar pop culture elements (vamps, swing, horn fanfares, funky beats) interlace with melodies that sound like they were being sung two thousand years ago. You might be tapping your feet or snapping your fingers a lot of the time, but it still feels strange.”
Mahmoud Ahmed se află între cei mai importanți exponenți ai fenomenului, avându-i ca principali rivali pe Tilahun Gessesse și Alemayehu Eshete.
Pe lângă voci de excepție, scena pop etiopiană a beneficiat și de compozitori și orchestratori de mare talent. Cel mai faimos dintre aceștia este Mulatu Astatke, un flăcău trecut pe la Berklee, progenitorul sound-ului ethio-jazz, ce a colaborat frecvent și cu prietenul nostru Mahmoud.
Ies dintre vastele paranteze și mă întorc pe firul poveștii lui Mahmoud Ahmed. Din 1967, cântărețul a plecat din Imperial Body Guard Band, ca să-și vadă de cariera solo.
Single-ul de debut, Nafkot Naw Yegodagne/Yasdestal, a venit abia în 1971, via Amha Records. Mahmoud a fost acompaniat în studio de Venus Band, combo metamorfozat apoi în Walias Band.
La vremea aia, cântărețul era încă destul de fidel modelelor afro-americane. Nafkot Naw Yegodagne amintește de exuberanța lui Sam Cooke, în timp ce pe fața B avem o repriză mai încrâncenată, cu accente solide de funk.
În anii următori, Mahmoud Ahmed a scos single după single și a realizat de asemenea câteva LP-uri.
Primul a apărut în 1973, tot la Amha Records. “Self-titled” în versiunea originală, materialul a fost reeditat după mai mult de două decenii sub titlul Almaz.
Ca fapt divers, Almaz este numele soției superstarului, cu care acesta trăiește și în momentul de față.
Pe Almaz și pe următoarele trei albume, acompaniamentul a fost asigurat de Ibex Band, un sextet incredibil, creatorul atmosferei electrizante ce impulsionează incantanțiile lui Mahmoud.
Din componența originală Ibex Band făceau parte doi saxofoniști tenori, Theodros Mitiku și Fekade Amde Maskal, care suflau absolut fabulos la unison.
Spatele era ținut de o secție ritmică de zile mari, alcătuită din zimbabwianul Andrew Wilson (chitară), italianul Giovanni Rico Bonsignori (bas), Tesfaye “Hodo” Mekonnen (tobe) și Messele Gessesse (keyboards).
În varianta de CD, care are un tracklist sensibil diferit față de ediția princeps, Almaz pornește cu tripticul Almaz Men Eda Nèw-Asha Gèdawo-Tchebo Aymolam, o dezlănțuire de ritm, bucurie și culoare.
Ceva mai temperatul Feqer Endègèna transmite la rândul lui o stare euforică, dar într-un registru diferit.
Urmează Ambassel-Zèmèdié, o împerechere baladistică, unde trubadurul este cuprins subit de cea mai adâncă jale. Duoul tenoriștilor iese din scenă pentru a lasă locul flautului fermecat al lui Fekade.
Kulun Mankwalèsh sună mai încordat, chiar arțăgos, dar te cucerește prin intepretarea pasională a lui Mahmoud și aranjamentul orchestral de mare finețe, cu percuție intensă, bas pătrunzător, chitară “wakka-chikka”, flaut și saxofon la unison și un solo excelent al maestrului Mitiku.
Peste mai mult de trei decenii, Kulun Mankwalèsh avea să fie inclus pe soundtrack-ul unui episod din Sopranos.
În fine, suita Mèla Mèla-Antchiyé exprimă un zbucium sufletesc de maximă intensitate, cu un Mahmoud prăbușit într-un soi de vârtej al disperării.
De menționat că Mèla Mèla (sau Erè Mèla Mèla) a fost reluată ulterior și pe alte albume, constituind un fel de laitmotiv al cântărețui. Cică titlul ar însemna cu aproximație “caut o soluție”.
