Toshiko Akiyoshi

Mostră de înţelepciune: 

„Piesa de titlu rămâne de departe cea mai tare de pe album. În introducerea lui Kogun auzim o incantație noh, pe fondul căreia se dezvoltă treptat un aranjament de big band, fără ca tonurile și coloraturile japoneze să fie abandonate.  

Partitura ia tot soiul de întorsături imprevizibile, menținând o stare permanentă de suspans. Aproape de final, Tabackin își arată măiestria cu un solo de flaut “niponizant”.

Vorbim despre o creație revoluționară, prima simbioză deplină de jazz și muzică japoneză, rod al incredibilei ingeniozității a lui Toshiko.”


Naştere:

  • Akiyoshi Toshiko, 12 decembrie 1929, Liaoyang, Manciuria, China

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:  

Venerabila doamnă Toshiko Akiyoshi este o mare pionieră a jazzului japonez și universal. Cariera dumneaei se întinde efectiv pe durata a peste șapte decenii. 

La începutul anilor ’50, Toshiko a contribuit enorm la fondarea scenei moderne de jazz din Japonia. În scurt timp, tânăra pianistă a trecut la următorul nivel și a obținut consacrarea internațională. 

Deja la jumătatea decadei, Akiyoshi făcea senzație în Statele Unite cu tehnica sa de interpretare, fiind comparată fără rezerve cu titanii muzicii bebop. În acea perioadă devenea cel dintâi artist de jazz nipon care realiza un disc în State și prima persoană din Asia admisă la colegiul Berklee.

Nord-americanii erau uluiți să audă pe cineva din Japonia cântând jazz atât de bine, iar acel cineva să mai fie și femeie.

Dacă vocalistele se aflau la mare căutare, instrumentistele reprezentau încă o raritate extremă în jazz. Până atunci, doar Mary Lou Williams reușise să se impună cu adevărat ca lideră de formație. De relativ succes s-au bucurat și alte pianiste, precum Lil Hardin Armstrong sau Hazel Scott, în timp ce Beryl Booker sau englezoaica Marian McPartland se aflau în plină ascensiune la mijlocul secolului trecut. 

În rest mai existau câteva “sidewomen” remarcabile: trombonista Melba Liston, vibrafonista Margie Hyams și ghitarista Mary Osborne

Micuța Toshiko a avut așadar de înfruntat o lume cruntă, dominată de stereotipuri machiste. Însă înăuntrul făpturii sale delicate mocnea un vulcan de talent și ambiție, care i-a dat putere să spulbere preconcepții vechi de secole.

După aproape două decenii de activitate susținută ca pianistă, Toshiko s-a reinventat ca șefă de big band, contribuind masiv la revigorarea acestui domeniu muzical în ultimele decenii ale secolului XX.

Toshiko a deschis noi orizonturi și din această a doua ipostază a carierei sale. Era practic prima femeie care se bucura de succes major ca lideră a unui astfel de ansamblu. 

În multe dintre compozițiile sale pentru big band, artista a înglobat elemente din muzica tradițională niponă, marcând astfel o nouă premieră în universul creativ al jazzului.

Ceea ce a făcut Toshiko la viața ei poate fi supranumit “one woman revolution”. Ideile și faptele sale au dus efectiv la transformarea unor aspecte semnificative din cultura jazzistică. 

Fără curajul și viziunea artistei nipone n-am fi avut acum vedete ca Hiromi, Maria Schneider sau Miho Hazama și o mulțime de alte pianiste virtuoze sau șefe de orchestră. Iar faptul că Japonia are de decenii bune o scenă înfloritoare de jazz se datorează în bună măsură eforturilor admirabilei doamne Akiyoshi.  

Pianista s-a născut în 1929, în Manciuria, regiune istorică din nord-estul Chinei, ajunsă sub dominație japoneză în perioada interbelică. Babacii ei erau coloniști, cum ar veni. Taică-su deținea o firmă de import-export, deci familia Akiyoshi avea ceva dare de mână.

Toshiko era cea mai mică dintre cele patru surori Akiyoshi. Fata a început să studieze pianul clasic încă din clasa întâi. Visa de mică la o carieră în domeniul muzicii, dar a mai durat ceva timp până audă că pe lume există un lucru numit jazz.

În 1945, Manciuria a fost invadată de armata sovietică, pentru ca apoi să intre sub controlul Chinei comuniste. Coloniștii japonezi au fost nevoiți să plece toți în arhipelagul de origine.

Rămasă complet falită, familia Akiyoshi s-a stabilit în Beppu, un orășel din insula Kyushu. Biata Toshiko nu mai avea pian în casă și suferea foarte mult din această cauză. Era în vârstă de 16 ani când s-a dus să se angajeze în orchestra unui salon de dans dintr-o bază militară nord-americană.

Acolo trebuia să interpreteze un repertoriu de hituri “easy listening” din State, care-i displăcea profund, dar fata se bucura nespus că are acces la un pian.

Tatăl ei era foarte nemulțumit de jobul lui Toshiko. În familiile japoneze din clasa de mijloc nu se cuvenea ca fetele să meargă la muncă. Bătrânul nu prea avea însă ce să facă. Stătea nasol de tot cu banii, iar simbria mezinei reprezenta un ajutor enorm pentru gospodăria lor ruinată.

Într-o bună zi, în anul de grație 1947, Toshiko a făcut cunoștință cu un colecționar local de jazz. Acesta i-a povestit despre fabuloasa muzică afro-americană, despre care micuța pianistă auzise ceva, dar nu avea habar cum sună.

Colecționarul a rezolvat imediat problema, punând pe platan un disc cu melodia Sweet Lorraine, interpretată de marele pianist Teddy Wilson. Toshiko a rămas mască. “Boy, I wish I could play like that!”, a exclamat muzicanta adolescentă.

Pianista a început de atunci să caute cu aviditate înregistrări de jazz, extinzându-și în timp record cultura în domeniu. Din 1948 și-a luat lumea în cap și s-a mutat în Tokyo, unde existau numeroase oportunități de angajare pentru muzicanți ca ea. 

În capitală se înmulțiseră cluburile de noapte destinate soldaților din trupele de ocupație, iar pe fondul relaxării de după război, apăruseră și localuri destinate japonezilor dornici de distracție.

Toshiko a fost atrasă în Tokyo și de șansele de a auzi mai mult jazz și de a cânta live noua sa muzică preferată. Peste zeci de ani, artista a explicat ce mânat-o pe acest drum: 

“People always ask me why you became a jazz player. And it’s not an intellectual decision. Something about the rhythm, I felt very natural.”

Pianista absorbea tot jazzul cu care lua contact. Pândea emisiunile stațiilor de radio din bazele militare nord-americane și frecventa cafenelele de jazz deschise recent în Tokyo. Se străduia să transcrie pe note orice cântec care-i ajungea la urechi.

La un moment dat, prin 1950, Toshiko l-a auzit pentru întâia oară pe Bud Powell, cu balada Body and Soul. A fost pur și simplu devastată de interpretarea acestuia și de atunci a început să caute înflăcărată înregistrările genialului pianist bebop, a cărui tehnică își dorea din tot sufletul s-o emuleze.  

Între timp, fata se împrietenise și cu câțiva jazziști nord-americani, care-și făceau stagiul militar în Japonia. Majoritatea s-au pierdut în anonimat, dar Hampton Hawes, unul dintre mentorii timpurii ai lui Toshiko, a devenit la rândul lui un pianist renumit. Iată cum își amintea Hawes cea dintâi întâlnire cu tovarășa lui japoneză, petrecută într-un club din Tokyo:

“(…) this little chick in a kimono sat down at the piano and started to rip off things I didn’t believe, swinging like she’d grown up in Kansas City.”

În primii ani ‘50, în Japonia, au început să aibă loc și turnee ale formațiilor de jazz nord-americane, puse la cale de USO. Toshiko nu rata nimic din ce se petrecea la ea în zonă, iar după un gig susținut de comboul lui Oscar Pettiford, a avut șansa unui jam session nocturn cu înalții oaspeți jazziști. Ca fapt divers, Pettiford venise însoțit de muzicanți unul și unul, precum J.J. Johnson sau Howard McGhee

În 1952, după câțiva ani de “freelancing” prin Tokyo, pianista și-a alcătuit propria formație bebop, Cozy Quartet. Din componența acesteia făceau parte alți tineri artiști locali, adepți ai noilor tendințe din jazz. Între acompaniatorii lui Toshiko s-a aflat și saxofonistul Sadao Watanabe, ajuns ulterior cel mai mare star al jazzului nipon. 

În același an în care Toshiko a înființat Cozy Quartet, la Tokyo a avut loc un mare concert Jazz at the Philharmonic, un concept al faimosului antreprenor muzical Norman Granz, ce punea față în față vedetele generațiilor swing și bebop.

Pianistul canadian Oscar Peterson era unul dintre superstarurile Jazz at the Philharmonic. Un binefăcător anonim l-a convins pe Peterson ca după spectacol să meargă într-un club de noapte din oraș, unde cânta minunea locală Toshiko. 

Legendarul pianist a fost profund impresionat de prestația niponei. Atât de impresionat încât l-a determinat pe Norman Granz să înregistreze un album cu ea. 

În noiembrie 1953, cu prilejul unui nou spectacol Jazz at the Philharmonic în Japonia, Granz a aranjat o sesiune pentru Toshiko în studioul Radio Tokyo. Pe post de trupă de acompaniament a antamat secția ritmică JATP, alcătuită din barosanii Ray Brown (contrabas), Herb Ellis (ghitară) și J.C. Heard (tobe). 

