Agent Orange

Mostră de înţelepciune:

„Refrenul își ia foarte în serios misiunea de bomboană pe colivă și calcă în picioare tot ce a mai rămas după progresia de acorduri devastatoare care l-a precedat:

„Bloodstains – speed kills/Fast cars – cheap thrills/Rich girls – fine wine/I’ve lost my sense – I’ve lost control – I’ve lost my mind”.”


Locul de origine:

  • Fullerton, Orange County, California, SUA

Perioada de activitate:

  • 1979-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Soarta și alfabetul vor să mă facă expert în scena punk din Orange County, California. După legendarii Adolescents și spin off-ul lor ADZ, vine la rând Agent Orange, o altă trupă mult lăudată din “județul portocaliu”.

Cu doar trei albume de studio în aproape patru decenii de carieră, Agent Orange a lăsat urme adânci în istoria muzicii punk-rock. Cel puțin piesa Bloodstains (1980) și LP-ul Living in Darkness (1981) sunt realizări epocale, care au împins mulți alți mucoși să pună mâna pe instrumente și să-și facă trupe.

Influența vajnicului trio californian a cuprins o arie stilistică variată, întinsă de la Metallica până la Blink-182. Însă aidoma multor confrați punkiști, cei de la Agent Orange n-au profitat de ascensiunea discipolilor, blocându-se pe vecie la statutul “cult”.

În lunga sa existență, formația s-a bazat pe un singur membru constant, cântărețul și ghitaristul Mike Palm. În jurul lui a gravitat o întreagă pleiadă de basiști și bateriști, integrați rând pe rând în formatul de trio, definitoriu pentru dinamica Agent Orange.

Departe de a fi un Pavarotti al punk-ului, Mike Palm posedă o voce distinctă și este absolut strălucitor pe partea de ghitară. Cu un stil energic, precis și lapidar, talentatul muzicant pare să fi dormit de la o vârstă fragedă cu vinilurile lui Dick Dale sub pernă.

Regele ghitării surf l-a marcat extrem de puternic în devenirea lui artistică. Numai că băiatul n-a fost atât de leneș și de limitat încât să rămână la stadiul de “copy cat”.

Influențele surf nu erau ceva neobișnuit pentru scena punk de pe Coasta Vest, țineau direct de moștenirea culturală a regiunii. Se simt și la Dead Kennedys sau la Adolescents, între alții, dar la niciunii pasiunea pentru sonorități reverberante nu-i atât de intensă precum la amicul Mike Palm.

Muzica Agent Orange a născut sintagma “surf punk”, adecvată cu precădere pentru creațiile timpurii. Ulterior, trioul și-a diversificat sensibil abordarea, făcând din surf punk o descriere cam reducționistă.

Povestea a început în 1979, din ambiția a trei liceeni din Orange County: Mike Palm, Steve Soto (bass) și Scott Miller (tobe). La fel ca în cazul Agent Blue, denumirea grupului este inspirată de unul dintre ierbicidele-curcubeu, folosite “tactic” de armata Statelor Unite în Vietnam.

Într-un interviu, Palm pretinde că pe vremea aia habar n-avea ce înseamnă Agent Orange. Cică a extras numele dintr-o pălărie cu sugestii ale prietenilor.

Agent Orange a intrat pentru prima dată în studio în toamna lui 1979 și a tras imediat un cântec colosal: Bloodstains. Demoul a ajuns la Rodney Bingenheimer, cel mai tare DJ punk de pe Coasta de Vest, care l-a băgat masiv în emisiunea lui de radio.

În 1980, Bloodstains a apărut pe Rodney on the Roq, o compilație epocală, cu trupe punk din noul val californian. În afară de Agent Orange, se mai aud acolo și alde Black Flag, Circle Jerks sau Adolescents.

Între timp Steve Soto se cărase din trupă, pentru a fonda Adolescents, despre care am scris din greu la momentul potrivit. La Agent Orange, locul lui Soto a fost ocupat de James Levesque, născându-se astfel line up-ul clasic al formației, rămas în vigoare până aproape de sfârșitul anilor ‘80.

După sosirea lui Levesque, trioul s-a apucat de primul EP, self-titled, scos pe cont propriu în același an 1980. Pe fața A se găsește Bloodstains, într-o nouă versiune, mai puțin strălucitoare decât prima.

