Alabama

Mostră de înțelepciune:

„Din cu totul alt film, 40 Hour Week (For A Livin’) salută frenetic muncitorimea din întreg cuprinsul Statelor Unite, fapt insolit în universul tematic al muzicii country, suprapopulat de fermierii și camionagii din Sudul rural.”


Locul de origine:

  • Fort Payne, Alabama, SUA

Perioade de activitate:

  • 1969-2004
  • 2006-2007
  • 2010-prezent

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

Incredibil cât de “lame” pot fi tolomacii ăștia! Efectiv, membrii Alabama întruchipează fiecare dintre stereotipurile penibile legate de mainstream-ul “country music” și de cultura sudistă, de la idealizarea vieții pe plantațiile de bumbac până la simpatia pentru Partidul Republican. Iar mentalitatea asta radiază din toți porii muzicali ai formației.

Dar degeaba mă țin eu de nas. Alabama va rămâne probabil pe vecie cea mai de succes trupă din istoria muzicii country. 33 dintre single-urile sale au ajuns no. 1 în topul de specialitate de la Billboard, iar vânzările de discuri au depășit cifra de 75 de milioane de exemplare. De asemenea, de-a lungul anilor, comboul a cules peste 200 de premii din partea a diverse organizații de prestigiu din industria muzicală.

Popularitatea Alabama s-a aflat la apogeu pe parcursul anilor ‘80. Atunci, imensa majoritate a realizărilor sale discografice a cucerit poziția supremă în chart-urile country din Billboard.

Era pentru întâia oară în istoria acestui gen muzical când o formație dobândea statutul de superstar. Anterior, pe scena country, band-urile rămâneau în background, cu rolul de acompaniament pentru soliști sau grupuri vocale. Alabama a schimbat paradigma, împrumutând semnificativ din etosul rock, dar și din tehnicile de producție pop.

Totuși, muzicalitatea grupului are un caracter funciarmente country. La fel și temele lirice, ce se referă cu precădere la viața simplă din Sud, dorul de casă, bonding-ul cu hăndrălăii și jurămintele de dragoste eternă, contrazise din când în când de câte un “cheating song”.

Însă avem parte și de unele surprize. În plină epocă reaganistă, cei de la Alabama au înălțat osanale clasei muncitoare, iar la sfârșitul decadei, în melodia Song of the South, au elogiat binefacerile New Deal-ului rooseveltian.

Numai că odată cu înaintarea în vârstă, indivizii au trecut fățiș în tabăra conservatoare și au făcut chiar “endorsing” pentru candidații republicani la prezidențiale.

Într-o mișcare inversă, după ce a arborat ani de-a rândul steagul confederat, inclusiv pe coperțile albumelor sale clasice, Alabama s-a dezis în epoca recentă de controversatul simbol sudist. Mai bine mai târziu decât niciodată.

Formația provine din Fort Payne, un orășel din nord-estul statului Alabama, supranumit “capitala mondială a șosetelor”.

Fondatorii grupului sunt trei verișori, pe numele lor Randy Owen (solist vocal, chitară ritmică, n. 1949), Jeff Cook (voce, chitară solo, scripcă, clape, n. 1949) și Teddy Gentry (voce, chitară bas, n. 1952). În perioada de glorie, line up-ul a fost completat de bateristul Mark Herndon (n. 1955), care a făcut parte din Alabama între 1979 și 2004.

Randy Owen și Teddy Gentry cântau împreună de mici copii. După ce au trecut prin mai multe combouri locale, în 1969, cei doi s-au decis să alcătuiască o nouă trupă, în care i-au cooptat pe amintitul Jeff Cook și pe încă un verișor, Jackie Owen, la tobe.

Pe atunci și-au zis Young Country, titulatură sub care au activat sporadic, ca amatori, până în 1972, când s-au redenumit Wildcountry.

Vărul Jackie s-a cărat cu acel prilej, fiind înlocuit inițial de Bennett Vartanian. Acesta a fost substituit la rândul lui, după doi ani, de Rick Scott.

În primăvara lui 1973, tinerii Wildcountry au devenit rezidenți în clubul The Bowery, din stațiunea Myrtle Beach, South Carolina.

Acolo băgau cover-uri din greu și erau plătiți din bacșișurile lăsate de spectatori. Au prestat în The Bowery mai mult de șapte ani, semn că sistemul a funcționat al naibii de bine.

Tolomacii aveau însă ambiții mult mai mari. Scriau propriile cântece și visau ca într-o bună zi să devină vedete naționale.

Pentru că nu au reușit să convingă vreo casă de discuri, au împrumutat 4000 de coco de la bancă, cu gândul să-și finanțeze singuri albumele.

Așa au tras primele lor două LP-uri, Wildcountry (1976) și Deuces Wild (1977). Din ce am găsit pe YouTube, ambele sună relativ decent pentru niște producții “low-budget”, pe linia country-pop-rock ce avea să aducă apoi faima trupei.

În sfârșit, în 1977, formația a semnat pentru prima dată în viață cu un label, GRT Records, numai că în contract era prevăzută realizarea unui singur disc. La vremea aceea, grupul și-a schimbat iarăși titulatura, devenind The Alabama Band.

