Mostră de înțelepciune:
„La reușita lui Crying at the Discoteque a contribuit imens și videoclipul, puternic atins de spiritul “bardian”. S-a vrut un soi de “B-movie gone wrong” și a ieșit un “eye candy” în toată puterea cuvântului.
Toți acei dansatori cu măști de animale și mai ales costumația argintie a “alcazarienilor” reprezintă o desfătare totală. Eu am dat “repeat” într-o veselie.”
Locul de origine:
- Stockholm, Suedia
Perioade de activitate:
- 1998-2005
- 2007-2011
- 2013-2018
- 2020
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Niște minuni între minunile popului suedez, atleți ai renașterii disco și simboluri LGBT, cei de la Alcazar au făcut furori în ringurile de dans internaționale și la marșurile Pride de la începutul secolului XXI.
Grupul l-a avut ca “mastermind” pe legendarul Alexander Bard, un rebel al eurodance-ului nouăzecist, care a făcut senzație continentală ca parte din trioul super-queer Army of Lovers.
La Alcazar, el a îndeplinit tripla misiune de producător, manager și “songwriter”, scoțând la înaintare o formulă imbatabilă, cu un gagiu gay arătos (Andreas Lundstedt) și două gagici extrem de “hot” (Tess Merkel și Annikafiore Johansson).
Pentru o perioadă, ansamblul a funcționat în formulă extinsă, cu încă un băiat, Magnus Carlsson, fostul iubit al lui Andreas.
Crying at the Discoteque, din 2000, a rămas hitul emblematic pentru Alcazar, dar în urma lui a venit o întreagă serie de succese internaționale, într-un stil dance-pop simplu și “catchy”, puternic înrădăcinat în tradiția disco.
Un factor important de atracție al suedezilor a fost și estetica camp debordantă, rodul viziunii creatoare a lui Bard, ajutată din greu și de șarmul membrilor grupului.
Alcazar a activat cu intermitențe până în 2018 și nu cred că se vor mai reuni, cel puțin nu pe termen lung. Fondatorii au toți 50+ și probabil își doresc să facă și alte lucruri în viață decât să se zbânțuie pe scenă.
Până să intru mai adânc în subiect, mai zăbovesc puțin asupra personalității lui Bard. Îl știu de la începutul anilor ‘90, când stăteam încă la Tărlungeni și am văzut la televiziunea locală RTT Brașov videoclipurile Crucified și Obsession.
Nu-mi dau seama ce pricepeam atunci ca un rockist mic și înapoiat ce eram, dar cred că dimpreună cu Freddie Mercury și Right Said Fred, Army of Lovers au așezat pentru mine o piatră de temelie într-un proces mai lung de înțelegere a diversității umane.
După desființarea Army of Lovers, în 1996, Bard a continuat să fie la mare căutare în showbizul suedez, pentru skill-urile lui în materie de producție și “songwriting”.
Așa a început să lucreze cu tânărul și talentatul cântăreț Andreas Lundstedt (născut în 1972), căruia a intenționat inițial să-i producă un album solo.
Andreas a fost cu ideea să implice în actul de creație și două prietene de-ale lui, pe blonda Therese “Tess” Merkel (născută în 1970) și pe roșcata Annika “Annikafiore” Johansson (născută în 1971).
Bard a simțit instant potențialul și astfel, cândva prin 1998, a luat naștere fabulosul trio Alcazar.
Cred că au ales denumirea așa la mișto, pentru rezonanțele hispanice. Alcázar e un tip de castel din Peninsula Iberică, moștenit din epoca dominației arabe.
Potrivit celor din trupă, la ei are sensul fictiv de Casa del Alcazar, un cuib al iubirii, locul în care fac ce le poftește inima.
Single-ul de debut, Shine On, a apărut în 1999 și a avut un impact limitat la sfera scenei dance suedeze, cu toată că ar fi meritat ceva mai mult.
O melodramă în tempo mediu, Shine On are în centru timbrul emoțional al lui Andreas, completat în mod strălucit de armoniile celor două fete.
În orice caz, era promițător acest Shine On. Se simt ecourile marelui pop suedez, de la ABBA până la Ace of Base și, bineînțeles, Army of Lovers.