Înregistrarea de pe Rodney on the Roq este cea care rămâne în istorie. Rifful în cascadă sună absolut monumental. După toate aparențele, puțoii de la Metallica au avut multă vreme Bloodstains pe “repeat”, altfel nu se explică asemănarea cu sound-ul epocii Kill ‘Em All.

Refrenul își ia foarte în serios misiunea de bomboană pe colivă și calcă în picioare tot ce a mai rămas după progresia de acorduri devastatoare care l-a precedat:

„Bloodstains – speed kills/Fast cars – cheap thrills/Rich girls – fine wine/I’ve lost my sense – I’ve lost control – I’ve lost my mind”.

În culmea dezmățului, Palm scoate o interjecție între spaimă și vomă și se aruncă instant într-un solo cu inflexiuni levantine, după chipul și asemănarea idolului Dick Dale. Cum bine zice un comentator de pe youtube: “Hands down one of the best punk songs ever recorded”.

Revenind la EP-ul de debut Agent Orange, pe fața B se află alte două reprize succinte de punk, pe tema cam cliché a plictiselii. Muzical, sunt un fel de replici mai șterse după Clash-ul timpuriu.

A urmat cel dintâi LP, Living in Darkness, lansat în 1981, via Posh Boy Records, label-ul care publicase anterior Rodney on the Roq. Cam impropriu spus LP, cronometrajul Living in Darkness oprindu-se puțin sub 20 de minute. Dar punkiștii adevărați așa fuck, bagă cât mai multe bucăți – 8 în cazul Agent Orange – într-un spațiu cât mai înghesuit.

Albumul s-a ales cu o producție vai de mama ei, ceea ce contrar credinței populare dăunează chiar și unui opus punk. Totuși, Living in Darkness izbutește să surmonteze un asemenea dezavantaj major prin inspirația și autenticitatea melodiilor care-l alcătuiesc.

Palm se rupe în riffuri care mai de care mai antrenante, punctate de solouri scurte și incandescente. Energia îl dă afară din casă, așa că zbiară din rărunchi și părțile vocale, ca un monstru mutant al rock’n’roll-ului.

Are noroc și de o secție ritmică interesantă, cu drumming-ul mereu imprevizibil al lui Miller, contrabalansat de exactitatea lui Levesque. Ocazional, cei doi își susțin liderul cu armonii vocale difuze, pe sistemul “Beach Boys în mizerie”.

Agent Orange au împletit dragostea pentru muzici șaizeciste și chemarea spre zeitgeist, într-o sinteză perfectă de surf, garage rock/proto-punk și punk din valul ‘77. Cu muzica lor debordantă nu e de mirare că au fost adoptați de skaterii maniacii după adrenalină, ce împânzeau Coasta de Vest.

Pe partea lirică, maestrul Palm o dă într-un nihilism atroce, cu puternice accente fataliste și autoizolaționiste. Mânat de un fior adânc al contestării, junele artist desființează tot ce-i nimerește în cale: dragostea, stilul de viață californian, showbizul. Dar furia lui cea mai puternică se îndrepta tocmai spre scena punk din care se revendica și căreia îi prevestea fără echivoc sfârșitul.

Programul include și hitul Bloodstains, în versiunea mai modestă de pe EP, fapt ce-l pune în umbră față de alte creații remarcabile din cuprinsul albumului. Too Young To Die, Everything Turns Grey sau No Such Thing ilustrează aceeași tendință dominantă din repertoriul tinerei trupe, situată la confluența greu de întrevăzut dintre rock-ul “sixties“ și proto-thrash.

The Last Goodbye se apropie ceva mai mult de filmul Ramones, iar linia melodică de la A Cry for Help in a World Gone Mad mă duce cu gândul la alde Buzzcocks. Albumul conține și un cover după celebrul Miserlou, al lui Dick Dale (îl știi din Pulp Fiction). Agent Orange îl abordează cât se poate de frust, fără înfloriturile orchestrale ale originalului.

La final vine și cea mai epică bucată de pe disc, Living in Darkness, un fel de Stooges în faza “1969”. În mod previzibil, inspirația provine din viața de pasăre de noapte a lui Palm.

LP-ul Living in Darkness a rămas capodopera Agent Orange și unul dintre cele mai mari hituri din istoria Posh Boy. Bloodstains și-a câștigat statutul de imn al skaterilor, intrând și pe soundtrack-ul mai multor jocuri video de profil. Din anii ‘90 încoace a fost reinterpretat de trupe precum L7, Offspring, Turbonegro sau Local H, între altele.

