Agitation Free

Mostră de înţelepciune:

„Povestea începe undeva pe un aerodrom din Liban. Băieții se hlizesc, probabil după ceva hașiș de calitate, în timp ce așteaptă să se îmbarce spre Cipru. Pilotul li se adresează prietenos în engleză: “You play for us today? I fly the aeroplane and you play for us, indeed?”. Synth-ul lui Hoenig intră subtil în acțiune, setând atmosfera pentru uvertura discului, botezată You Play For Us Today.”


Locul de origine:

  • Berlin, Germania

Perioade de activitate:

  • 1967-1974
  • 1997-1999
  • 2007
  • 2012-2016

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

“History remembers them as one of Krautrock’s second-string groups, but Agitation Free deserve to be remembered more kindly.”

Am împrumutat această descriere din The Guardian, pentru că mi se pare foarte nimerită. Agitation Free a avut o apariție distinctă în peisajul scenei krautrock din anii ‘70, chiar dacă a rămas în umbra unor giganți precum Can sau Tangerine Dream. Însă muzica formației a fost descoperită treptat, cu scurgerea deceniilor, oferind delicii nebănuite nerzilor obsedați de rock progresiv și/sau experimental.

Dacă nu știi ce pula lu’ Hector e aia krautrock, îți explic eu acuma pe scurt. E un stil de muzică de drogalăi, ce a înflorit acum aproape jumătate de secol în comunele de hippioți din Germania de Vest. Și-a tras seva din rock-ul psihedelic, dar a împins explorările sonore tot mai departe, spre tărâmuri greu de cuprins cu mintea omenească, dacă stă ea așa cuminte și nealterată.

Dușman de moarte al convențiilor artistice, krautrock-ul s-a adăpat cu nesaț din izvoarele muzicii de avangardă și ale free jazz-ului. Fascinația pentru synth-uri și efecte electronice reprezintă o altă trăsătură dominantă a mișcării, mergând până la renunțarea la formatul de “rock band”, în favoarea noului concept de “synth band” (ca în cazurile Tangerine Dream sau Kraftwerk).  

Din câte se pare, nașul krautrock-ului a fost însuși John Peel, care a scornit sintagma ca pe un mișto amical. Particula “kraut” (varză) se trage de la o poreclă dată de englezoi nemților, cu trimitere la unul dintre alimentele lor preferate.

Nu știu câtă varză consumau muzicanții în cauză, cred că preferau cânepa. Cert este că termenul krautrock a pătruns pe vecie în nomenclatorul curentelor muzicale. Mișcarea a scăzut în intensitate după jumătatea anilor ‘70, dar a continuat să influențeze aproape tot ce a apărut pe planetă în materie de muzică experimentală, de pe la post-punk încoace.   

Agitation Free ține de aripa vest-berlineză a krautrock-ului, cunoscută prin înclinația mai puternică spre melodicitate. Formația a realizat inițial doar două albume, pe nedrept subestimate la vremea respectivă. Epoca reeditărilor pe CD și expansiunea Internetului au favorizat un veritabil revival Agitation Free, soldat cu o serie de reuniuni, ce au pus capăt unui hiatus de aproape un sfert de secol.

Începuturile trupei datează din 1967. Din componența inițială făceau parte Lutz Ludwig Kramer – chitară solo, Lutz “Lüül” Ulbrich – chitară ritmică, Michael “Fame” Günther – bass și Cristopher Franke – tobe. S-a mai aflat cu ei și cântărețul Mickie Duwe, dar acesta s-a cărat în scurtă vreme.

Pe atunci erau doar o gașcă de liceeni cordiți, care cântau cover-uri rock’n’roll, pe la seratele dansante din Berlinul de Vest. Asta până când au dat de ceva prospături de la Pink Floyd și au căzut definitiv în patima psihedelismului.