Amicul Bard a scris cântecul împreună cu Anders Hansson, cei doi urmând să colaboreze la realizarea primelor două albume Alcazar.
Al doilea single, Crying at the Discoteque, a fost lansat în aprilie 2000. Odată cu acesta, trupa a declanșat propriul “revival” disco, ce a desprins-o din plutonul eurodance-ului târziu.
Ignorat într-o primă fază, Crying at the Discoteque a început să prindă după mai bine de un an, mulțumită faptului că a circulat intens în rețeaua Napster. Deci discutăm practic de un fenomen proto-viral, la acea vârstă încă foarte crudă a Internetului.
În Suedia, Crying at the Discoteque a obținut doar poziția no. 23, în schimb a intrat în Top 10 sau 20 în majoritatea chart-urilor naționale din Europa. Cele mai înalte clasări: no. 1 în Ungaria, no. 2 în Belgia flamandă, no. 3 în Germania, no. 4 în Italia, no. 6 în Irlanda și no. 7 în Elveția.
În UK a obținut un mai mult decât onorabil loc 13, în timp ce în Australia s-a situat cu o poziție mai jos (fiind totodată no. 1 în secțiunea dance).
Piesa a avut play-uri cât cuprinde și în cluburile de pe alte meridiane, ca de exemplu în SUA, Brazilia, Japonia și pe oriunde mai exista lume cu chef de dans și distracție.
Cât despre muzică, Crying at the Discoteque se bazează de la un capăt la altul pe un sample din Spacer, o producție a lui Nile Rodgers și Bernard Edwards (de la Chic) pentru franco-americanii Sheila and B. Devotion.
Suedezii au exploatat cu maximă inteligență groove-ul de vis creat de maeștrii absoluți ai muzicii disco. Pur și simplu l-au făcut al lor și au acaparat dancefloor-ul cu el.
În privința liricii și-au asumat o disperare specifică etosului disco, pe sistem I Will Survive sau Disco Inferno. Nu contează ce calamități se petrec în Univers, noi dansăm la infinit.
La reușita lui Crying at the Discoteque a contribuit imens și videoclipul, puternic atins de spiritul “bardian”. S-a vrut un soi de “B-movie gone wrong” și a ieșit un “eye candy” în toată puterea cuvântului.
Toți acei dansatori cu măști de animale și mai ales costumația argintie a “alcazarienilor” reprezintă o desfătare totală. Eu am dat “repeat” într-o veselie. (Bine, țoalele par inspirate tot de Sheila and B. Devotion).
De remarcat că Bard are o intervenție succintă în piesă, un recitativ, filmat pentru videoclip în manieră “fourth wall”. Asta avea să rămână unica lui apariție ca “performer” alături de Alcazar.
Primul album al grupului, Casino, a fost publicat în Suedia în toamna lui 2000. Din cauza preconcepțiilor despre muzica dance, te aștepți poate ca în afară de hiturile Shine On și Crying at the Discoteque, restul materialului să fie mai mult de umplutură.
Nu-i deloc așa. Cu câteva excepții, trioul înșiră “banger” după “banger” și arată în plus că e capabil de varietate.
Track-ul de deschidere, Don’t Leave Me Alone, îmi lasă impresia de anti-I Will Survive: “If you walk out that door/I can’t stand it no more”.
La un moment dat fetele o dau paroxistic grav de tot: “I stand on a bridge/And I’m ready to fly/This time it’s my last goodbye”. Desigur, acțiunea se petrece pe cel mai antrenant ritm disco-house cu putință.
Transmetropolis încrucișează synth-urile space disco cu cel mai mundan melos eurodance, ca să creeze universul hedonist de care avem nevoie.
Paris in the Rain, cu romanticul Andreas în rolul principal, pune imagini poetice pe cel mai seducător beat disco, împrumutat de la aceiași Rodgers și Edwards, via Change – The Glow of Love.
Salome intră pe cu totul alt teritoriu, în care durerea și pasiunea lui Andreas sunt purtate de o avalanșă de breakbeat-uri.