În 1982, Agent Orange a scos încă un EP, Bitchin’ Summer, bazat pe cover-uri surf. Există o singură piesă cu voce, Breakdown, un “leftover” de pe Living in Darkness, care nu s-ar fi făcut deloc de râs dacă ar fi prins un loc în tracklist-ul albumului.

După Bitchin’ Summer, formația a rupt-o cu Posh Boy și a trecut la Enigma Records, un fost label independent, proaspăt afiliat concernului EMI. Primul material pentru noua casă de discuri a fost tot un EP, When You Least Expect It…, lansat în 1983.

Track-ul de deschidere,  It’s Up to Me and You, anunţă tranziţia spre un stil mai melodic. În rest avem încă două instrumentale surf punk şi o preluare “so and so” după clasicul Somebody to Love (Great Society/Jefferson Airplane).

În 1984, câteva dintre cântecele Agent Orange  au servit drept soundtrack pentru Skatevisions, un film de jumătate de oră despre stilul de viață al skaterilor californieni. Spre final există și o secvență cu formația, care interpretează A Cry for Help in a World Gone Mad într-o piscină abandonată, cu skateri care fac figuri pe fundal. Trioul era confirmat astfel ca un fel de trupă “oficială” a culturii skate, deși textele sale nu conțin nici măcar o referire la acest sport.

Din cauza unor divergențe cu Enigma Records, apariţia celui de al doilea album, This Is the Voice, a fost tergiversată timp de trei ani, până în 1986. Din nou, creaţiile celor de la Agent Orange ar fi meritat o producţie mai de calitate.

Răposatul Daniel R. Van Patten putea face o treabă mult mai bună, dacă împingea chitara lui Palm ceva mai în faţă în mix. Nu pricep ce a avut omul în cap, fie-i țărâna suportabilă.

Dacă laşi un pic mai jos pretenţiile audiofile, muzica de pe This Is the Voice este savuroasă. Atacul direct de pe Living in Darkness devenea istorie, în timp ce hibridul surf punk servea doar ca fundaţie pentru noile construcţii stilistice – sensibil mai elaborate – ale trupei.

This Is the Voice oglindeşte pasiunile muzicale multiple ale lui Palm et co. Putem percepe atât înclinațiile spre psychedelia şi folk-rock-ul anilor ‘60, cât și entuziasmul față de curentele mai recente, precum new wave-ul sau post-punk-ul. În mod evident, Agent Orange întorcea spatele scenei punk pentru a flirta deschis cu rock-ul alternativ, noua slăbiciune a studenților de colegiu din epocă.

Albumul debutează fantastic, cu explozivul Voices (in the Night), care setează atmosfera paranoidă ce străbate întregul material, întins pe aproximativ 34 de minute. Track-ul următor, It’s in Your Head, lovește la fel de puternic ca emoție și muzicalitate.

Dar climaxul este atins odată cu cea de-a patra piesă, Fire in the Rain. Linia melodică elegantă se lipeşte magistral de orchestraţia în forţă, rezultând o adevărată bijuterie power pop psihedelică. Fire in the Rain s-a auzit în epocă și pe coloana sonoră din River’s Edge, un film “cult” din 1986.

Până nu demult nişte radicali ai surf punk-ului, flăcăii de la Agent Orange surprind cu ţesături fine de chitară Rickenbacker, ce impregnează un farmec aparte unor piese ca In Your Dreams Tonight, I Kill Spies sau Bite the Hand That Feeds, Part 1. Ultima trădează o dublă afinitate cu goth rock-ul britanic și jangle pop-ul sudist. This Is Not the End, epilogul glorios, pare desprins din operele rock ale celor de la The Who.

Odată cu trecerea la Enigma, s-au ițit ceva speranțe că Agent Orange ar putea avea un impact mai larg la mase. Nu s-a întâmplat, dar This Is the Voice are toate valențele de “nugget” al anilor ‘80, așteptând încă o afluență mai mare de căutători de comori.

După vreo opt ani în care echipajul a rămas stabil, Levesque și Miller au părăsit pe rând barca Agent Orange. Primul în ‘88, al doilea la un an după.