Unicul material pentru GRT a fost single-ul I Wanna Be With You Tonight, o baladă romantică, ce a pătruns pe locul 77 în topul country din Billboard. Alabama Band repurta astfel cel dintâi hit, dar nimic nu anticipa explozia care avea să se declanșeze peste câțiva ani.

Trupa a continuat cu încă un album autofinanțat, The Alabama Band #3, din 1979. Stilul country profesat de cvartet se baza pe importuri masive de pe tărâmurile southern rock și pop/soft rock, o direcție urmată grosso modo pentru tot restul carierei.

În curând, formația s-a pricopsit cu un contract la MDJ Records, un label proaspăt înființat, din Dallas. Numele trupei a fost prescurtat atunci în Alabama.

De asemenea, în perioada respectivă s-a petrecut și sosirea tobarului Mark Herndon, un flăcău cu alură de rockstar britanic, ce arăta discrepant în poze față de cei trei veri slinoși, cu lațele și bărbile lor.

Alabama a debutat la MDJ cu single-ul I Wanna Come Over, lansat în toamna lui 1979. O melodie soft rock-ish, spre Doobie Brothers așa, I Wanna Come Over izbutea să urce până pe locul 33 în clasamentul country.

Succesorul său, My Home’s in Alabama, ajungea și mai sus, până pe poziția no. 17. Asta se întâmpla pe la începutul lui 1980.

O odă dulceagă pentru ținuturile natale, My Home’s in Alabama este decorată cu un aranjament de coarde măreț, dar și cu solouri de chitară, ce accelerează pe alocuri tempoul piesei.

După aceste două hituri, formația a atras atenția companiei RCA Victor, moment din care s-a deschis calea unui succes monstruos.

Alabama își făcea intrarea la RCA cu Tennessee River, single ce a inaugurat incredibila serie de hituri no. 1 ale cvartetului sudist. Un country-rock vioi, Tennessee River glorifică splendoarea plaiurilor sudiste, râul, ramul, munții cei semeți și bășinile lui tata-mare. Delirul bucolic se încheie în acorduri dezlănțuite de scripcă.

În mai 1980, la puțin timp după Tennessee River, a apărut și LP-ul My Home’s in Alabama (no. 3 country și no. 71 pop). Vânzările acestuia au trecut de 2 milioane de exemplare.

Pe My Home’s in Alabama, formația a colaborat în premieră cu Harold Shedd, un producător la care avea să apeleze pentru toate albumele, până aproape de finalul decadei.

La înregistrări a participat o întreagă gașcă de instrumentiști de studio, deși din ce se vede pe scenă, cei patru componenți Alabama se descurcă mai mult decât onorabil cu echipamentul din dotare.

Însă acesta este standardul în industria country din Nashville. Toate discurile sunt meșteșugite până la ultimul detaliu cu ajutorul muzicanților casei, angajați să execute treaba ca la carte, după cum visează producătorii și managerii.

Pe același criteriu, o bună parte din cântece sunt scrise de obicei de “song doctors” rezidenți în Nashville.

Owen, Gentry și Cook au totuși contribuții importante pe partea creativă. Cel puțin pe My Home’s in Alabama, aceștia semnează marea majoritate a cântecelor. Însă pe discurile următoare au făcut câțiva pași în lateral, ca să lase locul specialiștilor în hituri.

Baladele siropoase, împănate la greu cu partituri de coarde, abundă în cuprinsul LP-ului My Home’s in Alabama. Una dintre aceste piese, Why Lady Why, a ieșit ca disc-single și a devenit al doilea hit no. 1 din istoria trupei.

Există și o minoritate a cântecelor în “midtempo”, dar e greu de remarcat ceva în afara superhitului Tennessee River.

Get While It’s Hot se evidențiază totuși în peisaj, dar nu din motive favorabile. Construită pe un ritm funky, Get It While It’s Hot ar vrea să transmită un mesaj erotic, atâta că iese o libidinoșenie sinistră.

Alabama a mai comis calamități din ăstea de-a lungul timpului și chiar mă mir cum de nu a lezat iremediabil sensibilitatea numeroșilor săi fani de pe “centura biblică”.

Randy Owen s-a impus din start ca figură centrală a grupului, cu glasul său baritonal de “crooner” country. Însă armoniile vocale au jucat întotdeauna un rol decisiv în estetica Alabama, formația inspirându-se în egală măsură din tradițiile sudiste și din pop-ul urban al unora ca Beatles, Beach Boys sau Bee Gees.

Ocazional, Cook și Gentry trec și ei în poziția de soliști, fără să umbrească în vreun fel strălucirea vărului Randy, marele sfărâmător de inimi din Sudul Profund.

În vara lui 1980, cei de la Alabama își încheiau definitiv rezidența în The Bowery și porneau în primul mare turneu național din carieră. Lunga lor istorie de formație locală, care lupta din greu să-și câștige existența, a luat sfârșit odată pentru totdeauna.

Alabama a revenit în 1981 cu albumul Feels So Right, no. 1 country și no. 16 pop, cu peste 4 milioane de copii vândute. Rețeta este aproape identică cu cea de la My Home’s in Alabama, adică balade grupa mare și câteva numere mai mișcate de country-rock.

Fiecare dintre cele trei extrase pe single, Old Flame, Feels So Right și Love in the First Degree, a atins poziția no. 1 la secțiunea country, iar ultimele două s-au situat pe locurile 20 și respectiv 15 în clasamentul pop.