A rezultat LP-ul Toshiko’s Piano, lansat anul următor în State, via Norgran Records. Materialul cuprinde opt piese, între care șase standarde și două compoziții originale ale pianistei.

Toshiko bagă la rupere, cu o viteză și o coordonare ce te trimit cu gândul drept la idolul ei Bud Powell. Artista niponă a abordat cu simțire și balade ca Gone with the Wind sau Laura. Ultima este singurul număr de pian solo și încheie programul într-o notă impresionistă.

Cât despre creațiile proprii, Toshiko’s Blues reprezintă desigur o variațiune pe motive de blues, în timp ce Solidado vine cu surprinzătoare inflexiuni latino.

Toshiko’s Piano a făcut o impresie excelentă celor care l-au auzit, dar impactul său a fost limitat în absența unor concerte de promovare. Asta pentru că amicul Granz nu băgase bani și într-un eventual turneu în State al japonezei.

Însă pianista își dorea foarte mult să ajungă în patria jazzului. Era cât se poate de clar că Japonia nu prea mai avea ce să-i ofere pe acest plan. Simțea că a ajuns “the biggest frog in a very small pond”, după cum obișnuia să declare decenii mai târziu. 

Singura șansă să progreseze ca muzicantă era să plece cumva în State, pentru că după cum spunea aceeași Toshiko, “jazz is a social art: if you are surrounded by better players, you become better at it”.

Dar cum să fii făcut? Din angajamentele pe care le avea în Tokyo abia de reușea să-și achite chiria și să nu moară prin înfometare. Ideea salvatoare a venit de la unul dintre soldații-jazziști cu care se împrietenise, chitaristul Tony Teixeira din Boston. 

Tony i-a povestit că la el în oraș există un colegiu mișto de jazz, denumit Berklee, unde ar putea să trimită o scrisoare de intenție, pentru obținerea unei burse. 

Toshiko a menționat acolo că are deja un album scos de Norman Granz, ceea ce mulți jazziști aspiranți din State nici nu îndrăzneau să viseze.

Conducerea Berklee a admis-o imediat pe fată, care devenea astfel primul student din Japonia și din întreaga Asie la acest renumit colegiu. Astăzi, în campusul Berklee mișună nenumărați tineri muzicanți asiatici, o situație greu de anticipat cu zeci de ani în urmă, atunci când Toshiko descindea în templul educației jazzistice.

Scrisoarea lui Toshiko către colegiul Berklee datează din 1955, dar a trecut aproape un an până când s-au îndeplinit toate formalitățile birocratice. În ianuarie 1956, pianista niponă ateriza în sfârșit pe aeroportul din Boston. 

În seara sosirii a fost invitată la un concert al lui Bud Powell, în clubul Storyville. Și-a cunoscut personal idolul, care i-a declarat că și el o admiră și a susținut-o de atunci atât cât a putut. (Powell avea mari probleme psihice și fizice, care au dus la tragica sa dispariție, în 1966).   

Toshiko a studiat la Berklee vreme de patru ani, până în 1959. La festivitatea de absolvire a fost invitat însuși Louis Armstrong, care i-a înmânat diploma pianistei nipone.

La vremea respectivă, Toshiko s-a bucurat de o atenție deosebită din partea presei nord-americane. Într-un interviu pentru Los Angeles Times, din 1993, artista rememora amuzată acea perioadă:

“I got a lot of press. You know why? Because I was an oddity. In those days, a Japanese woman playing like Bud Powell was something very new. So all the press, the attention, wasn’t because I was authentic. It was because I was strange.”

Pe timpul colegiului, Toshiko a avut și alte activități, la nivelul cuvenit unei starlete. A susținut numeroase gig-uri, mai ales în Boston, la Storyville, dar mai dădea câte o fugă și la New York, unde avea cântări la Hickory House, pe celebra stradă 52

Tânăra studentă a apărut și la televizor. Mai întâi în 1956, ca participantă în emisiunea-concurs What’s My Line.

Doi ani mai târziu a fost invitată în sfârșit să cânte live, în cadrul programului The Subject Is Jazz, de pe NBC. 

Însă cel mai important a fost că în anii studenției, Toshiko a apucat să înregistreze consistent, realizând practic patru albume și jumătate.

Al doilea LP al pianistei, The Toshiko Trio, a apărut în 1956, la Storyville Records. Respectivul label îi aparținea lui George Wein, de asemenea proprietar al clubului Storyville și fondator al festivalului Newport, între altele. Wein o luase atunci sub aripa lui protectoare și pe talentata jazzistă japoneză.

Pe The Toshiko Trio, aceasta a fost acompaniată de alți doi instrumentiști redutabili, basistul Paul Chambers și bateristul Ed Thigpen

Materialul cuprinde cu precădere compoziții originale ale domnișoarei Akiyoshi. Fata obosise deja să tot audă cât de bine cântă ca Bud Powell și dorea să-și contureze o personalitate distinctă, fără să se dezică însă de părintele său spiritual.

The Toshiko Trio tinde să fie ceva mai cald și mai introspectiv decât predecesorul său, zburdalnicul Toshiko’s Piano. Muzicanta pare măcinată de singurătate și de dorul de casă, dacă ne luăm după melodii ca Between Me and Myself sau Kyōshū (adică “nostalgie”, în limba japoneză).

Between Me and Myself are o structură interesantă, ce sugerează dialogul interior, cu ecouri subtile din muzica tradițională niponă. Este poate prima tentativă din istorie de a fuziona jazzul cu sonoritățile japoneze. Mai spre final, Toshiko și prietenii săi fac și o scurtă prelucrare după o melodie folclorică, intitulată Soshū No Yoru.

Pianista n-a căzut pradă cu totul melancoliei, introducând în peisaj și câteva numere impetuoase de bebop, cum ar fi propria creație Homework sau versiunea surprinzător de alertă la Softly, as in a Morning Sunrise.

Tot în ‘56, nipona a mai tras un disc pentru Storyville, denumit Toshiko – Her Trio, Her Quartet. După cum reiese și din titlu, fata evoluează în fruntea a două formule diferite. 

Cinci dintre cele opt melodii sunt interpretate în cvartet, cu Boots Mussulli (saxofon alto), Wyatt Ruther (contrabas) și Ed Thigpen. Pe celelalte piese, Toshiko este lidera unui trio fulminant, cu vechiul amic Oscar Pettiford și bateristul Roy Haynes.

De data asta standardele își taie partea leului, însă Toshiko și tovarășii ei le abordează în mod inventiv, făcând din audiția albumului o desfătare. Pentru mulți iubitori de jazz, marea surpriză a acestui LP este prestația demult uitatului Boots Mussulli, un saxofonist rafinat, rodat anterior în orchestra Stan Kenton.

În 1956, pianista niponă a participat pentru prima dată la festivalul Newport, acompaniată de Ed Thigpen și de basistul Percy Heath

Toshiko a revenit și la ediția următoare, alături de trioul său obișnuit din acea perioadă, din care mai făceau parte Gene Cherico (contrabas) și Jake Hanna (tobe).   

Verve Records a documentat recitalul său de la Newport ’57 pe fața A a unui split LP, intitulat Toshiko and Leon Sash at Newport. Pe cealaltă față de disc se aude setul acordeonistului Leon Sash, din cadrul aceleiași ediții de festival.  

Formula de trio cu Cherico și Hanna a înregistrat în anul respectiv și un LP de studio, botezat The Many Sides of Toshiko. Acesta a apărut tot la Verve, companie proaspăt înființată de Norman Granz prin comasarea a două label-uri, Clef și Norgran.

The Many Sides of Toshiko sună remarcabil, talentul lui Toshiko explodând efectiv în acea perioadă. Admirabilă și comunicarea artistică dintre cei trei membri ai formației, sudați deja în mai multe apariții live.

Pe lângă o serie de teme standard, puternic impregnate de personalitatea pianistei, The Many Sides of Toshiko cuprinde și două compoziții noi ale acesteia.

Studio J redă atmosfera exuberantă a uneia dintre sălile de repetiții de la Berklee, piesa devenind recurentă în repertoriul lui Toshiko. 

Tosh’s Fantasy este o suită în trei părți, ce reflectă varietatea întregului album. Avem de-a face cu prima lucrare complexă a artistei nipone, prevestind evoluția sa viitoare în materie de compoziție. 

Prevestitor sună și LP-ul United Notions, lansat în 1958, de casa de discuri MetroJazz, cu legendarul Leonard Feather pe post de producător. 

Toshiko conduce pentru întâia oară un ansamblu ceva mai larg, cu pachet de suflători. Din componența acestuia au făcut parte belgienii Bobby Jaspar (sax tenor, flaut, sax bariton) și René Thomas (ghitară), neamțul Rolf Kühn (sax alto, clarinet), britanicul John Drew (contrabas), suedezul Bert Dale (baterie) și nord-americanii Doc Severinsen (trompetă) și Nat Adderley (cornet), ultimii doi fiind prezenți în alternanță.

Pianista se mișcă foarte natural în noul context, în care a avut prilejul să-și dezvăluie excelentele aptitudini de orchestratoare. Practic, pe United Notions se întrezăresc zorii carierei sale de șefă de big band, dar mai avea să mai treacă ceva timp până atunci.

Pe când își desăvârșea studiile la Berklee, Toshiko a făcut ce a făcut și a izbutit să se și îndrăgostească. Fericitul era marele saxofonist alto Charlie Mariano, care din ce îmi dau seama i-a fost ceva profesor pe acolo.

După ce a terminat-o cu colegiul, în 1959, jazzista niponă s-a măritat cu iubitul ei italo-american și s-a mutat împreună cu acesta la New York. 

Cei doi proaspăt căsătoriți au pus-o și de o formație, Toshiko Mariano Quartet, cooptându-i pe Gene Cherico și pe bateristul Eddie Marshall.