La un an după Almaz, Mahmoud Ahmed și-a fericit fanii cu al doilea LP. Și ăsta era “self-titled”, fără numerotare, dar practica asta exista și la case mai mari, gen Franța sau Brazilia (încearcă numai să descâlcești discografiile lui Jacques Brel și Caetano Veloso).
În fine, versiunea occidentală a albumului secund al lui Mahmoud a fost botezată Alèmyé, după numele primului cântec din program. Aidoma predecesorului, Alèmyé este o mare desfătare, o bucurie a muzicii, o creație strălucitoare.
Mood-ul diferă însă. Alèmyé are tendințe mult mai întunecate, ce reflectă durerea interpretului, cel mai probabil de natură amoroasă.
Ca de obicei, Ibex Band îi ține hangul maestrului într-un mare fel. Cel puțin partiturile de bas și de orgă adâncesc abisul dezolării în care se cufundă sărmanul trubadur. Avem de-a face cu un fel de “ethiopian gothic”, ce-l precede cu niște ani buni pe cel britanic.
Există totuși și niște oaze de lumină pe Alèmyé, precum dinamicul Bèlaya Bèlaya sau înălțătorul Antchi Enén Wedèdjign.
Programul se încheie cu sfâșietorul Tezeta, întins pe durata a 12 minute și jumătate. Excelent lucrată și interpretată, Tezeta rivalizează din punctul meu de vedere cu cele mai strălucite momente din istoria rockului progresiv.
Trebuie spus că termenul “tezeta” sau “tizita” este corespondentul amharic al “intraductibilului” dor și definește de asemenea și o specie muzicală, un fel de blues etiopian sau doină, dacă preferi varianta patriotică.
În repertoriul național există o mulțime de piese denumite simplu Tezeta/Tizita, fără să aibă altă legătură între ele decât lirismul de mare intensitate.
Între 1972 și 1974, în paralel cu release-urile de la Amha, Mahmoud a scos o serie de șapte discuri single pentru Philips Etiopia, cu acompaniamentul Imperial Body Guard Band. Cântărețul s-a reunit în studio cu orchestra imperială, la cererea expresă a celor de la Philips.
Mahmoud este la fel de sclipitor și în fruntea unui big band. Vibrato-ul său imbatabil produce aceleași efecte spectaculoase și într-un context orchestral considerabil mai vast decât la Ibex Band.
Single-urile cu Imperial Body Guard Band evidențiază ceva mai mult influențele afro-americane, fără să neglijeze deloc culoarea și savoarea locală.
Aș împărți aceste înregistrări în două categorii stilistice. Una mai “tradiționalistă”, cu influențe de swing și jump blues sau din zona latino-caraibiană.
Cealaltă mai modernă, trădând faptul că muzicienii etiopieni erau foarte în temă cu ce se întâmpla în State la vremea aia, ecourile creațiilor lui Marvin Gaye sau Curtis Mayfield fiind cât se poate de clare.
În toamna lui 1974 s-a întâmplat un mare pocinog în Etiopia. Împăratul Haile Selassie era detronat printr-o lovitură de stat, pusă la cale de Derg, o juntă sprijinită de Moscova.
Domnia lui Selassie a fost cam de căcat, dar nici cu Derg n-avea cum să iasă prea grozav, bieții etiopieni prăvălindu-se din lac în puț.
Schimbarea de regim a făcut praf mișcarea ethio-jazz. Derg a instaurat starea de asediu, așa că adio viață de noapte în Addis Abeba.
Vigurosul showbiz local s-a dus instant de râpă. Amha și Philips Ethiopia au dispărut în scurt timp. Doar Kaifa a mai rezistat până în 1977.
Acolo, la Kaifa, a apărut și cel de al treilea LP al lui Mahmoud Ahmed, faimosul Erè Mèla Mèla, din 1975. Acesta a fost discul care i-a adus consacrarea internațională, atâta că a trebuit să aștepte peste un deceniu.