La capitolul ieșiri din cutie mai notez Tears of a Clone, cu tenta lui James Bond-ish, și epilogul Blues in G-Minor, care se joacă puțin de-a trip-hopul.
Favorita mea (după Crying at the Discoteque) este însă Ritmo del Amor, o cremă delicioasă de stereotipuri latino, ce culminează cu refrenul într-o spaniolă de nivel “donde esta la biblioteca”: “Quiero Alcazar/Ritmo de la noche/Alcazar ritmo del amor”. Ador!
Mai slabe mi se par doar Stars Come Out at Night și Baby Come Back, pentru că nu ies nicicum din rutina eurodance.
Tot așa, Seasons in the Sun (cover după coverul lui Terry Jacks după Jacques Brel) zic că e cel mult agreabil.
Spre finalul lui 2001, când Crying at the Discoteque se afla încă pe val, Alcazar a încercat să dea o nouă lovitură cu single-ul Sexual Guarantee. Succesul a fost ceva mai moderat, cu excepția Belgiei flamande, unde Sexual Guarantee a ajuns primul în top.
Trioul a mizat încă odată pe geniul lui Rodgers și Edwards, folosind instrumentalul de la Chic – My Forbidden Lover. A ieșit mișto, deși parcă lipsește ceva prin comparație cu Crying at the Discoteque.
Simpaticii de la Alcazar s-au întors în mai 2002, cu Don’t You Want Me, un cover în toată regula după Human League. Evident, cântecul li s-a potrivit ca o mănușă, pornind de la dinamica “un băiat versus două fete” a trupei.
Don’t You Want Me în varianta Alcazar a pătruns în Top 40 în mai multe țări, dar cel mai sus a urcat în Japonia, adică pe poziția a treia.
În perioada respectivă s-a petrecut și lansarea ediției internaționale a lui Casino, care are un tracklist revizuit și adăugit cu Sexual Guarantee, Don’t You Want Me și alte câteva bucăți numai bune pentru “disco dancing”.
Un eveniment important a avut loc în august 2002, când Alcazar au fost invitați într-un spectacol-tribut ABBA, la Stockholm Globe Arena. Au realizat acolo o interpretare extraordinară după As Good As New.
Grupul a avut un invitat special, pe junele Magnus Carlsson (născut în 1974), cunoscut în Suedia ca vocalist al dansband-ului Barbados și ca artist solo.
Se zvonea prin târg că Magnus ar fi cuplat cu Andreas și ar urma să se alăture în regim full-time celor de la Alcazar.
Niciodată nu iese fum fără foc, așa că înainte de Crăciunul lui 2002, Alcazar a devenit oficial cvartet, întrunind raportul de paritate băieți-fete, aidoma idolilor ABBA.
Ce mai, Alcazar erau al naibii de fermecători și până atunci, însă odată cu extinderea asta au depășit cel mai înalt grad de carismă posibil.
În perioada februarie-martie 2003, trupa a participat în premieră la Melodifestivalen, selecția națională a suedezilor pentru Eurovision. Cei de la Alcazar au concurat cu piesa Not a Sinner nor a Saint, care s-a clasat pe locul al treilea.
Chiar dacă nu s-a calificat, Not a Sinner nor a Saint a avut cel mai mare succes dintre toate cântecele din competiție, cucerind poziția supremă în Sverigetopplistan, chart-ul oficial din Suedia.
Era pentru prima oară când Alcazar izbuteau o asemenea performanță în țara natală, după ce făcuseră ravagii prin Ungaria și Belgia.
Not a Sinner nor a Saint sună ca o divă disco la puterea a patra, dar nu îl consider neapărat între cele mai inspirate creații din repertoriul grupului.
Alcazarized, al doilea album Alcazar, a ieșit pe piața suedeză în mai 2003. Mi se pare cel puțin la fel de bun ca predecesorul, iar faptul că e și mai “discocentric” constituie un avantaj.
Pe lângă Not a Sinner nor a Saint, Alcazarized cuprinde încă trei hituri. Love Life a fost compus de Pet Shop Boys special pentru Alcazar.
Superb mariajul dintre versurile sentimentale și beat-urile alerte, ideale pentru figuri de dans. Cele două elemente creative au ca liant viorile aranjate în cel mai elegant stil disco.