Toshiko Mariano Quartet a înregistrat LP-ul de debut, “self-titled”, în decembrie 1960, pentru Candid Records. Formația practica un hard bop de foarte bună calitate, bazat pe comunicarea intuitivă dintre cei doi soți. 

Albumul se deschide cu When You Meet Her, un vals-bop semnat de Mariano. Urmează Little T., o compoziție complexă a saxofonistului, care evidențiază talentul întregii formații. 

Prima piesă de pe fața B, Toshiko’s Elegy, sună de-a dreptul festiv, în contradicție cu ce ne sugerează titlul. Succesorul Deep River reprezintă o prelucrare după un vechi cântec “spiritual”.

În fine, Long Yellow Road este o altă creație originală a pianistei, amintind în anumită măsură de compozițiile lui Benny Golson pentru Jazz Messengers. Long Yellow Road a devenit o  piesă emblematică pentru repertoriul lui Toshiko, fiind reluată de-a lungul timpului într-o multitudine de variante.

La începutul anilor ‘60, Toshiko Mariano Quartet a cântat frecvent în mai multe cluburi new yorkeze. Trei decenii mai târziu, în 1991, a apărut un CD intitulat Live at Birdland, ce cuprinde înregistrări selectate din două concerte ale formației, datând din 1960 și 1961.

Pe parcursul lui 1961, pianista s-a întors după mai bine de cinci ani în țara natală, ca să susțină un turneu. Nu știu din ce motive, Mariano n-a participat, Toshiko concertând în trio cu amicii Cherico și Marshall.

Cât a stat în Japonia, artista a tras și două discuri, prin intermediul companiei locale King Records. Primul dintre acestea, Long Yellow Road, a fost realizat cu băieții ei din trio. 

În afară de o nouă versiune a piesei titulare, LP-ul conține o altă compoziție originală, Hakone Twilight, și trei prelucrări foarte interesante: Kisarazu Jinku (melodie tradițională niponă), Solveig’s Song (de Grieg) și același Deep River.

Toshiko Meets Her Old Pals reprezintă o reuniune a pianistei cu vechii săi tovarăși de pe scena bebop din Tokyo. Între muzicanți care au acompaniat-o s-au aflat Sadao Watanabe (sax alto), Akira Miyazawa (sax tenor) sau Hideo Shiraki (tobe).  

Pe fața A, Toshiko și prietenii săi interpretează remarcabil standarde ca So What, The Night Has Thousand Eyes și Donna Lee. 

Cealaltă față debutează cu Quebec, o compoziție de Charlie Mariano, după care vine veselul Old Pals. Ultimul track, Watasu No Biethovin, este o joacă inspirată de muzica lui Beethoven.    

În 1962, Toshiko a fost cooptată de colosalul Charles Mingus în orchestra sa, la pachet cu talentatul soț. Pianista a rămas acolo pentru aproape un an, timp în care a apărut alături de Mingus la Town Hall, în clubul Birdland sau pe scena Newport Jazz.

Cândva prin 1963, artista niponă a înregistrat un disc incredibil, The Country and Western Sound of Jazz Pianos, în tandem cu Steve Kuhn, un alt pianist de mare valoare. 

Cei doi s-au aflat în fruntea unui ansamblu neconvențional, abordând un repertoriu rar întâlnit în sfera jazzului. Mă rog, i-au zis country prin extensie, pentru că include și teme de factură folk sau blues.

Ansamblul condus de Akiyoshi și Kuhn i-a mai cuprins pe Barry Galbraith (ghitară), Pete La Roca (tobe), John Neves și David Izenzon (ambii la contrabas, cel din urmă făcând părțile cu arcuș).

Combinația funcționează uimitor de bine. Cei șase muzicanți manifestă un simț impecabil al proporțiilor și o inspirație de zile mari în convertirea melodiilor rurale în cel mai sofisticat limbaj post-bop. Materialul a fost scos de label-ul Audio Fidelity și a constituit multă vreme o mare raritate pentru colecționari.  

Probabil după ce a imprimat The Country and Western Sound of Jazz Pianos, Toshiko a plecat în Japonia, însoțită tura asta și de consortul Charlie Mariano. Acolo, pe 19 august 1963, s-a născut fiica lor Monday Michiru

Odrasla celor doi muzicanți a devenit cântăreață și flautistă, orientându-se în anii ‘90 spre zona acid jazz. Fata s-a bucurat de succes și ca actriță, DJ sau model. Vreau să zic că Michiru este o făptură din cale afară de frumoasă.

Toshiko a rămas în Japonia până prin 1965, pe lângă creșterea micuței găsindu-și timp să se ocupe și de jazz. În vremea șederii sale la Tokyo a realizat patru noi albume, folosind diverse variante de acompaniament.

LP-ul secund al cvartetului Toshiko Mariano, numit In West Side, a fost imprimat în 1963, într-un studio din capitala niponă, împreună cu un nou toboșar, faimosul Albert “Tootie” Heath

Majoritatea pieselor sunt preluate din West Side Story, dar formația a abordat și alte melodii, precum romanța Plaisir d’amour (de Martini), canción-ul Malagueña (de Leucona) sau hard bop-ul Oleo (de Sonny Rollins).

Miwaku No Jazz (în traducere “fascinantul jazz”) datează tot din 1963 și ne-o înfățișează pe Toshiko cu un “backing band” flexibil, prin care se perindă Charlie Mariano și o serie de instrumentiști japonezi. Discul este alcătuit cu precădere din standarde, transpuse în forma unui hard bop viguros și imaginativ.

Toshiko Mariano and Her Big Band a apărut anul următor, via JVC (în Japonia) și Vee-Jay Records (în State). Titlul induce în eroare, pentru că pianista conduce o formulă extinsă doar pe patru din cele șapte piese.

Toți suflătorii prezenți la înregistrări sunt de origine japoneză, în timp ce secția ritmică îi reunește pe faimoșii Paul Chambers și Jimmy Cobb. Pe cei doi îi auzim și în trio cu Toshiko, dar și în cvintet sau sextet, completați de muzicanți niponi. 

Albumul începe cu un aranjament superb al lui Toshiko la Kisarazu Jinku, prefigurare a operelor sale din deceniile ce aveau să vină. 

Aceasta este singura piesă orchestrată de Toshiko. De restul creațiilor pentru ansamblu lărgit s-a ocupat cu succes maestrul Charlie Mariano. 

Lullabies for You, din 1965, este o colecție tandră de cântece pentru copii, dedicată micuței Michiru. Melodiile provin din diverse culturii, dar pianista le transpune subtil pe tărâmul jazzului, ajutată de compatrioții Yasuo Arakawa (contrabas) și Kanji Harada (baterie).

Între timp, mariajul cu Mariano se cam ducea de râpă. Cei doi artiști aveau să divorțeze în 1967.

Pianista s-a întors la New York, în căutare de noi angajamente ca muzicantă de jazz. În toamna lui ‘67 și-a organizat un concert solo la Town Hall, în ideea unei relansări pe piața nord-americană. 

A fost destul de dificil să strângă lume, pentru că edilul new yorkez a instituit fix la data aia Ziua Jazzului și în metropolă s-au desfășurat numeroase alte evenimente la concurență cu Toshiko. Totuși, nipona s-a simțit foarte încurajată când l-a zărit printre spectatorii de la Town Hall pe însuși Charles Mingus, care își adusese cu el și o cameră foto.

În aceeași perioadă, lui Toshiko i-a surâs o nouă șansă în viața amoroasă. Fata s-a dus să îndeplinească un angajament “one-off” în orchestra Clark Terry. Cu acel prilej l-a cunoscut pe junele Lew Tabackin, saxofonist tenor și flautist, care i-a picat cu tronc în dubla ipostază de om și muzicant.

Toshiko i-a propus o colaborare lui Lew și băiatul a acceptat. Mai întâi au fost niște cântări, apoi și o nuntă, petrecută în 1969.

Cei doi au rămas nedespărțiți până la adânci bătrâneți, în sensul cel mai propriu al expresiei. Interesant că Lew este născut în 1940, fiind cu mai mult de un deceniu mai tânăr decât valoroasa lui soție. 

Flăcăul este un muzicant nemaipomenit de talentat, ce și-a dezvoltat stiluri distincte pentru cele două instrumente la care excelează. 

Descendent direct al lui Coleman Hawkins și Sonny Rollins, Tabackin suflă în saxofonul tenor cu o ardoare impresionantă. Însă la flaut se plasează pe cu totul alte coordonate, comparându-se ca rafinament cu confrații săi din domeniul muzicii clasice.

Cel dintâi disc realizat de Toshiko împreună cu Lew datează din vara lui 1968. Se numește Toshiko at the Top of the Gate, fiind înregistrat live într-un club din Greenwich Village.

Pianista a fost lidera unui cvintet formidabil, în componența căruia, pe lângă viitorul său soț, se regăsesc alți trei muzicanți de elită: Kenny Dorham (trompetă), Ron Carter (contrabas) și Mickey Roker (baterie).

Fața A este alcătuită din compoziții mai vechi sau mai noi ale lui Toshiko, aflată în mare vervă pe acest album de revenire. O simți cum radiază la pian, impulsionată și de compania deosebită de pe scenă.

În a doua parte a programului avem cu precădere standarde, între care și două splendide bossa nove. În final, cvintetul se dezlănțuie pe deja clasica temă My Elegy (sau Toshiko’s Elegy, cum a fost publicată mai întâi).

Toshiko și Lew au fondat apoi un cvartet, inițial cu Bob Daugherty (contrabas) și Mickey Roker. Label-urile nord-americane de jazz intraseră într-o fază de declin la începutul anilor ‘70, motiv pentru care proaspeții căsătoriți s-au orientat spre tot mai fertila piață discografică japoneză.