Old Flame este un cântecel country legănat, cu caracter ceva mai tradiționalist. Feels So Right cântă în tonuri dulci despre fericirea maximă din dormitor, aducând oarecum cu Eagles și cu John Denver sau Jim Croce.

Love in the First Degree celebrează de asemenea împlinirea în amor, în acordurile înălțătoare ale secției de coarde și cu glasurile în ison ale celor trei verișori.

La sfârșitul lui 1981, Billboard a desemnat Alabama drept New Group of the Year, în timp ce revista Radio & Records a ales-o chiar “formația anului”, pentru toate genurile.

De asemenea, cvartetul a ieșit învingător la categoriile Instrumental Group of the Year și Vocal Group of the Year, din cadrul Country Music Association Awards. Tot “grupul vocal al anului” a fost considerat Alabama și de către Academy of Country Music.

Owen și compania au făcut prăpăd și în 1982, cu Mountain Music, cel de al treilea LP scos la RCA. Discul a fost no. 1 country și no. 14 pop și a luat de cinci ori platină.

Mountain Music sună ceva mai variat decât materialele anterioare, cu tente mai “rockish” și numai trei slow-uri în program.

Piesa de titlu este un imn country/southern rock, intonat la unison de cei trei veri. La fel ca la Tennessee River, Mountain Music o dă la final spre bluegrass, cu scripca lui Cook în prim-plan. Intro-ul e mult mai neobișnuit, cu acorduri atmosferice de synth și ecouri fugare de „marching band”.

Deja inevitabil, single-ul s-a cățărat pe primul loc în clasamentul country de la Billboard. În plus a obținut și Grammy-ul pentru Best Country Performance.

Al doilea extras, Take Me Down, a ajuns și el no. 1, plus că a pătruns și în Top 20 pop. Cântecul a fost compus de cei de la Exile, dar a avut un succes infinit mai mare în versiunea Alabama.

Take Me Down are un groove relaxat de soft rock, inflexiunile country fiind mai limpezi abia la refren.

Următorul hit no. 1 a fost balada Close Enough to Perfect, înscrisă perfect în rutina sentimentală caracteristică pentru Alabama.

Altfel, cântece ca  Words at Twenty Paces sau Changes Comin’ On sunt tributare sound-ului pop-rock din decada anterioară, Green River e un cover palid după CCR, iar Lovin’ You Is Killin’ Me și Gonna Have a Party încheie albumul pe ritmuri șablonarde de boogie.

Spre sfârșitul lui 1982, Alabama a lansat un single de sezon, Christmas in Dixie, previzibil până în măduva oaselor. Tocmai d-aia a rămas un favorit peren al fanilor.

Între 1982 și 1984, Alabama a primit de trei ori la rând titlul de Entertainer of the Year, una dintre cele mai râvnite distincții din branșă, acordată de Country Music Association.

După virajul spre rock sudist de pe Mountain Music, pe albumul The Closer You Get…, din 1983, formația s-a întors la un country-pop cu hiperglicemie ridicată.

The Closer You Get… a atins poziția a 10-a în Billboard 200, cea mai bună din istoria grupului în acest chart fundamental. În Top Country Albums s-a situat desigur pe primul loc. Vânzările au fost însă ceva mai slabe ca la Mountain Music, adică “numai” patru milioane de exemplare.

Alabama și-a făcut norma și la “hit singles”, cu o tripletă de piese no. 1: Dixieland Delight (o idilă sudistă), The Closer You Get (mai spre Eagles) și Lady Down on Love (pe smiorcăială).

Pe lângă toate toate ăstea, melodia The Closer You Get… a adus al doilea și ultimul Grammy din palmaresul trupei. Alde Alabama au mai fost nominalizați de încă zece ori până în 2001, dar n-au mai pupat nimic din partea asta.

Revenind pe firul cronologic, formația și-a continuat marșul triumfal cu LP-ul Roll On, din 1984. No. 1 country și no. 21 pop, Roll On a fost certificat de patru ori cu platină de RIAA.

Roll On alternează melodiile ritmate și baladele, care sunt cam “fifty-fifty” tura asta. Influențele pop-rock sunt puse și ele în balanță cu fazele tradiționaliste.

Pentru prima oară în istoria Alabama, discul a furnizat patru single-uri. Fiecare a devenit no. 1 country, formația fiind de neoprit la acea vreme.

După cum reiese din titlu, Roll On (Eighteen Wheeler) este un “truck-driving song”, în care Owen spune povestea șoferului de cursă lungă, așteptat cu sufletul la gură de familie.

When We Make Love o arde cumplit pe “schmaltz”, înclinând mai degrabă spre pop/adult contemporary decât spre country. Tot așa, There’s a Fire in the Night are toate ingredientele specifice rock-ului de stadion din epocă.

În schimb, If You’re Gonna Play in Texas (You Gotta Have a Fiddle in the Band) împletește sugestiv tonalitățile country-rock și “old-time music”, culminând desigur cu un solo de scripcă.

Apoi, Alabama a lovit și în 1985, cu albumul 40-Hour Week (no. 1 country și no. 28 pop). Dublu platinat, acesta a generat încă trei hituri no. 1.