Următorul extras, provocatorul Ménage à Trois, e pigmentat cu “keywords” în franceză, după modelul clasic al fetelor de la Labelle.
Mie îmi place mai ales unul dintre mesajele în engleză: “everybody’s get a chance to be a star”. Promite evident mai mult decât un “threesome”.
Ultimul single, Someday, are ca temă pacea, dragostea și armonia, cu băieții și fetele într-un joc “call and response” însuflețitor. Someday a fost o alegere foarte nimerită ca imn oficial al festivalului Stockholm Pride din 2004.
Mult hedonism, dar și mult romantism pe Alcazarized, adesea suprapuse, așa cum ar fi de dorit pentru toată lumea. O serie de piese, ca I Love the DJ, Celebrate the Night sau Dancefloor Docusoap, cântă bucuria și drama nopților la discotecă.
Funky Feet îi omagiază fățiș pe ABBA, având la bază beat-ul tamburinei, îl știi, ăla care îi plăcea reginei.
I Go Shopping e o metaforă consumistă despre iubire și despărțire, cu bătăile “four-on-the-floor” întețite savuros la refren: “You broke my heart/And I go shopping shopping”.
Însă de pe acest album cel mai tare m-a impresionat Last Days of Disco, o comemorare liberă de resentimente a mârlăniei Disco Demolition Night:
“When did all of the hatred begin/They burned all of our records/While we were all making love/Tell me which is the greatest sin”.
În plan muzical, piesa surprinde esența, tot ce poate fi mai frumos în disco. Textul este de asemenea excelent, iar Tess și Annikafiore cântă sublim.
Cvartetul a întâmpinat vara lui 2004 cu un nou single, This Is the World We Live In, no. 1 în Ungaria, no. 3 în Suedia și no. 13 în UK.
Mie îmi trezește sentimente mixte, pentru că lipește o temă captivantă (Upside Down – Diana Ross) de un refren care mă lasă rece (Genesis – Land of Confusion). Noroc cu inputul liric al grupului: “Doesn’t matter who you are/When you movin’ up with Alcazar”.
Câteva mai luni mai târziu a mai apărut un single, Physical, pus pe acorduri faimoase din popul anilor ‘90 (Londonbeat – I’ve Been Thinking About You). Nu mă dă pe spate, tot mai bună e rețeta cu Chic.
This Is the World We Live In și Physical au fost incluse atât în ediția internațională Alcazarized, cât și pe compilația Dancefloor Deluxe, ambele lansate în același an 2004.
De Crăciun, Alcazar au schimbat macazul cu o baladă, intitulată Here I Am. Sună drăgălaș așa, cu Andreas care-și dezvăluie latura sensibilă, în acompaniamentul cald al viorilor.
Here I Am nu a mișcat prea mulți suedezi (dacă ne luăm după locul 41 în clasament), în schimb le-a plăcut vecinilor finlandezi, care au dus-o până pe poziția no. 6 în topul național.
Alcazar și-au încercat din nou norocul la ediția din 2005 a Melodifestivalen, cu cântecul numit Alcastar. Rezultatul a fost efectiv tras la indigo după cel din 2003: doar locul 3 în concurs și apoi no. 1 în Sverigetopplistan.
Alcastar e un număr disco hi-NRG, în care membrii grupului se laudă că trăiesc într-un “wonderland”. Vestea bună e că, generoși cum sunt, fetele și băieții ne invită pe toți alături de ei: “Stay forever, you can be an alcastar”.
Pentru sezonul estival 2005, Alcazar au propus single-ul Start the Fire, un disco cu refren transplantat de la Billy Joel. N-a ieșit prea grozav, dar trupa a mai bifat odată Topul 10 de acasă.
Curând după asta, în toamnă, membrii Alcazar au anunțat că vor lua o pauză pe timp nedeterminat.
În perioada care a venit, Andreas a interpretat rolul principal din musicalul Saturday Night Fever și a reprezentat Elveția la Eurovision, ca parte din supergrupul multinațional Six4one.