Cvartetul a debutat cu LP-ul Toshiko Akiyoshi in Japan, ce imortalizează un concert desfășurat la Osaka, în 1970. 

Discul este imposibil de găsit deocamdată, nefiind reeditat pe CD. Sigur sună interesant, mai ales că fața B este ocupată în întregime de o versiune de 18 minute a lui Long Yellow Road.

Jazz, the Personal Dimension este un alt material live, imprimat la Carnegie Recital Hall și scos de compania niponă JVC. Discutăm iarăși despre o raritate extremă, pentru că din motive misterioase nici acest material nu a beneficiat de o altă ediție.

Formația își modificase componența atunci, noii sosiți fiind Lyn Christie (contrabas) și Bill Godwin (baterie). 

Cel din urmă a fost înlocuit curând de Albert “Tootie” Heath, care se aude pe albumul de studio Meditation, apărut de asemenea în 1971. Meditation este alcătuit exclusiv din standarde și rămâne la rândul lui imposibil de găsit.

La fel și succesorul său, The Personal Aspect in Jazz, ce cuprinde prima versiune a lui Sumie, o compoziție foarte importantă din catalogul lui Toshiko.

Până la sfârșitul lui 1971, madame Akiyoshi a tras și LP-ul intitulat Solo Piano, care spre deosebire de celelalte a apucat să fie digitalizat. 

Solo Piano reflectă în toată deplinătatea transformările prin care a trecut Toshiko la aproape două decenii de la LP-ului ei de debut. 

Inimoasa discipolă a lui Bud Powell atinsese un grad înalt de originalitate și rafinament. Tumultul lui Powell, delicatețea lui Evans, extravaganța lui Brubeck au fost absorbite prin filtrul personalității artistei nipone, care-și revendica deja propriul loc în panteonul pianului de jazz.

De pe Solo Piano aș remarca în special The Village, o compoziție proprie de mare intensitate și profunzime. 

Excelentă și interpretarea în cheie modernă a străvechiului Maple Leaf Rag. Programul se sfârșește cu Sophisticated Lady, un adevărat deliciu sentimental, prelungit peste șapte minute.

Din 1972, Toshiko și Lew s-au mutat din New York în Los Angeles. Flăcăul câștiga un ban cinstit ca membru în orchestra emisiunii The Tonight Show, care tocmai fusese strămutată pe Coasta de Vest, determinându-i pe cei doi soți să-și schimbe și ei domiciliul.

Ajunsă în Los Angeles, Toshiko a simțit că ar fi momentul să-și împlinească un vis încolțit cu câțiva ani în urmă: întemeierea unui big band durabil. În zonă activau mulți instrumentiști de studio de foarte bună calitate, pe care și-ar fi dorit să-i recruteze.

Cu ajutorul lui Lew, pe parcursul anului 1973 a reușit să pună bazele unei orchestre de 16 instrumentiști, care s-a dovedit cât se poate de viabilă și de stabilă. 

Ansamblul a fost botezat Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band. Toshiko urma să se ocupe de compoziție, orchestrație, dirijat și pian, în timp ce Lew își asuma rolul de prim solist.

Muzicanții selectați aveau cu toții cărți de vizită impresionante. Împreună cu Tabackin, în secția de “woodwinds” mai lucrau Gary Foster și Dick Spencer (ambii la saxofon alto), plus Tom Peterson (la al doilea saxofon tenor) și Bill Perkins (la saxofon bariton). 

Toți saxofoniștii alternau frecvent la flaut și clarinet, aducând astfel o notă distinctă în aranjamentele lui Toshiko. 

Între trompetiști se regăseau muzicanți ca Bobby Shew, Mike Price sau Steve Huffsteter. Generosul departament de tromboane îi avea în componență, între alții, pe Britt Woodman (ex-Duke Ellington Orchestra), Jim Sawyer și Phil Teele (un mare specialist al trombonului bas).

Secția ritmică s-a bazat inițial pe Gene Cherico și pe bateristul Peter Donald. Cel dintâi avea să fie înlocuit apoi de Don Baldwin.

În compozițiile destinate noului său big band, Toshiko Akiyoshi și-a propus să exploreze mai adânc moștenirea sa japoneză. A fost impulsionată de un articol al lui Nat Hentoff din Village Voice, în care acesta analiza modul în care tradițiile afro-americane și-au pus amprenta asupra operei lui Duke Ellington.

Big band-ul Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin a înregistrat LP-ul de debut, Kogun, într-un studio din Hollywood, în primăvara lui 1974. Materialul a fost publicat în curând de compania RCA în Japonia și Europa, în Statele Unite având să iasă abia după patru ani.

Kogun s-a bucurat de un mare succes comercial pe tărâm nipon, în timp ce în State – atunci când a apărut – s-a ales cu numeroase cronici laudative și o nominalizare la ediția din 1979 a premiilor Grammy. 

Albumul debutează cu „elegia veselă” a lui Toshiko, dominată în prima parte de un solo de pian fantastic al șefei de orchestră. Le vine apoi rândul și altor membri ai trupei să improvizeze, culminând cu Lew Tabackin, care erupe în toată splendoarea la saxofon tenor.

Urmează misterioasa Memory, orchestrată la mare artă de Toshiko. Rolul de solist îi revine lui Bobby Stew, la flugelhorn, însă întreaga conversație a secțiilor de suflători sună absolut captivant.

Piesa de titlu rămâne de departe cea mai tare de pe album. În introducerea lui Kogun auzim o incantație noh, pe fondul căreia se dezvoltă treptat un aranjament de big band, fără ca tonurile și coloraturile japoneze să fie abandonate.  

Partitura ia tot soiul de întorsături imprevizibile, menținând o stare permanentă de suspans. Aproape de final, Tabackin își arată măiestria cu un solo de flaut “niponizant”.

Vorbim despre o creație revoluționară, prima simbioză deplină de jazz și muzică japoneză, rod al incredibilei ingeniozității a lui Toshiko. 

Din ce a spus autoarea, Kogun (care se traduce aproximativ ca “one man army”) a fost inspirată de povestea unui soldat japonez descoperit pe o insulă din Pacific la aproape trei decenii de la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Au existat mai multe astfel de cazuri în perioada postbelică.    

După Kogun, până la sfârșitul albumului se succed două piese ceva mai tradiționaliste. American Ballad este străbătută de ecourile unor melodii romantice de pe Broadway, în timp ce Henpecked Old Man debordează de swing, constituind pretextul unor noi solistici entuziasmante.

Următorul disc realizat de Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band a fost Long Yellow Road, din 1975. (A nu se confunda cu albumul eponim de trio, din 1961).

Long Yellow Road s-a bucurat la rândul lui de un succes uriaș. Realizat sincron în Japonia și SUA, LP-ul a adus ansamblului cea dintâi nominalizare la Grammy, dintr-o serie de 14. (Cum spuneam, Kogun a apărut în State cu un decalaj de patru ani).

De asemenea, Long Yellow Road a fost desemnat „albumul de jazz anului” de revista Stereo Review, specializată pe tehnologie audio-video de înaltă fidelitate.

Odată cu acest LP, piesa de titlu a căpătat versiunea sa definitivă, cu toate că Toshiko va continua să o cânte și o să răscânte în următoarele decenii de carieră.

Însă fiecare dintre creațiile incluse pe Long Yellow Road are farmecul său aparte. First Night este o feerie de flaute și alămuri. Mult mai alerta Opus Number Zero recurge la cele mai aprige mijloace ale bebop-ului. 

Quadrille, Anyone? împletește ecouri din blues și din muzica veche europeană, pe un fundal ludic de jazz. Children in the Temple Ground este momentul nipon al albumului, interesant în felul lui, dar nu la nivelul lui Kogun.

În încheiere ne așteaptă un colaj din două compoziții ale lui Lew Tabackin, Since Perry/Yet Another Tear. În primul segment, deosebit de energic, orchestra celebrează relațiile culturale americano-japoneze. 

Tabackin face furori cu saxul lui tenor. Soloul său rămâne la un moment dat fără acompaniament, marcând tranziția spre al doilea segment, infinit mai tristul Yet Another Tear, ce deplânge disparițiile maeștrilor Coleman Hawkins, Ben Webster, Don Byas și Paul Gonsalves

În decembrie 1975, orchestra Akiyoshi-Tabackin a înregistrat al treilea album, Tales of a Courtesan (Oirantan). Standardele s-au menținut la un nivel înfiorător de ridicat.

Tales of a Courtesan impresionează cu reprize de un dinamism irezistibil, ca Road Time Shuffle sau Strive for Jive. Village, un alt laitmotiv al repertoriului akiyoshian, are un aer fascinant de urban în veștmintele de big band.

Însă apogeul este atins odată cu piesa de titlu a albumului, foarte lirică și elaborată, îmbinând jazzul, muzica japoneză și muzica clasică occidentală. Lew Tabackin ia prim-planul cu un solo prelungit de flaut, care sună pur și simplu magnific.

La începutul lui 1976, Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band a făcut un turneu în Japonia, prilej cu care a imprimat dublul album live Road Time.

Mare parte dintre compozițiile incluse pe Road Time servesc ca platforme pentru improvizațiile înfocate ale membrilor orchestrei. Track-ul de deschidere, Tuning Up durează 17 minute, în timp ce Henpecked Old Man, cu cele 23 de minute ale sale, acoperă o întreagă față de disc.

Road Time include și alte creații interesante, precum Warning: Success May Be Hazardous To Your Health, o bossa nova cu accente umoristice, sau Soliloquy, un jazz aranjat pe ritmuri unduitoare de vals.