There’s No Way completează șirul sentimentalismelor deșănțate ale grupului. Din cu totul alt film, 40 Hour Week (For A Livin’) salută frenetic muncitorimea din întreg cuprinsul Statelor Unite, fapt insolit în universul tematic al muzicii country, suprapopulat de fermierii și camionagii din Sudul rural.

Can’t Keep a Good Man Down, ultimul single de pe album, se duce înspre heartland rock-ul lui Springsteen, din dorința fierbinte a alabamienilor de a se menține pe trend.

În rest, avem rutina obișnuită de pe albumele trupei, adică dulcegărie cât încape și vreo câteva numere anoste în format rock. Se disting cumva Down On Longboat Key, un soi de hibrid country/yacht rock, și Fireworks, o repriză AOR cu conotații sudiste.

Tot în 1985 a apărut și Alabama Christmas (no. 8 country și no. 75 pop), primul “full lenght” de sezon al grupului. Nu-i nimic altceva decât un melanj între siropoșenia definitorie pentru Alabama și festivismul de marketing al Crăciunului.

La începutul lui 1986, cvartetul a lansat cea dintâi compilație Greatest Hits, cu un succes fulminant (no. 1 country, no. 24 pop, cinci discuri de platină).

În tracklist se află și două creații noi. She and I se înscrie categoric pe linia heartland rock, dar asta nu a împiedicat-o să fie no. 1 în Hot Country Singles. Cealaltă piesă, The Fans, îi pupă în cur duios pe milioanele de fani ai formației.

Următorul album de studio, The Touch, a ieșit pe piață în septembrie 1986. The Touch și-a îndeplinit și el menirea de a cuceri prima poziție în topul country. Atâta că cifra vânzărilor a fost sensibil mai modestă, trecând doar de milionul de copii.

Era un semn că Alabama începea să piardă din viteză, după mai mult de jumătate de deceniu în care s-a mișcat ca un supersonic pe firmamentul country. Se simte asta și în calitatea melodiilor, chiar dacă sunt concepute prin aceleași metode îndelung testate.

Pe The Touch s-a reinstaurat domnia baladelor, ceea ce în cazul de față poate fi interpretat ca un sindrom al lipsei de inspirație. Totuși, Alabama se menținea într-un soi de inerție a succesului, după cum o atestă și cele două extrase pe single, ajunse și ele no. 1 country.

You’ve Got the Touch se plasează undeva între “power ballad” și country leșinat, pe când succesorul Touch Me When We Dancing stă la întretăierea dintre soft rock și smooth soul.

Din 1986 datează și Deep River Woman, un cântec înregistrat de Alabama împreună cu superstarul R&B Lionel Richie. Deep River Woman a avut parte de un succes moderat în chart-urile nord-americane (no. 71 pop, no. 10 country și no. 28 adult contemporary).

Deși mai divers din punct de vedere stilistic, albumul Just Us, din 1987, sună cam la fel de tras de păr ca The Touch. Totuși, discul și-a făcut treaba: no. 1 country, no. 55 pop, platinat “once”, trei hituri no. 1.

Piesa de deschidere, Tar Top, a fost aleasă și ca “lead single”. O baladă country-rock cu refren energic, Tar Top a atins doar poziția no. 7 în clasamentul country.

Era primul single scos de Alabama la RCA care nu reușea să devină no. 1, dacă scoatem din discuție Christmas in Dixie și featuring-ul petru Lionel Richie.

Dup-aia, situația s-a mai liniștit, pentru că Face to Face (un duet ultra-romanțios cu K.T. Oslin) și Fallin’ Again (o mixtură de country-pop și southern rock) au reluat fluxul de “chart-toppers” al formației.

Lansat în 1988, LP-ul Alabama Live a obținut clasări și certificări după standardele consacrate (no. 1 country și no. 76 pop, plus discul de platină). Pe lângă superhituri, trupa a inclus în program câteva “album cuts” și un cover inedit după Marshall Tucker Band (Can’t You See).

Scena country s-a transformat considerabil la finele anilor ‘80. Curentul “pop-friendly” impus de Alabama a fost erodat puternic de valul neo-tradiționalist, reprezentat de artiști precum George Strait, Dwight Yoakam sau Randy Travis.

Cu albumul Southern Star, din 1989, formația a încercat la modul disperat să împace capra și varza. Cel dintâi single, Song of the South, îngemănează sonoritățile rock și honky tonk, într-o manieră ce mă duce cu gândul la Steve Earle și la power twang-ul lui.

Song of the South se referă la efectul salvator pe care l-au avut politicile keynesiene ale lui Franklin Roosevelt asupra fermierilor sudiști devastați de marea criză din ‘29-’33. Era un “statement” cel puțin interesant în plină psihoză reaganistă și în contextul fandom-ului preponderent republican al muzicii country.

Însă cântecul a fost bine primit, după cum o demonstrează clasarea pe locul 1 în Hot Country Singles. La fel s-a întâmplat și cu următoarele trei extrase: High Cotton, Southern Star și If I Had You.

Vivacele High Cotton se apropie cel mai ferm de zona neo-tradiționalistă, Southern Star merge mai mult înspre rock-ul sudist, iar If I Had You e o baladă de amor, așa că nu mai comentez nimic.

Per ansamblu, LP-ul Southern Star a însemnat un reviriment artistic la standardele Alabama, după fail-uri ca The Touch și Just Us.

