Alabama Shakes/Brittany Howard

Mostră de înțelepciune:

„O mare halcă din magia lui Boys & Girls i se datorează categoric lui Brittany, care cântă fiecare notă de parcă ar fi ultima din viața ei. Ai impresia că tânăra artistă este posedată în devălmășie de duhurile lui Sister Rosetta Tharpe, Big Mama Thornton, Otis Redding, Wilson Pickett și Janis Joplin, cuprinși toți de un mare dor să facă pământenii să vibreze iar ca-n vremurile lor bune.”


Alabama Shakes:

Locul de origine:

  • Athens, Alabama, SUA

Perioada de activitate:

  • 2009-2018

Încadrare stilistică:


Brittany Howard:

Naștere:

  • 2 octombrie 1988, Athens, Alabama, SUA

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

În mai puțin de un deceniu de carieră, Alabama Shakes a vândut 1,5 milioane de discuri și a câștigat patru premii Grammy. Iar asta chiar e o performanță remarcabilă, pentru că s-a întâmplat în anii 2010, plus că formația a scos doar două albume mari și late la viața ei. Probabil că vorbim despre ultima mare poveste de succes din istoria muzicii rock.

Alabama Shakes a cucerit masele cu un stil rock’n’soul de școală veche, abordat însă cu o mentalitate nouă.

Fără îndoială, sunetul și imaginea trupei au fost dominate de personalitatea fabuloasă a cântăreței și chitaristei Brittany Howard. O tipă “mixed race” și queer, înzestrată cu un glas androgin devastator, solista celor de la Alabama Shakes nu seamănă nici din avion cu rockstar-urile de pe vremea lui tac-tu mare.

După ce și-a pus trupa la gheață, Howard a lansat primul său album solo, Jaime, din 2019. Rămâne de văzut dacă formația se va mai reuni vreodată sau fosta ei lideră va merge înainte pe cont propriu. Începutul cu Jaime s-a dovedit extrem de promițător.

Brittany Howard s-a născut în 1988, în Athens, Alabama, un orășel cu ceva mai mult de 20.000 de suflete, marcat de moravurile conservatoare specifice Sudului Profund. Fata a crescut într-o familie modestă, cu mamă albă și tată negru, motiv de bârfă și bullying din partea multor concitadini înapoiați.

Babacul lui Brittany era samsar de mașini la mâna a doua. Familia Howard își ducea traiul într-o rulotă, amplasată într-o curte care servea pe post de depozit pentru epavele bătrânului.

Viitoarea cântăreață a avut o soră mai mare, Jaime. Amândouă fetele s-au născut cu o formă rară de cancer al retinei.

Biata Jaime s-a prăpădit la numai 13 ani, în 1998. Brittany a avut mai mult noroc, fiindcă la ea boala a fost descoperită din timp, dar tot a rămas parțial oarbă la unul dintre ochi.

În scurta ei viață, Jaime a avut o înrâurire puternică asupra surorii mai mici, pe care a învățat-o să scrie versuri și să cânte la pian.

Brittany a căpătat o mare pasiune pentru muzică. În vremea pubertății a fost fană Hanson, până când a descoperit uimită Pink Floyd. Au urmat noi și noi revelații din domeniul rock-ului clasic, dar și din muzica soul sau blues, influențele fundamentale pentru Alabama Shakes.

După lecțiile incipiente de pian primite de la sora sa, Brittany s-a apucat să studieze de una singură chitara și tobele. Și-a dorit de mică să-și facă o trupă. Ideea i-a venit încă de prin clasa a cincea, când a asistat la spectacolul unei formații școlare, din care făcea partea și Heath Fogg (n. 1984), viitorul chitarist de la Alabama Shakes.

La 13 ani, micuța Brittany a devenit solista unui combo garage punk, numit Kerosene Swim Team. Apoi, până la finalul adolescenței a trecut prin diverse alte trupe locale.

După toate aceste experiențe, s-a înhăitat cu basistul Zack Cockrell (n. 1988), un fost coleg de școală, împreună cu care a pus bazele a ceea ce avea să devină Alabama Shakes.

Celor doi li s-a alăturat bateristul Steve Johnson (n. 1985), urmat de Heath Fogg, pe post de chitarist solo. The Shakes, cum și-au zis inițial, au susținut cel dintâi gig în mai 2009, într-o crâșmă din Decatur, Alabama.