Desigur, cel mai așteptat moment al programului este Kogun, care nu dezamăgește deloc în versiune live, beneficiind și de aportul a doi percuționiști japonezi. 

În ultima parte, Tabackin strălucește la maxim cu Since Perry/Yet Another Tear, pentru ca spectacolul să se termine glorios cu Road Time Shuffle.

Până la sfârșitul lui 1976, orchestra a mai scos un LP, intitulat Insights. Toshiko și băieții dădeau lovitură după lovitură în plan calitativ. Insights i-a cucerit până și pe pretențioșii critici de la Downbeat, care l-au ales albumului anului în 1978 (atunci când a fost editat pe piața nord-americană).

Prima față de LP cuprinde trei piese. Studio J a apărut inițial pe albumul The Many Sides of Toshiko. Noua versiune pornește tot de la un nucleu de trio, în jurul căruia se dezvoltă variațiuni orchestrale de toată frumusețea.

Transience îl are ca solist pe saxofonistul bariton Bill Perkins, aflat într-o încântătoare dispoziție sentimentală. 

Sumie este o compoziție emoționantă, inspirată de un stil de desen monocrom, specific estului asiatic (un fel de “laviu”). Piesa îi prilejuiește lui Tabackin încă un solo magistral de flaut.

Influențele japoneze rămân la fel de pregnante și pe fața B, rezervată în totalitate vastei suite Minamata. 

În intro auzim un cânt japonez intonat de micuța Monday Michiru, aflată la debutul ei discografic. Lucrarea continuă cu un pasaj “drone”, care crește treptat în intensitate, culminând cu o erupție spectaculoasă a big band-ului, prelungită minute în șir, până aproape de final.

În ultima parte își fac apariția coloraturile vocale și instrumentale de sorginte niponă, perfect asimilate în aranjamentul năvalnic de jazz, marcând o nouă culme a creativității lui Toshiko.

În 1977, Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band a realizat încă trei LP-uri, dintre care unul singur de studio, cel intitulat March of the Tadpoles. 

De data asta lipsesc incursiunile nipone, șefa de orchestră alegând să se dedice cu precădere rădăcinilor bebop. Tracklist-ul include piese ca March of the Tadpoles (o variațiune după All The Things You Are), balada Yellow Mellow sau Notorious Tourist from the East, o compoziție cu influențe flamenco.

Concertul susținut de orchestră la ediția din 1977 a festivalului Newport a făcut obiectul următoarelor două LP-uri: Live at Newport ‘77 și Live at Newport II. 

Ambele materiale confirmă că faptul big band-ul suna într-un mare fel pe scenă. Trebuie menționat că spectacolul a luat sfârșit cu o interpretare remarcabilă a suitei Minamata.

Aparițiile live au contribuit enorm la reputația orchestrei. O dirijoare fantastică, micuța și plăpânda Toshiko ținea în mâini, aproape literalmente, ditamai haita de hăndrălăi instrumentiști.

Următorul album de studio a fost Salted Gingko Nuts, din 1978, care continuă într-un fel linia lui March of the Tadpoles. Toshiko, Lew și compania se arată la fel de inspirați, fie că o dau pe tempouri accelerate, ca la Chasing After Love sau Salted Gingko Nuts, fie că o ard romantic și misterios, cum se întâmplă la Elusive Dream sau Time Stream

Între atâtea discuri cu big band-ul, Toshiko a găsit timp să tragă și un ciclu de albume în formulă de trio, pentru label-ul japonez Discomate.

Dedications, din 1976, a fost realizat cu ajutorul vechiului prieten Gene Cherico și al bateristului Jimmie Smith. Alături de standarde interpretate cu măiestrie și imaginație, albumul conține și câte o melodie compusă de soții succesivi ai pianistei, Charlie Mariano și respectiv Lew Tabackin.

Un an mai târziu a apărut Dedications II, cu interpretări după Miles Davis, Dave Brubeck sau Bud Powell, între alții. Pianista a folosit două variante de trio, una cu Bob Daugherty și Jimmie Smith, cealaltă cu Andy Simpkins și Peter Donald.

Seria s-a încheiat cu Toshiko Plays Billy Strayhorn, un alt disc excelent, datat 1978. Grosul materialului a fost tras cu acompaniamentul lui John Heard și Peter Donald, dar la două piese apare o formulă diferită, cu Bob Daugherty și Jeff Hamilton

Tot în 1978, Toshiko Akiyoshi a mai lansat Finesse, primul ei material pentru Concord Records. Acesta este tot un disc de trio, înregistrat alături de basistul Monty Budwig și bateristul Jake Hanna. Pianista săvârșește noi minuni cu temele din repertoriul standard, comunicând admirabil cu ceilalți doi membri ai formației. 

La finele aceluiași an a fost imprimat LP-ul Toshiko Plays Toshiko (aka Notorious Tourist from the East), de data asta în formulă de cvartet, cu trompetistul Steve Huffsteter, bateristul Billy Higgins și Gene Cherico. Toate piesele interpretate sunt compoziții recente ale pianistei, marea majoritate cunoscute deja în variante de big band.

Creațiile lui Toshiko sună excelent și în interpretările acestui combo, din care trebuie să-l remarc mai ales pe Steve Huffsteter, un instrumentist subestimat din păcate. Pe album există și un moment cu totul inedit, Memory, cu Toshiko solo la pian electric. 

Ultima piesă, After Mr. Teng era înregistrată în premieră, intrând ulterior și în repertoriul big band-ului. After Mr. Teng este un omagiu cu iz de strada 52 pentru Deng Xiaoping, reformatorul care a dus China de la cel mai dur comunism la cel mai sălbatic capitalism.   

După abundența incredibilă din anii anteriori, Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band a scos un singur LP pe parcursul lui 1979. Sumi-e imortalizează un concert desfășurat în Japonia, în prima parte a anului. Durata abia depășește 30 de minute, o concizie neașteptată după generoasele Road Time și Live at Newport.  

Orchestra a revenit în 1980 cu un nou disc de studio, Farewell, închinat memoriei lui Charles Mingus. Line up-ul se schimbase semnificativ între timp, dar rezistaseră și câțiva dintre vechii membri: Gary Foster, Steve Huffsteter, Mike Price, Phil Teele.  

Farewell continua șirul realizărilor remarcabile ale big band-ului Akiyoshi-Tabackin. După exuberantul After Mr. Teng, urmează alte două compoziții savuroase, Song for Harvest și Shades of Yellow, ce poartă amprenta subtilă a răposatului Mingus.

Autumn Sea alternează nuanțele lirice cu momente de mare elan și complexitate, ce ilustrează viziunea orchestrală aparte a lui Toshiko. Climaxul ia forma unui solo de flaut colosal, marca Lew Tabackin.  

Farewell (to Mingus) îl omagiază călduros pe marele dispărut. În mod sigur, această creație a lui Toshiko își găsește oricând un loc pe lista celor mai valoroase tributuri aduse lui Mingus. 

Discul a cules a cincea nominalizare la Grammy pentru Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band, după cele obținute anterior de Long Yellow Road, Road Time, Insights și Kogun.

La răscrucea anilor ‘70-’80, orchestra a câștigat de câte cinci ori consecutiv sondajele criticilor și ale cititorilor revistei Downbeat. Toshiko domina la rândul ei categoriile rezervate compozitorilor și aranjorilor, în timp ce Lew Tabackin era ales cel mai bun flautist în 1980 și 1981.

În ciuda acestor succese însemnate, divizia nord-americană a RCA refuza să mai distribuie albumele big band-ului. Toshiko și Lew s-au supărat și au făcut propriul label, Ascent Records, prin intermediul căruia și-au lansat discurile în State, în prima parte a anilor ‘80.

Chiar dacă întâmpina mari probleme să-și realizeze materialele discografice pe tărâm nord-american, Toshiko era la mare căutare pentru concerte. 

În 1980 a ținut un spectacol de gală la Carnegie Hall, transmis prin satelit de postul de radio NPR. Pianista a avut câțiva invitați speciali, precum Dizzy Gillespie, Phil Woods, Curtis Fuller sau Lew Tabackin.

Discografia sa extra-big band continua să se extindă cu noi albume realizate în Japonia. După cum îi spune și titlul, Just Be-Bop celebrează spiritul pionierilor de pe strada 52, într-o formulă dinamică de cvintet, care-i mai cuprinde Steve Huffsteter, Charles McPherson (saxofon alto) și Roy McCurdy (baterie), plus Gene Cherico și Bob Bowman, care fac cu schimbul la contrabas.

Tuttie Flutie este un experiment foarte reușit al lui Toshiko, care a pus față în față un trio clasic (cu Bob Bowman și bateristul Joey Baron) și un cvartet de tinere flautiste, ce a inclus-o și pe drăgălașa Monday Michiru.

În cea mai mare parte, Tuttie Flutie se bazează pe compoziții inedite ale pianistei, interpretate ingenios de comboul imaginat de aceasta.

Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band s-a întors în 1981 cu LP-ul From Toshiko with Love, reintitulat Tanuki’s Night Out în varianta nord-americană. 

Este cel dintâi disc din catalogul orchestrei alcătuit exclusiv din compoziții ale lui Lew Tabackin. Anterior, acesta contribuise doar cu Since Perry/Yet Another Tear. Omul nu s-a băgat însă să facă și aranjamentele, care aparțin tot maestrei Toshiko.

Track-ul numărul 1, A Bit Byas’d îl slăvește viguros pe Don Byas, iar succesorul Lament for Sonny îl plânge pe mai recent răposatul Sonny Criss. Let the Tape Roll, cu ritmul său susținut, crează mediul propice pentru o multitudine de improvizații ale suflătorilor. 