Timp de vreun an și ceva și-au spus simplu Agitation, titulatura fiind aleasă la nimereală dintr-un dicționar. Într-un anumit moment, prin 1969, au ținut un concert moca, iar pe afiș s-a scris Agitation Free. Li s-a părut mișto alăturarea (chiar dacă-i un nonsens) și au adoptat-o pe post denumire a formației.

La vremea aia, scena underground din Berlinul de Vest căpata amploare, impulsionată de la distanță de mișcările psihedelice din Londra și San Francisco. Pe lângă Agitation Free au răsărit alte câteva trupe ce aveau să facă istorie, ca Tangerine Dream, Ash Ra Tempel sau Kluster.

Muzica asta bizară era tot mai greu de cântat prin cămine culturale, așa că n-a mai durat mult până la apariția cluburilor specializate. Primul și cel mai influent a fost Zodiak Free Arts Lab, deși a existat doar câteva luni, în 1968-69. L-a închis poliția pentru că lumea băga droguri din greu acolo. Nu te-ai fi gândit, nu?

Nu s-a păstrat niciun fel de document sonor din faza timpurie a trupei. Din poveștile protagoniștilor, băieții o ardeau maxim de psihedelic, pe baze 100% improvizatorice. Gig-urile implicau și proiecții multimedia, cum se întâmpla și la confrații deja faimoși din lumea anglo-americană.

Pentru scurt timp, prin 1968, formația a colaborat cu un “performance artist”, cunoscut ca John L. (Manfred Brück, pe numele real). “Performanţa” lui John L. consta din a răcni şi a ţopăi în pula goală pe scenă. Erau destul de prăjiţi şi ăştia din trupă, dar la un moment dat s-au plictisit şi ei de marţafoi.

Din 1969, membri Agitation Free s-au împrietenit cu Thomas Kessler, un respectabil compozitor elvețian de avangardă, care i-a introdus în tainele creațiilor lui Terry Riley și Steve Reich. Kessler i-a luat apoi sub aripa lui și pe Tangerine Dream și Ash Ra Tempel, transformându-se în mentor al școlii berlineze de krautrock.  

În primăvara lui 1970, Agitation Free a suferit prima modificare semnificativă de componenţă. A ieșit din schemă tocmai Lutz Kramer, liderul de până atunci, iar în locul lui a apărut Axel Genrich.

Curând după sosirea acestuia, Agitation Free a participat la 1. Deutsches Progressives Popfestival, un eveniment găzduit de Berliner Sportpalast. Pe afiş s-au mai aflat Tangerine Dream, Amon Düül sau Guru Guru.

Abia s-a încheiat distracţia şi Agitation Free s-a trezit fără Genrich, răpit de cei de la Guru Guru. Următorul chitarist solo din istoria formației avea să fie simpaticul şi tragicul Jörg “Joshi” Schwenke.

La începutul lui 1971, Cristopher Franke a dat Agitation Free pe Tangerine Dream şi tobele pe sintetizator. După efemerul Gerd Klemke, a venit rândul lui Burghard Rausch, care s-a dovedit o soluţie mult mai durabilă în rolul de baterist.

Între timp, în componenţa formaţiei a apărut şi un al cincilea membru, Michael Hoenig, un puştan fascinat de sintetizatoare și oscilatoare. Sosirea lui a încheiat o perioadă zbuciumată, ce a dus în cele din urmă la definitivarea line up-ului clasic Agitation Free.

În primăvara lui 1972, cvintetul a susținut un turneu memorabil în Egipt, Liban, Cipru și Grecia, organizat de Institutul Goethe. Cel puțin experiența egipteană i-a marcat profund pe micuții nemțălăi. Practic, tot ce au trăit acolo a stat la baza albumului de debut al trupei, Malesch, lansat la finalul aceluiași an.  

Spre deosebire de alți confrați berlinezi, cei de la Agitation Free s-au urnit greu cu realizările discografice. Prin 1970 au purtat ceva discuții cu renumitul Rolf-Ulrich Kaiser, zădărnicite de avalanșa schimbărilor de componență.

