Mostră de înțelpciune:
„“Alfredo is a master class in rap” scrie site-ul HipHopDX și nu exagerează deloc. Discul este o capodoperă neo-gangsta, fructul conlucrării perfecte dintre rapper și producător.
Gibbs are un “flow” complex, rime sclipitoare și calități incontestabile de “storyteller”. E genul de prăjit hiperactiv, pasionat mai degrabă de cox decât de cânepă.
Îl știm pe The Alchemist empatic cu toți borfașii, dar față de unul atât de talentat ca Freddie Gibbs, băiatul vibrează efectiv. Ca să-l pună în valoare, i-a creat un “soundscape” fluent, cu caracteristici de boom bap pe “mute” și arhiva de rarități soul ca sursă principală de sampling.
În peisaj sunt integrate “soundbites” din filme cu mafioți și show-uri TV, care întregesc mood-ul aparte de pe Alfredo.
Dacă te întrebi cine plm e Alfredo, află că-i o pasta italiană, reprezentată pe coperta discului ca o trimitere la The Godfather.”
Naștere:
- Alan Daniel Maman, 25 octombrie 1977, Beverly Hills, California, SUA
Încadrare stilistică:
- Hip-Hop, Gangsta Rap, Underground Hip-Hop, Instrumental Hip-Hop, Drumless, Abstract Hip-Hop, Hardcore Hip-Hop, East Coast Hip-Hop, West Coast Hip-Hop, Boom Bap, Alternative Hip-Hop, Plunderphonics, Chipmunk Soul, Video Game Music, Film Score
Colțul criticului de artă:
Unul dintre producătorii-vedetă ai hip-hopului, The Alchemist are în momentul de față aproape trei decenii de activitate în branșă. În timpul ăsta a făcut mii de beat-uri pentru sute de MCs și a realizat zeci de discuri sub nume propriu sau în duo cu diverși artiști.
„Alchimistul” se poate lăuda pe bună dreptate că a descoperit elixirul nemuririi într-o industrie hip-hop care-și halește cu nesaț odraslele.
Nu cred că băiatul e un mare revoluționar, ci mai degrabă un reinventator al roții, un “clasicist” atașat de valorile epocii de aur a hip-hopului, de nemuritorul boom bap și de crate digging-ul practicat cu aviditate.
Pe baza lor, The Alchemist și-a dezvoltat un limbaj propriu și o tușă personală ce i-au determinat succesul și i-au adus un prestigiu imens, convertit în gig-uri cu nemiluita.
Flexibilitatea și deschiderea la noul care i se potrivește sunt alte calități esențiale ale supranumitului The Alchemist.
Fără să-și piardă identitatea și integritatea, prolificul beatmaker pendulează de-o viață între rapul mainstream și cel underground, între exprimarea hardcore și abordările experimentale și între scena West Coast și pandantul ei East Coast.
Orice fel de MC poate fi sigur că primește cele mai “dope” instrumentale dacă apelează la “alchimist”. Că vorbim de gangsteri fioroși, înțelepți ai străzii sau bufoni versificatori, băiatul știe să găsească beat-ul ideal pentru fiecare.
Crescut de șmecherii de la Cypress Hill, junele producător s-a afirmat la răscrucea dintre milenii datorită colaborărilor cu borfașii Mobb Deep și cu poeticii Dilated Peoples.
În curând avea să fie solicitat de numeroși alți rapperi, în frunte cu megastaruri gen Nas, Snoop Dogg, Eminem, Lil Wayne sau, mai recent, Kendrick Lamar.
Primele lui albume solo, 1st Infantry (2004) și Chemical Warfare (2009), sunt pe bagabonțeală și hardcoreală, cu tone de „featurings” de la tovarășii lui faimoși.
Din deceniul următor, „alchimistul” s-a îndreptat spre sonorități din ce în ce mai „out of the box”, în ton cu apucăturile lui drogangiste.
Începând cu perioada respectivă, producțiile cu caracter bizar s-au înmulțit în discografia artistului ca ciupercile după ploaie („pun intended”).
Ceva mai înainte însă, în 2007, The Alchemist a realizat Return of the Mac, primul lui album în duo cu un rapper, și anume răposatul Prodigy (de la Mobb Deep).
A urmat o întreagă serie de materiale pe tiparul rapper + producător, împreuna cu indivizi ca Action Bronson, Boldy James, Curren$y, Freddie Gibbs ș.a.
De asemenea, fiind și MC de ocazie, Alc a inițiat două proiecte unde s-a băgat și el pe rime: Gangrene (cu Oh No) și Step Brothers (cu Evidence).
Ca să înțelegi mai bine, în hip-hop discurile MC-ilor sunt făcute de obicei cu un sobor de producători. Însă The Alchemist merge cu regularitate împotriva curentului și lucrează cap-coadă la albume, fiind creditat drept co-autor.
Deși a stat tot timpul sus pe val, flăcăul a atins în ultimii ani un nou climax al carierei. Discurile lui cu Boldy James, Freddie Gibbs sau Armand Hammer s-au pricopsit cu tone de elogii și i-au dus renumele la dimensiuni astronomice printre cunoscătorii fenomenului.
Aceasta ar fi doar o scurtă introducere în opera „alchimistului”, ca să nu te ia cu amețeală dacă îndrăznești să parcurgi articolul.
În orice caz, ar fi mult mai simplu de întocmit lista vedetelor hip-hop care n-au lucrat cu el, decât a ălora care au făcut-o sub o formă sau alta.
Pe The Alchemist îl cheamă de fapt Alan Daniel Maman și s-a născut în toamna lui 1977, în însoritul Beverly Hills.
Deci nici vorbă să fii cunoscut de mic viața aspră de cartier, ci dimpotrivă, e limpede că a dus un trai de “rich kid” fără griji.
Pasiunea pentru hip-hop l-a cuprins însă din pre-adolescență, când i-a descoperit pe Beastie Boys. Ca fapt divers, idolii lui sunt evrei ca și el, doar că de pe coasta opusă.
La începutul anilor ’90, rapul era „the shit” și printre puțoii de bani gata din California. Micuțul Alan a visat inițial să se facă MC, așa că s-a pus pe rime și freestyle-uri încă de când era în „junior high”.
La 14 ani, în 1991, a format duoul The Whooliganz, împreună cu Scott Caan, un alt puțoi privilegiat, fiul actorului James Caan.
Maman își zicea Mudfoot pe vremea aia, iar partenerul lui se identifica foarte sigur pe el ca Mad Skillz.
Pițiflenderii au avut o pilă la Cypress Hill, care s-au convins de potențialul lor și i-au luat sub aripă, înglobându-i în colectivul Soul Assassins.
E un vlog al lui B-Real, cu Maman ca invitat, unde gazda își amintește cum l-a cunoscut pe puțoiul de 14 ani, care a venit din prima la studio cu o pungă burdușită de ganja. Ce pot să spun? Evoluția lui ulterioară face o bună reclamă consumului de cânepă de la vârste fragede (lol).
The Whooliganz au debutat în 1993 cu single-ul Put Your Handz Up, lansat de Tommy Boy Records, un label fundamental pentru hip-hop și dance.
Piesa n-a avut succes, cu toate că Mudfoot și Mad Skillz promiteau serios ca rapperi. Desigur, se simțea din plin admirația lor pentru Cypress Hill, deși contrabasul ăla năpraznic îmi dă şi un gând de A Tribe Called Quest.
Duoul a tras atunci și un album, Make Way for the W, numai că eșecul Put Your Handz Up i-a făcut pe cei de la Tommy Boy să nu-l scoată pe piață.
Dezamăgiți, micuții au pus cruce pe The Whooliganz. Scott Caan s-a decis să o ia pe urmele lui tac-su și acum toată lumea îl știe ca pe mecanicul Turk Malloy din Ocean’s Eleven.
Maman nu s-a rupt nicidecum de hip-hop, atâta că s-a hotărât să lase rimele pentru beat-uri, fascinat de skill-urile nebunești ale lui DJ Muggs, fondatorul Cypress Hill și Soul Assassins.
Muggs l-a luat pe lângă el și printre două fumuri de ganja l-a învățat care-i șmecheria la butoane.
Fără să fie creditat pe copertă, tânărul ucenic a muncit din greu la Temples of Boom, al treilea album Cypress Hill, lansat în 1995.
Debutul lui oficial s-a produs abia după un an, pe cel dintâi single Dilated Peoples, numit Third Degree. Atunci a folosit în premieră aliasul The Alchemist, ce s-a dovedit de-a dreptul programatic.
Dilated Peoples ăștia sunt un trio alcătuit din Evidence, Rakaa Iriscience și DJ Babu. Cu Evidence (pe numele real Michael Perretta), Maman se știa încă din copilărie, fiind până în prezent cel mai durabil colaborator al său.
Revenind la Third Degree, The Alchemist a mixat niște tobe de la David Axelrod cu alămuri de la orchestra Primitivo Santos, din Republica Dominicană. Asta ca să înțelegi în principiu cum se aplică tehnica „cut and paste” în hip-hop.
Junele producător și-a făcut apoi mâna cu ceva MCs obscuri din underground, numai că între timp s-a mutat pe coasta ailaltă, ca să studieze la NYU.
Cum era de așteptat, pușlamaua nu s-a ținut de carte pe acolo, preocupările lui primordiale rămânând fumatul de verde și meșteritul de beat-uri.
Californianul din New York s-a înhăitat în curând cu Mobb Deep, un duo gangsta deja consacrat, ce-i avea în componență pe supranumiții Prodigy și Havoc.
The Alchemist le-a produs două track-uri, Thug Muzik și The Realest, de pe albumul Murda Muzik, ajuns no. 3 la Billboard în 1999.
În ambele ocazii, Maman a băgat niște “samples” de mare efect, ca de exemplu pianul zdrăngănit de la Thug Muzik, luat de pe un disc mai vechi al lui George Winston.
Chiar ai fi uimit ce surse pot avea producătorii de hip-hop. Site-ul WhoSampled îți stă la dispoziție cu informații detaliate.
Reputația „alchimistului” s-a mărit sensibil după episodul Murda Muzik și rapperii au început să îl caute în draci.