Mahmoud a realizat o nouă interpretare a “standardului” Erè Mèla Mèla, combinată cu Mètché Nèw, o “coda” ce intensifică jalea și durerea prin procedeul repetiției.
Sună interesant și versiunea de pe primul LP, dar acest remake atinge dimensiuni celeste, revendicându-și statutul de capodoperă a cântărețului.
Îmi imaginez cum ar fi fost să se alinieze astrele și Mahmoud să tragă un disc împreună cu John Coltrane. Cred că nicio voce din Univers nu s-ar fi potrivit mai bine pentru experimentele free ale lui Trane, decât cea a superstarului etiopian.
Magia persistă de la un capăt la celălalt al LP-ului Erè Mèla Mèla. În contrast cu lamentația titulară și extensia ei magnifică, medley-ul Abbay Mado/Embwa Bèlèw te poartă pe culmile fericirii. Vreau să zic că refrenul “embwa bèlèw, embwa bèlèw” îmi răsună în cap de vreo două săptămâni.
Splendid și Atawurulegn Lela, cu un Mahmoud plin de energie și pasiune. Îl ajută și orchestrația ingenioasă, ce evidențiază calitățile noului chitarist de la Ibex Band, junele Selam Seyoum (aka Selamino), supranumit și “Jimi Hendrix al Etiopiei”.
Ohoho Gedama împrumută din atmosfera dramatică a soundtrack-urilor lui Isaac Hayes. Duioasele Ebakesh Tarèqign și Tezeta (altă “Tezeta”, mai scurtă decât cea de pe discul anterior) pot sta fără jenă alături de cele mai izbutite balade ale lui Otis Redding sau Al Green.
Versiunea originală a LP-ului include și trilogia Sedètègnash Nègn-Sameraye-Endénèsh Gèdawo, tulburătoare, impetuoasă, fascinantă.
Tot din 1975 datează și single-ul Asheweyna/Belomy Benna, ce reunește două dintre cele mai grozave piese din repertoriul lui Mahmoud.
La Asheweyna, trubadurul își răspunde propriilor strigăte tânguitoare cu oftaturi și șoapte insinunate. Efectul este impresionant.
Belomy Benna se bazează pe un shuffle năvalnic de blues, dar se dezvoltă într-o direcție imprevizibilă, în cel mai pur spirit al creației mahmoudiene.
Uimitor cum solistul își ornamentează linia vocală de bază cu tot soiul de chiuituri, scandări, fluierături sau chiar horcăieli. Mă crezi sau nu, toate fazele ăstea sună cât se poate de adecvat și mai ales agreabil.
Declinul vieții muzicale din Etiopia devenise ireversibil, dar Mahmoud s-a străduit să țină sus stindardul propriei cariere.
În anii negri ai dictaturii Derg, cântărețul a continuat să țină concerte prin hotelurile din Addis Abeba, în fața unor audiențe alcătuite din expați și localnici priveligiați.
În 1978, Mengistu Haile Mariam, uns de curând ca “el lider maximo”, a sistat producția de discuri de vinil. Pentru aproape două decenii, muzicienii etiopieni și-au imortalizat creațiile numai pe casete, un format foarte popular în întreaga Africă.
Mahmoud a apucat să scoată al patrulea LP, Jeguol Naw Betwa, cu puțin timp înainte de interdicția dictatorului.
Jeguol Naw Betwa a apărut pe speze proprii, la Mahmoud Ahmed Records. Albumul a reprezentat totodată cea din urmă colaborare cu Ibex Band, formația destrămându-se un an mai târziu.
Jeguol Naw Betwa sună atrăgător, dar se situează evident sub nivelul LP-urilor anterioare. Găsim totuși două momente de excepție și în cuprinsul acestui album.
Sexy, elegant, dinamic, pătrunzător, Bèmen Sèbèb Letlash și-ar avea oricând locul pe lista scurtă a capodoperelor lui Mahmoud.