Doi ani mai târziu, formația a semnat cu Vertigo Records și s-a apucat de înregistrarea primului LP.  Malesch vine din arabă și se traduce ca “nu contează”, “nevermind”, o expresie întâlnită frecvent în timpul excursiei din Egipt. Alături de Agitation Free, s-a aflat în studio și compozitorul Peter Michael Hamel, care a contribuit cu ceva părți de orgă Hammond.

Albumul are forma unei suite improvizatorice și aerul unui jurnal de călătorie. Altfel spus, Malesch este un trip ce îngemănează ambele semnificații ale cuvântului.

Bucățile muzicale sunt intercalate de ambianțe culese de prin Egipt de basistul Michael Günther, cu ajutorul unui magnetofon cu două piste. Un fragment din recitalul unor muzicanți stradali, chemarea unui muezzin sau un anunț de aterizare în arabă catalizează secvențele de improvizație imaginate de cvintetul nemțesc.

Muzica de pe Malesch are un caracter liber, fără să însemne că băieții bat câmpii dea-n-pulea, ca niște bezmetici. Se simte o direcție, există o coordonare precisă între muzicanți, indiferent ce bălării au fumat ei în studio, înainte să se dea “rec”.

Povestea începe undeva pe un aerodrom din Liban. Băieții se hlizesc, probabil după ceva hașiș de calitate, în timp ce așteaptă să se îmbarce spre Cipru. Pilotul li se adresează prietenos în engleză: “You play for us today? I fly the aeroplane and you play for us, indeed?”. Synth-ul lui Hoenig intră subtil în acțiune, setând atmosfera pentru uvertura discului, botezată You Play For Us Today.

Arderea la foc mocnit caracterizează aproape fiecare dintre jam-urile care alcătuiesc Malesch. Trecerea de la sonorități abstracte, de sorginte avangardistă, la “freakout-urile” psihedelice se petrece întotdeauna gradat, calculat, eradicând fără milă orice urmă de șoc și flamboaianță din creația ansamblului german.

Track-ul 2, Sahara City, pornește  ultra-experimental, pentru ca până la final s-o dea într-un rock dezlănțuit, ce te poate duce cu gândul până la atât de mundanii Deep Purple. Ala Tul este un desfrâu în acorduri de Hammond, suprimate în partea a doua de niște ritmuri de marimba, excelent jucate de bateristul Burghard Rausch.  

Fața B se deschide cu Pulse, poate cel mai hardcore dintre pasajele experimentale de pe album. După o lungă încălzire, Khan el Khalili introduce în scenă acorduri ceva mai melodioase, cu un iz discret de Orient.

Recenziile exagerează de obicei caracterul etnic al albumului, deruta fiind cauzată mai mult de acele “field recordings” despre care am vorbit. Totuși, piesa de titlu are conotații evidente de blues arăbesc, ce-i conferă aspectul de corolar al întregii lucrării inventate ad-hoc de Agitation Free.

Narațiunea sonoră se încheie cu un epilog scurt și triumfător, Rücksturz, un simbol al reîntoarcerii acasă și un “hint” pentru viitoarea orientare creativă a grupului.

Din cauza promovării defectuoase, Malesch s-a vândut prost într-o epocă favorabilă pentru krautrock. Totuşi, pe parcursul lui 1973, Agitation Free a concertat intens, în Germania, dar şi în Franţa, unde se bucura de un succes ceva mai mare decât pe teren propriu.

Pentru câteva luni, în primăvară, line up-ul s-a extins prin cooptarea unui al doilea baterist, pe nume Dietmar Burmeister. Trecerea lui Burmeister prin formaţie este documentată de o filmare a televiziunii publice franceze, pe care o avem acum la îndemână grație YouTube-ului.

Între timp, formaţia l-a debarcat pe Joshi Schwenke, pentru că o luase razna rău de tot cu drogangeala. Adică băga la venă, în timp ce restul se ţineau cuminți doar de cânepă şi acid.