Cât îi privește pe ceilalți colegi, Tess s-a făcut jucătoare profesionistă de poker, Magnus și-a restartat cariera solo, iar Annikafiore a născut un băiat.
Grupul s-a reunit în vara lui 2007, pentru ceea ce ar fi trebuit să fie un show “one-off” la Londra, în clubul G-A-Y.
Alături de Alcazar au mai fost atunci alți reformați, Army of Lovers, precum și Bodies Without Organs, proiectul curent al lui Alexander Bard.
Annikafiore și Magnus n-au vrut să se bage, așa că Andreas și Tess au convocat o nouă frumusețe nordică, Lina Hedlund (născută în 1978).
Gig-ul de la Londra s-a dovedit un mare succes, iar băiatul și fetele au simțit nevoia să repete distracția. Lina a fost oficializată ca membră permanentă și astfel s-a întrupat noul Alcazar, revenit la formula de trio, ca la începuturi.
Aproape de sfârșitul lui 2007, Andreas a confirmat zvonul tabloid că are HIV. Deja asta nu mai era fatalitate ca în anii ‘80, cel puțin în țările dezvoltate. A spus-o și artistul, care de altfel și-a continuat nestingherit cariera: “I am very grateful that I live in 2000s and not in the 1980s and that I live in Sweden”.
Come back-ul Alcazar s-a materializat în ianuarie 2008 printr-un single proaspăt, We Keep on Rockin’, ajuns no. 4 în Suedia.
Trioul s-a reîntors cu energia lui recunoscută, împletind două trăsături distincte ale culturii disco: sequencer-ul tip Giorgio Moroder și aranjamentul violonistic, specific aripii nord-americane a fenomenului.
We Keep on Rockin’ a fost urmat în vară de alt hit de Top 10, Inhibitions, care combină producția electronică cu un riff rockistic tradițional, similar cu celebra temă din Peter Gunn.
În acel sezon, Alcazar au încântat live mulțimile la Pride-ul național din Italia, ținut la Bologna, apoi și la Pride-ul londonez.
Anul următor, grupul a avut a treia tentativă la Melodifestivalen, unde a scăpat de blestemul locului 3, piesa Stay the Night obținând poziția a cincea.
Ce-i drept, Stay the Night nu-i cine știe ce, un galop disco cu refren “ABBA-esque”, cum au mai practicat băiatul și fetele. Ca de obicei, candidata Alcazar la Eurovision a avut o soartă mai bună în Sverigetopplistan, unde s-a aflat la un singur pas de no. 1.
Un nou album al trioului, Disco Defenders a apărut în martie 2009. Acesta a fost publicat sub formă de dublu CD, al doilea volum fiind o selecție “best of”.
Bard nu s-a mai implicat de data asta, discul fiind produs de Hansson și încă niște flăcăi. În afară de cele trei single-uri consacrate, Disco Defenders n-a mai generat niciun hit.
S-a încercat cu Burning, dar nu a mers deloc. Înțeleg de ce, pentru că piesa e o apropiere cam forțată între italo-disco și electropopul celor de la Black Eyed Peas.
În general, albumul nu-i așa solid precum cele de dinainte, însă găsim câteva momente interesante.
Ar fi în primul rând Baby, un nou cântec primit în dar de la Neil Tennant și Chris Lowe. Alcazar și Pet Shop Boys chiar au afinități puternice, lucru natural dealtfel.
Trioul suedez a ieșit puțin din aria tradițională de acoperire cu melodii ca From Brazil with Love sau Harlem Nights, ultima celebrând epoca jazzului în virtutea trendului electro-swing.
Put the Top Down e un pop curat, de vremuri bune, cu chitare acustice și ritmuri programate plus viori care intră la refrenul intonat voios de Andreas cu backup-ul fetelor.
Thank You exprimă recunoștința față de ABBA în cel mai pur stil ABBA. Pe album există și Funkytown, cover după Lipps Inc., ce sună cam flagrant a karaoke.
Mai bine se prezintă interpretarea după Last Christmas, scoasă de Alcazar ca single cu prilejul Crăciunului din 2009. La, la, la-urile lui Tess și Linda sunt cireașa de pe tort (sau vârful de pe brad în cazul ăsta).