CV-ul lui s-a îmbogățit în 1999-2000 cu producții pentru Terror Squad, Swollen Members, Pharoahe Monch, Royce da 5’9″, Capone-N-Noreaga, Everlast sau Tony Touch, între alții. Cum ar veni, băiatul făcea slalom printre „gangstaz” teribili și intelectuali feroci, un obicei pe care l-a păstrat cu (ne)sfințenie până astăzi.
Dar întorcându-ne în 2000, pe acelaşi pattern divergent, cele mai importante contribuții ale sale au fost cele de pe LP-urile de debut Dilated Peoples (The Platform) și Prodigy (H.N.I.C.).
Cu Dilated Peoples o ardea ludic și “groovy”, în minunata tradiție Eric B. & Rakim–Native Tongues–Gang Starr.
În schimb, cu Prodigy trebuia s-o dea cât mai agresiv și mai lugubru, ca să-i țină hangul răposatului.
Chiar și în împrejurările ăstea, Maman dovedea multă imaginație. Vezi de exemplu Keep It Thoro, de pe H.N.I.C., despre care The Alchemist spune că ar fi și acum unul dintre beat-urile lui preferate.
Dilated Peoples, Mobb Deep și Prodigy l-au chemat de atunci pe fiecare “full length” pe prietenul lor din Beverly Hills.
Chiar în 2001, el a dat încă o lovitură cu Dilated Peoples, producând trei track-uri de pe albumul Expansion Team, între care și încântătorul Worst Comes to Worst (no. 29 în UK).
Dincolo de aceste colaborări esenţiale, Alc și-a lărgit tot mai mult raza de acțiune în primii ani 2000. La vremea aceea, pe lista lui au răsărit o sumedenie de figuri legendare, ca Guru, Ghostface Killah, Nas, Snoop Dogg, Big Daddy Kane sau PMD.
Gangsterii new yorkezi în vogă s-au înghesuit și ei pe beat-urile californianului. Toți membri The Lox (Jadakiss, Styles P, Sheek Louch), Infamous Mobb, Big Noyd și chiar 50 Cent s-au numărat pentru noii clienți ai “alchimistului”.
De asemenea, băiatul a lucrat pentru prima dată la vedere cu Cypress Hill și a fost cooptat de Linkin Park pentru colecția de remixuri Reanimation (2002). The Alchemist era evident hype-ul momentului în materie de producție hip-hop.
În 2000, noul star şi-a înființat o casă de discuri, ALC Records, ca să se ocupe în voie de multitudinea de “side-projects” pe care le avea deja în cap.
Și-a inaugurat label-ul cu seria The Chemistry Files, ce reunește versiuni instrumentale ale producțiilor sale din epocă.
După volumul întâi, Gangster Theme Music, au venit Action/Drama (2001), The Ultimate Music Machine (2002) și Lab Tested, Street Approved (2004).
Acest tip de release-uri, uzual în cultura hip-hop, îi interesează în special pe rapperii aspiranți, care pot folosi înregistrările pentru propriile freestyle-uri și mixtape-uri.
Cercetătorii din domeniu și ucenicii “beatmakers” sunt și ei vizați de astfel de materiale, deoarece au posibilitatea să disece mai ușor experimentele “alchimistului”.
Maman s-a apucat în acea perioadă să facă și mixtape-uri pe barba lui. În hip-hop, asta reprezintă un fel de album semi-oficial, distribuit de regulă moca, ce conține rime noi puse pe beat-uri preexistente.
Primele release-uri de profil ale lui The Alchemist au fost cele două volume 1st Infantry Mixtape, apărute în 2003.
Volumul unu, intitulat The Cutting Room Floor, e o paradă a periculoșilor din Queens, cu Mobb Deep și OG-ul Kool G Rap în frunte.
Interesant că producătorul i-a încadrat în peisajul ăsta înfiorător și pe Dilated Peoples, așa cum avea să procedeze și pe alte discuri ale sale.
Proxima ocazie a fost chiar volumul doi din 1st Infantry Mixtape, cunoscut ca Insomnia: The Alchemist vs The Cousin of Death.
Beatmaker-ul a strâns lângă el aproape toată artileria grea a scenei East Coast, cu nelipsiții Mobb Deep plus Nas, The Lox și Infamous Mobb.
În toiul nebuniei se iveşte pe neașteptate Letting Go, un slow jam neo-soulish cu talentata Chinky, o protejată a clanului Mobb Deep. Fata se rupe pe note muzicale de hăndrălăul ei căcănar și infidel.
Gangsterismele își reintră apoi în drepturi. La fel și interludiile cu reiterarea obsesivă a unui vers clasic din Nas, care pretinde că nu doarme niciodată pentru că “somnul e vărul bun al morții”.
Din 2003 datează și Heavy Surveillance, un mixtape făcut de The Alchemist în colaborare cu Dilated Peoples. Lista invitaților e impresionantă chiar și pentru ageami: Kanye West, Missy Elliott, Guru, Talib Kweli, plus Prodigy și Havoc.
Scoasă atunci în tiraj limitat, Heavy Surveillance a ajuns mai târziu o raritate la mare căutare printre colecționarii de hip-hop.
De fapt scopul ei era să promoveze Neighbourhood Watch, următorul disc Dilated Peoples. Tot așa, mixtape-urile 1st Infantry au prefigurat primul album de autor al lui The Alchemist, care a primit fix același titlu.
Acesta a fost lansat în toamna lui 2004 și s-a clasat pe locul 101 în Billboard 200, în timp ce la secțiunea R&B/hip-hop a fost pe locul 11.
1st Infantry a furnizat și un hit minor, Hold You Down. Piesa e construită pe un sample chipmunk soul, peste care se suprapun rimele supărate ale lui Prodigy, The Alchemist și Illa Ghee. Rețeta include și un “hook” sexy al gemenelor Nina Sky.
Deşi sună bine, Hold You Down nu-i tocmai o capodoperă. Nici 1st Infantry nu poate avea asemenea pretenţii, însă rămâne un album interesant din perspectiva hip-hopului douămiist.
Producția „alchimistului” se încadrează în canoanele hardcore, doar că vine cu niște elemente de subtilitate, mai ales pe partea ritmică, alcătuită din combinații inspirate de snare drums, drum pads și percuții de mână.
Cât privește rapping-ul, maestrul Al Maman a pus la cale o adevărată conferință naţională a borfașilor.
Din California a sosit The Game, delegații Sudului sunt Devin the Dude, Stat Quo și gașca P$C, în timp ce contingentul estic e reprezentat masiv de Mobb Deep, Nas, The Lox, Lloyd Banks, M.O.P. și încă vreo câțiva.
Pe track-ul 2, Dead Bodies, The Game și Prodigy se iau la pulă “face to face”, în prelungirea războiului dintre cele două coaste, izbucnit în anii ’90.
Mult mai fioros mi se pare însă Boost the Crime Rate, cu J-Hood și Sheek Louch cuprinși de un cinism frenetic. De fapt e doar rutină gangsta rap.
Dilated Peoples se integrează inteligent într-un astfel de peisaj, folosind piesa Thieves ca să ridice osanale pentru talentul lui Alc.
B-Real are și el o apariție triumfătoare la Bang Out, iar drăguța Chinky ne mai zice ceva de jale și regret la Strength of Pain.
Aproape de final, pe piesa Tick Tock, Nas și Prodigy deapănă povești din Queensbridge, pe un “backing” ce tinde surprinzător spre G-funk.
Epilogul Different Worlds are o mare valoare documentară, pentru că protagoniștii The Alchemist și Big Twins (de la Infamous Mobb) alternează rime despre copilăriile lor din Beverly Hills și respectiv Queensbridge. Iată o mostră edificatoare:
“Twin: I never had shit (Alc: I always had it all)/Twin: We used to play with guns (Alc: We used to play ball)”.
Albumul e împânzit de la un capăt la altul de skit-uri autoironice ale producătorului, prin care mai contracarează atmosfera înfricoșătoare și vrea parcă să ne transmită că la înregistrări nu au existat morți și răniți (ceva deloc imposibil într-o țară ca SUA).
2004 a fost un alt an foarte plin pentru The Alchemist. Pe lângă proiectul lui a produs părți consistente de pe noile albume Dilated Peoples (Neighbourhood Watch) și Mobb Deep (Amerikaz Nightmare) plus track-uri pentru unii ca Snoop Dogg, Cypress Hill, Jadakiss sau Nelly.
Și în 2005 i-a mers bine lui The Alchemist, mai ales că a obținut postul de DJ oficial al lui Eminem. Adică îl însoțește la platane în turneele lui mondiale. A rămas în funcție până în prezent, fiindcă în mod sigur e un job bun, ce-i aduce nişte marafeți grămadă.
În 2006 s-a petrecut și prima colaborare pe disc cu Eminem, la compilația The Re-Up. De asemenea, în acel an, Alc a realizat mixtape-urile No Days Off și The Chemistry Files, amândouă profilate conform tradiţiei pe scandal și durități.
În cuprinsul No Days Off, rapperi „conștienți” ca Evidence sau Ras Kass se amestecă într-o droaie de indivizi periculoși, cum ar fi Prodigy, Xzibit, Tha Dogg Pound, Obie Trice sau Kokane.
Pe The Chemistry Files, Mobb Deep își taie partea leului, dar B-Real, Cam’ron, AZ sau Tony Yayo contribuie de asemenea cu flow-urile lor contondente. The Alchemist își exersează şi el calitățile de MC pe câteva track-uri.
De atunci provine și documentarul The Chemistry Files, cu dezvăluiri „din spatele scenei” despre Maman. Te avertizez că-i cam dificil de urmărit, din cauza că-i dezlânat, nu de alta.
The Return of the Mac, albumul înregistrat în 2007 cu Prodigy, este după cum am menționat o piatră de hotar în cariera „alchimistului”.
Prodigy trăncănește în stilul consacrat despre arme, droguri și trădători. Maman pune asta pe un fundal „catchy”, făcând din Return of the Mac unul dintre cele mai „soulful” discuri gangsta rap.