Tanuki’s Night Out este cea mai experimentală dintre creațiile lui Tabackin, înglobând anumite influențe japoneze. Apoi, pe Falling Petal, Lew își etalează latura sensibilă și talentul incomensurabil de flautist. Ca epilog avem o versiune scurtă a lui Yet Another Tear.

Turneul susținut în Europa în toamna lui 1981, a stârnit muzele lui European Memoirs, următorul album de studio al orchestrei, lansat un an mai târziu.  

Discul conține un tribut emoționant pentru Bud Powell, Remembering Bud, nominalizat la Grammy pentru cel mai bun aranjament instrumental. Strălucitorul Feast in Milano și cochetul Relaxing at Zell am See completează fața A, în timp ce pe post de B-side se află o nouă suită, Two Faces of a Nation, inspirată de istoria și cultura națiunii germane.

European Memoirs avea să fie ultimul disc realizat de Toshiko Akiyoshi-Lew Tabackin Big Band. Cei doi soții s-au decis să revină la New York, unde au pus bazele unui nou ansamblu, căruia i-au dat o denumire cam complicată: Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra featuring Lew Tabackin.

Între muzicanții cooptați pe Coasta de Est s-a aflat și o mare vedetă, Frank Wess (saxofon alto, saxofon sopran, flaut), un fost membru al orchestrei Count Basie, care a rămas pentru aproape un deceniu alături de Toshiko și Lew.

Alți membri marcanți ai Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra au fost Walt Weiskopf (saxofon tenor, saxofon sopran, clarinet), Jim Snidero (saxofon alto, flaut, clarinet), John Eckert (trompetă) sau Conrad Herwig (trombon).

Povestea mutării cuplului Akiyoshi-Tabackin din L.A. în New York a făcut subiectul unui film documentar, Jazz Is My Native Language, difuzat în 1984. Chiar aș vrea să-l văd, numai că deocamdată nu există online. Cică apare și frumoasa de Michiru, care bagă și un duet la flaut cu tatăl ei vitreg.

În același an s-a produs debutul discografic al noii orchestre Toshiko Akiyoshi, cu LP-ul Ten Gallon Shuffle. 

În program, reprizele săltărețe, ca Ten Gallon Shuffle sau Jammin’ at the Carnegie Hall, sunt alternate de momente duioase, precum Fading Beauty și Blue Dream. Pe Fading Beauty, rolul de solist îi revine lui Frank Wess, la saxofon alto. Bine temperatul Happy Hoofer pune căpat albumului cu o sumă de improvizații fermecătoare.

Între timp, pianista a scos încă două discuri în formatul “standards trio”, cum i-ar zice Keith Jarrett. Ambele au fost lansate prin intermediul companiei Toshiba EMI.

Primul dintre acestea se cheamă pur și simplu Toshiko Akiyoshi Trio și datează din 1983. La înregistrări, maestra a fost secondată de tovarășii Gene Cherico și Joey Baron.

Pe succesorul Time Stream, din 1984, o regăsim pe Toshiko într-o nouă companie, cu basistul ceh George Mraz și cu legendarul baterist Art Taylor

Din același an provine și primul material video cu Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra, laserdiscul My Elegy: Live in Tokyo.

În 1985 a fost filmat și un concert din Chicago al big band-ului, materialul rezultat fiind publicat ulterior pe VHS și DVD, sub titlul Strive for Jive.

Al doilea album Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra, Wishing Peace, a ieșit la iveală în 1986. Wishing Peace începe cu o versiune extinsă a lui Feast in Milano, după care vine delicata baladă Unrequited Love. Liberty Suite se desfășoară pe toată durata feței B, lucrarea fiind împărțită în trei secvențe diferite. 

Albumul sună șarmant în integritatea lui, dar bucățile cu flaute și clarinete au o savoare ieșită din comun.

După Wishing Peace s-a căscat un hiatus considerabil în discografia Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra. Obosiții s-o ardă DIY, șefa de big band și consortul au închis label-ul Ascent și au renunțat temporar să mai tragă noi discuri orchestrale, dezamăgiți de dezinteresul companiilor majore din Statele Unite. 

Asta în timp ce cronicile erau cât se poate de favorabile, concertele se țineau cu sala plină, iar March of Tadpoles, realizat cu șapte ani întârziere față de Japonia, se alegea la rândul lui cu nominalizare la Grammy. 

Toshiko a revenit în 1987 cu un nou disc de trio pentru Concord, Interlude, făcând echipă de data asta cu Eddie Marshall și basistul Dennis Irwin

Interlude este un excelent “reminder” al virtuozității pianistei, umbrită de ceva timp de talentele de șefă de big band. Artista poartă temele standard spre noi dimensiuni sonore, în timp ce compozițiile proprii își dezvăluie fațete nebănuite.

Până la lansarea următorului album al lui Akiyoshi s-au scurs apoi trei ani. Scos la casa de discuri Nippon Crown, Four Seasons este un “come-back” reconfortant. 

Înregistrat împreună cu George Mraz și bateristul Lewis Nash, Four Seasons cuprinde diverse piese standard pe tematica anotimpurilor. Dacă îți închipui că te-ai săturat să asculți chestii precum Summertime sau Santa Claus Is Coming to Town, dă-i o șansă lui Toshiko-san și vei rămâne uimit. 

Datând tot în 1990, Remembering Bud: Cleopatra’s Dream reunește interpretări ale unor melodii scrise de Bud Powell. Toshiko a fost acompaniată în diverse permutări de basiștii George Mraz și Ray Drummond și de bateriștii Lewis Nash și Al Harewood.

Orchestra Toshiko Akiyoshi și-a întrerupt tăcerea în 1991, când a susținut un mare concert la Carnegie Hall. Invitat special a fost trompetistul Freddie Hubbard, care a întărit un line-up de excepție, garnisit de Lew Tabackin, Frank Wess, Walt Weiskopf et al.

Carnegie Hall Concert a ieșit pe CD în 1992, fiind distribuit în State de ditamai Columbia Records. A venit și clasica nominalizare la Grammy, a douăsprezecea din palmaresul lui Akiyoshi și Tabackin. 

Albumul se prezintă absolut magnific. În cuprinsul său găsim două lucrări de amploare: Children of the Universe (un “sequel” mai luminos al lui Kogun) și Kourakan Suite (o veritabilă epopee multiculturală).

Pe After Mr. Teng asistăm la un duel fabulos între Tabackin și Hubbard, reeditat mai concis în final, pe How Do You Get to Carnegie Hall?. Wess are și el momentul lui special, cunoscut ca Your Beauty Is a Song of Love.   

Aproape de sfârșitul lui 1991, Toshiko a înregistrat albumul Chic Lady, o comoară ascunsă pentru cei din afara Japoniei.

Pianista conduce după mult timp un ansamblu de dimensiuni medii, ce-i mai include pe Lewis Nash, Peter Washington (contrabas), John Eckert (trompetă, flugelhorn), Scott Robinson (saxofon alto, saxofon bariton), plus Walt Weiskopf (saxofon tenor) și Matt Finders (trombon, trombon bas, tuba), care apar fiecare pe câteva piese.  

Chic Lady face o figură deosebită în vastul catalog al lui Toshiko. Discul se aseamănă în anumite privințe cu creațiile lui Charles Mingus, impresie subliniată poate și de abundența instrumentelor cu tonalități grave, ce setează o atmosferă aparte.

Dornică să experimenteze formule inedite, Toshiko a continuat cu albumul Dig, din 1993. Acesta a fost imprimat cu ajutorul lui Conte Candoli (trompetă), Walt Weiskopf, Peter Washington și Kenny Washington (tobe).

Dig încrucișează influențe de la primul mare cvintet al lui Miles Davis și de la cvintetul Clifford Brown-Max Roach, adăugând și un pic de melodicitate latino-americană. Un alt material îndrăzneț și agreabil al lui madame Toshiko.

În vara lui 1994 a fost lansat CD-ul Toshiko Akiyoshi at Maybeck, parte dintr-o serie de înregistrări live de pian solo, inițiată de label-ul Concord. Vreau să zic că Toshiko Akiyoshi at Maybeck se află între cele mai bune discuri de această factură din istoria recentă a jazzului.

La momentul recitalului, desfășurat în martie ‘93, Toshiko împlinise 63 de ani și atinsese o maturitate artistică impresionantă. Mâinile sale se mișcă pe pian cu dexteritate maximă, generând sunete de amploarea unei adevărate orchestre. 

Singură pe scena de la Maybeck, artista ia în stăpânire pianul, jazzul și universul și recreează teme precum Come Sunday, Con Alma, It Was a Very Good Year, Old Devil Moon sau Tempus Fugit. Cele două creații proprii din program, Village și Quadrille, Anyone?, capătă la rândul lor nuanțe inedite. 

Faza cea mai mișto e că microfonul de la Maybeck Recital Hall captează și gemetele pianistei, asemănătoare ca stil și intensitate cu cele ale confratelui Keith Jarrett.   

La foarte puțin după discul de la Maybeck, a apărut și un nou material de studio al orchestrei Toshiko Akiyoshi, intitulat Desert Lady/Fantasy. Resursele de creativitate ale muzicantei nipone păreau inepuizabile, Desert Lady/Fantasy situându-se la parametrii de calitate foarte ridicați.

Grație acestui album, Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra a fost nominalizată de încă două ori la Grammy, la categoriile Best Large Jazz Ensemble Performance și Best Arrangement on an Instrumental (pentru track-ul Bebop, preluat de la Dizzy Gillespie). 