Optimiști și tenaci, membrii trioului s-au prezentat pentru a patra oară la Melodifestivalen, la ediția din 2010.
Euforicul Headlines are o progresie similară cu cea de la Viva la Vida sau cu Release Me, a compatrioatei Agnes (ultima compusă amicul Hansson). Melodia e drăguță, numai că nici măcar nu a intrat în finală. A prins în schimb Top 10 suedez.
În prima parte a lui 2011, Alcazar au colaborat cu britanicii Same Difference, pentru piesa Karma Karma, un dance-pop năvalnic, și cu proiectul suedez Dream Beats, pentru single-ul Feel 4 You, un disco-house impetuos.
Apoi, în august, la Stockholm Pride, trioul a dat ceea ce s-ar fi vrut concertul de adio. Despărțirea a ținut cam un an și jumătate, până când Alcazar s-au regrupat pentru un recital în afara concursului la Melodifestivalen, cu cântărețul Danny Saucedo ca invitat.
Andreas, Tess și Linda au decis să reintre în circuit și chiar și-au mai încercat odată șansa pentru Eurovision, la selecția din 2014.
Blame It on the Disco e încă un tur de forță cu rezonanțe de ABBA, care s-a terminat pe locul 3 pentru veșnicii pretendenți.
Totuși, Alcazar s-au văzut într-un sfârșit la Eurovision, chiar în acel an, când au prezentat rezultatele votului din Suedia. Atât s-a putut.
Single-ul Good Lovin’, din august 2014, ar fi trebuit să prevestească al patrulea album, care n-a mai sosit însă niciodată.
Referitor la Good Lovin’, suedezii au adoptat sonoritățile EDM contemporane, cu drop-ul de rigoare inclus.
Următoarea mișcare a fost mult mai retro, pentru că Alcazar au făcut un cover după Young Guns (Go for It), banger-ul disco-rap al celor de la Wham!. Înregistrarea a apărut în 2015, cu mai mult de un înainte ca George Michael să se prăpădească.
Versiunea celor de la Alcazar are un bpm mai ridicat și sună cât se poate de haios. Se simte că Andreas îl admiră enorm pe George Michael, iar fetele se descurcă de minune cu fazele de rap.
În acea vară, grupul a dat două concerte memorabile în cadrul Allsång på Skansen, un show TV foarte popular în Suedia, transmis în direct în fiecare vară.
Au fost apoi tot mai puține apariții, până când în 2018, cei de la Alcazar și-au anunțat pentru a treia oară retragerea.
Înainte să treacă la fapte au realizat imnul oficial al festivalului EuroPride, In the Name of Love, puternic influențat de moda big room house.
EuroPride-ul organizat atunci în Suedia s-a încheiat cu o reprezentație live a trupei Alcazar, care i-a adunat laolaltă pe toți cei cinci membri istorici, adică inclusiv pe retrașii Annikafiore și Magnus. Yummie!
Ulterior s-a mai petrecut doar o scurtă reuniune, cu Andreas, Tess și Lina, special pentru Melodifestivalen 2020 Hall of Fame.
Mișto de tot Alcazar ăștia. Ce-mi place la ei, că dincolo de imaginea camp au ceva foarte natural. Pot fi oricând prietenii tăi mai țăcăniți, pasionați de clubbing, sau vecinii de cartier comunicativi pe care îi întâlnești când îți plimbi cățelul (aș întâlni-o mai ales pe Tess, bias-ul meu, cum spun fanii K-pop).
Superbă și relaxarea cu care membrii grupului poartă mesajul LGBT către mase. Într-un interviu TV din 2009, Andreas a fost cel care a sintetizat perfect misiunea Alcazar: “We need more love in the world and Alcazar helps”.
Referințe bibliografice:
- Oficial: alcazarofficial.com, Facebook, Instagram, Twitter, Vevo, YouTube
- Baze de date: AllMusic, AOTY, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Sputnikmusic, Tunefind, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: laut.de, NME, Vice, wiwibloggs
- Charts: Billboard, Official Charts
- Fans: AlcazarTV
- Altele: Disco-Disco.com, Music Video Wiki
I'm My Own Walkman 