Se știe, coloanele sonore din filmele blaxploitation ale anilor ’70 sunt o mină de aur pentru hip-hop, dar Maman dă o lecție magistrală de valorificare a unor astfel de „samples”.
Una dintre cele mai atractive piese de pe album este Stuck on You, care împletește trucul „sped up” și un pasaj de R&B orchestral, decorat cu pizzicatouri. Iar asta merge de minune ca suport muzical pentru prăpăstiile debitate de MC.
Basul adânc și bătăile de bongos subliniază starea gravă de paranoia de la Mac 10 Handle, un alt “highlight” de pe Return of the Mac.
Cu un bpm mai ridicat, 7th Hand și Nickel and a Nail sunt aproape bune de un dans ca la Soul Train, dacă ai putea ignora calamitățile „scuipate” de protagonist.
7th Hand e pompată puternic de un „block rockin’ beat”, în timp ce Nickel and a Nail îşi însuşeşte groove-ul Muscle Shoals de la hitul eponim al lui O.V. Wright.
Intrat în Topul 40 național, Return of the Mac a dobândit cu largul concurs al lui The Alchemist statutul de clasic târziu al gangsta rapului.
În afară de Return of the Mac, producătorul s-a ocupat în 2007 de o mare halcă din The Weatherman, debutul solo al lui Evidence, plus că a băgat câte una-două piese pentru alte cunoștințe vechi, ca Pharoahe Monch, Styles P sau Infamous Mobb.
Tot în 2007 a apărut colecţia Rapper’s Best Friend, prin care The Alchemist a deschis un nou ciclu instrumental, cu o titulatură cât se poate de explicită.
De remarcat pe acest prim volum abundența fazelor de chipmunk soul, o modă a epocii în producția hip-hop.
Mixtape-ul The Cutting Room Floor 2 a ieşit în 2008, cu “featurings” previzibile, gen Mobb Deep, Nas, Evidence, Prodigy, cărora li s-au adăugat niște MCs de la Shady Records, label-ul lui Eminem.
La Mr. Pitiful 2010, The Alchemist se aruncă iar la rime autobiografice, încetinind un beat clasic de la Big Daddy Kane.
Ev & Alc Freestyle are un titlu înșelător, pentru că Maman doar își îngână prietenul mai talentat la rap. Am reținut de aici o idee fundamentală: “I don’t get high, I smoke to get normal”.
Puțin mai încolo, individul a prins curaj și s-a anturat la un duet în toată puterea cuvântului cu Evidence. Denumit So Fresh, cântecul încheie EP-ul The Layover, al flăcăului de la Dilated Peoples.
Odată cu So Fresh, cei doi s-au constituit oficial ca Step Brothers, un proiect de la care fanii aveau să aștepte ani în șir un album.
Rămânând deocamdată în 2008, până la sfârșitul anului, The Alchemist a scos și el un EP, The Alchemist’s Cookbook, ce reunește câteva înregistrări atractive.
Prodigy e îndulcit de Nina Sky la Key to the City, pe Capone-N-Noreaga nu-i îndulcește nici dracul la Follow the Dollar, iar Styles P și Evidence se îndulcesc de unii singuri la Calmly Smoke.
Nu mai înșir tot ce a mai făcut The Alchemist pe parcursul lui 2008, dar trebuie totuşi să amintesc de You Ain’t Got Nuthin, extras pe single de pe Tha Carter III, creația de mare succes a lui Lil Wayne.
Datorită lui You Ain’t Got Nuthin, beatmaker-ul s-a pomenit printre nominalizații la Grammy pentru albumul anului, care se acordă inclusiv celor din echipa tehnică.
Chemical Warfare, al doilea album al “alchimistului”, a ieșit pe piață în iulie 2009. Rețeta e cam aceeași ca la 1st Infantry: beat-uri hotărâte și o defilare de haidamaci furioși și lăudăroși, după tiparele gangsta rap.
De admirat totuși impresia de coeziune pe care o lasă materialul, rar întâlnită la proiecte d-ăstea de anvergură “all stars”.
Snoop Dogg, Jadakiss şi Pusha T s-au adunat cu toții la Lose Your Life, ca să ne introducă puțin în universul răzbunărilor dintre gangsteri. Altfel mișto balansul ăla care le reglează tirul (ups!).
Deosebit de arțăgos și That’ll Work, o afacere sudistă cu Three 6 Mafia și Juvenile. MC-ii sunt impulsionați de accente crunk și bounce, adaptate de producător după specificul regiunii.
Eminem însuși se face auzit la piesa de titlu, care-i scurtă şi concludentă. Mult mai generos, patriarhul KRS-One slăvește calitățile lui Maman pe tumultuosul track Grand Concourse Benches.
Rapul crunt și cântecul dulce de soul se completează neașteptat de bine pe Smile, mulțumită interpretării lui Alc, Twista și Maxwell.
Therapy are valențe de summit underground, cu participarea meseriașilor Evidence, Blu, Talib Kweli și Kid Cudi. Cvartetul se dezlănțuie mânat de arpegiile persistente ale unei chitare psihedelice.
Acts of Violence marchează debutul Gangrene, un proiect al lui The Alchemist alături de rapperul și producătorul Oh No.
Ingenioasă fructificarea unui riff de pian de la progger-ii Renaissance, în conjuncție cu tobe decupate de la “hipioții negri” The 5th Dimension.
Era doar începutul pasiunii lui Maman pentru sample-uri de origine prog-rock sau psych. Da, rockiștilor bătrâni!
Albumul ia sfârșit cu Take a Look Back, o incursiune rap a lui Alc în vremea începuturilor sale muzicale, numai bună pentru documentarea articolului.
Potrivit WhoSampled, tonul nostalgic al instrumentalului a fost transplantat de la formația jazz-rock cehă Modrý Efekt.
Referitor la impactul comercial, Chemical Warfare s-a mișcat onorabil în topurile Billboard, ocupând poziția a 63-a la general și a 13-a la R&B/hip-hop.
În 2009, The Alchemist și-a făcut timp și de Fashwan, un tânăr MC din Fresno, California, căruia i-a produs întreg mixtape-ul The Antidote.
Aparent un proiect de categoria B, The Antidote prezintă un interes aparte pentru fanii lui Maman, datorită infuziei de psihedelism ce indică o nouă orientare (sau dezorientare) stilistică a artistului.
Pe parcursul aceluiași an, Alc a avut reuniuni “one-off” cu mentorii B-Real și Soul Assassins. Nu a rămas dator nici numeroșilor amici de pe Coasta de Est, între cei care au beneficiat de serviciile lui aflându-se Capone-N-Noreaga, Jadakiss, Fabulous și Raekwon.
Prin 2010, Maman s-a întors pe Coasta de Vest, că e mai frumos, mai însorit și cânepa-i mai ieftină. Începutul decadei a fost dominat de ascensiunea Gangrene, duoul dovedindu-se foarte prolific până la jumătatea deceniului.
Despre Oh No țin să precizez că se numește Michael Jackson în buletin și este fratele mai mic al lui Madlib, un alt producător colosal de hip-hop.
Gangrene a debutat în noiembrie 2010 cu EP-ul Sawblade, urmat după doar două săptămâni de albumul Gutter Water.
Vinilul Sawblade chiar are forma unei lame de fierăstrău, iar ce se aude acolo e iadul pe Pământ, deversat direct din mințile înțesate de droguri ale artiștilor.
Și EP-ul e doar un biet “teaser” pentru ce se petrece pe Gutter Water. Discul reprezintă un tur de forță, într-o manieră heavy psych rap devastatoare.
Avem o urgie de beat-uri și scratch-uri, interferate de “samples” culese parcă de la orchestra filamornică din Infern, cu coarde, alămuri, piane, balalaici și alte secvențe fantasmagorice.
Al doilea track, Boss Shit, le poate produce novicilor un șoc insurmontabil, aranjând într-o dezordine studiată viori cu rezonanțe înfocat-hispanice, frecături maniacale de disc și rimele convulsive ale protagoniștilor.
Pe Not High Enough, drumul spre iad e pavat de clinchetele unui pian ceaikovskian, extrase – ia ghicește rockistule! – de la aceiași favoriți prog Renaissance.
Piesa de titlu seamănă cu un film de acțiune vizionat în stare de drogangeală. Orchestrația de mare rafinament a fost preluată de pe un vinil rar din anii ‘70, imprimat de Johnny Griffith Inc. Spre finalul tripului vine și Raekwon, cu rapping-ul lui de calitate superioară.
Albumul ajunge în punctul culminant la track-ul 6, numit simplu și frumos Take Drugs. Ca introducere avem un fragment dintr-un viral cu un polițai panicat după ce a halit niște “brownies”.
Apoi se pornește instant dilimandreala și bahaosul, cu Alc și Oh No aberând despre toate neamurile de droguri. “I stay high like the pussy of a giraffe is” ține să ne informeze deja cam puriul Maman.
Dacă ai rezistat la Take Drugs, Gutter Water îți oferă multe alte motive de distracție deșănțată. O mențiune specială merită All Bad, unde delirul celor doi e împins de acorduri năvalnice de pian, bruiate stăruitor de o avalanșă de sunete bezmetice.
Următorul material Gangrene a fost EP-ul Greneberg, din 2011, înregistrat împreună cu rapperul Roc Marciano.
Duoul și-a ajustat metodele de lucru după flow-ul mai lent al invitatului, un soi de gangsta la maturitate, ce problematizeză și poetizează, în contrast cu thug rapul fără nuanțe al clasicilor genului.
Roc Marciano a devenit în curând unul dintre rapperii-fetiș ai “alchimistului”, care l-a implicat în majoritatea proiectelor sale.
Cumva pe același “vibe” este și Curren$y, un alt colaborator recurent al lui Maman, începând cu anul 2011, când a înregistrat cu el mixtape-ul Covert Coup.
Producătorul a conturat pe Covert Coup o nouă tendință în muzica sa, o varietate psychedelia mai de canapea, în opoziție cu țăcăneala maximă de la Gangrene.
The Alchemist a realizat în 2011 și EP-ul How Does It Feel, ca favor pentru rapperul ChrisCo, un gherțoi din Detroit care se visa probabil noul Eminem.