Bine, și pe acest disc găsești tone de umplutură, indiferent că vorbim de cântece în stil southern boogie sau de lălăieli romanțioase.  Merită totuși remarcat The Borderline, un cântec dramatic de cowboy, interpretat alături de Charlie Daniels.

Southern Star a trecut și el borna de 1 milion de examplare vândute și a realizat obiectivul clasării pe locul întâi în topul country.

Sfârșitul anilor ‘80 a adus noi recompense majore cvartetului, căruia atât Billboard, cât și Academy of Country Music, i-au acordat titlul de “artistul country al decadei”.

În mai 1990, Alabama a realizat Pass It On Down, al zecelea album de studio pentru RCA. Acesta întrerupea lungul șir al clasărilor pe poziția no. 1 în chart-ul country din Billboard, oprindu-se pe locul al treilea.

Piesa de titlu, un imn country-rock cu mesaj ecologist, a fost de asemenea no. 3 în Hot Country Singles.

Pass It On Down reitera în bună măsură strategia de pe Southern Star. Cele două flirturi neo-tradiționaliste de pe disc, Down Home și Jukebox in My Mind, au prins bine la mase, dacă ne luăm după faptul că fiecare a ajuns pe prima poziție în topul country.

Ca de obicei, Alabama a bifat și un no. 1 languros, cu Forever’s as Far as I’ll Go. La un pas de asta s-a aflat și Here We Are, un pop-rock simplu și dinamic, cântat în armonie de cele trei voci ale grupului.

Între celelalte melodii de pe Pass It On Down se mai află și Goodbye (Kelly’s Song), o dedicație a lui Owen pentru nevasta lui devotată, Gulf of Mexico, o combinație soft rock plus mariachi, și I Ain’t Got No Business Doin’ Business Today, un boogie preluat de la Razzy Bailey, cu Cook pe post de solist.

Anul 1991 a fost marcat în istoria Alabama de compilația Greatest Hits II (no. 10 country, no. 72 pop, disc de platină). În cuprinsul acesteia se regăsesc și trei înregistrări noi.

Două dintre ele, Then Again și Born Country, au ieșit pe single și au reușit să pătrundă în Top 5. Then Again e o baladă d-aia orchestrată din greu, iar Born Country un country-rock cu încărcătură nostalgică și schimbări frecvente de ritm.

Alabama a revenit cu un nou album de studio, American Pride, în 1992. Discul a ratat în premieră Top 10 country, clasându-se abia pe locul al unsprezecelea.

Cât privește muzica, American Pride nu aduce nicio schimbare semnificativă, cei patru sudiști împărțindu-se relativ egal între latura lor de “party boys” și cea de romantici incurabili, cu un adaos indigest de sentimente patriotice.

Cel dintâi single, Take a Little Trip, un rockuleț banal, a fost doar la un pas de poziția supremă, atinsă până la urmă de I’m in a Hurry (And Don’t Know Why). Aceasta e o melodie springsteeniană despre caznele vieții moderne.

Once Upon a Lifetime (baladă) și Hometown Honeymoon (rock cu scripcă) au prins și ele Top 3, arătând la rândul lor că alde Alabama rămâneau încă relevanți pe piața country, chiar dacă nu mai rupeau precum în deceniul anterior.

Cheap Seats, din 1993, nu se diferențiază prea mult de American Pride în plan sonor. În plan comercial a ocupat pozițiile no. 16 în Top Country Albums și no. 76 în Billboard 200.

Single-ul Reckless s-a dovedit a fi însă ultimul hit no. 1 al grupului, în caz că nu se întâmplă vreun miracol la bătrânețe.

Reckless e un country-rock săltăreț, așa cum sunt și celelalte extrase, T.L.C. A.S.A.P. (no. 7) și The Cheap Seats (no. 13). Cel din urmă cântă bucuriile mărunte ale suporterilor de baseball mai rupți în cur din America profundă.

Albumul Cheap Seats se sfârșește cu Angels Among Us, un cântec de Crăciun cu cor baptist de copii, foarte apreciat de fanii Alabama. De remarcat schimbarea de look a lui Owen, din “creepy” în și mai “creepy”.

Al treilea volum Greatest Hits al formației a apărut în 1994 și s-a vândut în două milioane de exemplare.

Compilația include și două piese noi, ambele intrate în Top 10 country. Este vorba despre balada We Can’t Love Like This Anymore (no. 6) și despre mai ritmata Give Me One More Shot (no. 3).

In Pictures, albumul Alabama din 1995, s-a clasat pe locul 12 la secțiunea country și pe locul 100 în chart-ul pop. Stilul a rămas același country-rock, cu unele trimiteri spre rockabilly (Sunday Drive, Say I, Heartbreak Express) sau honky tonk (I’ve Loved a Lot More Than I’ve Hurt).

Toate melodiile de pe In Pictures sunt compuse de meșterii din Nashville, dar discul reprezintă un regres evident față de American Pride sau Cheap Seats.

Cinci piese au fost scoase pe single. She Ain’t Your Ordinary Girl, un pop-rock lejer, a ajuns no. 2, iar In Pictures, o baladă despre remușcările unui tată divorțat, a fost no. 4.