Fetsum Denq Ledj Nèsh impresionează la rândul său prin combinația de sentimentalism și psihedelism, exploatată din nou cu dibăcie de superstarul etiopian.
Din anii ‘80, până spre finalul decadei următoare, Mahmoud Ahmed s-a adaptat împrejurărilor și a scos tone de casete, rămase aproape necunoscute în afara granițelor etiopiene.
Cântărețul a înregistrat atât în formatul consacrat, cu sextet, cât și solo, acompaniindu-se la chitară, mandolină sau krar, un fel de liră etiopiană.
Dintre prima categorie, am găsit pe YouTube și pe blogul Likembe conținutul unei casete din 1986, realizată împreună cu Roha Band, un combo întemeiat pe ruinele Ibex Band.
Pe lângă calitatea “lo-fi” a materialului, se poate remarca și o îndulcire a sound-ului mahmoudian, ce căpătase și ceva accente disco.
Dintre casetele solo am dat doar de una singură, pe YouTube. Îl avem pe Mahmoud, voce și krar, fără titlu, fără dată. E cu totul alt film față de LP-urile anilor ‘70.
Tracklist-ul conține între altele versiuni ale unor cântece ca Erè Mèla Mèla sau Ambassel, practic o dezgolire a rădăcinilor etiopiene ale muzicii ethio-jazz.
Pe vechiul blog Likembe se află și o casetă din 1992, Live in Addis Ababa. Constat fără niciun fel de încântare că orchestrațiile lui Mahmoud înglobaseră synth-ul și mașina de ritm.
Băiatul se alinia noilor tendințe din muzica etiopiană, fără să țină cont de amănuntul că nu se potriveau absolut deloc pe stilul lui.
Între timp însă, Mahmoud începuse să-și clădească un renume internațional. În 1980 a susținut primul turneu în State, dar la vremea aia a mers acolo exclusiv pentru diaspora etiopiană, aflată în creștere atunci, sub impactul regimului Derg/Mengistu.
Ceva mai târziu, spre jumătatea decadei, un franțuz care a călătorit în Etiopia a înșfăcat LP-ul Erè Mèla Mèla și l-a dat spre audiție unui prieten muzicolog, pe nume Francis Falceto.
Un pasionat de free jazz, noise, rock experimental și alte ciudățenii, Falceto se distra organizând concerte cu The Residents, Glenn Branca sau Sonic Youth în micul orășel Poitiers.
Era tot mai atras și de muzica africană, iar Erè Mèla Mèla a constituit o revelație majoră pentru urechile lui exersate.
Tovarășul Falceto s-a dus cu materialul la belgienii de la Crammed Discs și i-a convins să-l scoată pe piața europeană.
Distribuit și în State, via Hannibal Records, Erè Mèla Mèla a produs o impresie puternică în rândurile publicului absorbit atunci de proaspătul curent.
În epoca respectivă buletinele de știri vuiau despre foametea din Etiopia, iar Bob Geldof și Midge Ure puneau la cale colosalul Live Aid. Grație lui Mahmoud Ahmed, multă lume afla cu surprindere că în intens mediatizată țară africană se mai petrecea și altceva decât catastrofe.
Pe parcursul lui 1989, televiziunea BBC a difuzat un documentar despre muzica etiopiană, inclus în seria Under African Skies. Mahmoud s-a aflat bineînțeles printre protagoniști.
Maestrul era atunci în floarea vârstei, chipeș, grizonat, afabil și deosebit de vivace. Mai întâi interpretează Yasèlamé Lalo, un hit în limba gurage, după care îl surprindem la tejgheaua propriului magazin de casete din Merkato-ul natal.
După înlăturarea de la putere a lui Mengistu, în 1991, în Etiopia s-a instaurat un simalucru de democrație. Mahmoud a putut în sfârșit să susțină turnee internaționale în mod regulat, intrând în circuitul “world music” din Europa și America de Nord.