Vodka & Ayahuasca, al doilea album Gangrene, a apărut în ianuarie 2012. Cu un asemenea titlu și cu antecedentele despre care am vorbit, cam știi la ce să te aștepți.
Băieții trântesc fără jenă o bombă psihedelico-funkadelică, cu chitare “wild” și synth-uri psihotice. Ai impresia că Gangrene își scuipă rimele peste un “jam session” cu Band of Gypsies, P-Funk Collective, Silver Apples și Neu!, sparți cu toții în ultimul hal.
Însă grosul de “samples” se trage din vastele arhive ale prog-ului și psych-ului european, de la trupe ca Baby Grandmothers, Earth and Fire, Novalis, Mythos sau Omega. Se aud de asemenea și niște orgi terifice de pe discuri cu Alexander Gradsky și Rick Wakeman.
Îi suspectez pe Gangrene că au cumpărat toată colecția unui progger bătrân și bețiv, rămas fără bani de băutură.
Lăsând speculațiile, să știi că Alc și Oh No nu au făcut pionierat cu asta. Producătorii hip-hop s-au familiarizat demult cu prog-ul, probabil ca rezultat al crate digging-ului. Însă Gangrene explorează zona în stilul lor caracteristic, cu o supradoză de nebunie.
La câteva luni după Vodka & Ayahuasca, fanii Gangrene au pupat un nou EP, Odditorium, care miroase a “leftovers”, dar pentru pasionații de rap şi droguri are suficient farmec.
Deși n-a rămas niciodată dator cu realizările discografice, pe parcursul lui 2012 The Alchemist s-a întrecut efectiv pe sine.
Rapper’s Best Friend 2 a venit în primăvară, după o așteptare de cinci ani. Destul de dezamăgitor, instrumentalele provin din epoca depăşită a lui Chemical Warfare.
Lansat în toiul verii, Russian Roulette este un material “full length” al lui Maman, care-l plasează din nou pe o altă orbită.
Albumul cuprinde exclusiv decupaje de pe discuri sovietice, asortate cu “soundbites” din Rocky. Bănuiesc că Russian Roulette s-a născut în urma unei serate psihedelice cu amicii, care a avut în program audiții muzicale dintr-o colecție Melodiya și vizionări de filme din vremea Războiului Rece.
Cu toate că tinde spre o atmosferă mai “chill”, Russian Roulette mi se pare un trip mult mai dement decât Gangrene.
În orice caz, fascinant colajul conceput de producător, dacă ai starea să asculți așa ceva. Selecția cuprinde muzică de estradă sovietică, rock simfonic, jazz, muzică de film (de la Eduard Artemiev) și foarte puțin folclor.
Sunt atinse mai multe regiuni din fosta URSS, ca Armenia, Țările Baltice sau Ucraina (celebra Sofia Rotaru e și ea prezentă).
Cele 20 de track-uri au durate extrem de scurte, 1-2 minute sau chiar mai puțin. Pe album sunt și pasaje de rap “random”, cu Action Bronson, Evidence, Roc Marciano, Danny Brown, Schoolboy Q, Boldy James și alții, care funcționează ca niște adaosuri ale instrumentalelor.
Russian Roulette este unul dintre primele experimente drumless ale alchimistului. Asta-i o tehnică mai recentă de producție hip-hop, care nu implică obligatoriu absența tobelor, ci o prezență sensibil mai discretă decât în tradiția boom bap.
Delirul sovietic a fost succedat în mai puțin de o lună de No Idols, un mixtape înregistrat cu Domo Genesis, membru în colectivul Odd Future.
No Idols sună sumbru și apăsător, după sufletul lui Domo Genesis. Ca să obțină acest “feeling” intens, Alc a mers iar pe mâna fonotecii universale de prog-rock și fusion, cu extrase provenite dintr-o arie geografică largă, întinsă din Polonia până în Brazilia.
Mixtape-ul atrage atenția și datorită musafirilor, marea majoritate din noul val, ca și titularul, fapt ce indica evident o nouă deschidere pentru producătorul-veteran.
Cine mai rimează pe lângă Domo Genesis? Păi Tyler, the Creator, Earl Sweatshirt, Vince Staples, Freddie Gibbs, Action Bronson, Smoke DZA… Ah, și Prodigy, că ne rupem greu de trecut.
EP-ul Yacht Rock, din octombrie 2012, a fost rodul unei colaborări cu ceva brand de ochelari de soare fițoşi.
Yacht Rock se apropie ca grad de sminteală de Russian Roulette. Muzica se vrea coloana sonoră a unei croaziere imaginare şi este alcătuită din îngemănarea unor frânturi de melodii “smooth as fuck”.
Conceptul a fost inspirat desigur de mockumentarul eponim despre scena soft rock din anii ‘70-’80.
Ca și la Russian Roulette, ne pomenim din senin cu vreo șase rapperi care mormăie deampulea p-acolo, în frunte cu nelipsitul Action Bronson.
Nu știu de ce l-ai lua pe Bronsolino cu tine, chiar și într-o croazieră imaginară, decât ca să-l arunci peste bord (iar bordul să fie cât se poate de real).
Spre deosebire de mine, Alc îl place la nebunie pe MC-ul chef. Între ei s-a încins un mare “bromance”, de nici măcar un amărât de EP nu mai pot să scoată unul fără altul.
Cel dintâi mixtape făcut împreună se cheamă Rare Chandeliers și a apărut la scurt timp după Yacht Rock.
Roşcovanul bate câmpii în stilul caracteristic, dar acompaniamentul livrat de The Alchemist e o comoară, cu groove-uri obscure și savuroase de psych, funk și jazz-rock, ce dau adesea impresia de “live band”.
Release-urile lui Maman au curs valuri-valuri și în 2013. Mai întâi, în martie, a apărut 360 Waves, un album produs pentru trioul Durag Dynasty. Grupul îl are în frunte pe Planet Asia, starul scenei rap din Fresno.
Curios că pe 360 Waves, maestrul a metisat hardcore-ul douămiist cu noul său psihedelism. Discul se află însă la mare distanţă de capodoperele lui Alc.
Cu Prodigy, colaborările au continuat an de an, dar abia în 2013 au luat iar forma unui “full length”. Lansat în luna iunie, acesta a fost botezat Albert Einstein.
Legătura cu savantul exista însă doar în capul MC-ului, a cărui autocomparație cu Einstein nu era nicidecum o premieră în hip-hop.
Prodigy a ținut-o langa cu monstruozităţile lui, însă producătorul a luat-o pe cu totul alte căi decât la Return of the Mac, punând la bătaie atotcurprinzătoarea lui arhivă de prog și fusion.
Spre exemplu, dacă ai stomacul tare să suporți ce debitează MC-ul la Confession, vei descoperi că elementele instrumentale au fost luate de la Herbie Hancock și Kansas.
Însă pe Albert Einstein, The Alchemist a folosit cu precădere “samples” de la formații din Europa de Est, Scandinavia și Olanda.
Artistul le-a exploatat cu multă fantezie potențialul. Cele mai tari dovezi: acel madrigal prog al norvegienilor Ruphus, infiltrat la finalul lui Bible Paper, sau fărâma vocală ruptă de la ungurii Locomotiv GT, ce bântuie cumplita piesă Breeze.
Cea mai trăsnită orchestrație de pe Albert Einstein o are însă Curb Ya Dog. Intro-ul cu lătrături și Farfisa, secţiunea principală cu flaute și fagoturi și coda cu viori, pian și bongos s-ar fi potrivit cu siguranţă și la Gangrene.
În aceeași vară, The Alchemist a lansat EP-ul SSUR, într-o combinație de advertising cu nişte fabricanţi de țoale hip-hop. Am suspiciunea că de data asta beatmaker-ul a reciclat niște rămășițe de pe Yacht Rock.
Aproape deodată cu SSUR a ieșit încă un EP, Masterpiece Theatre, în colaborare cu Willie the Kid, un rapper din Michigan.
Willie the Kid ăsta e mai disperat așa, dar Alc a găsit ceva și pentru el în traista lui cu beat-uri, aşezându-l inclusiv pe faze de drumless.
Dimpreună cu Oh No, “alchimistul” s-a ocupat de coloana sonoră a jocului video Grand Theft Auto V. Aceasta a fost realizată în septembrie 2013 ca triplu album, iar amicii noștri sunt responsabili de volumul doi, care conține partea de “original score”.
Muzica nu a fost concepută în întregime de ei, fiind rezultatul unei conlucrări de la distanţă cu Tangerine Dream, Woody Jackson și DJ Shadow.
Alc și Oh No au avut misiunea să impregneze un vibe de hip-hop compozițiilor lui Edgar Froese, de la Tangerine Dream. A ieșit ceva mișto, o colecție de funky motorik ce poate trezi interes chiar și pentru non-gameri.
Pe volumul întâi al soundtrack-ului, dedicat cântecelor originale, se află și o bucată isterică cu Gangrene, numită Bassheads.
Nici n-a trecut o lună și The Alchemist a mai scos un album, My 1st Chemistry Set, cel dintâi făcut cu rapperul Boldy James din Detroit.
My 1st Chemistry Set a avut un ecou puternic în lumea hip-hopului underground. Boldy James ăsta e ca un Prodigy mai nuanțat și ajutat de producția inteligentă a lui Alc a setat noi standarde în gangsta rapul modern.
Moochie e categoric cea mai tare piesă de pe My 1st Chemistry Set. Secția ritmică cu pendule și tobă mică îl pune pur și simplu pe jar pe MC.
Mișto de tot și backing-ul virtual de la Surprise Party, cu șoaptele Allei Pugaciova. Un alt cântec izbutit este Give Me a Reason, un duet bluesy al lui Boldy James cu Vince Staples.
De Crăciunul lui 2013, Alc și-a cadorisit fanii cu al treilea mixtape din ciclul The Cutting Room Floor.
Materialul geme de nostalgia new yorkeză a californianului repatriat, care a organizat ditamai paranghelia de veterani East Coast, cu Nas, Mobb Deep, Raekwon, Kool G Rap, 50 Cent, Capone-N-Noreaga, Styles P și Large Professor.