S-a întâmplat ultima dată ca big band-ul lui Toshiko să fie în cărți pentru Grammy. Toate cele 14 ocazii din perioada 1976-1995 au fost irosite, dar insistența cu care juriul a luat în calcul creațiile artistei japoneze spune enorm despre valoarea și însemnătatea lor. 

Revenind la conținutul albumului Desert Lady/Fantasy, piesa de titlu este construită în jurul flautului magic al lui Tabackin. El a conceput prima parte a lucrării, scânteia inspirației iscându-se după vizionarea unui documentar despre tradițiile muzicale din Somalia. 

Incantațiile unui cor feminin din acel film l-au marcat atât de mult, încât s-a străduit să facă rost de un “sample” cu glasurile doamnelor respective, inserat pe la mijlocul înregistrării, înainte de un solo spectaculos al trombonistului Conrad Herwig.

Alte momente memorabile de pe Desert Lady/Fantasy sunt Hiroko’s Delight, un dezmăț al secției de trompete, sau Broken Dreams, o baladă compusă de același Tabackin, care ne vrăjește de data asta cu celălalt instrument din dotare, saxul tenor.

Pentru întâia oară pe un disc de big band, Toshiko a ales să abordeze o piesă ce aparține unui alt compozitor decât ea sau bărbatu-su. Includerea Bebop în program s-a datorat însă plecării de pe planetă a geniului Dizzy Gillespie.

În 1994, Toshiko a realizat un al treilea disc foarte interesant, disponibil doar în Japonia. Night and Dream o regăsește iar în fața unei formule restrânse, din care mai fac parte Peter Washington, Mickey Roker și, în regim “part time”, Walt Weiskopf, Scott Robinson (alto, bariton, clarinet bas) și Joe Magnarelli (trompetă, flugelhorn).

Night and Dream reprezintă continuarea lui Four Seasons, reiterând caracterul tematic, de data asta cu melodii ce fac referire la noapte, astre nocturne și vise. 

Track-ul de deschidere, Night Waltz, este practic o variație a lui Village. În rest remarcăm versiuni foarte simpatice la Darn that Dream, The Night Has a Thousand Eyes sau ‘Round Midnight, ultima abordată solo de pianistă.

În 1995, Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra a susținut două spectacole în China, în fosta regiune manciuriană, evenimentul fiind organizat de NHK, televiziunea publică japoneză. Cu acel prilej, artista s-a întors după jumătate de secol în ținuturile natale.

În perioada respectivă, pianista a realizat și un nou album, Yes, I Have No 4 Beat Today, subintitulat Toshiko Akiyoshi with Brazilian Friends.

După cum ai ghicit, discul conține melodii de factură bossa nova, interpretate alături de percuționiști brazilieni. Pe parcurs se alătură și ceva alămuri nord-americane, dar și consortul Lew Tabackin, care suflă în flaut la o prelucrare după Bach.  

Din 1996, orchestra Toshiko Akiyoshi și-a început aparițiile regulate la Birdland, în fiecare luni seara, rezidența prelungindu-se pentru mai mult de șapte ani.

Tot pe atunci a apărut un nou album al big band-ului, cu titlul Four Seasons of Morita Village. Materialul este centrat în jurul suitei eponime, alcătuită din patru părți. 

Cea dintâi, Repose, poate fi descrisă ca o baladă, continuată cu o bossa nova numită Pollination. Norito are înclinații avangardiste, semănând cu o combinație de Charles Mingus și Gil Evans. În partea finală, Harvest Shuffle, orchestra o dă pe boogie, în tradiția unor teme mai vechi, precum Road Time Shuffle.

Influențele japoneze se limitează doar la părțile introductive, un procedeu pe care Toshiko l-a mai folosit de-a lungul timpului.

Ultima piesă de pe album, duioasa China Remembered, a fost inspirată desigur de excursia manciuriană din anul precedent.

Lui Four Seasons of Morita Village i s-a adăugat în ‘96 și un disc în formulă de combo al pianistei, Time Stream: Toshiko Plays Toshiko. (Nu are legătură cu LP-ul Time Stream, din 1984, și nici cu Toshiko Plays Toshiko, din 1978).

Așa cum o denotă titlul, artista revizitează câteva compoziții proprii, cele mai multe consacrate pe albumele de big band. Între piesele interpretate regăsim Kogun sau Farewell To Mingus, care capătă noi conotații în acest context mult mai intim.

Toshiko s-a bazat George Mraz, Lewis Nash și Lew Tabackin, cel din urmă alăturându-se cu saxofonul tenor sau cu flautul pe patru dintre cele zece piese.

În același an, prolifica muzicantă și-a publicat și-a autobiografia, botezată Life with Jazz. Până în momentul de față, Life with Jazz a fost reeditată de patru ori în Japonia.

Catalogul lui Toshiko s-a extins apoi cu CD-ul Live at Blue Note Tokyo ’97. De data asta, pianista s-a bazat pe aportul a doi compatrioți, basistul Yoshio Suzuki și bateristul Motohiko Hino

Repertoriul oscilează din nou între standarde și compoziții originale. Trioul ne delectează și cu Un Poco Loco, una dintre cele mai faimoase teme ale lui Bud Powell.

În 1998, Toshiko a primit titlul de doctor onorific la Berklee și a realizat un nou album cu big band-ul, Monopoly Game. 

Așa cum ne-a obișnuit vajnica orchestră, albumul are un conținut variat. Glass Ceiling este o baladă simpatică. Monopoly Game evocă gloria big band-urilor clasice, gen Duke Ellington sau Count Basie, în timp ce State of the Unison întruchipează bebop-ul în stare pură. 

Suite for Koto and Jazz Orchestra clădește noi punți între lumea jazzului și cea a muzicii nipone. La koto o auzim pe Miya Masaoka, o artistă japonezo-americană. 

Pe CD-ul Sketches of Japan, din 1999, Toshiko Akiyoshi adaptează fuziunea sa jazzisto-niponă  în formatul restrâns de trio. Combinația i-a ieșit foarte bine și de data aceasta. 

Pe majoritatea pieselor de pe Sketches of Japan, pianista a fost susținută ritmic de Eddie Marshall și de belgianul Phillipe Aerts, basistul curent din Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra.

În aceeași perioadă, big band-ul condus de Toshiko și Lew a fost invitat la festivalul Monterey, unde organizatorii i-au comandat artistei o lucrare în memoria lui Duke Ellington. 

Suita interpretată inițial pe scena de la Monterey a fost imprimată apoi în studio, constituind cea mai mare parte din albumul Tribute to Duke Ellington.

Toshiko a evitat elegant stereotipurile și l-a celebrat pe Sir Duke din inima sa de japoneză. În acest scop și-a augmentat ansamblul cu doi percuționiști niponi, care dau culoare și autenticitate materialului sonor.

În afară de suita propriu-zisă, CD-ul Tribute to Duke Ellington conține și trei prelucrări din catalogul marelui jazzman. Toshiko a făcut niște alegeri profund sentimentale: Prelude to a Kiss, Day Dream și I Let a Song Go Out of My Heart.

Albumul Solo Live at the Kennedy Center a fost imprimat în aprilie 2000, chiar în capitala Statelor Unite. Pe ansamblu, recitalul ținut la Kennedy Center este ceva mai introspectiv decât cel de la Maybeck, chiar dacă pianista ne rupe în bucăți la un moment dat cu Un Poco Loco. 

Toshiko a compus apoi o nouă suită, Hiroshima: Rising from the Abyss, la sugestia unui preot budist, care era și mare fan de jazz. 

Lucrarea a fost prezentată într-un concert desfășurat chiar la Hiroshima, pe 6 august 2001, cu ocazia împlinirii a 46 de ani de la bombardamentul nord-american. Înregistrările din acea seară au făcut obiectul unui CD, publicat câteva luni mai târziu.

Artista a preferat să pună accentul pe retrezirea speranței după tragedie, decât pe dimensiunea catastrofală.

Prima parte a suitei, Futility – Tragedy, este un număr fastuos de big band, ce ilustrează frumusețea vieții din Hiroshima înainte de război. Spre final vine șocul, exprimat printr-un solo zguduitor de tobe al invitatului George Kawaguchi.

Ca expresie a căderii în abis avem o tânără japoneză care lecturează fragmente din jurnalul unei mame, ce și-a căutat zile în șir fiul printre ruinele de la Hiroshima. Foarte interesant acompaniamentul, un fel de doinire din daegeum (un flaut sud-coreean de bambus), susținută discret de “zumzetul” avangardist al suflătorilor din orchestră. 

După o tranziție în aceeași notă experimentală, muzica revine pe făgașul jazzului, cu accente vibrante de blues, prilejuind o serie de noi improvizații ale membrilor formației. 

Dangătul solemn al unui clopot, un nou pasaj din jurnalul mamei (însoțit de efecte “drone”) și apoi sunetul cald al saxofonului lui Tabackin catalizează epilogul optimist al lucrării, intitulat simplu Hope.  

Hiroshima: Rising from the Abyss reprezintă o nouă izbândă a creativității lui Toshiko, care dovedea o prospețime fantastică la 70+, o vârstă la care mulți artiști trăiesc mai degrabă din amintiri.

La începutul lui 2002, orchestra Toshiko Akiyoshi a apărut și la Lincoln Center, din New York, cu o altă lucrare concepută la cerere, Drum Conference.

Pe post de invitat special s-a aflat Eitetsu Hayashi, maestru al tobelor taiko, care a făcut senzație cu soloul său. Din păcate, concertul de la Lincoln Center n-a ieșit pe CD, dar găsești momentul cu toba lui Hayashi pe YouTube. [Later edit: A dispărut ulterior; later later edit: între timp a răsărit o versiune din 2006.]

