Justin Adams

Justin AdamsMostră de înţelepciune:

„Justin Adams s-a băgat iar în studio cu deja vechiul său prieten din Gambia, abandonându-se unui aprig jam session, stimulat poate şi de ceva drogangeală de calitate. Astfel a rezultat un nou album, In Trance, scos în vara lui 2011 la Real World. In Trance e nebunie curată şi o mare realizare muzicală a epocii în care trăim.”


Naştere: 

  • Justin Alexander Adams, 1961, Westminster, Londra, Anglia

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Muzicant de mare talent, cu un spirit generos, Justin Adams se află printre cei mai autentici exponenţi ai multiculturalismului epocii post-moderne. În creaţia sa, entuziasmul nepieritor pentru rock’n’roll-ul primar şi pentru blues se împleteşte cu pasiunea mistuitoare pentru muzica popoarelor africane şi arabe.

În general, Justin nu pare genul de individ care ţine morţiş să fie în prim-plan. Dacă-i urmărim evoluţiile, cel mai adesea îl descoperim în background, cu chitara sa, punând umărul din greu la redefinirea identităţii unor artişi ca Jah Wobble sau Robert Plant. Asta dacă nu cumva stă foarte concentrat la butoane, veghind ca ingenuitatea tuaregilor Tinariwen să fie alterată cât mai puţin de tehnologia modernă.

Am convingerea că Justin a făcut să vibreze sufletele multor oameni ce încă nu au luat notă de existenţa sa pe planetă. S-ar zice că asta-i soarta ingrată a merituoşilor din umbră. E clar că artistul şi-a asumat cu bucurie acest rol discret, dar esenţial pentru desăvârşirea procesului creativ. 

A trecut mult timp până când numele lui Justin Adams să apară pe coperta din faţă a unui disc, numai că în mod obişnuit îl regăsim în asociere cu gambianul Juldeh Camara. Chiar şi în cadrul acestui duet, chitaristul pare să-şi asume aceiaşi postură de secondant cu care s-a acomodat de o viaţă.

Cu toate acestea, prezenţa lui Justin n-a fost niciodată ştearsă sau formală. Fiecare acord al chitării sale are efect catalizator, amprenta lui se simte, indiferent în ce mod a contribuit la realizarea unui disc. Justin este mereu deschis, pasionat, implicat, interactiv, partenerul pe care orice muzicant şi l-ar dori pe scenă şi în studio. 

Atracţia lui Adams pentru muzici „exotice” se explică foarte simplu. Tac’su era diplomat şi obişnuia să-şi care familia cu el prin misiuni. Astfel micuţul Justin şi-a petrecut bună parte din copilărie prin Iordania şi Egipt, unde a devenit fascinat de sonorităţile locale, pe care a început apoi să le studieze temeinic. În paralel a fost contaminat şi de virusul rock’n’roll, iar adolescenţa i-a coincis cu marele şoc punkist. Deja background-ul artistului ni se conturează cu claritate.

S-a apucat să cânte la chitară, prima sa trupă notabilă fiind The Impossible Dreamers, alături de care a activat pe toată durata anilor ’80. The Impossible Dreamers a dispus de ceva potenţial, numai că nu şi l-a îndeplinit niciodată. „Visătorii” n-au lăsat în urmă decât ceva single-uri şi EP-uri, destul de greu de găsit în prezent.

Din ce se află pe youtube, formaţia poate fi încadrată generic în curentul new wave/post-punk, doar că a oscilat între mai multe variante ale acestuia. Spin (1982) e un punk-funk semi-instrumental, foarte bun pentru dans. August Avenue (1985) e o melodie new wave cu sunet „jangly” şi voce feminină caldă, în genul lui Chrissie Hynde. Faţa B a respectivului single (produs de Johnny Marr!) o dă în celtisme şi medievalisme. Posibil ca această versatilitate să fi dăunat evoluţiei grupului.

După toate probabilităţile, în întreg intervalul în care a cântat cu Impossible Dreamers, Adams şi-a urmat dezinteresat vocaţia multi-culturală, studiind asiduu muzica popoarelor. În următoarea formaţie a vieţii, Jah Wobble’s Invaders of the Heart, flăcăul a avut pentru întaia dată prilejul să-şi valorifice vastele cunoştinţe în materie.