Vreo doi ani, formația a cântat în draci prin tot soiul de bodegi din statul de baștină. Într-o primă fază, repertoriul era bazat pe cover-uri după Led Zeppelin, AC/DC, James Brown, Otis Redding, The Black Keys sau My Morning Jacket, între altele.

Încet, încet, fata și băieții au început să insereze în setlist și creații originale, pentru care au obținut reacții cât se poate de încurajatoare din partea publicului.

Membrii trupei câștigau însă prea puțin din cântări, așa că fiecare dintre ei avea și alt job, ca să se poată întreține. Brittany a lucrat ca bucătăreasă într-un fast food și ca șoferiță pe mașina poștei, Heath a pictat case, Zack a fost asistent într-o clinică veterinară, iar Steve s-a angajat la o centrală nucleară din zonă.

Însă micuții visau ca într-o bună zi să poată trăi din muzică. Așa că s-au pus să strângă bani cu gândul să tragă un album în Nashville, alături de producătorul Andrija Tokic. În 2011 au făcut mai multe drumuri în statul vecin, punându-și mari speranțe în viitorul lor disc, pe care l-au botezat Boys & Girls.

Încântată de rezultatul sesiunilor, Brittany a postat melodia You Ain’t Alone, o baladă soul, pe pagina de ReverbNation a trupei.

Feedback-ul a întrecut absolut orice așteptări. Asta și pentru că You Ain’t Alone a atras atenția influencer-ului muzical Justin Gage, care i-a promovat pe The Shakes pe blogul său Aquarium Drunkard.

A doua zi, formația s-a trezit asaltată de propuneri din partea caselor de discuri și a agențiilor de management. Mulțumită aceluiași Gage, The Shakes au intrat pe felie cu southern rockerii Drive-By Truckers, care i-au luat într-un turneu național, în toamna lui 2011.

Pentru Brittany, cel puțin, era prima oară când părăsea regiunea natală și vedea pe viu cum arată oceanul sau deșertul. Toți componenții trupei și-au dat demisia de la job, mai ales că între timp au semnat și un contract de înregistrări cu ATO Records, unul dintre cele mai importante label-uri pe felia roots rock/americana.

În acea perioadă, cvartetul și-a schimbat titulatura în Alabama Shakes, ca să prevină orice eventual conflict cu alte combouri care-și spuneau The Shakes.

Cu puțin timp înainte să parafeze deal-ul cu ATO, formația lansase pe barba ei un EP “self-titled”, ca să aibă ce vinde în turneu. Discul conține patru cântece care se regăsesc și pe Boys & Girls, albumul de debut, ce avea să apară în cele din urmă în primăvara lui 2012.

Practic, Alabama Shakes a venit cu materialul de-a gata la ATO, care s-a pricopsit cu o adevărată mină de aur.

Boys & Girls a fost prefațat de superbul single Hold On, unul dintre ultimele hituri autentice din repertoriul rock. Piesa are un șarm sudist irezistibil, intensificat de interpretarea magnifică a lui Brittany.

Hold On a fost ales cântecul anului de revista Rolling Stone și a obținut o nominalizare la Grammy pentru Best Rock Performance. A pierdut în fața lui Lonely Boy, al celor de la Black Keys.

Tot cu Hold On se deschide și tracklist-ul Boys & Girls, fapt ce ridică așteptările până la cer. Și Alabama Shakes nu dezamăgește niciun pic. Albumul palpită de viață, are strălucire și un fior de prospețime, cu toate că pășește nonșalant pe cărările bătătorite de marii înaintași.

O mare halcă din magia lui Boys & Girls i se datorează categoric lui Brittany, care cântă fiecare notă de parcă ar fi ultima din viața ei. Ai impresia că tânăra artistă este posedată în devălmășie de duhurile lui Sister Rosetta Tharpe, Big Mama Thornton, Otis Redding, Wilson Pickett și Janis Joplin, cuprinși toți de un mare dor să facă pământenii să vibreze iar ca-n vremurile lor bune.

Totuși, nu trebuie ignorate meritele formației, care sună foarte legat și dinamic, întregind dramatismul și fervoarea cântărilor lui Brittany. Singurul defect al lui Boys & Girls este că s-a angrenat și el fără jenă în “loudness war”, flagelul ce a infestat producțiile din epoca rock-ul târziu.

În bună măsură, Alabama Shakes poate fi definită ca o trupă de muzică soul fără instrumente de suflat. Un exemplu semnificativ în acest sens este și track-ul numărul 2, I Found You, care se aseamănă cu un cover garage rock după o melodie Motown.