Următorul chitarist solo a fost Stephan Diez, un gagiu cu background serios de jazz. Amicul Diez a stat doar vreo două luni în trupă, timp suficient cât să-şi pună amprenta pe al doilea album, denumit 2nd. În locul lui a fost adus un alt jazzist, Gustav “Gustl” Lütjens, care a rămas pe poziţii până la desfiinţare, pentru ca apoi să participe la toate reuniunile ulterioare.

2nd a apărut spre sfârșitul lui 1973, dar nici el n-a bătut vreun record de vânzări. Altfel, albumul sună minunat şi tinde să fie ceva mai accesibil decât predecesorul.

Formaţia a improvizat de data asta pe baza unor motive melodice mult mai clar conturate, fapt ce sporeşte atractivitatea acestui al doilea opus. Foarte interesantă modalitatea în care Agitation Free a grefat spiritul jam band-urilor nord-americane (i.e. Grateful Dead, Allman Brothers Band) pe fundamentele estetice ale krautrock-ului.

Track-ul de deschidere, First Communication, se aude absolut minunat. Prin construcţie mi se pare un fel de precursor al formulelor post-rock de mai târziu.

Centrul de greutate al albumului rămâne însă Laila, o suită ce are multe afinităţi cu In Memory of Elizabeth Reed, hit-ul celor de la Allman Brothers. In the Silence of the Morning Sunrise este străbătută la rândul ei de ecouri “bluesy” transatlantice, ce se îngână cu trilurile unui cor de “păsărele” electronice.

Quiet Walk are două segmente distincte, primul ambiental/kosmische, al doilea mai spre folk, cu Lutz Ulbrich zdrăngănind de zor la bouzouki. Finalul, Haunted Island, se înscrie într-un alt registru, apropiat de cel al Pink Floyd-ul timpuriu. În mod surprinzător auzim și o voce umană, pe cea a lui Burghard Rausch, care bolborosește un poem de Edgar Allan Poe.

Formaţia a continuat să ţină gig-uri până la jumătatea lui 1974, când Hoenig, Ulbrich şi Rausch s-au cărat rapid unul după altul. Pentru câteva luni, Günther şi Lütjens au mers mai departe împreună cu câţiva tovarăşi de ocazie, numai că foştii colegi s-au declarat împotriva folosirii titulaturii Agitation Free. Desfiinţarea trupei a fost pecetluită în noiembrie ‘74, printr-un concert de adio, la care a participat marea majoritate a foștilor componenți.

Ceva mai târziu, în 1976, a apărut LP-ul Last, cel dintâi material postum din discografia Agitation Free, scos de franţujii de la Barclay Records. Un disc la fel de valoros ca Malesch şi 2nd, Last reuneşte trei înregistrări live, datate 1973-74.

Primele două au fost trase în Franţa, în perioada cu doi tobari. Soundpool este în esenţă Rücksturz, cu un lung preludiu electro-ambiental. Urmează Laila, într-o variantă extinsă, plină de savoare și inventivitate.

Pe faţa B se află Looping IV, o lucrare de 22 minute, scrisă de compozitorul Erhard Grosskopf şi interpretată de Agitation Free în februarie ‘74. Un “performance” captivant al unei trupe krautrock metamorfozată spectaculos într-un ansamblu de avangardă după rigorile academice.

În lungul hiatus din cariera Agitation Free, majoritatea foștilor membri au rămas foarte prolifici ca muzicanți.

Michael Hoenig a realizat Departure from the Northern Wasteland (1978), un disc mult lăudat de muzică electronică, pe linia Tangerine Dream/Klaus Schulze. Ulterior s-a mutat cu synth-uri și bagaje în L.A., unde s-a bucurat de mare succes ca autor de coloane sonore pentru filme, televiziune și jocuri video.

În timpul unui turneu francez cu Agitation Free, Lutz Ulbrich s-a combinat cu celebra compatrioată Nico și s-a mutat cu ea la New York. Vreme de aproximativ un cincinal i-a fost partener și în activitățile de scenă și de drogangeală.