Jah Wobble a fost primul basist din Public Image Ltd., dar a dispărut de acolo destul de repede, în 1980. Pentru o vreme s-a ocupat de diverse proiecte pe cât de prestigioase, pe atât efemere, câştigându-şi de fapt existenţa ca angajat al metroului din Londra. Abia în 1989, Wobble a fondat un ansamblu ceva mai stabil, Invaders of the Heart.

Cu acea ocazie l-a cooptat şi pe Justin Adams, pe atunci un chitarist puţin cunoscut, deşi se apropia vertiginos de 30 de ani. Sus numitul a făcut parte din trupă până pe la jumătatea anilor ’90, adică exact în perioada ei de apogeu. A participat la imprimarea a trei albume foarte bune: Without Judgement (1990), Rising Above Bedlam (1991) şi Take Me to God (1994). 

Unduirile chitării lui Justin au contribuit masiv la definirea sound-ului Invaders of the Heart, dezvoltat în jurul liniilor de bas repetitive ale liderului. Mixul vizionar de post-punk, dub şi world music practicat de Wobble şi ai săi a cules numeroase elogii.

Totodată, lumea a luat în sfârşit notă de existenţa unui chitarist polivalent şi imaginativ, pe nume Justin Adams. Influenţele sale proveneau în bună măsură din generosul spaţiu levantino-maghrebian, fără a fi deloc limitate la acesta. Justin se simţea confortabil într-o multitudine  de contexte melodice, asimilând din toată inima elemente latino, reggae, afro, indiene, celtice etc. Plus că era foarte la zi cu lexicul rock’n’roll şi cu cel funk.

Înainte de a părăsi Invaders of the Heart, Adams a mai lucrat cu Wobble pentru încă două albume, ambele lansate în 1995: Heaven & Earth, cotat ca disc solo al acestuia, şi respectiv Spinner, realizat în tandem cu marele Brian Eno. Cert e că în momentul respectiv reputaţia chitaristului crescuse imens faţă de finalul deceniului anterior, iar solicitările au început să curgă din plin. 

Adams a pus atunci de o colaborare trainică cu Sinéad O’Connor, succedându-i în funcţie lui Marco Pirroni (ex-Adam and the Ants). De asemenea a acompaniat-o pe vreo două albume şi pe diva marocano-belgiană Natacha Atlas. De menţionat că ambele colaboraseră anterior cu Invaders of the Heart.

În acelaşi context a iniţiat un proiect numit Ghostland, în combinaţie cu încă doi acoliţi ai dizeuzelor amintite, producătorul şi multi-instrumentistul John Reynolds şi violoncelista Caroline Dale. Ghostland a debutat în ’98 cu un CD self-titled, ce beneficiază de participarea lui O’Connor şi Atlas. Al doilea disc, Interview With an Angel, a apărut în 2001. Muzica grupului pune cap la cap elemente celtice, arăbeşti, pop, downtempo, ba chiar şi simfonice. 

Agenda britanicului era teribil de încărcată la sfârşit de secol. Cam tot pe atunci s-a împrietenit şi cu o gaşcă de franţuji, Lo’Jo, ce împărtăşeau aceiaşi pasiune ferventă pentru muzica nord-vest africană. Cu ei şi-a făcut Justin mâna ca producător.

La un moment dat, cei de la Lo’Jo i-au povestit foarte entuziasmaţi despre o formaţie rock tuaregă, Tinariwen, pe care au descoperit-o în timpul unei călătorii în Mali. Drept consecinţă, în 2001, Justin Adams s-a ocupat de producţia primului album Tinariwen, The Radio Tisdal Sessions, asistat şi de prietenii Lo’Jo. Tuaregii vor deveni în curând marea senzaţie world music a mileniului trei, Adams fiind cel care le-a produs şi următoareale două materiale, Amassakoul (2004) şi Aman Iman (2007).

Cu puţin înainte de aventura Tinariwen, mai exact în anul 2000, flăcăul realizase în sfârşit şi un album sub nume propriu, Desert Road. Era şi timpul, fiindcă mai avea puţin şi făcea 40 de ani.