Alabama a încercat apoi și cu It Works și Say I, dar acestea au obținut poziții neobișnuit de modeste (no. 19 și respectiv no. 38). The Maker Said Take Her, o altă baladă, a mai scos pârleala, urcând până pe locul 4.

Cvartetul a intrat încet, încet la categoria “oldies”, copleșit de ascensiunea unor noi staruri country, precum Garth Brooks, Shania Twain, Faith Hill sau Tim McGraw. Fanii Alabama rămâneau însă destul de numeroși, fapt ce menținea trupa la cote ridicate de succes, chiar dacă nu se comparau cu cele din decada anterioară.

În 1996 a apărut Alabama Christmas II, cu multe melodii clasice de sezon și câteva creații originale. Christmas II a intrat în Top 20 country și în Billboard 200, încă o dovadă că Owen și verișorii erau încă foarte populari.

Dancin’ on the Boulevard, discul lansat în 1997, este impregnat de amintirile perioadei The Bowery, așa că are inevitabil un caracter nostalgic. Spre deosebire de In Pictures, Dancin’ on the Boulevard conține cu precădere melodii scrise de Owen și Gentry, ceea ce-i dă o notă mult mai personală.

Ca muzicalitate, albumul îmbină producția tip Nashville a anilor ‘90 cu inflexiuni “sixties pop” și soul. În program se află și două cover-uri entuziaste după Temptations (My Girl) și Bruce Channel (Hey! Baby), ultimul chiar cu contribuția vocală a autorului.

La capitolul chart-uri, albumul s-a situat pe locul 5 la secțiunea country și pe 55 în Billboard 200. Au existat patru extrase pe single, dintre care primele două s-au bucurat de un succes considerabil, izbutind să penetreze în Top 3.

Sad Lookin’ Moon (no. 2) surprinde cu tonalități pop-rock destul de moderne, în timp ce Dancin’, Shaggin’ on the Boulevard (no. 3) amintește de Sam Cooke și de The Drifters. Termenul “shaggin’” face referire la Carolina shag, un dans la modă pe vremea când Alabama cânta în Myrtle Beach.

În vara lui 1998 a apărut dublul CD For the Record. Acesta reunește toate cele 33 de hituri “number one” ale formației, plus cinci single-uri de Top 5 și trei creații noi, care sună tot ca ălea vechi.

Pe lângă faptul că a stat bine de tot în chart-uri (no. 2 country și no. 13 pop), For the Record s-a ales cu cinci discuri de platină. Single-ul How Do You Fall in Love, o baladă plină de viori, a ratat pe puțin ocazia să devină al 34-lea no. 1 din cariera trupei.

După lansarea compilației, Alabama a susținut un mare concert în Las Vegas, unde a interpretat toate cele 41 de cântece. Filmarea realizată atunci a făcut obiectul DVD-ului For the Record, ieșit pe piață anul următor.

Între timp, în octombrie 1998, formația a primit o stea pe Hollywood Walk of Fame. O altă recunoaștere importantă a fost decernarea de către RIAA a titlului de Country Group of the Century. Evenimentul s-a petrecut în 1999.

În același an, Alabama a realizat albumul Twentieth Century. Managementul trupei a încercat o manevră curioasă, determinându-i pe veteranii country să facă un cover după (God Must Have Spent) A Little More Time on You, un hit recent al celor de la NSYNC. Mai mult, Timberlake et co. au fost invitați să murmure niște “backing vocals” pentru noii lor amici din Sud.

O baladă gospel-ish, A Little More Time on You n-a ieșit deloc forțat în versiunea Alabama. Mai mult, piesa a prins și la public, dacă ne luăm după locul 3 din Top Country Singles și locul 29 din Billboard Hot 100.

În afară de această surpriză, Twentieth Century nu are prea multe de oferit. Tracklist-ul alternează piesele lente și cele săltărețe, fără să se aducă nici cel mai vag element de noutate față de celelalte albume Alabama din anii ‘90.

Twentieth Century s-a clasat onorabil, no. 5 country și no. 51, numai că vânzările s-au aflat pentru prima dată sub pragul de 1 milion de exemplare.

Cu excepția lui A Little More Time on You, restul de single-uri n-au pătruns nici măcar Top 20. Tumultuosul Small Stuff s-a aflat cel mai aproape, pe poziția no. 24, în timp ce piesa de titlu a rămas undeva în abisul locului 51.

O retrospectivă pe ritmuri molcome de country a secolului trecut, Twentieth Century trage concluzia că acesta n-a fost chiar așa de rău. Probabil că e corect, dacă ne gândim la cum merge treaba în secolul XXI.

Pentru Alabama, noul veac a început cu albumul When It All Goes South. Apărut în 2001, acesta a fost no. 4 country și no. 37 pop.

Despre conținut am puține de zis. Uneori se îndreaptă spre rădăcinile sudiste, alteori spre pop sau rock, dar asta a făcut Alabama din capul locului, numai că pe atunci avea mai multă inspirație.

When It All Goes South a consemnat o altă premieră negativă, fiind cel dintâi album Alabama care n-a dat un hit de Top 10. Piesa de titlu, din categoria southern rock cu scripcă, n-a reușit să urce mai sus de locul 15, iar balada Will You Marry Me, un duet cu canadiana Jann Arden, s-a poticnit pe locul 41.