Revenit în Germania, spre finalul anilor ‘70, a devenit principalul colaborator al lui Manuel Göttsching în proiectul Ashra. Din 1981 a început o carieră solo interesantă, dar destul de obscură, în care s-a folosit cu precădere de aliasul Lüül.

Într-o primă fază s-a reinventat ca un solist new wave, puternic influențat de David Bowie. Odată cu anii ‘90, simpaticul Lüül s-a metamorfozat într-un trubadur a cărui operă se află la întretăierea dintre art rock, folk, dark cabaret și jazz.

În 1995 s-a numărat printre fondatorii 17 Hippies, un pitoresc ansamblu eurofolk, în care și-a asumat rolul de banjoist. 17 Hippies activează și în prezent, cu Lüül ca unul dintre membri săi de bază.

Michael Günther a mai avut o tentativă să reînvie Agitation Free, în 1975, după care și-a pus basul în cui. Și-a dus traiul ca programator, iar în paralel a avut și jobul de director tehnic al festivalului de jazz de la Berlin, de care s-a ținut vreo 20 de ani. A scris o vastă biografie a formației, ce a servit ca sursă de bază pentru articolul de față.

La răscrucea anilor ‘70-’80, Burghard Rausch a dat în tobe pentru Bel Ami, un grup rock cât se poate de convențional. După aia s-a apucat de prezentat emisiuni de radio la RIAS Berlin.

Dintre foștii chitariști Agitation Free, Stephan Diez a avut o activitate bogată în domeniul jazz-ului. Gustl Lütjens a băgat din greu ca session-man pentru Shirley Bassey, Nena și Alphaville, iar în anii ‘90 s-a bucurat de ceva succes cu proiectul new age Living Mirrors.

Joshi Schwenke s-a prăbușit tot mai adânc în prăpastia junkismului, până când, în 1990, a fost găsit mort la metroul din Berlin. Încă nu împlinise 38 de ani. Imaginile din epoca Agitation Free ni-l arată pe bietul Joshi mereu zâmbitor și pus pe șotii.

În anii ‘90, s-a produs o mare coliziune între fenomenul digitalizării și nostalgia fanilor prog-rock. Asta a însemnat o șansă nesperată pentru Agitation Free, cu toate că trupa zăcea de mult timp în adormire. Transpuse pe compact disc, Malesch, 2nd și Last au stârnit un nou val de interes, sensibil mai mare decât în epoca apariției inițiale.

N-a mai durat și au răsărit și primele materiale de arhivă. Cel dintâi, Fragments (1995), reprezintă mai degrabă o dezamăgire. Înregistrările provin în cea mai mare parte din acel concert de adio, desfășurat în ‘74, și nu-s altceva decât niște jam-uri dezlânate.

În schimb, At the Cliffs of River Rhine (1998) este o piesă de colecție de toată frumusețea. Discul imortalizează un concert ținut la Köln, în februarie 1974. Tracklist-ul cuprinde cu precădere variații ale melodiilor de pe 2nd, care sună absolut delicios, menținând standardele ridicate ale versiunilor de studio.

Pe algoritmul rece-cald-rece, The Other Sides of Agitation Free (1999) se înscrie la categoria țepe pentru colecționarii nătărăi. În primul rând nu e vorba despre Agitation Free, ci despre un proiect eșuat al lui Günther şi Lütjens, care a tras niște demouri cândva prin 1974. Muzica e de fapt un jazz-rock după tiparele răspândite în epocă, nici rău, dar nici strălucitor.

Între timp, în 1997, Lutz Ulbrich a sărbătorit împlinirea vârstei de 45 de ani printr-un mare party, unde a invitat toți muzicanții aflați în viață, dintre cei cu care a cântat de-a lungul anilor. S-a lăsat cu niște jam-uri, lumea s-a simțit bine, iar Ulbrich, Günther, Rausch și Lütjens s-au decis s-o pună de o reuniune Agitation Free. S-ar fi alăturat și Hoenig, dar era prea prins cu contractele lui de la Hollywood.