Pe Desert Road, atmosfera vitregă a Saharei se întretaie cu ecourile unui alt ţinut auster, Delta Mississippi. Sound-ul e destul de chill, n-are cruzimea creaţiilor ulterioare ale artistului, deşi de pe la jumătate albumul capătă accente ceva mai aspre.

Chitările protagonistului sunt augmentate ocazional de percuţiile maestrului Salah Dawson Miller (ex-3 Mustaphas 3) şi de ceva sample-uri electronice. Justin bagă şi ceva voce, într-o manieră ce mi-l aduce în minte pe dragul de Joe Strummer. 

Tot în 2000, Justin Adams a scris şi a interpretat muzica filmului Kin, regizat de sud-africanca Elaine Proctor. Soundtrack-ul este disponibil sub formă de CD (sau fişiere digitale, ce dracu’). Acţiunea din Kin se petrece în Namibia, prilej pentru flăcăul nostru să-şi etaleze încă odată polivalenţa în materie de muzica popoarelor.

Adams a avut un debut promiţător în cariera solo, numai că aceasta s-a întrerupt în scurt timp. Artistul primise propunerea de a se alătura trupei de acompaniament a lui Robert Plant, The Strange Sensation. Steaua se mai refuză, dar Robert Plant niciodată!

A rămas vreme de şapte ani lângă fostul Zeppelin, mai exact între 2001 şi 2007, contribuind la imprimarea a două albume excelente, Dreamland (2002) şi Mighty Rearrenger (2005). Am o mare admiraţie pentru Plant, fiindcă este poate singurul rockstar din generaţia clasică ce a reuşit să vină cu ceva nou în epoca recentă, renunţând la confortul de a trăi din amintirile epocii de glorie. Ca parte integrantă din Strange Sensation, Justin Adams are fără îndoială meritul său în revigorarea carierei lui Plant.

După cum mărturiseşte într-un interviu din The Guardian, chitaristul a legat o frumoasă prietenie cu mult mai celebrul frontman, mulţumită şi afinităţilor comune pentru muzica din Maroc şi Egipt, ca şi pentru blues-ul tradiţional. În iulie 2007 m-am bucurat să-l văd pe Robert Plant în concert la Bucureşti, alături de Strange Sensation. Cu acel prilej l-am descoperit şi pe Justin Adams şi am devenit foarte interesat de activităţile lui.

The Strange Sensation s-a spart imediat după turneul respectiv, pentru că Plant punea la cale un alt proiect, duo-ul cu minunăţia de Alison Krauss, cântăreaţă şi violonistă de muzica tradiţională americană. La fel ca fostul şef, Justin Adams s-a combinat şi el cu cineva care-i zice din gură şi din scripcă, tot muzică tradiţională.

Numai că în cazul său nu e vorba despre o milfă blondă din State, cu două duzini de Grammy-uri în palmares, ci de un flăcău din Africa, mai exact din Gambia. Juldeh Camara, născut în 1966, este griot din tată în fiu. Grioţii ăştia sunt un fel de trubaduri sau barzi în variantă vest-africană, purtători ai culturii orale din regiune, ce se exprimă prin cânt, dar şi prin vers sau pur şi simplu prin povestire. Sunt foarte respectaţi în societate, uneori îndeplind rolul de consilieri ai regilor locali.

Juldeh aparţine etniei fula şi cântă desigur în limba natală. Scripca la care se acompaniază reprezintă o varietate specifică a instrumentului, denumită riti. Chiar dacă are doar o singură coardă, poate genera sunete magnifice sub arcuşul unui meseriaş.

Cel dintâi contact al lui Camara cu scena internaţională s-a petrecut în 1991, când s-a aflat printre protagoniştii culegerii Ancient Heart: Mandinka & Fulani, produsă şi curatoriată de Bill Laswell. Apoi, vreme de vreo 15 ani, nu s-a mai auzit nimic despre gambian pe frontul de vest.

Băiatul s-a ţinut totuşi la curent cu mişcările din zonă. Nu ştiu în ce mod a ajuns la CD-ul Desert Road, care l-a fascinat atât de tare, încât i-a tot dat play pe parcursul a câţiva ani. Până la urmă s-a decis să-l caute pe Justin şi a făcut rost de numărul lui. L-a sunat, s-a prezentat şi i-a propus o colaborare, făcându-i o mică demonstraţie telefonică la riti. Englezului i-a plăcut ce a auzit în receptor, cei doi s-au întâlnit, au pus-o de un jam sălbatic, după care s-au hotărât să scoată un album.