Următoarea piesă, Hang Loose, vine de pe o altă stradă, purtată de un riff exuberant, ce-i evocă pe bătrânii Creedence Clearwater Revival. Rise to the Sun are o structură epică, într-un “timing” de doar trei minute, cu arpegii emoționante de chitară și influențe ceva mai recente, din zona alt-rock.

You Ain’t Alone și Heartbreaker amintesc de pasiunile mistuitoare ale lui Otis Redding, Irma Thomas, Solomon Burke și ale altor mari soulsteri sudiști. În categoria baladelor retro-soul intră și Boys & Girls, doar că aceasta este ceva mai tandră.

Be Mine începe în tempo lent, dar crește gradat, până la dezlănțuirea finală, în stilul Tinei Turner din epoca Ike. Goin’ to the Party subtilizează un motiv melodic de la Led Zeppelin (Going to California) și-l transpune într-o cheie jazzy.

Pe I Ain’t the Same auzim varianta în falsetto a vocii lui Brittany, susținută de un groove foarte sexy, la întretăierea dintre Muscle Shoals Rhythm Section și Rolling Stones.

Materialul se încheie glorios cu On Your Way, un deliciu southern rock modern, cu crescendouri spectaculoase.

Boys & Girls s-a clasat inițial pe locul 16 în topul Billboard. La începutul lui 2013, Alabama Shakes s-a ales cu trei nominalizări la Grammy, iar după asta albumul a revenit în chart-ul național, urcând până pe poziția no. 6.

În martie 2013, formația a luat discul de aur, pentru că vânzările la Boys & Girls au trecut de 500.000 de exemplare. Asemenea cifre sunt din ce în ce mai rare în industria muzicală recentă.

Alabama Shakes a avut un succes fulminant și în Marea Britanie, unde albumul său de debut a fost no. 3. De asemenea, Boys & Girls a pătruns în topurile din multe alte țări. În afară de UK, cel mai sus a ajuns în Belgia (no. 4), Irlanda (no. 5), Olanda (no. 7) și Canada (no. 15).

Pe parcursul lui 2012, trupa a băgat din greu turnee în America de Nord și Europa, în cea mai mare parte ca “headliner”, dar au fost și apariții ca “opening act” pentru Jack White sau Neil Young & Crazy Horse.

Încă din primul an de stardom, Alabama Shakes a bifat câteva dintre cele mai importante festivaluri, cum ar fi Sasquatch!, Bonnaroo, Newport Folk sau Lollapalooza, în State,  Glastonbury, T in the Park, Latitude sau Bestival, în UK, Rock Werchter, Les Eurockéennes de Belfort sau Roskilde, pe continentul european.

Marșul triumfal a continuat și anul următor, extinzându-se și în alte zone geografice, ca Antipozii, Japonia sau America Latină.

În aprilie 2013, Alabama Shakes a cântat la Casa Albă, într-un spectacol-tribut dedicat scenei Memphis soul. Brittany și compania au interpretat un cover după Born Under a Bad Sign, al lui Albert King (sau Cream, cum cred mulți dintre rochiști). Cu acel prilej, trupa i-a avut ca invitați speciali pe magnificii Steve Cropper (chitară) și Booker T. Jones (orgă, voce).

Pentru colecționarii avizi, trebuie precizat că în 2012, cvartetul a mai scos câteva materiale interesante pe lângă Boys & Girls.

Heavy Chevy este un EP ediție limitată, ce ne relevă o latură insolită a formației, de monstru garage punk.

Be Mine/You Ain’t Alone face parte din seria Live at Third Man, păstorită de maestrul Jack White.

În fine, Always Alright provine de pe coloana sonoră a filmului Silver Linings Playbook. Deși pare un “leftover” de pe Boys & Girls, Always Alright a adus încă o nominalizare la Grammy pentru Alabama Shakes, în cadrul ediției din 2014.

Ceva mai înainte de asta, spre sfârșitul lui 2013, comboul a intrat din nou în studio, ca să înregistreze mult așteptatul album secund. De data asta, Alabama Shakes urma să colaboreze cu producătorul Blake Mills.

Epuizați de turneele intense, membrii formației nu apucaseră să scrie nici măcar un cântec nou. Al doilea album a fost conceput practic din mers, vreme de mai mult de un an, în care cei de la Alabama Shakes au ars-o mai mult prin studiouri și mai puțin pe scenă.