În perioada 1998-1999, formația renăscută a băgat ceva gig-uri și a realizat un nou album, zis River of Return. Alături de cei patru membri tradiționali s-au aflat câțiva invitați, cei mai proeminenți fiind chitaristul Bernhard “Potsch” Potschka (ex-Nina Hagen Band, Spliff) și saxofonistul Johannes “Alto” Pappert (ex-Kraan, Liliental). De menționat că Potsch a îndeplinit și rolul de producător al discului.

În afară de caracterul instrumental, River of Return are destul de puține lucruri în comun cu creațiile Agitation Free din anii ‘70. Albumul se apropie de manifestările mai moderne ale prog-rock-ului, exprimate de combouri precum Ozric Tentacles sau Djam Karet.

Influențele sunt însă ceva mai variate, venind în special dinspre ambient, jazz și world music. Predomină tendințele “chill”, dar atmosfera rămâne una sobră, fără zahariseli de tip “new age”.

După reușita experimentului River of Return s-a așternut din nou tăcerea. Până când, prin 2007, a sosit vestea inaugurării unei statui a lui Michael Hoenig la muzeul de ceară din Tokyo, care include o generoasă secțiune dedicată muzicii prog-rock. Replica în mărime naturală a lui Lutz Ulbrich exista acolo deja de vreo câțiva ani.

Proprietarul muzeului, excentricul Gen Fujita, i-a invitat pe cei de la Agitation Free să susțină trei gig-uri în Tokyo. Nemții au acceptat cu maxim entuziasm ideea, mai ales că erau primele lor reprezentații pe pământ nipon.

Concertele au fost înregistrate și cele mai bune selecții au constituit materialul unui nou album, Shibuya Nights, ce avea să fie lansat patru ani mai târziu, în 2011. Cvintetul s-a bazat pe repertoriul clasic, din epoca Malesch/2nd, dar interpretările sună ceva mai blând, mai așezat, asemănător cu stilul de pe River of Return.

Că tot aveau disc nou pe piață, flăcăii din Agitation Free s-au gândit să-l promoveze cum se cuvine, printr-un turneu internațional, așa că în 2012 s-au reunit pentru a treia oară. De data asta a ținut vreo patru ani, timp în care s-au petrecut și primele gig-uri pe tărâm britanic din istoria trupei.  

Din păcate, în 2014, sărmanul Michael Günther a părăsit definitiv scena vieții, la vârsta de 64 de ani. Deja nu mai cânta cu formația de vreo doi ani, fiind substituit de Daniel “Danda” Cordes, un tovarăș de al lui Ulbrich din 17 Hippies.

În 2017 s-a prăpădit și Gustl Lütjens, la fel cum s-a întâmplat și cu Stephan Diez, cel pe care-l înlocuise cu mulți ani în urmă la Agitation Free. Încet, încet se duce și generația asta…

Colecționarii maniaci au fost stârniți și în acest deceniu cu noi release-uri Agitation Free. 1st, din 2012, este un LP ediție limitată, cu înregistrări live din primăvara lui 1972, singurele care au ieșit până acum la iveală din perioada pre-Malesch. Recondiționat cu greutate, materialul se adresează mai mult fanilor înrăiți ai trupei.

Ceva mai încoace, în 2016, a apărut ditamai box set-ul, adunând laolaltă trei CD-uri cu opere postume (Last, Fragments și At the Cliffs of River Rhine). Acestora li s-a adăugat un DVD, cu un concert filmat la Berlin, în anul de grație 2013.

Agitation Free a scris una dintre cele mai fascinante pagini din istoria krautrock-ului. Poate că s-a aflat în planul al doilea al scenei, dar creația sa a rămas în picioare, pentru că are farmec și substanță și este irezistibilă pentru orice pasionat al muzicilor “out of the box”.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.