Primul material semnat de Justin Adams & Juldeh Camara, Soul Science, a apărut în toamna lui 2007 la Wayward Records, label-ul înfiinţat de chitarist cu şapte ani în urmă. Soul Science şi-a atins scopul, stârnind un interes considerabil în mediile dedicate fenomenului „world music” (denumit astfel din lipsa unui termen mai inspirat).

Între alte laude, cei doi artişti au ieşit învingători la secţiunea Culture Crossing din cadrul BBC Radio 3 Awards for World Music, una dintre cele mai râvnite distincţii pe felie. În iulie 2008, Adams & Camara (susţinuţi de Salah) au concertat în cadrul excelentei emisiuni TV BBC Proms.

Albumul are un şarm aparte, flăcăii interacţionând în studio cu un entuziasm nedisimulat. Cântecele sunt de fapt nişte mici jam-uri, cu englezul şi gambianul pasându-şi reciproc rolul de lider. Totuşi, Camara e parcă mai prezent în această ipostază, Adams preferând să rămână mai mult în background, aşa cum am menţionat deja în lunga introducere. 

Chiar şi fără să iasă în faţă, rezonanţa coioasă a chitării sale te izbeşte din plin. După cum mărturiseşte într-un interviu din Guitar Player, Justin obţine acest sunet cu ajutorul unui model Gibson Les Paul din 1952, dotat cu corzi groase, şi al unui amplificator Vox AC30.

Riff-urile britanicului îi evocă pe Bo Diddley, Muddy Waters şi alţi corifei ai blues-ului electric, împrumutând totodată şi ceva din spiritul epocii recente, aşa cum este exprimat de indivizi ca Jon Spencer, Jack White sau Seasick Steve. În timpul ăsta, Juldeh Camara contrapunctează cu linii de vioară impetuoase, aşa cum ştie el de la moşii lui, dar interacţiunea cu blues-ul rockist al partenerului funcţionează perfect.

Aparent, cei doi flăcăi cântă fiecare în legea lui, însă în realitate dispun din plin de un filon comun, atât de necesar pentru a închega ceva autentic. Existenţa acestuia se datorează într-o anumită măsură afinităţilor atât de des dezbătute ale muzicii vest-africane cu blues-ul. Un rol cel puţin la fel important aparţine înţelegerii reciproce manifestate de ambii artişti faţă de modul de exprimare al celuilalt. Ştim deja că Adams are o cunoaştere aplicată asupra fenomenului.

Cât despre Camara, din felul în care cântă, ne este clar că la viaţa lui şi-a pus destule casete şi CD-uri cu muzici occidentale şi le-a prins lesne sensul. Unii cronicari l-au desemnat drept un fel de „Jimi Hendrix al riti-ului”, cu toate că într-un interviu din PopMatters griotul nostru se declară fan Madonna. 

De precizat că pe Soul Science, Justin Adams bagă şi chitară acustică la câteva  piese, cu trimiteri evidente spre blues-ul arhaic din Deltă. La Blue Man Returns preia cu maximă determinare şi rolul de vocalist răguşit. 

Adams şi Camara îşi susţin mare parte din repertoriu în formulă de duo, beneficiind ocazional de aportul percuţionistului Salah Dawson Miller şi al basistului Billy Fuller (de asemenea membru Strange Sensation). Ca highlight-uri aş mai nota Yerro Mama, Naafigi şi mai ales irezistibilul track nr. 2, Ya Ta Kaaya.

După succesul dobândit cu Soul Science, Justin Adams şi Juldeh Camara au trecut la Real World, fără îndoială label-ul no. 1 în branşă. Cel de al doilea album al lor, Tell No Lies, a fost lansat acolo în vara lui 2009.

Tell No Lies dezvoltă reţeta de pe Soul Science, aducând un bine venit supliment de diversitate. Pe lângă riti, Camara mai bagă şi la kologo (un fel de banjo cu două corzi), iar Adams mai adaugă ceva clape şi percuţii. Salah bate la toate piesele, devenind practic un fel de membru cu drepturi depline al grupului, aşa cum o atestă şi prezenţa în fotografia de copertă a CD-ului, alături de cei doi titulari consacraţi.