Discul s-a numit Sound & Color și a fost lansat în aprilie 2015. Tolomacii care așteptau un Boys & Girls Part II și-au luat o țeapă cumplită.

Abordarea directă a predecesorului aproape că a devenit istorie. Pe Sound & Colour, Alabama Shakes se duce într-o zonă sensibil diferită. Soul-ul, blues-ul și rock-ul clasic rămân elemente de bază în sunetul formației, dar paleta influențelor s-a diversificat considerabil. Se poate spune că fiecare cântec reprezintă altceva, dar după cum bine comentează revista britanică Uncut, albumul este “disparate but cohesive”.

Uimirea te lovește încă de la introul de vibrafon al track-ului de deschidere, Sound & Color. Piesa continuă într-o notă R&B cu nuanțe jazzy-psihedelice, înrudindu-se cu experimentele unor artiști ca Prince sau D’Angelo. Brittany explorează registrul cel mai înalt al glasului său, care răsună frecvent pe acest album.

A doua piesă, Don’t Wanna Fight este un imn pacifist înverșunat, ce se bazează pe un beat funk-rock absolut electrizant. Solista se întoarce la mood-ul ei cel mai sălbatic, de soulsteriță posedată.

Don’t Wanna Fight a adus trupei două premii Grammy, pentru Best Rock Song și Best Rock Performance. De asemenea, Sound & Color a ieșit învingător la alte două categorii: Best Alternative Music Album și Best Engineered Album (ultima distincție fiindu-le decernată inginerilor de sunet Shawn Everett și Bob Ludwig).

Pe lângă acestea, discul a avut încă două nominalizări, una dintre ele chiar pentru Album of the Year, dar a pierdut în fața lui 1989, al lui Taylor Swift.

Revenind la conținutul lui Sound & Colour, după Don’t Wanna Fight urmează Dunes, un blues cosmic, cu inflexiuni “sixties” și coarde în surdină.

Future People reprezintă o nouă incursiune în universul retro-psych-soul, cu un groove amețitor, în formă circulară. Interpretarea lui Brittany se situează aproape de limita muzicii de operă.

Gimme All Your Love are o dinamică interesantă, fiind parte baladă soul sudistă, parte roots rock avântat. Combinația se dovedește cât se poate de funcțională în viziunea Alabama Shakes.

This Feeling induce calmul și visarea, în tonuri de blues interferate din nou de viori discrete, un laitmotiv al orchestrațiilor de pe Sound & Color. Sensibilă și rafinată, Guess Who este înrâurită evident de faimosul soulster Al Green.

Apoi, subit, The Greatest o dă pe un soi de punk amuzant, ca un “mashup” între Ramones și Velvet Underground. Shoegaze nu-i pastișează nici pe departe pe My Bloody Valentine, cum ai fi tentat să crezi. Piesa e de fapt un neo-southern rock, cumva pe modelul Kings of Leon la apogeu.

Miss You reintroduce în scenă romantismul deep soul, cu un adaos de umor “millennial”: “I’m gonna miss you/And your Mickey Mouse tattoo”.

Gemini încununează tripurile spațiale ale cvartetului, pe durata a șase minute și jumătate pline de simțământ și substanță muzicală. Programul se închide în cerc cu Over My Head, un nou experiment R&B, similar ca spirit și execuție cu Sound & Color.

Albumul a intrat direct pe locul 1 în topul Billboard, iar la mai puțin de un an de la lansare a fost certificat cu aur de RIAA. Sound & Color a avut parte de o primire excelentă și în UK, unde s-a situat pe poziția no. 6. În plus, al doilea “full lenght” Alabama Shakes a obținut clasări înalte și în Canada (no. 1), Olanda (no. 4), Australia (no. 6) sau Elveția (no. 10).

După apariția Sound & Color, formația a pornit în noi turnee transcontinentale, devenind una dintre cele mai mari atracții live ale epocii.

La capitolul festivaluri, Alabama Shakes a fost cap de afiș la edițiile din 2015 de la Coachella, Bonnaroo, Lollapalooza, Glastonbury, Werchter, North Sea Jazz și altele, iar traseul a continuat la standarde maxime și în perioada 2016-2017.

Între timp, Brittany a început să miște și separat de trupă. Deja din 2013 a scos un single rhythm’n’blues, I Wonder, în duet cu Ruby Amanfu, via Third Man Records.