În afară de Arden, When It All Goes South mai are ca invitat un star pop, pe Christopher Cross, care se îngână tandru cu Gentry la Love Remains.

Alabama dădea semne grave de oboseală, fapt confirmat și de anunțul făcut în mai 2002, pe scena Country Music Association Awards. Membri trupei au declarat cu acel prilej că se pregătesc de turneul de adio, zis American Farewell Tour.

Programat inițial pentru perioada iunie-noiembrie 2003, acesta a avut încasări de 15 milioane de dolari în primă fază. La cererea publicului, American Farewell Tour a fost prelungit și pe durata lui 2004, cu încă vreo 30 de concerte.

Pe când Alabama își tot lua adio de la fani au ieșit la iveală trei noi compilații. Dublul CD In The Mood: The Love Songs reprezintă o selecție de melodii de dragoste, desigur. Pe lângă hiturile consacrate s-au adăugat și două înregistrări noi, una fiind un cover neadecvat în context după The Living Years, de la Mike and the Mechanics.

În ciuda titlului, The American Farewell Tour (2003) este un “best of” discutabil, menit să speculeze succesul turneului aflat încă în desfășurare. Tot la moment a apărut și compilația Ultimate Alabama (2004), însă aceasta are un conținut mai concludent pentru publicul general.

În 2005, la puțin timp după momentul retragerii, Alabama a fost admisă în Country Music Hall of Fame, onoarea definitivă în branșă.

La începutul lui 2006 a fost lansat triplul CD Livin’ Lovin’ Rockin’ Rollin’, ce aniversează un sfert de secol de superstardom al formației. Înregistrările datează de fapt din perioada 1973-2000, cu multe versiuni live și “alternate takes” și o înregistrare demo străveche.

Între timp, cei trei veri s-au reunit temporar în studio, ca să tragă două CD-uri cu cântece gospel: Songs of Inspiration (2006) și Songs of Inspiration II (2007). Fondatorii Alabama au mărturisit atunci că și-au dorit intens să se întoarcă la rădăcinile lor creștine, dar nu trebuie ignorat nici că formația avea încă un rest de contract cu RCA.

Cele două volume Songs of Inspiration încrucișează canoanele gospel și melodicitatea country specifică pentru Alabama.

Ambele discuri au beneficiat de o primire cât se poate de favorabilă. Songs of Inspiration s-a clasat pe pozițiile no. 1 în Top Country Albums și Top Christian Albums și no. 15 în Billboard 200. Sequel-ul său a avut de asemenea performanțe remarcabile: no. 3 country, no. 1 creștin și no. 33 pop.

Cele două materiale s-au ales și cu câte o nominalizare la Dove Awards, distincția supremă în lumea muzicii gospel.

Cei trei veri au rămas cu toții activi și după așa-zisul turneu de adio. Jeff Cook a fondat o nouă trupă, Jeff Cook & The AGB (Alabama Goodtime Band), cu care a înregistrat și a concertat din greu câtă vreme formația-mamă a stat la gheață. The AGB s-a orientat spre un sound aflat la intersecția dintre country, soul și rock’n’roll.

Randy Owen a realizat primul lui album solo, One on One, în 2008. Acesta sună cât se poate de predictibil, în stilul country-pop-rock patentat de Alabama. Al doilea disc al lui Owen, Friends, a apărut în 2011, având scop caritabil.

Teddy Gentry s-a ocupat mai mult cu producția, dar a scos și el la înaintare un side-project, denumit Rockit City.

În vremea hiatusului Alabama, Mark Herndon a fost repudiat de foștii colegi de trupă. În 2008, cei trei veri i-au intentat un proces, pe motiv că i-ar fi dat mai mult bănet de cât i se cuvenea în turneul de adio.

Ulterior, Owen a afirmat că Herndon n-a fost niciodată membru al formației, ci doar un angajat. Asta deși omul apare în toate fotografiile oficiale și a luat parte la fiecare ceremonie gen Hollywood Walk of Fame sau Country Music Hall of Fame.

Bateristul avea să dezvăluie mai multe despre experiența sa în Alabama în autobiografia The High Road: Memories From a Long Trip, publicată în 2016.

Înainte de asta, în 2010, cei trei veri au refăcut Alabama, fără Herndon. Formația a folosit de atunci alți tobari de închiriat pentru noile sale turnee.

Chiar în anul reunirii, grupul a înregistrat Are You Sure Hank Done It This Way, un cover după Waylon Jennings, destinat discului-tribut The Music Inside.

În 2011, membrii trupei au colaborat cu Brad Paisley pentru hitul Old Alabama, care-i un omagiu închinat lor. Verii au intonat bridge-ul de la Mountain Music, inserat de Paisley în piesă. Old Alabama a rupt prin chart-uri, ajungând no. 1 country și no. 38 pop.

În aceeași perioadă, membrii Alabama au organizat un mare concert caritabil, Bama Rising, în beneficiul victimelor seriei de tornade care a lovit Statele Unite în primăvara lui 2011.

Trupa a avut o mulțime de invitați, între care Sheryl Crow, Martina McBride, Brad Paisley, Dierks Bentley, Luke Bryan, Sara Evans, The Blind Boys of Alabama sau Commodores. Evenimentul a strâns 2,1 milioane de dolari.