Cel mai contagios cântec de pe album este categoric Kele Kele (No Passport, No Visa), construit cu naturaleţe în jurul unui nepieritor beat de tip Bo Diddley. Justin declamă frenetic: „No passport, no visa/I’m coming back to you”, iar fantastica vocalistă Mim Suleiman, originară din Zanzibar, îi dă o replică pe măsură: „Kele Kele” (orice ar însemna asta…). Apoi îşi intră în rol maestrul Camara, cu cântarea sa fulani.

Am descărcat materialul cu note de copertă cu tot şi de acolo am aflat că în Kele Kele este vorba despre compatrioţii africani ai artistului ce aplică fără succes pentru vize în Europa. Drept consecinţă plătesc barcagii dubioşi să-i transporte ilegal spre tărâmul viselor.

Griotul îi avertizează despre riscul enorm la care se expun astfel şi îi sfătuieşte să rămână în Africa, unde mai există speranţe, deşi timpurile sunt al naibii de grele. Optimismul are rolul de a te menţine în viaţă, în rest nu foloseşte la nimic. Totuşi Kele Kele este antrenant şi înduioşător în acelaşi timp (în caz că nu eşti un rasist împuţit).

În afară de asta, Tell No Lies ne oferă multe alte momente remarcabile. Track-ul de deschidere, Sahara, se prezintă ca o odă năvalnică pentru magnificul ţinut nisipos. Achu este un  jam la foc încins de chitără slide, riti şi percuţie, răspândit de-a latul continentului african de vocile lui Juldeh Camara şi Mim Suleiman. Madam Mariama relatează despre femeia viselor lui Camara, aducând un tribut feminităţii în general. Gainako redescoperă savoarea sunetului exclusiv acustic. Banjul Girl surprinde cu inflexiuni afro-cubaneze.

Finalul, Futa Jalo, propune un lirism nemaintâlnit până atunci în creaţia duo-ul anglo-gambian. Axat pe acorduri simple de chitară rece, cântecul a mişcat ceva în sufletul meu hain de la prima audiţie. Chit că nu pricepeam nimic din ce îngănă acolo Camara, completat magistral de aceiaşi zanzibareză Mim Suleiman. Din câte se spune în notele de copertă, Futa Jalo îndeamnă ascultătorul să nu-şi uite originile şi să păstreze tradiţiile neamului din care provine.

Tell No Lies a fost răsplătit cu un Songlines Music Award (continuatorul BBC Radio 3 Awards for World Music), la aceiaşi categorie dedicată proiectelor trans-culturale. În vara lui 2009, Adams şi Camara au cântat pe scena festivalului WOMAD din Abu Dhabi, avându-l ca invitat special pe bătrânul Robert Plant. După cum vom vedea în curând, aceasta a fost sămânţa unei viitoare colaborări pe baze permanente.

Tot în 2009, mai prin toamnă, Justin Adams a ieşit la iveală cu un alt proiect, Les Triaboliques, în care partenerii săi sunt încă doi ghitarişti-vocalişti, Ben Mandelson şi Lu Edmonds.

Amândoi au cântat cu 3 Mustaphas 3, grup ce a făcut pionierat în materie de world music în UK, ca şi cu folkisto-punkistul Billy Bragg. Pe lângă astea, ei au în CV şi o sumedenie de găşti ca Magazine (Ben), The Mekons şi Public Image Ltd. (Lu). Un background înrădăcinat în punk şi world music, asemănător cu cel al lui Justin. 

Les Triaboliques a debutat cu CD-ul Rivermudtwilight, o colecţie ce îngemănează melodii şi armonii din toate cele patru zări. Trubadurii se folosesc de o diversitate de ghitări şi de alte instrumente înrudite, mai mult sau mai puţin exotice.

Crossing the Stone Bridge este cea mai potrivită introducere în atmosferă, cu Justin (lead vocals & electric guitar) angajându-se într-un interplay cât se poate de fluent cu Lu (la cümbüs, un fel de oud turcesc) şi Ben (la kabosy, o ghitară din Madagascar).