A convocat și recruți mai noi din New York, ca Action Bronson, Roc Marciano și membrii Pro Era, plus MCs din alte state, cum ar fi Rick Ross, Meek Mill, Blu, Planet Asia, Fashawn. Evidence bifează și el prezența, în tandem cu Gangrene.
Apropo de Evidence, în 2013 a tot plutit în aer mult trâmbițatul debut Step Brothers. Până la urmă, în acel an, a ieșit doar un “non-album single”, denumit Ron Carter.
Am fost dezamăgit că n-are neam de contrabas, conexiunea cu marele jazzman existând doar în creierele prăjite ale creatorilor.
Surpriza a fost că Lord Steppington, albumul îndelung promis de Step Brothers, chiar a ieșit pe piață în ianuarie 2014.
Băieții au recunoscut cinstit că nu l-au elaborat prea mult. Au văzut că au vreo 20 cântece în calculator, le-au mai bibilit puțin și gata discul.
Step Brothers pretind că Lord Steppington ar fi un personaj: nobilul englez stereotipic. Cam greu de identificat însă trăsăturile lui în lirica albumului. De altfel, majoritatea recenziilor le reproșează celor doi că n-au nicio temă, rimează cum i-a tăiat capul pe moment.
Într-adevăr, Lord Steppington seamănă a caterincă la un bong, dar ăsta nu-i tocmai un defect. Ca producție e boom bap cu un “twist”, discul având multe de oferit fanilor lui Ev și Alc.
Ţin să remarc Legendary Mesh, o bucată Gangrene-ish cu chitară și mellotron spațial, împrumutate de pe un disc al progger-ilor scoțieni Beggars Opera.
Pe Mums in the Garage show-ul a fost şterpelit de nemernicul de Action Bronson. Beat-ul fabulos e o prelucrare a temei din comedia britanică Loot.
See the Rich Man Play se dezvoltă pe un sample încetinit de la anonimii rockiști Zed, iscând un noian de rime drogangiste, la care se anturează și incofundabilul Roc Marciano.
Mi-a mai plăcut și Banging Sound, construită pe opoziția dintre un motiv candid al hipioților Spank and Our Gang și rapping-ul în șuvoaie al protagoniștilor, cărora li se alătură și Fashwan.
Apropo de asta, la petrecerea cu bong s-au înfăţişat mai mulți musafiri. Pe lângă cei amintiți îi mai auzim pe Styles P, Rakaa, Blu, Oh No și avem parte chiar și de o reuniune-blitz The Whooliganz, prin prezența lui Scott Caan în persoană.
Cronicile au fost mixte, dar Lord Steppington s-a bucurat de ceva succes comercial, ca dovadă că a intrat direct pe locul 60 în Billboard 200.
Normal, The Alchemist nu s-a rezumat doar la Lord Steppington în 2014. În martie a urmat The Good Book, un dublu CD conceput alături de producătorul britanic Budgie. De fapt fiecare a lucrat separat la discul lui, volumul lui Maman intitulându-se Joyful Noise.
Trăsniții au făcut efectiv beat-uri hip-hop pe “citate” de gospel și vreau să zic că a ieșit cât se poate de natural și de “groovy”. Nici nu mă mir, date fiind afinitățile sonore ale gospel-ului negru cu muzica profană, în special cu soul-ul, sursă directă a hip-hopului.
Ca desacralizarea să fie totală, Alc catapultează și niște rapperi în peisaj. Sunt două astfel de creaţii, una cu tripleta Action Bronson-Blu-Domo Genesis şi alta cu Prodigy & Roc Marciano. Previzibil, tolomacii nu fac altceva decât să îndruge căcaturile lor obișnuite, nu se pocăiește niciunul.
Toamna s-a numărat și al treilea volum Rapper’s Best Friend, prilej cu care seria s-a aliniat în finalmente cu etapa prog/psych a operei lui Maman.
În fine, în decembrie 2014 a ieșit EP-ul FASH-ionably Late, un nou duo cu Fashawn. FASH-ionably Late se încadrează în nota producțiilor contemporane ale lui The Alchemist, cu tendințe halucinatorii, gustate din plin de “aficionados”.
2015 a fost din nou anul Gangrene. Primăvara au scos Welcome to Los Santos, o compilație cu muzică produsă de ei pentru același Grand Theft Auto V. Piesele se aud la o stație de radio fictivă, încorporată în joc.
Pentru Alc și Oh No a fost o ocazie să iasă din zona de confort, lucrând cu artiști indie (Tunde Adebimpe, Phantogram, Wavves, Little Dragon ș.a.) sau dancehall (Vybz Kartel, Popcaan).
Bineînțeles, au băgat și hip-hop din greu, pentru o pleiadă de MCs cu care erau mai mult sau mai puțin familiarizați: Freddie Gibbs, Curren$y, Action Bronson, Danny Brown, Ab-Soul, Aloe Blacc, MC Eiht, A$AP Ferg etc.
Pe Welcome to Los Santos, duoul a aranjat și niște combinații interdisciplinare, întâlnite la piesele Play It Cool (Samuel T Herring cu Earl Sweatshirt), Lock & Load (MNDR cu Killer Mike), Born Bad (Popcaan cu Freddie Gibbs) și California (E-40 cu Dâm-Funk și Ariel Pink).
În mai puțin de jumătate de an, Gangrene a sărit și cu You Disgust Me, al treilea album propriu-zis.
You Disgust Me n-aduce prea multe schimbări în raport cu predecesorii săi, ceea ce nu-i tocmai rău.
Domină iarăși chitarele și orgile zălude, dezgropate din adâncurile muzicii progresive și de pe soundtrack-uri uitate, ca să creeze un fond pentru rapul de drogalăi practicat de Gangrene.
Preferata mea de pe disc este The Man with the Horn, cu Alc și Oh No care rimează mohorât pe un solo singuratic de flugelhorn, interferați de ambianțe din Taxi Driver.
Între Welcome to Los Santos și You Disgust Me s-au ivit două opusuri instrumentale ale “alchimistului”.
Cel dintâi, Israeli Salad este consecința unei vizite a renumitului beatmaker în țara natală a babacului. De acolo s-a întors încărcat cu viniluri zemer ivri, israeli rock și muzika mizrahit. Adică marfă numai bună de “tăiat și lipit”.
Cum pentru el viața e un trip nu o călătorie, lui Maman i-a ieșit iar o creație suprarealistă, ce întrece tentative anterioare ca Russian Roulette sau Yacht Rock. În atmosfera albumului se simte însă o tensiune aproape gangsta, deși de data asta rapul lipsește cu desăvârșire.
Apărut în plină vară, EP-ul Retarded Alligator Beats înghesuie 16 track-uri în 20 de minute.
Ce se întâmplă acolo depășește lejer limitele absurdului. Probabil că totul se leagă în mintea creatorului, dar îți reamintesc cu această ocazie că nu ai același dealer cu dumnealui.
Artwork-ul lui Retarded Alligator Beats e făcut ca o carte de colorat, autorul fiind Nick Gazin, un diliu care face grafica pentru Run the Jewels.
The Carrollton Heist, al doilea mixtape în colaborare cu Curren$y, a fost lansat în februarie 2016. Denumirea se referă la un caz încă nesoluționat de jaf armat, petrecut în New Orleans, orașul de reședință al MC-ului.
Producția are un pronunțat caracter filmic, în sensul cel mai “noir”, cu accente de crime jazz și linii de bas solide. Fix ce se potrivește cu personalitatea și poveștile lui Curren$y.
În aceeași lună, Alc Records a început un ciclu de apariții discografice sub genericul Craft Singles Series.
Pe parcursul lui 2016 au ieșit șase viniluri de 7-inch, cu artiști ca Schoolboy Q, MC Eiht & Spice 1, Blu, Migos & Mac Miller (laolaltă!), Roc Marciano și Curren$y.
Instrumentalele par recuperate de la coș de “alchimist”, privindu-i doar pe fanii lui cei mai fetișiști. Craft Singles Series a continuat și în anii următori, într-un ritm mult mai sporadic.
Reluând firul din 2016, în aprilie The Alchemist a realizat EP-ul Rap ‘n Glorie, cu MC-ul Kempi din Eindhoven. Recomand doar dacă ești curios de niște gangsta rap în olandeză.
O lună mai târziu, Alc a scos The Silent Partner, primul material în duo cu Havoc, cealaltă jumătate din Mobb Deep. The Silent Partner geme de clișee de borfași expirate și nici măcar trucurile de producție nu îl salvează.
“Alchimistul” a căzut într-un banal necaracteristic pentru el. Se duce de fapt spre un retro-soul cu aspect de “throwback” în epoca Return of the Mac, o mișcare dezamăgitoare față de cursul recent al carierei sale.
Șirul de albume din 2017 a fost deschis de The Alchemist cu Rapper’s Best Friend 4. Golită de părțile de rap, neo-psychedelia maestrului sună parcă mai calm, dar nu prea s-ar integra prin playlist-uri lofi hip-hop.
La începutul verii, The Alchemist a scos EP-ul Fantasy Island, împreună cu rapperul canadian Jay Worthy, fratele vitreg al lui Grimes. Worthy e atât de anost că nici măcar bunul gust recunoscut al producătorului nu-l poate scăpa.
Maman a continuat în acel sezon cu The Good Book Vol. 2, scos tot sub formă de “split” cu Budgie. Discul californianului, God’s Work, capătă turnură de gangsta gospel și uite că ăl de sus a tolerat blasfemia.
O puzderie de rapperi damnați dau cu barda în Dumnezeu. Pe numele lor sunt Mobb Deep, Big Twins, Royce da 5’9″, Action Bronson, Conway the Machine, Westside Gunn etc.
Ieșit în septembrie 2017, mixtape-ul Paris L.A. Bruxelles conține beat-uri ale lui Alc pentru MCs francezi și belgieni.
Materialul a fost destinat unui eveniment Red Bull Music Academy, la fel ca Moving Parts, un EP realizat alături de producătorul canadian Lunice. Moving Parts înclină mai degrabă spre breakbeat și electro-funk, decât spre hip-hop în sensul strict.