Între timp au trecut trei decenii neîntrerupte de când Toshiko se afla în fruntea unui big band. Drept urmare, în 2003, distinsa doamnă a decis că ar fi momentul retragerii din această postură. 

Artista a motivat atunci că dorește să se ocupe mai pe îndelete de pian, despre care spunea că l-am neglijat. Eu aș zice că n-a fost chiar așa, dacă ținem cont de seria de albume de la Nippon Crown, din păcate puțin cunoscută publicului non-japonez.

Presupusul concert de adio a avut loc luni, 29 decembrie 2003, la Birdland. Luna anterioară, orchestra a cântat și în Japonia, prilej cu care a fost imprimat CD-ul Last Live in Blue Note Tokyo. 

Ca de obicei, materialul sună impecabil, cu aranjamente magistrale și spații generoase de improvizație. Programul a avut un caracter foarte dinamic, bazându-se pe piese ca Lady Liberty (din Liberty Suite), The Village, Hiroko’s Delight sau Chasing After Love. Între acestea și-au făcut loc și două balade, Unrequited Love (cu Tabackin răvășitor la flaut) și Hope.

Partea mișto e că Toshiko nu s-a ținut de promisiune și orchestra s-a reunit în câteva ocazii în anii care au urmat. La fel de mișto e și că în timpul ăsta, distinsa doamnă a lansat noi albume de pian, domeniu în care excelează în egală măsură.

New York Sketch Book, din 2004, a continuat seria tematică de la Nippon Crown, cu o colecție de melodii ce cântă farmecul nepieritor al metropolei. De data asta, hangul pianistei a fost ținut de frații Peter și Kenny Washington. 

În tracklist întâlnim suspecți uzuali, ca 52nd Street Theme (Monk), Drope Me Off in Harlem (Ellington) sau Central Park West (Coltrane), dar și o preluare superbă după New York State of Mind, a lui Billy Joel. 

Lansarea următorului album, Hope, s-a petrecut în 2006. Hope oscilează între pian solo și triouri cu amicii George Mraz și Lewis Nash.

Pe Hope, Toshiko și-a reinterpretat câteva compoziții mai vechi sau mai noi și a înregistrat pentru prima oară Sweet Lorraine, melodia care a atras-o definitiv în mrejele jazzului, cu peste jumătate de secol în urmă.

50th Anniversary Concert in Japan, CD imprimat în același an 2006, sărbătorește împlinirea a jumătate de secol de la plecarea lui Toshiko la Berklee. De data asta, pianista a condus un cvartet, cu Tabackin, Mraz și Nash. Programul reia piese de rezistență ca Long Yellow Road, Kogun, The Village sau Sumie.

În 2007, Toshiko-san a primit cea mai importantă distincție din jazz, NEA Jazz Masters, o recunoaștere pe care muzica sa o merita cu vârf și îndesat. În același an, artista a fost recompensată de Kennedy Center cu Living Legend Jazz Award.

2008 a adus o nouă realizare discografică, Let Freedom Swing, un dublu CD în colaborare cu nemții de la SWR Big Band. 

Materialul cuprinde 12 compoziții ale maestrei, care sună splendid în variantele concepute alături de noii săi prieteni. 

Drum Conference apare în premieră pe un disc orchestral al lui Toshiko. Reîntâlnim de asemenea și teme precum Kogun sau Feast in Milano, dar și o creație nouă a artistei nipone, intitulată Let Freedom Swing. 

Pentru cultura ta generală, basistul de la SWR Big Band este Decebal Bădilă, un fel de Jaco Pastorius al Carpaților.

De la ditamai orchestra, Toshiko a trecut la un duo domestic, cu iubitul său Lew. În această formulă a înregistrat Vintage, o colecție de intepretări din repertoriul lui Duke Ellington, datată 2008. Foarte drăguț a ieșit.

În timpul lui 2009 a fost publicat un material de arhivă al pianistei, Solo Live 2004 (Live at „Studio F”). Toshiko-san se afla într-o formă extraordinară la aproape 75 de ani și nu s-a dezmințit deloc nici după aceea.

Classic Encounters (2010) reunește prelucrări din muzica clasică, interpretate la două piane cu surata Reiko Honsho. Bineînțeles, Toshiko nu se ține de partitură, ci se joacă cu temele monștrilor sacri, după cum vrea imaginația ei de super-jazzistă.

Pe album se află și Marșul turcesc al lui Mozart. De mult de tot, când era în clasa întâi, Toshiko a auzit această piesă, cântată la pian de o colegă din clasa a treia, și de atunci a avut un singur vis, să se facă pianistă.

O mare surpriză s-a produs în toamna lui 2010, când orchestra Toshiko Akiyoshi s-a regrupat după șapte ani, ca să țină două concerte, la Beijing și respectiv Shanghai.

La începutul anului următor au ieșit pe piață CD-ul și DVD-ul Toshiko Akiyoshi Jazz Orchestra in Shanghai. Programul a țintit fățiș sensibilitățile est-asiatice. Fiecare piesă are un preludiu de muzica clasică japoneză, iar în orchestrație au fost integrate instrumente tradiționale chinezești.

Alături de câteva teme bine cunoscute, repertoriul din Shanghai a inclus și o creație dedicată primului profesor de pian al lui Toshiko, My Teacher, Mr. Yang, precum și o prelucrare din folclorul chinezesc, Kangding Qingge.

Orchestra Toshiko Akiyoshi a mai avut câteva apariții live, în Statele Unite și Japonia, în perioada 2012-2013. Cea mai recentă reuniune a avut loc în 2016, sub forma unui gig “one-off” la Lincoln Center.

În noiembrie 2013, madame Akiyoshi a făcut un scurt turneu în Austria, ca invitată specială a celor de la Upper Austrian Jazz Orchestra.

Distinsa doamnă a pus apoi la cale un proiect de familie inedit, cu frumoasa ei fiică Monday Michiru. Jazz Conversations s-a numit CD-ul realizat de cele două în vara lui 2015.  

Materialul, co-produs de Tabackin și Michiru, conține atât compoziții ale mamei, cât și ale fiicei. Acestora li se mai adaugă Broken Dreams (de Tabackin) și faimoasa One Note Samba.

Michiru a scris versuri pentru Broken Dreams sau pentru Long Yellow Road, în timp ce la Warning: Success May Be Hazardous To Your Health a dat-o pe un “scat singing” tare drăgalaș. Fata a bagăt și la flaut, First Night fiind un splendid duet instrumental cu ilustra ei mamă.

La începutul lui 2016 a apărut Toshiko Akiyoshi Plays Gershwin’s Porgy And Bess. Pianista japoneză intepretează ardent temele din celebra operă gershwiniană, exploatându-le cu frenezie uriașul potențial melodic. 

Superbă varianta solo de la Summertime, la fel și duoul pian-contrabas cu George Mraz, de la I Loves You, Porgy. Grosul albumului a fost înregistrat în câteva permutări de trio. 

Toshiko dovedește cap-coadă o vervă de invidiat la respectabila vârstă de 86 de ani. Ascultă de exemplu și I Got Plenty o’ Nuttin’ sau Bess, You Is My Woman Now.

Discografia maestrei Akiyoshi s-a extins în 2017 cu dublul CD My Long Yellow Road, un material preponderent de pian solo, doar cu niște mângâieri de contrabas ici și colo.

My Long Yellow Road înfățișează noi viziuni asupra propriilor hituri și ale unor standarde favorite. Câtă virtuozitate și luciditate arată artista după aproape nouă decenii de viețuit pe lumea asta jalnică.

În toamna lui 2018, Mid Atlantic Arts Foundations a răsplătit-o pe muzicanta japoneză cu Living Legacy Award, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Kennedy Center.

La puțin timp după aceea, Toshiko Akiyoshi a aniversat 88 de ani printr-un concert la Carnegie Hall, alături de Lew Tabackin, Yasushi Nakamura (contrabas) și Mark Taylor (baterie).

În 2019, Toshiko și Lew au lansat Eternal Duo!, un pachet CD+blu-ray, ce documentează un spectacol de la Tokyo, din anul anterior.

Eternii îndrăgostiți fac o nouă incursiune în catalogul lui Toshiko, într-o atmosferă înduioșător de intimă. Recitalul este intercalat de povești în japoneză ale pianistei. O adevărată bucurie să-i auzi pe cei doi cântând așa frumos la vârstele lor înaintate.

Toshiko a continuat să facă valuri și 2020. În aprilie, a fost aleasa National Museum of American History pentru Jazz Appreciation Month, o manifestare dedicată femeilor din jazz. 

O lună mai târziu, venerabilă artistă a fost cap de afiș la festivalul de pian solo de la Vermont Jazz Center. Din cauza pandemiei, evenimentul s-a mutat online, recitalurile pianiștilor fiind transmise în direct de acasă de la ei, prin intermediul unei platforme de streaming. 

Acum când termin articolul ăsta, Toshiko-san se apropie de împlinirea vârstei de 92 de ani. Sper că e la fel de în formă cum o știm și repetă de zor pentru concertele post-pandemice.

Viața și opera lui Toshiko Akiyoshi constituie un adevărat tezaur cultural și un reper fundamental pentru expansiunea femeilor în jazz.

Ca să înțelegi mai bine ce vreau să spun, închei cu cuvintele lui Maria Schneider, o șefă de orchestră cu cinci premii Grammy. Ea s-a apucat de meserie după ce a văzut un concert cu big band-ul Akiyoshi-Tabackin pe vremea când era studentă, la începutul anilor ‘80. Iată cum a trăit tânăra Maria acele momente:

“That concert was so powerful for me. The music was so beautiful, and there was something about it being displayed in that concert hall and her conducting and her playing, and the whole thing took me. And it made me all of a sudden ask the question, wow, could I do that?”


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.