Urmează un moment insolit doar în teorie: Gulaguajira (I, the Dissolute Prisoner), o melodie cubaneză cu versuri în rusă. Alte track-uri care atrag în atenţia în mod deosebit sunt Black Earth Boys, un omagiu în cheie de blues pentru menestrelul turc Âşık Veysel, sau Hora Anicuta Draga/Don’t Let Me Be Misunderstood, în care tema românească Anicuţa neichi dragă serveşte ca intro pentru un cover după celebrul hit Don’t Let Me Be Misunderstood (consacrat de Nina Simone, apoi şi de The Animals ş.a.).

După episodul Triaboliques, Justin Adams s-a băgat iar în studio cu deja vechiul său prieten din Gambia, abandonându-se unui aprig jam session, stimulat poate şi de ceva drogangeală de calitate. Astfel a rezultat un nou album, In Trance, scos în vara lui 2011 la Real World.

In Trance e o nebunie curată şi o mare realizare muzicală a epocii în care trăim. Dacă până atunci băieţii se mai întindeau la câte un track de 6-7 minute, de data s-au abandonat unor deliruri prelungite până pe la 15 minute. Track-ul de deschidere, Nightwalk, are totuşi 6 minute şi jumătate, dar e edificator pentru dezmăţul ce urmează.

Adams & Camara goes rock’n’roll. Very raw rock’n’roll. Psychedelic afro-punk i-aş spune eu. S-a renunţat la percuţiile multietnice ale lui Salah, în favoarea unui set barosan de tobe, manevrat în alternanţă de Dave Smith şi Martyn Baker. Line up-ul e completat de acelaşi Billy Fuller la bass, iar titulatura JuJu, stilizată cu majuscule pe coperta CD-ului, vine să sublinieze metamorfozarea proiectului dintr-un duo într-un ansamblu veritabil. 

Reprizele extinse sunt Djanfa Moja, Mariama Trance şi Deep Sahara (ultimele două revizuiri ale unor teme de pe albumul de debut, Madam Mariama şi Sahara). Toate sunt absolut năucitoare, cu un plus pentru Djanfa Moja, comparată în mod inspirat de un cronicar de All About Jazz cu Sister Ray a celor de la Velvet Underground (al dracu’ să fiu dacă n-are dreptate). Nici track-urile cu durată mai scurtă nu-s deloc de umplutură, dimpotrivă, rotunjesc frumos un material ce debordează de energii şi simţăminte.

Dacă te aştepţi la o avalanşă de note expectorate cu viteză mai mare decât a luminii, atunci întoarce-te la discurile tale cu Yngwie Malmsteen şi alţi păcălici de genul ăsta. Aici nu asistăm la o exhibiţie a virtuozităţii membrelor superioare. În schimb descoperim virtuţile spiritelor superioare, cele care ar avea potenţialul să schimbe în mod benefic Universul. Atât doar că sunt covârşite de cohortele de răuvoitori interesaţi să menţină sau chiar să adâncească starea actuală de cinism, minciună şi derizoriu. 

Din 2012, Justin Adams s-a reunit cu Robert Plant, ca parte a noului său band, Sensational Space Shifters. Vorba vine nou, fiindcă practic este vorba despre Strange Sensation cu o singură adăugire: tovarăşul Juldeh Camara.

În vara anului respectiv Sensational Space Shifters a scos deja un album live, tras la Londra, disponibil doar în variantă digitală. Cel dintâi disc de studio al lui Plant cu formula Sensational Space ShiftersLullaby and… The Ceaseless Roar, a fost anunţat pentru septembrie 2014, iar eu-l aştept cu interes.

Sunt convins că voi reveni cu update-uri despre Justin Adams. Până atunci închei varianta iniţială a articolului cu o declaraţie a chitaristului din interviul PopMatters, ce identifică pe deplin resortul estetic al creaţiei sale:

What I like in African music is that it was more rock ‘n’ roll than rock ‘n’ roll. Rock ‘n’ roll was becoming a parody of itself. It wasn’t competing with new music I was hearing music from Algeria. That feel of abandon and trance. The spookiness. I loved the way a lot of African music was recorded in ‘70s and ‘80s, with amplifiers falling to bits.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s