French Blend și French Blend 2 au ieșit unul după altul în decembrie 2017, ducând mai departe moștenirea mega-psihedelică a lui Russian Roulette şi Israeli Salad.
Dacă auzi ce-i acolo te doare mintea. “Samples” bombastice de space rock și disco-funk franțuzesc, dialoguri “random” în franceză și engleză, câte o lamentație lapidară de șansonetist, scratch-uri aiuritoare, totul într-un melanj izvorât din imaginarul unui drogangiu înveterat.
Din 2017 este cazul să amintesc și de primele colaborări ale lui The Alchemist cu Kendrick Lamar, poate cel mai proeminent artist hip-hop al momentului.
Pentru Lamar a produs atunci două cântece, The Heart Part 4 și Fear, ambele intrate în topurile internaționale.
Un nou EP de autor, Lunch Meat, a fost lansat în aprilie 2018. “Alchimistul” și-a poftit tovarășii la un ospăț psihedelic și drept mulțumire i-au turnat niște rime aleatorii pe beat.
Împricinații sunt Roc Marciano, Westside Gunn & Conway the Machine, Action Bronson și Styles P & Benny the Butcher.
Nu știu, dar mie îmi seamănă a trip prost ce au comis ei acolo (și nu din cauza calității muzicii). Părerea creatorului e alta, pentru că Lunch Meat a avut un “sequel”, Bread, ivit după vreo șase luni.
Bread e parcă și mai tulbure, cu contribuția pregnantă a MC-ilor invitați: Black Thought, Earl Sweatshirt, plus recurenții Roc Marciano și Westside Gunn & Conway the Machine.
Lunch Meat și Bread aveau să fie reunite în 2022 pe același vinil de colecție, The Alchemist Sandwich, ambalat exact ca un sandvici.
Cea mai importantă realizare a lui The Alchemist din 2018 a fost tot un EP, Fetti, conceput cu doi MCs redutabili, Curren$y și Freddie Gibbs.
Cei doi au multe afinități, iar beat-urile lui Maman îi conectează și mai bine. Cu toată concizia, Fetti atinge un nivel foarte ridicat, fiind la vremea aia un apogeu al gangsterismului filozofico-psihedelic profesat de acoliții lui Alc.
În 2018-2019 s-a întâmplat și un mini-come-back Step Brothers, soldat cu două single-uri. Lay Some Treats on Us e un coșmar cu tentă funky şi sună cât se poate de onorabil, dacă ținem cont că a fost lăsat pe din afară în epoca Lord Steppington.
Burnt Tree, din octombrie 2019, are un fior apocaliptic și sample-uri prog de la Man și Nektar. Nu mă mir că Alc a început să frazeze ca Action Bronson, la cât a fumat cu el.
Înainte de Burnt Tree apăruseră deja o grămadă de alte discuri cu The Alchemist. Rapper’s Best Friend 5 data din aprilie, ducând seria pe tărâmurile nebuloase de unde se trăgeau alde Israeli Salad și French Blend.
Layups este un EP realizat cu duoul The Cool Kids, în iulie 2019. The Cool Kids sunt de fapt niște duri, iar maestrul Alc le-a asortat niște instrumentale la întretăierea dintre Gangrene și Dilated Peoples.
Beatmaker-ul a propus apoi mini-albumul Yacht Rock 2, o continuare mai amplă și mai elaborată a materialului din 2012.
Noul opus oferă mai mult spațiu pentru rap, valorificat de Action Bronson, Gangrene, Boldy James, Roc Marciano, Westside Gunn & Conway the Machine sau Big Twins, personaje binecunoscute din tripurile “alchimistului”.
Yacht Rock 2 a fost urmat în noiembrie 2019 de Lamb Over Rice, un EP al cuplului nedespărțit Bronsolino-Alc. Îmi permit să mă autocitez cuvânt cu cuvânt din articolul dedicat celui dintâi:
“Ca de obicei, The Alchemist dezgroapă “samples” fenomenale, de prin cuferele lui secrete cu muzică soul, MPB și melodii din reclame. Bronson face ce știe el de veacuri, adică aberează ca un drogangiu cu pretenții de comediant absurd.”
Până să se termine anul, producătorul a mai scos un EP, Boldface, cu un alt partener de nădejde, Boldy James.
Pentru rapping-ul monoton dar substanțial al lui James, Alc a conceput un acompaniament de finețe, cu porniri ambientale pe alocuri. Boldface era doar un “hint” pentru ce puneau la cale cei doi.
Mă refer la The Price of Tea in China, album lansat în februarie 2020. The Price of Tea in China este o creație definitorie pentru noua atitudine gangsta, marcată de tragism și înclinații metafizice.
Boldy James străluceşte la asta, iar “alchimistul” știe cum să-l intensifice. O face subtil, cu abilitatea unui compozitor de soundtrack-uri, care dă greutate momentului, fără să fure show-ul, că nu pentru așa ceva e plătit.
Printre synth-uri și ritmuri procesate ce asigură o anumită coerență, Alc inserează elemente insolite, menite să dea culoare și dramatism. Vezi acordurile fine de viori și flaut de la Pinto sau chitara și vocalizele tânguitoare de la Phone Bill.
Pe The Price of Tea in China sunt câteva “featurings”, cu Vince Staples, Benny the Butcher, Freddie Gibbs și Evidence. Fiecare aduce un câștig albumului, cu un plus pentru “măcelar” și Gibbs, care animă în mod inspirat atmosfera.
Cronicile au fost foarte bune, The Price of Tea in China intrând de asemenea pe mai multe liste “best of” de final de an. Rolling Stone, Complex, Consequence și Stereogum l-au plasat toate în Top 50, ceea ce nu-i puțin lucru.
O lună și ceva a trecut până când The Alchemist a scos iar un disc nou. Pe EP-ul Lulu îl are alături pe Conway the Machine, un colaborator cu vechime deja.
Cum Conway e un tip morocănos și amenințător așa, beatmaker-ul a lucrat la ceva pe măsură și i-a ieșit întru totul.
După asta, în mai 2020, s-a petrecut încă un moment crucial pentru cariera lui Alc: albumul Alfredo, realizat împreună cu senzaționalul Freddie Gibbs.
“Alfredo is a master class in rap” scrie site-ul HipHopDX și nu exagerează deloc. Discul este o capodoperă neo-gangsta, fructul conlucrării perfecte dintre rapper și producător.
Gibbs are un “flow” complex, rime sclipitoare și calități incontestabile de “storyteller”. E genul de prăjit hiperactiv, pasionat mai degrabă de cox decât de cânepă.
Îl știm pe The Alchemist empatic cu toți borfașii, dar față de unul atât de talentat ca Freddie Gibbs, băiatul vibrează efectiv. Ca să-l pună în valoare, i-a creat un “soundscape” fluent, cu caracteristici de boom bap pe “mute” și arhiva de rarități soul ca sursă principală de sampling.
În peisaj sunt integrate “soundbites” din filme cu mafioți și show-uri TV, care întregesc mood-ul aparte de pe Alfredo.
Dacă te întrebi cine plm e Alfredo, află că-i o pasta italiană, reprezentată pe coperta discului ca o trimitere la The Godfather.
1985 deschide programul cu un vaiet de chitară, “trigger” pentru afluența de rime a MC-ului, care-și glorifică ocupația de dealer de cocaină și se autoproclamă Michael Jordan al traficanților.
Pe God Is Perfect, unchiul Freddie încrucișează bravadele gangsterești și devotamentul pentru Islam. Ca să susțină dileala asta, Alchemist apelează cu succes la un motiv de pian Wu Tang Clan-ish.
Scottie Beam îl parafrazează ironic pe bietul Gil Scott-Heron (“your execution will be televised”), ca o metaforă pentru brutalitatea poliției.
Și ce se potrivește mai bine pentru așa ceva decât un pian jazzy melancolic? Featuring-ul lui Rick Ross e cam inutil, constituind poate singurul punct slab al albumului.
Pentru Look at Me, Maman a scuturat de praf un vinil cu The Moments, de unde a tăiat un falsetto romantic, prilej excelent pentru Gibbs să debiteze tot soiul de mizerii dezgustătoare. Genius ne lămureşte însă că nasul însângerat de la prea multă coca are dublu înțeles.
Coxul (amestecat cu niște dava) e laitmotivul și la Frank Lucas, o bucată ce abundă în efecte sinistre de synth, numai bune să încingă un duet arțăgos cu Benny the Butcher.
Arpegii delicate de chitară soul (via David T. Walker) ne poartă mai departe prin lumea întunecată a MC-ului, care la Something to Rap About ridică totuși niște semne de întrebare față de modul lui de trai. Tyler, the Creator ia cu ușurință premiul pentru cel mai bun “featuring” de pe Alfredo.
Baby $hit este tabloul dimineților lui Freddie Gibbs, cu pregătitul drogurilor și ștersul la cur al plodului ca activități de bază.
Ca să sune totul ca la carte, Alc a pregătit și el un beat la limita dintre boom bap și trap, derulat printr-un văl de synth-uri difuze.
Babies & Fools dovedește încă odată că smooth soul-ul este cel mai bun stimul suplimentar pentru fluxurile de conștiință ale rapperilor sparți. Gibbs primește cu această ocazie ceva întăriri de la ambițiosul Conway the Machine.
La Skinny Suge, o minunăție de chitară jazz-fusion a neamțului Volker Kriegel declanșează încă o rafală de versificări ale rapperului virtuoz.
Printre referințe cinematografice și filozofice, el ne mărturisește cum a contribuit indirect la moartea de supradoză a unchiului său Big Time Watts.
Orga și un set de tobe imprimă starea de hipnoză a epilogului All Glass, un zig-zag derutant între metafore și “straight facts”.
Alfredo a urcat până pe locul 15 la Billboard, cea mai înaltă clasare pentru ambii protagoniști. Presa muzicală s-a întrecut în laude la adresa albumului, desemnat între cele mai bune din 2020 de Billboard, The Guardian, Pitchfork, Complex, Spin, Stereogum, The Fader, Exclaim! etc.