Cârmaciul Palm nu s-a pierdut cu firea și a făcut rost de niște mateloți cu experiență: Brent Liles (bass) și Derek O’Brien (tobe). Amândoi fuseseră colegi mai înainte la Social Distortion, o altă trupă fundamentală  pentru punk-ul din OC.

Această a treia versiune Agent Orange poate fi văzută în Pale Blood, un film ridicol cu vampiri, din 1990. Formația apare în câteva secvențe de concert, sincronizate cu Fire in the Rain, în varianta de studio.

Singurul album cu Liles și O’Brien în componență este Real Live Sound, înregistrat în același an 1990, la The Roxy, un club de noapte din Hollywood. Real Live Sound reunește mare parte din cântecele de pe Living in Darkness și This Is the Voice, plus o porție generoasă de cover-uri.

Producătorul Thom Panunzio a luat decizia imbecilă de a suprapune ovații și reverberații de stadion peste imprimările din intimul The Roxy, subminând irevocabil autencitatea întregului material. Real Live Sound rămâne însă un document important pentru fanii trupei, mai ales în condițiile unei discografii atât de austere.

Setlist-ul propriu-zis se închide sugestiv cu The Last Goodbye. Apoi urmează un bis generos, compus din trei piese: Police Truck (preluare după  Dead Kennedys), This Is Not the End și Shakin’ All Over (un standard rock’n’roll britanic, consacrat de Johnny Kidd & the Pirates).

După episodul Real Live Sound, Agent Orange a terminat-o definitiv cu Enigma și a rămas fără casă de discuri cam pentru tot restul vieții. Liles și O’Brien s-au cărat și ei din trupă, dar maestrul Palm le-a găsit ca de obicei înlocuitori.

Basistul Sam Bolle avea să rămână pentru mai mult de un deceniu, până în 2003. În schimb, bateristul Scott Lundy a rezistat doar vreo trei ani.

Între timp s-a produs marele boom punk-pop al anilor ‘90. Offspring i-a citat pe Agent Orange ca pe o influență majoră, alături de alți clasici din Orange County. Billie Joe Armstrong afișa un look și o atitudine foarte asemănătoare cu ale precursorului Mike Palm. Mai mult, structura de trio a Green Day te duce cu gândul tot la Agent Orange. În fine, mai tinerii Blink-182 au servit ca “opening act” pentru Palm and co., cândva într-o fază incipientă a carierei lor.

Agent Orange nu s-a pricopsit cu contract la vreo casă de discuri majoră, dar tot acest “buzz” i-a ajutat să-și împrospăteze fanbase-ul, ba chiar să-l extindă la nivel global. Din epoca respectivă, formația a început să bată America de Nord în lung și în lat, ocazional turneele prelungindu-se și prin Europa, America de Sud, Japonia sau Australia, în condițiile în care nu exista niciun mare disc de promovat.

Pe la jumătatea anilor ‘90 circula o bârfă cum că Palm și label-ul Posh Boy le-ar fi intentat un proces celor de la Offspring, sub pretext că au împrumutat arpegiile levantine din Bloodstains pentru megahitul lor Come Out and Play. După toate aparențele, nu s-a ajuns niciodată la tribunal. Totul s-a rezumat la niște declarații de intenție, pentru care Palm și Robbie Fields, patronul Posh Boy, au aruncat vina unul pe altul.

Prilej pentru comedianții punk The Vandals să compună Aging Orange, un “diss track” la adresa lui Palm. În schimb, Offspring au făcut un cover în toată regula după Bloodstains, inclus pe soundtrack-ul filmului Ready to Rumble, din 2000.

Agent Orange s-a întors în 1996, cu Virtually Indestructible, al treilea album de studio al vieții, scos și distribuit prin intermediul Gunka Disc, un label înființat de Palm. Eternul lider a fost susținut de Sam Bolle și Charlie Quintana, un tobar versat, care a trecut doar scurt timp prin Agent Orange.

Virtually Indestructible diferă semnificativ față de discurile anterioare. Trioul a alunecat spre un sound rock destul de generic și de anacronic, cu trasături împrumutate din punk, hard rock și power pop. Cu ceva indulgență, audiția poate fi agreabilă, dar mie imi lipsesc profund sclipirile de pe Living in Darkness și This Is the Voice.