Un moment interesant s-a petrecut în vara lui 2015, când Paul McCartney a invitat-o să bage un Get Back cu el, pe scena Lollapalooza din Chicago.

Tot pe atunci, fata a pus-o și de un side-project, Thunderbitch, împreună cu componenți ai trupelor Fly Golden Eagle și Clear Plastic Masks. Thunderbitch a realizat un singur album, “self-titled”, în august 2015.

Avem de-a face cu un “sequel” pe steroizi al EP-ului Heavy Chevy, de la Alabama Shakes, rock’n’roll dezlănțuit, cu accente umoristice și o Brittany simpatică rău de tot. Ca “highlights” aș menționa I Just Wanna Rock N Roll, Wildchild, Very Best Friend și My Baby Is My Guitar.

Doi ani mai târziu, Brittany a fondat un alt combo, Bermuda Triangle, alături de viitoarea ei soție Jesse Lafser și de Becca Mancari. Încadrat în sfera indie folk/alt-country, trioul a realizat doar un single, Rosey, în septembrie 2017, și a avut câteva apariții live.

Cât îi privește pe Alabama Shakes, în 2017 s-au mai ales cu o nominalizare la Grammy, în categoria Best Rock Performance, pentru Joe, o melodie înregistrată la Austin City Limits. Apărut inițial ca “bonus track” al ediției japoneze Sound & Color, Joe este un blues lent și ardent, cu Brittany în toată splendoarea ei de divă.

Alabama Shakes a participat și la realizarea documentarului The American Epic Sessions, apărut în vara lui 2017.

Brittany și flăcăii s-au numărat printre artiștii care au contribuit la revival-ul primului sistem electric de înregistrare audio, ce datează din 1925. Melodia imprimată de ei a fost Killer Diller Blues, o preluare după legendara Memphis Minnie.

Killer Diller Blues a adus un nou Grammy pentru Alabama Shakes, de data asta la categoria Best American Roots Performance.

Toate mergeau ca unse pentru Alabama Shakes, dar micuța Brittany era de fapt foarte nefericită. Și a meditat ea cât a meditat, până când, în 2018, și-a convocat colegii și le-a comunicat că simte nevoia să ia o pauză de la trupă, pentru o perioadă nedeterminată. Iar colegii ce să zică? Au zis “bine, Brittany, cum spui tu”.

Perioada de introspecție a artistei a avut un caracter proactiv, pentru că din ea a rezultat primul ei album solo, Jaime, care a ieșit pe piață în septembrie 2019, la ATO.

Jaime este numit așa în memoria surorii lui Brittany, dar discul nu este despre ea. Pe partea lirică, trubadura intră adânc în viața sa personală și ne oferă reflecții despre dragoste, societate, religie și rasism.

În plan muzical, Jaime împinge și mai departe tendințele experimentale de pe Sound & Color, înglobând noi dimensiuni sonore, ce țin deopotrivă de tradiție și de modernitate.

Între instrumentiștii care au acompaniat-o pe Brittany la înregistrări s-au aflat vechiul tovarăș Zack Cockrell, dar și jazziștii Robert Glasper (keyboards, celesta) și Nate Smith (tobe, percuție, vibrafon).

Jaime debutează cu History Repeats, o bucată funkadelică de mare efect.

He Loves Me are de asemenea ecouri din psych-soul-ul anilor ’70, exprimând încrederea nemărginită a solistei în Doamne-Doamne:

“I know he still loves me when/I’m smoking blunts/Loves me when I’m drinking too much”.

Georgia încrucișează R&B-ul clasic și cel modern. Potrivit unora dintre declarațiile lui Brittany, piesa se referă la un “crush” al ei din adolescența timpurie. Însă cu alte prilejuri, solista a spus că e vorba despre muziciana R&B Georgia Anne Muldrow, cu care și-ar fi dorit doar să colaboreze în mod platonic.

Stay High este evident climaxul albumului. O melodie soul de mare clasă, Stay High o așează pe Brittany în rând cu Stevie Wonder, Prince, Erykah Badu și alți titani ai genului. Ritmul te captivează pur și simplu, iar acordurile de chitară acustică și celesta amplifică la infinit farmecul cântecului.

Tomorrow se poziționează la intersecția dintre alt-R&B, jazz și hip-hop. Pe Short and Sweet, Brittany cântă blues-ul cu ardoarea și eleganța lui Billie Holiday sau Dinah Washington.