Mai mult, Alfredo a fost nominalizat la Grammy pentru Best Rap Album, dar a pierdut în fața bătrânului Nas, cu King’s Disease.
Discografia lui Maman s-a îmbogățit în 2020 și cu două EP-uri solo: A Doctor, Painter & An Alchemist Walk Into a Bar și Food Villain.
Muzica din A Doctor, Painter & An Alchemist Walk Into a Bar e parte dintr-o instalație concepută de designerul DrX Romanelli și pictorul Spencer Russell Lewis.
Materialul constă din zece bucăți minuscule, cel puțin suprarealiste, printre care se strecoară tam-nesam un rap mânios al lui Westside Gunn (Stained Glass).
Food Villain se bazează pe extrase audio din Fuck, That’s Delicious, show-ul culinar prezentat de Action Bronson la televiziunea Viceland.
Țicneala a pornit de la o ironie amicală a chefului la adresa invitatului Maman: “this guy Alchemist is one of the pickiest, tasteless people when it comes to food”.
“He’s a villainous person” repetă insistent rapperul-bucătar, trântit printre secvențe absurde de lounge jazz. Probabil că fanii lui Bronsolino se tăvălesc de râs. Mizez și pe faptul că sunt fumați mangă.
Tot în format EP este și Carry the Fire, primul “release” al lui Alc pe 2021. Festivist și dinamic, Carry the Fire constituie soundtrack-ul unui scurtmetraj artistic despre Olimpiada de la Los Angeles, din 1984.
Ca să evoce evenimentul, Maman s-a servit de sintetizatoare vintage și fragmente din știrile și reclamele epocii.
În martie 2021, The Alchemist a realizat Haram, un “full length” în colaborare cu extraordinarii Armand Hammer.
Ăștia sunt un duo underground, alcătuit din rapperii Billy Woods și Elucid. Băieții o dau pe critică socială, anticapitalism şi anticolonialism, cu o încărcătură poetică sensibil peste media rapului contemporan.
Și-au luat denumirea de la un magnat nord-american al petrolului, cunoscut pentru relațiile lui strânse cu Uniunea Sovietică.
Deci Alc a intrat în cu totul alt film față de cel cu Freddie Gibbs, Boldy James, Curren$y et co., dar îl duce capul, aşa că a rezolvat magistral situația.
Instrumentalele lui sunt absolut uimitoare, contopind tonalități de soundtrack horror, inflexiuni de avant-jazz și flash-uri iluzorii din largul oceanului yacht rock.
Muzica sugerează o incursiune printr-un labirint întunecat, în consonanță deplină cu rimele năucitoare ale flăcăilor de la Armand Hammer.
Între cele mai izbutite piese se află Black Sunlight (o furtună rap suprapusă peste armonii quiet storm), Indian Summer (cu triluri de flaut și sax ce iau întorsături funeste) și Aubergine (un hibrid paradoxal de dark ambient și hip-hop soul).
Culmea lui Haram este însă Falling Out of the Sky, înălțată de Maman pe un fundament compozit de yacht rock şi reggae.
Earl Sweatshirt dă o primă strofă prăjită, curmată de Little Richard, care-l omagiază pe Hendrix cu cuvintele lui Sly Stone. Intră apoi Billy Woods, încântat de prețul ieftin al cânepii din California.
După el îi vine rândul lui David Lynch, cu un răspuns la o întrebare despre vise. Finalul îi aparține lui Elucid, frământat de amintirile unei tabere din copilărie. Pare “random” totul, dar e magic, crede-mă.
Albumul se termină glorios cu Stonefruit, introdus de cântarea dogită a aceluiași Elucid. Drogurile, spiritualitatea și sexul se numără printre subiectele abordate de cei doi MCs, contracarați de “alchimist” cu pian, Moog și tobe leneșe.
Haram a devenit un favorit al criticii, prinzând topurile anului 2021 în publicații precum Paste sau Pitchfork.
Discul cu Armand Hammer era încă fierbinte la începutul verii, când The Alchemist a scos pe interval EP-ul The Thing of Ours.
Rapul agitat al invitaților săi e susținut de orchestrații pop-soul rafinate și iese chiar bine. Rimele sunt “scuipate” de Earl Sweatshirt, Boldy James și anonimii Navy Blue, Sideshow, Maxo și Pink Siifu.
Materialul are variante de vinil, CD, casetă și – aproape neverosimil – de VHS. Cea din urmă conține videoclipurile celor patru piese.
The Thing of Ours a avut destul de rapid și o continuare, The Thing of Ours 2. Aceasta-i ceva mai “dark” și mai încordată, cu unele influenţe de jazz.
Vince Staples, Bruiser Brigade și necunoscuții Mavi și Mike fac cu toții o treabă foarte bună pe noul EP al “alchimistului”.
Rapper’s Best Friend 6 a apărut în iulie 2021, punctând etapa The Price of Tea…/Alfredo din creația artistului.
Pasionații pot analiza mai pe îndelete noul sound The Alchemist, care aduce cu un John Carpenter fascinat subit de jazz și R&B.
Bo Jackson, al treilea album cu Boldy James, a avut lansarea în august. Nu-i așa de tare ca precedentul, dar rămâne îndeajuns de ofertant pentru consumatorii de hip-hop.
Aranjamentele lui Alc sunt aproape eterice, foarte atent lucrate și adecvate pentru versurile lui James. Background-ul gândit de producător nu doar că ilustrează mood-ul MC-ului, uneori pare să-l și determine.
Pe Fake Flowers, Boldy James face schimb de rime cu Curren$y și Freddie Gibbs, având în spate o structură minimalistă de maximă eficiență.
Trioul cu Earl Sweatshirt și Roc Marciano se descurcă de asemenea foarte bine la Photographic Memories. Pe ei producătorul i-a asezonat cu un iz de nostalgie soul.
Ultima piesă, Drug Zone, este cred cea mai bună din tot discul, cu contribuția decisivă a părții de “drumming”.
Suspect de repede, Boldy și Alc au aruncat pe piață încă un album, Super Tecmo Bo. Miroase a resturi de pe precedentele două materiale, deși nivelul muzicii rămâne în parametri decenți. Totuși nu prea merită audiția, dacă nu ești groupie al duoului sau autor de enciclopedii, ca mine.
În ajun de Crăciun, The Alchemist a lansat EP-ul Cycles, cu muzica din coloana sonoră a filmului eponim, regizat de prietenul său Jason Goldwatch (tot el a făcut și Carry the Fire).
Pe Cycles, Alc experimentează în premieră cu genul ambiental în forma lui pură și se descurcă mulțumitor, luându-i ca modele pe Tangerine Dream și John Carpenter.
2021 a fost un an incredibil pentru Maman, aducându-i recunoaștere suplimentară în lumea muzicii. Complex, una dintre cele mai influente reviste hip-hop, i-a acordat titlul de The Best Producer Alive, iar Consequence l-a ales producătorul anului.
Alc avea în spate o lungă istorie cu amicul Curren$y, incluzând două mixtape-uri și un EP. În cele din urmă, în februarie 2022, ei au scos și un album, intitulat Continuance.
În mare, Maman folosește aceleași metode ca la Boldy James, cu care Curren$y se aseamănă destul de mult, de zici că ar fi fraţi.
De altfel, cei doi rapperi au tras și un duet pe Continuance, No Yeast, prilej să se rupă în figuri pe murmurele senzuale ale unor fete R&B.
Când nu sunt fete sunt chitare rupte de prin slow jam-uri ca să se seteze mood-ul altor piese de calitate, ca Whale Watching (feat. Styles P), Louis Baggage sau Endurance Runners. La ultima zice o strofă și Larry June, un băiețaș cam antipatic, ajuns foarte la modă între timp.
Marele “flop” al lui Continuance este categoric Corvette Rally Stripes, un triptic multigenerațional cu Curren$y, Havoc și Wiz Khalifa. Dârlăii sunt atât de terni încât nici măcar “alchimistul” n-a reuşit să-i scoată din căcat.
Pe trendul împlinirii colaborările istorice, în septembrie 2022, The Alchemist a realizat The Elephant Man’s Bones, cel dintâi album întreg cu Roc Marciano.
Foarte reușit și acest Elephant Man’s Bones. În catalogul beatmaker-ului cred că numai Alfredo şi Haram îl depăşesc ca valoare, în rest se află peste The Price of Tea in China și celelalte.
Marciano ăsta e un bagabont cu totul special, flegmatic și zeflemist, dar foarte articulat și mereu cu rimele și poantele la el.
Pentru Roc, Alc bagă mult suspans și dramă, ca în filme, revigorează componenta psihedelică și aprofundează rădăcinile soul.
Artiştii au dezvăluit că Elephant Man’s Bones le-a fost inspirat de o legendă urbană, potrivit căreia Michael Jackson ar fi vrut să cumpere scheletul lui Joseph Merrick, un om cu diformități severe, care a trăit în Anglia victoriană.
O piesă de rezistenţă a albumului este Daddy Kane, unde Marciano împarte frățește tarlaua cu Action Bronson.
Ca să le înteţească delirul, Maman a intervenit cu tobe boom bap în “slow motion”, fretless bas și sonorităţi 8-bit.
La Elephant Man’s Bones, cortina virtuală se ridică pentru o baladistă soul pătimașă și un “piano man”, pentru ca în câteva secunde să aterezize și Marciano ca dintr-un univers paralel.
Pianul de la Deja Vu are conotații avangardiste, fiind intersectat de o line vocală cu rezonanțe blaxploitation.
În ciorbă mai intră niște ambianțe de prin filme și bineînțeles rapperul, la fel de sictirit ca întotdeauna, cu toată vivacitatea ce-l înconjoară. Iar asta nu e rău, ba chiar are mult farmec.
JJ Flash poate fi descris ca un R&B abstractizat, ce-i permite lui Marciano să-şi facă mendrele de dubios.
Mai adaug ceva și despre The Horn of Abraxas, o construcție lentă, cu orgă funerară și break-uri mișto de tobe, printre care se prăvălesc elucubrațiile MC-ului. Intro-ul și outro-ul sunt recitate grav de veteranul Ice-T.