Sunt totuși vreo trei melodii care merită mențiuni onorabile. The Electric Storm, pentru că are ceva ecouri psihedelice în stilul This Is the Voice, plus Broken Dreams și The Truth Should Never Be Concealed, pentru că sunt un veșnic “sucker” după melosul șaizecist.

Până aproape de finalul secolului XX, Mike Palm a dus mai departe Agent Orange cu Bolle și bateristul Dusty Watson. Cel din urmă a fost înlocuit de Steve Latanation, care se aude pe Greatest & Latest: This, That-N-The Other Thing, material apărut în anul 2000.

Greatest & Latest are trei piese noi, cât se poate de decente. Cea mai mare halcă a compilației este alcătuită însă din reînregistrări ale melodiilor d’antan.

Originalele suferă din cauza producției, dar versiunile din 2000 sunt și mai praf. S-a încercat o aproximare a sonorităților Offspring sau Green Day, cu rezultate complet nefericite.

Tot în 2000, Agent Orange a apărut pe compilația Smells Like Bleach: A Punk Tribute to Nirvana, cu o preluare după On a Plain. Un an mai târziu, trioul a contribuit și pe A Punk Tribute to Metallica, interpretând Seek & Destroy (cea mai potrivită alegere).

La răscrucea dintre secole, Mike Palm se distra și cu un side-project, The Deoras, axat pe cover-uri după obscurități surf rock. The Deoras a realizat un EP ediție limitată, în 1996, urmat după patru ani de un album scos doar pe CDr.

Agent Orange și-a menținut activitatea în primul deceniu al secolului XXI, cu un Palm neclintit de frecvența schimbărilor de componență. Din 2004, în locul lui Bolle a apărut Bruce Taylor, în timp ce la tobe a revenit Dusty Watson.

Cel dintâi a rezistat doar doi ani, după care a fost substituit de Perry Giordano (aka Perry Gx). O nouă schimbare s-a produs în 2009, când pe scaunul din spatele tobelor s-a așezat Dave Klein. De atunci, line up-ul Agent Orange a devenit mai stabil decât oricând, ca dovadă că nu a mai suferit nicio modificare până în momentul de față.

Băieții nu s-au omorât deloc să scoată noi albume, preferând să se rezume la apariții live. Totuși, în 2010, au scos și un material nou, un CD single amărât, cu două cover-uri: This House Is Haunted (după Alice Cooper) și Whistling Past the Graveyard (după Screamin’ Jay Hawkins). Dar asta a rămas singura mișcare de pe frontul discografic din ultimii 18 ani.

Din păcate, mulți dintre foștii membri Agent Orange au început s-o cam mierlească. Bietul Brent Liles era OK în 2007, se plimba cu bicicleta, până când a fost strivit de un nenorocit cu camionul. Șapte ani mai târziu, James Levesque s-a prăpădit și el, din cauze nespecificate prin necrologuri.

Blestemul foștilor basiști Agent Orange a căpătat amploare în 2018, când s-a dus și fondatorul Steve Soto. Tot de anul ăsta datează și decesul lui Charlie Quintana, tobarul de pe Virtually Indestructible.

Dincolo de tragediile foștilor componenți, actuala formulă Agent Orange rămâne o prezență constantă în circuitul internațional al concertelor și festivalurilor punk, bazându-se pe un repertoriu peste care s-au adunat deja niște zeci de ani. Chiar dacă se apropie vertiginos de pragul sexagenar și e oleacă mai rotofei și mai buhăit, Palm își păstrează alura de adolescent etern, răcnitor în microfon și schingiuitor de șase corzi.

Agent Orange e departe de a fi singura trupă punk care bagă întruna de patruj’ de ani. Însă la capitolul infertilitate discografică își găsește cu greu echivalent, chiar și dacă ne apucăm de căutat în spectrul cel mai larg al muzicii pop. Mie ăsta mi se pare un act de decență supremă, o raritate printre legiunile de tolomaci de toate soiurile, care cântă mii de ani și scot disc după disc, fără să mai aibă nimic de transmis.

Update:

Agent Orange există încă și în 2021, deși a suferit crunt din cauza pandemiei, care a sistat live-urile, principala sursă de hrană a trupei. Între timp s-a petrecut și o modificare de componență, pe postul tobar făcându-și apariția din 2019 încoace un anume Sandy Hansen (ex-Adolescents, între altele).


Referințe bibliografice:

Publicitate

Un gând despre „Agent Orange

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.