Despre 13th Century Metal, cantautoarea a afirmat că ar fi un hibrid de muzică gregoriană și heavy metal. Eu l-aș caracteriza mai degrabă ca pe un avant-rock cu faze de funk și spoken word (recitativul solistei).

Baby revine cu înflăcărare pe tărâmul R&B/neo-soul. Pe acolo se găsește și succesorul Goat Head, numai că acesta capătă accente foarte sumbre, întărite de prestațiile lui Glasper și Smith.

Goat Head vorbește despre prejudecățile rasiale cu care s-a confruntat Brittany în copilărie, evocând un episod hidos, în care taică-su s-a trezit cu un cap de țap în portbagaj.

Presence este cel mai “chill” moment al discului, mângâiat de harpa lui Lavinia Meijer. Ultima piesă, Run to Me, sună cumplit de straniu, cu Howard ca un mutant născut din împreunarea virtuală a lui Prince cu Nick Cave.

Chiar dacă nu e un album prea comercial, Jaime a urcat până pe locul 13 în US și pe 36 în UK. Discul de debut i-a adus lui Brittany șase nominalizări la Grammy. Până la urmă, fata a cucerit un singur premiu, pentru Best Rock Song, acordat lui Stay High.

Presa muzicală de fițe s-a întrecut în elogii pentru Jaime, fapt ce s-a reflectat și în listele “best of” de la final de an. The New York Times l-a văzut pe locul 2, Entertainment Weekly și Paste pe 6, în timp ce alte câteva publicații majore l-au plasat în Top 20. Între acestea și Billboard, Rolling Stone sau Pitchfork.

Pentru că a venit COVID-ul, Brittany nu s-a putut întinde prea mult cu turneul de promovare al lui Jaime. Fanii s-au consolat în 2020 cu Live at Sound Emporium, un EP ediție limitată.

Cântăreața a făcut anul trecut și un cover frumos după You’ll Never Walk Alone, destinat unei reclame de căcat la băuturi spirtoase. Howard a interpretat aceeași piesă și la festivitatea Grammy din 2021, acompaniată de Chris Martin la pian.

În primăvara anului respectiv a apărut Live from East West Studios, un single digital ce conține piesele Stay High și You and Your Folks, Me and My Folks, ultima fiind preluată de la Funkadelic.

Câteva luni mai târziu a ieșit pe piață Jaime Reimagined, o colecție de remixuri hip-hop, R&B și indie, realizate de artiști ca Michael Kiwanuka, Childish Gambino, Bon Iver, Badbadnotgood, Earthgang, Little Dragon, Georgia Anne Muldrow, 9th Wonder, Jungle, Laura Mvula și alții.

Dintre ceilalți membri Alabama Shakes, singurul care a inițiat un proiect solo a fost chitaristul Heath Fogg, care a adoptat aliasul Sun on Shade. Cel dintâi album Sun on Shade, autointitulat, a apărut în 2020, tot la ATO.

Fogg i-a avut alături pe Zack Cockrell și pe Steve Johnson, ca și pe clăparul Ben Tanner, fost component al line up-ului de turneu Alabama Shakes. Părțile vocale au fost realizate de trei soliști: Sam Doores, Shonna Tucker și Lloyd Buchanan (alt fost colaborator din epoca Shakes).

Sun on Shade practică un stil roots rock/americana, inspirat de precursori ca Drive-By Truckers sau Wilco. Albumul conține și piese country-folk, ca Mainline Getaway, sau blues-rock șaptezecist, precum Tell Me How Long.

De un an și jumătate încoace, bateristul Steve Johnson a făcut ceva titluri prin presă, numai că din motive extrem de nașpa. Căcănarul a luat mai întâi un an cu suspendare pentru că și-a bătut și hărțuit fosta nevastă. Și belele nu s-au terminat aici. Acum câteva luni, Johnson a fost arestat pentru suspiciunea de abuz asupra unui minor.

Nu știu dacă există planuri legate de reunirea Alabama Shakes, dar dacă s-ar întâmpla asta ar trebui cooptat alt baterist, că s-o găsi unul bun în toată America. Eu însă aș miza mai degrabă pe Brittany ca artistă solo. Cred că fata are un viitor strălucit în această ipostază.


Referințe bibliografice:

Alabama Shakes:

Brittany Howard:

Publicitate

2 gânduri despre „Alabama Shakes/Brittany Howard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.