După Continuance și The Elephant Man’s Bones, The Alchemist a lansat un EP, One More, cu Mike & Wiki.
Tot niște poeți gangsta “wannabe”, Mike & Wiki sunt cam caraghioşi de fel, plus că beatmaker-ul se pare că i-a servit amabil cu ce-i mai rămăsese pe moment prin magazie.
Nu încetez cu 2022 până nu adaug că Maman a fost chemat iarăși de Kendrick Lamar să contribuie la Mr. Morale & the Big Steppers.
Pe track-ul lui, We Cry Together, a băgat un pian învolburat de jazz, ca soundtrack pentru cearta conjugală jucată de Kendrick și Taylour Paige.
Precizez că în epoca recentă, Alc a adăugat pe lista lui interminabilă şi alţi colaboratori, cum ar fi Anderson .Paak, Jay Electronica, Jay-Z, Denzel Curry, Russ sau Dr. Dre.
Colecția de duouri a “alchimistului” s-a extins în aprilie 2023 cu The Great Escape, album realizat împreună cu Larry June.
Puletele ăsta e o specie nouă de MC, un stoner-rapper cu veleități de life coach şi influencer. Am impresia că ne confruntăm cu apogeul pervertirii hip-hopului în capitalismul târziu, întrecând nocivitatea boasting-ului gangsta.
June are un stil cumplit de apatic, fără să dețină măcar o urmă din șarmul prăjit al unui Roc Marciano sau Boldy James. Iar faptul că se laudă cu colecția lui de artă și cu lumânări scumpe îl face și mai vomitiv.
Altfel, Maman şi-a făcut treaba şi i-a produs la tolomac ceva finuț, de calitate. Pe The Great Escape a adaptat cumva conceptul din Yacht Rock, într-o formulă mai fluentă și mai șlefuită.
Mi-au plăcut rifful ascendent de pian de la 89 Earthquake, aranjamentul cu Wurlitzer și Farfisa de la Solid Plan, pseudo-riddim-ul cu “walking bass” de la Palisades, CA sau wah-wah-ul elegant de la Summer Reign.
Efectiv, producția lui Alc rămâne singurul motiv ca să-i dai un “play” la album. Asta e opinia mea, pentru că altfel June are ceva “clout”, inclusiv în rândul “criticii de specialitate”.
The Great Escape s-a ales și cu vânzări apreciabile, după cum o atestă locul 32 obținut în Billboard 200.
După The Great Escape a urmat EP-ul Flying High, din iunie 2023. Autorul a declarat că Flying High reprezintă continuarea seriei The Thing of Ours, inaugurată cu doi ani mai înainte.
Tenebros şi anxios, Flying High se apropie mai mult ca stil și stare de The Thing of Ours 2. Piesele sunt interpretate de patru perechi de rapperi, marea majoritate cu antecedente în discografia alchimistului: Earl Sweatshirt-Billy Woods, T.F.-Boldy James, Mike-Sideshow și Larry June-Jay Worthy.
Până acum, în 2023, Alc a tras și un duet cu Hit-Boy, alt producător vestit cu aspirații de rapper, și a contribuit cu un track pe Utopia lui Travis Scott, album no. 1 în US și UK.
Chiar când scriam articolul, în luna august, tocmai ce s-a ivit Lonnie P, un nou “craft single”, cu Vince Staples ca solist.
Dacă umbli pe net, găsești nenumărați user-i care-l proclamă drept GOAT pe The Alchemist. Asta e întotdeauna discutabil, dar rămâne cert că avem de-a face cu un titan al producției hip-hop, ce deține un loc bine consolidat în elita genului.
În ciuda condiției lui de pulifric din Beverly Hills, Maman i-a convins pe cei mai teribili bagabonți din Queens că ar fi bine să le meșterească discurile.
Odată îndeplinit acest obiectiv, nimic nu l-a mai oprit pe “alchimist” din ascensiunea lui. Iar plurivalența a fost încă un argument favorabil pentru el.
Faptul că de-a lungul anilor a trecut natural de la Dilated Peoples la Mobb Deep sau de la Armand Hammer la Larry June îmi stârnește sentimente amestecate. Cu toate acestea însă e imposibil să nu-i apreciez calitatea muncii, indiferent de împrejurările în care o prestează.
Update 1:
Iată-mă la prima actualizare din multele care vor urma la acest articol colosal. Abia terminasem varianta inițială că maestrul alchimist a mai slobozit în lume o creație artistică.
Vorbesc despre Voir Dire, un album “highly anticipated” cu veșnic depresivul și somnolentul Earl Sweatshirt.
Alc a dezvăluit proiectul încă din 2021, când a făcut vâlvă pe Twitter, spunând că materialul există deja pe YouTube, postat cu nume fals, de pe un cont de asemenea fals. Fanii au declanșat o mare vânătoare online, rămasă fără rezultat.
Abia spre sfârșitul lui august 2023, după o campanie de teasing de câteva zile, Voir Dire a ieșit la iveală online, inițial sub formă de NFT. Ceva mai încolo, albumul a ajuns și la streaming, cu un tracklist ușor diferit.
Sincer, nu-i mare sfârâială acest Voir Dire. Ambii protagoniști au făcut lucruri mai bune la viața lor. Micuții nu cad sub standard, dar nici nu livrează ceva răvășitor, ca pe Alfredo de exemplu.
Sweatshirt îi dă înainte cu văicărelile lui micro-rap despre nimicnicia vieții, iar unchiul Alc, cum i se spune mai nou, îi răspunde adecvat cu decupaje “soulish” și “ziduri” de viori, care mai de care mai dezolante.
Însă greu să tresari vreodată în cele 27 de minute, cât ține “distracția”. Mai răsărite ar fi totuși Mancala (feat. Vince Staples), un rap emoțional cu pian și bătăi din palme gospel-ish, și 27 Braids, o juxtapunere de rime confesive, boom bap sub anestezie, jale chitaristică și „pat” de synth-uri.
Undeva între varianta de NFT și cea de streaming a lui Voir Dire, The Alchemist a trântit și un album cu Mike și Wiki, Faith Is a Rock.
Se simte la cei doi rapperi că au crescut cu școala Odd Future, dar sunt doar niște aspiranți ambițioși, nu niște discipoli străluciți. Altfel, Maman a făcut tot posibilul să-i ajute, ba chiar le-a dat instrumentale mai bune ca lui Sweatshirt, mizând pe coarde grandioase și atingeri suave de jazz și R&B.
La Be Realistic am remarcat un crâmpei orchestral din ceva melodie de inspirație folclorică românească. Mi-e atât de familiară, că nu știu de unde dracu’ s-o iau.
Update 2:
De ziua lui, pe 25 octombrie ‘23, Maman și-a făcut cadou un videoclip pentru Nothing Is Freestyle, în care își flexează mușchii de rapper și se dă mare cât de talentat și valoros poa’ să fie.
După o săptămână a lansat și EP-ul Flying High, Part Two, unde ne face surpriza să scuipe rime pe toate cele cinci piese, o raritate în vasta lui carieră.
La track-ul 1, Turkish Link, se sparge în figuri solitar. Pentru celelalte bucăți intră în conversație cu personaje ca Action Bronson, Curren$y, Conway the Machine și Oh No (cu ultimul punând-o de o reuniune Gangrene după patru ani).
Multă încordare și înverșunare pe Flying High, Part Two, la pachet cu drogurile și șmecheria de rigoare. Alc a făcut o muzică de zici că-i din filme de acțiune dubioase din anii ‘70, cu aranjamente jazz-fusion mărețe și beat-uri antrenante.
Cea mai veselă piesă e Vertigo, cu Action Bronson, iar cea mai fioroasă, Royal Hand, cu Gangrene, aflată pe altă stradă, departe de jazz, aproape de avangardă.
Din recolta de toamnă a producătorului face parte și instrumentalul halucinant de la Tantor, “lead single” pentru Quaranta, noul album al lui Danny Brown.
De asemenea, Big Dog, conceput de Alc pentru rimele lui Benny the Butcher și Lil Wayne, prefațează viitorul disc al “măcelarului”.
Tot acum, cameleonicul Maman a colaborat în premieră și cu Drake, la un track inclus pe albumul For All the Dogs Scary Hours Edition.
Update 3:
Mai erau doar două zile din 2023 când a apărut Hall & Nash 2, o colaborare a lui Alc cu frații vitregi Westside Gunn și Conway the Machine, cunoscuți ca fondatori ai colectivului Griselda.
Cei doi MCs bagă ca niște bezmetici, Gunn pe tonul lui disperat, iar Conway la fel de morocănos cum îl știm.
Dacă tot avem atâta acțiune, beatmaker-ul s-a bazat pe formula imbatabilă a muzicii cu conotații cinematografice. Producția sa ne înfățișează mai multe varietăți ale combinației clasice “keys & drums”, dar avem și vreo două track-uri care rulează fin pe sistem drumless.
Piesele premiante sunt Fork in the Pot (cu iz “carpenterian”) și 94 Ghost Shit (care-i mai din filmul Wu-Tang Clan).
Referințe bibliografice:
- Oficial: alcrecords.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter, YouTube
- Baze de date: AllMusic, AOTY, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, Metacritic, MusicBrainz, RYM, setlist.fm, Sputnikmusic, Tunefind, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Albumism, Beats Per Minute, Brooklyn Vegan, Clash, Complex, Consequence, DJ Booth, DJ Mag, Exclaim!, Fact, FIP, HipHopDX, HNHH, laut.de, Mixmag, NME, NPR Music, Okayplayer, Paste, Pitchfork, PopMatters, RapReviews, RMG, Rolling Stone, Spectrum Culture, Spin, Stereogum, The Fader, The Line of Best Fit, The Source, The Vinyl Factory, Tiny Mix Tapes, UndergroundHipHopBlog, Uproxx, Vice, XLR8R, XXL
- Charts: Billboard
- Fans: The Alchemist Fan
- Altele: Grammy Awards, Piero Scaruffi
I'm My Own Walkman 
Un gând despre „The Alchemist”