În 1996 a realizat un nou album, Soul of Addis, distribuit în lumea largă via Stern’s Africa.
Vocea lui Mahmoud e nealterată, iar sextetul din spate se dovedește cât se poate de competent. Numai că muzica a devenit mult prea aseptizată și edulcorată, pierzându-și acel farmec straniu din epoca clasică a ethio-jazzului. La un moment dat intră în schemă și niște ritmuri de reggae, total neavenite după părerea mea.
Un an mai târziu a apărut și Live in Paris, care mi-a lăsat cam aceeași impresie ca Soul of Addis.
Mahmoud cântă cu precădere hituri mai recente. Spre final bagă și niște clasice, precum Tezeta, Kulun Mankwalèsh sau Erè Mèla Mèla, dar interpretările sunt cam palide pe gustul meu.
Tot în 1997 a fost inaugurată nemaipomenita serie de CD-uri Éthiopiques, oblăduită de inimosul Francis Falceto. Până în momentul de față, colecția a ajuns la 30 de volume cu selecții din epoca de aur a muzicii etiopiene.
Mahmoud Ahmed a jucat un rol crucial în succesul Éthiopiques. Îl regăsim deja pe primul volum, cu trei cântece înregistrate în 1975 alături de Equators Band, o orchestră cu pachet de suflători un pic mai numeros decât cel de la Ibex Band.
Apare apoi și pe volumul 3, tot cu trei cântece. Unul este Kulun Mankwalèsh, iar celelalte două provin de pe un “non-album single”, lansat în 1975 la Amha Records.
Ambele au o tentă ceva mai tradiționalistă, fiind imprimate cu orchestra teatrului Hager Fikir din Addis Abeba.
Éthiopiques s-a extins în 1999 cu două CD-uri dedicate exclusiv lui Mahmoud Ahmed. Al șaselea volum al seriei este de fapt reeditarea LP-ului de debut al cântărețului.
Volumul 7 reprezintă de asemenea o nouă ediție a lui Erè Mèla Mèla, cu sunet îmbunătățit și conținut extins față de cea scoasă anterior de Crammed Discs.
Avem întreg tracklist-ul original, cele două fețe ale single-ului Asheweyna/Belomy Benna și două extrase de pe Jeguol Naw Betwa, highlight-urile Bèmen Sèbèb Letlash și Fetsum Denq Ledj Nèsh.
Mahmoud continua să producă și muzică nouă, destinată însă doar pieței etiopiene. Ce am auzit de la răscrucea dintre secole sună cam prost.
Cântărețul adoptase moda zilei din țara natală, cu orchestrație realizată exclusiv pe sintetizator. Nu asta e problema cea mai mare, ci calitatea instrumentelor folosite, care au tonuri defectuoase. Era probabil și o problemă de buget.
Când o ardea prin țări străine, maestrul Mahmoud folosea tot formula lui magică de sextet cu două saxuri sau chiar orchestre mai largi. Succesul imens repurtat de Éthiopiques l-a propulsat în sfârșit între cele mai mari vedete world music.
La începutul secolului, maestrul lega turneu după turneu, vrăjind lumea occidentală cu glasul său și cu sonoritățile unice ale ethio-jazzului.
Cântărețul s-a aflat pe afișul unor mari festivaluri multiculturale, precum WOMAD, Roskilde sau Glastonbury, unde a produs impresii deosebit de puternice.
În 2005, Mahmoud a fost protagonistul volumului al 19-lea din seria Éthiopiques, ce reprezintă de fapt reeditarea în premieră mondială a celui de al doilea album al său, splendidul Alèmyé.
Cinci ani mai târziu, cântărețul a ocupat întreg spațiul volumului no. 26 din Éthiopiques, care strânge laolaltă toate acele single-uri înregistrate în primii ani ‘70 cu Imperial Body Guard Band.