În 2013, Alabama a avut program foarte încărcat, cu gig-uri desfășurate pe uscat (Back to Bowery Tour) sau pe apă (The Alabama & Friends Festival at Sea). Ultimul a fost găzduit de un vas de croazieră din Caraibi.

Din același an datează și Alabama & Friends, un album de cover-uri după cântece faimoase din repertoriul grupului. Și-au dat concursul artiști ca Jason Aldean, Toby Keith, Luke Bryan, Rascal Flatts, Kenny Chesney, Florida Georgia Line, Jamey Johnson sau Eli Young Band. De remarcat că troglodiții au o singură prietenă, pe Trisha Yearwood.

Pe disc se află și două creații noi Alabama, primele din 2001 încoace. Ambele sunt total insipide. Alabama & Friends a avut însă un succes colosal, urcând pe locul 2 în Top Country Albums și pe 8 în Billboard 200.

O parte dintre cei prezenți pe album au participat la un concert susținut de Alabama la Ryman Auditorium, în Nashville. Înregistrările realizate atunci au apărut în 2014, sub formă de dublu album și dublu DVD, purtând titlul Alabama & Friends at Ryman.

În 2014, formația a lansat și Angels Among Us: Hymns & Gospel Favorites, al treilea album cu tematică gospel, scos prin intermediul Gaither Music Group. Clasările acestuia au fost iarăși foarte bune: no. 6 country, no. 2 creștin și no. 33 pop.

După o lungă așteptare, în toamna lui 2015, era lansat Southern Drawl, primul album de studio Alabama de la When It All Goes South încoace. Bineînțeles, Southern Drawl nu aduce niciun fel de inovație majoră în sound-ul și lirica formației, dar nu cred că se aștepta nimeni la așa ceva.

De remarcat totuși că piesele rock se pretind mai vânjoase ca oricând, băieții fiind măcinați probabil de un soi de criză a vârstei a treia.

Track-ul de deschidere, Southern Drawl, pare conceput special pentru un concurs de înghesuit cât mai multe clișee sudiste pe minut.

Hillbilly Wins the Lotto Money e un fel de moment umoristic pentru boomer-ii cu gâtul roșu.

American Farmer are toate trăsăturile unui cântec din ăla creat de ceva inteligență artificială. Foarte curios rifful în cascadă, pe sistem U2, care reprezintă probabil culmea modernității în muzică pentru venerabilii verișori.

Melodiile romantice de pe Southern Drawl mi se par mult mai simpatice și mai credibile, mai ales Wasn’t Through Lovin’ You Yet, This Ain’t Just a Song și Come Find Me, cea din urmă fiind un duet cu superbissima Alison Krauss.

La polul opus se află One on One, un moment de Barry White wannabe al lui Randy Owen, care sfidează toate nivelurile posibile de “cringe” .

Southern Drawl s-a mișcat foarte bine în chart-uri, ocupând pozițiile no. 2 country și no. 14 pop. Marele șoc a fost însă absența oricărui hit-single, o premieră nefastă în lunga și glorioasa carieră Alabama.

În 2016, verii au fost cooptați în proiectul Forever Country, contribuind alături de alți 30 de artiști la realizarea unui “mashup” din trei melodii celebre. Înregistrarea a marcat aniversarea a jumătate de secol de la prima ediție din istoria Country Music Association Awards.

Următoarea veste din tabăra Alabama a fost una foarte proastă. În aprilie 2017, Jeff Cook a dezvăluit că suferă de Parkinson și că nu va mai merge în mod regulat în turneu cu trupa. Aceasta a funcționat de atunci în formula Owen, Gentry și colaboratorii.

Cook a rămas activ în studio, realizând două noi albume pe cont propriu, în 2018. Cel dintâi, Why Not Me este o colecție de duete country umoristice cu veteranul William Shatner. Aceasta a fost urmată de un material solo, denumit Christmas Joy.

Cât privește grupul Alabama, în 2017 a lansat al treilea disc de Crăciun, intitulat American Christmas, iar în 2019 a intrat în Musicians Hall of Fame.

Tot atunci a fost programat inițial turneul aniversar de 50 de ani al formației, doar că Owen s-a îmbolnăvit și el și distracția s-a amânat, spre dezamăgirea și îngrijorarea fanilor.

Turneul a început până la urmă în toamna lui 2021, fără Cook și fără măsuri de prevenție anti-COVID, după cum spune recenzia unuia dintre gig-uri.

Când m-am apucat de articol aveam în cap să-i desființez total pe rednecșii de Alabama. Treptat, mi-am dat seama că muzica lor nu mă încântă, dar nici nu mă deranjează din cale afară. Doar îmi stârnește niște sentimente mixte.

Dincolo de caracterul lor stereotipic, creațiile Alabama au indiscutabil ceva cald și omenesc, însă rămân greu de separat de modelul cultural sudist, fundația supremației albe și a segregării rasiale. Să fie pace și armonie doar cu cei asemeni mie.

În contextul ăsta mă întreb: sunt cumva Owen și verii lui numai niște bieți menestreli, complet neîntinați de orice flagel politic? Habar n-am ce să zic, atâta vreme cât și-au pus steagul confederat pe coperți și au făcut campanii pentru candidații GOP.

Update:

Jeff Cook a murit în noiembrie 2022, răpus de Parkinson. Avea 73 de ani.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Un gând despre „Alabama

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.