Mahmoud Ahmed este recordmanul absolut al seriei Éthiopiques, cu patru volume ce îi sunt consacrate în exclusivitate. În rest, doar tovarășul Alemayehu Eshete are două bucăți, ca să-ți dai seama care-i greutatea barosanului Mahmoud în popul etiopian și în ethio-jazz.
O recunoaștere majoră a meritelor sale s-a petrecut în 2007, când a devenit câștigător la categoria “Africa” din cadrul BBC Radio 3 Awards of World Music. A surclasat atunci doi titani ai muzicii maliene: Ali Farka Touré și Toumani Diabaté.
Pe la jumătatea anilor 2000, Mahmoud Ahmed a colaborat intens cu Either/Orchestra, un big band avangardist din State.
Există și un DVD, Ethiogroove, scos în 2007 de Buda Musique, label-ul franțuzesc care păstorește seria Éthiopiques. Ethiogroove imortalizează un concert susținut de Mahmoud împreună cu Either/Orchestra, în 2006, la Paris.
Sub efectul Éthiopiques, în diverse colțuri ale lumii occidentale s-au ivit tot soiul de ansamblul ethio-jazz, alcătuite în general din gagii albi, fascinați de Mahmoud Ahmed, Mulatu Astatke, Walias Band et co.
Un exemplu este Badume’s Band, un combo franțuzesc după modelul Ibex Band, alături de care Mahmoud a concertat frecvent în perioada 2005-2015. Și în formula asta există un DVD, Éthiopiques Live!, din 2010.
Materialul fusese imprimat cu doi ani înainte, la un mare eveniment de muzică etiopiană, desfășurat în capitala Franței. În afară de Mahmoud, pe scenă au urcat și eternii săi rivali Tilahun Gessesse și Alemayehu Eshete.
În ultimul deceniu, Mahmoud Ahmed n-a mai scos muzici noi, dar a continuat să colinde scenele lumii. Deși o să fie octogenar în vreo doi ani, superstarul se menține într-o formă extraordinară.
Sunt o gramadă de filmări recente pe YouTube, care atestă că și-a păstrat forța și acuratețea glasului, pe lângă faptul că are o energie și un entuziasm de-a dreptul impresionante pentru un individ de etatea lui.
Mahmoud Ahmed este unul dintre cei mai mari cântăreți ai omenirii. Îl putem plasa fără jenă alături de giganți ca Fela Kuti sau Nusrat Fateh Ali Khan sau de toți marii soulsteri afro-americani.
Superstarul etiopian are o putere de comunicare capabilă să spulbere orice barieră lingvistică. Muzica lui Mahmoud îți ajunge la corason fără să pricepi o iotă de amhară.
Ca dovadă, eu pot să reproduc fonetic în momentul de față pasaje întregi din textele cântecelor. Audiția LP-urilor clasice ale lui Mahmoud Ahmed a fost o experiență fascinantă pentru mine.
Update:
În 2019, Mahmoud Ahmed a înregistrat Anchin, o piesă reggae în amhară, scrisă și produsă de Tommy T, basistul cu origini etiopiene de la Gogol Bordello.
Maestrul interpretează întreaga partitură vocală și vreau să zic că glasului lui sună excepțional la aproape de 80 ani. Îl vedem și în videoclip cât de bine se ține la etatea lui, de zici că e cu cel puțin două decenii mai tânăr.
Referinţe bibliografice:
- Oficial: Facebook
- Baze de date: Acclaimed Music, Afrisson, AllMusic, AOTY, Discogs, IMDb, Last.fm, MusicBrainz, RYM, setlist.fm, Sputnikmusic, Tunefind, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Afropop Worldwide, AllAboutJazz, BBC Radio 3, Culture TV5Monde, Ethiopia Observer, Pitchfork, Rhythm Passport, Spectrum Culture, World Music Central
- Altele: Buda Musique, Dictionary of African Biography, John Peel Wiki, Modern Ethiopian Music Discographies
I'm My Own Walkman 
4 gânduri despre „Mahmoud Ahmed”