Damon Albarn

Mostră de înțelepciune:

“We are everyday robots on our phones/In the process of getting home/Looking like standing stones/Out there on our own”.

Să fie Damon un babalâc luddit? Totuși, vorbim despre un om care făcuse de curând un disc pe iPad. 

Eu cred că de fapt, trubadurul vrea să ne expună efectele secundare ale tehnologiei, dependența și înstrăinarea pe care le provoacă, deși ne oferă în același timp o libertate fără precedent și posibilități nelimitate de comunicare.”


Naștere:

  • 23 martie 1968, Whitechapel, Londra, Anglia

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

Multitalentat, prolific și întreprinzător, Damon Albarn este o figură dominantă în cultura pop britanică, și implicit mondială, din ultimele trei decenii.

A devenit faimos ca “frontman” și “mastermind” la două proiecte majore: Blur și Gorillaz. Cu Blur a pus bazele mișcării britpop, definitorie pentru cultura rock a anilor ‘90.

Gorillaz a reprezentat statement-ul său artistic pentru secolul XXI: o trupă virtuală, alcătuită din personaje de benzi desenate, care-și trage seva sonoră din hip-hop și muzica electronică.

Blur și Gorillaz au opere consistente și se bucură de o popularitate uriașă. Dar creația lui Albarn nu se limitează la cele două formații, incluzând o mulțime de alte inițiative, în domenii variate ale muzicii. Cel puțin după anul 2000, flăcăul și-a diversificat într-un ritm amețitor sfera preocupărilor artistice.

Mali Music, din 2002, a marcat prima lui incursiune pe tărâmul muzicii africane. Ulterior a explorat și mai intens această zonă cuprinzătoare, mai ales prin intermediul organizației Africa Express, despre care am scris deja pe enciclopedie.

Albarn a fondat de asemenea și niște supergrupuri: The Good, the Bad & the Queen (cu două albume, în 2007 și 2018) și Rocket Juice & the Moon (cu un singur LP, în 2012).

De la finele anilor ’90, băiatul a început să facă și coloane sonore de film, iar mai târziu a conceput muzica pentru trei spectacole de scenă: Monkey: Journey to the West (2007), Dr Dee (2011) și Wonder.land (2015).

Într-un final, în 2014, artistul a realizat cel dintâi album sub nume propriu, Everyday Robots. Succesorul acestuia, The Nearer the Fountain, More Pure the Stream Flows, a apărut la o distanță de șapte ani. 

Articolul de față tratează viața și opera lui Damon Albarn în totalitate, cu accent pe multiplele lui proiecte colaterale și pe mai recenta carieră solo. 

Bineînțeles, am comentat destul de mult și despre Blur și Gorillaz, deși ambele trupe ar trebui să aibă propriile intrări în enciclopedie. Estimez că asta se va întâmpla prin 2090 și 2510, când voi ajunge la B și respectiv G.

Cu Africa Express am rezolvat deja, iar The Good, the Bad & the Queen și Rocket Juice & the Moon ar merita la rândul lor articole separate, mai mici așa. Asta într-un univers paralel, în care eu aș dăinui veșnic, ca să-mi desăvârșesc capodopera.

Damon Albarn a venit pe lume la data de 23 martie 1968, în districtul Whitechapel, din estul Londrei. 

Și-a petrecut prima parte a copilăriei în Leytonstone, un alt cartier din partea de răsărit a metropolei, după care, pe la 9 ani, s-a mutat cu ai lui în zona Colchester, din comitatul Essex.

Micuțul a crescut într-o familie foarte boemă. Taică-su, Keith Albarn (născut în 1939), este un artist multimedia renumit în UK, asociat cu psihedelismul anilor ‘60. La un moment dat, în acea perioadă i-a manageriat pentru scurtă vreme pe cei de la Soft Machine.

Hazel Albarn, mama viitorului rockstar, s-a ocupat tot cu arta, fiind o scenografă la mare căutare în lumea teatrului londonez.

O influență puternică asupra lui Damon a avut-o și bunicul patern, Edward Albarn (1912-2002), arhitect de profesie, cunoscut ca activist pentru pace cu mult înainte ca asta să devină cool.

La capitolul familie, mai menționez că tovarășul nostru are și o soră mai mică cu trei ani, Jessica Albarn, care e o artistă vizuală foarte apreciată.

Muzica l-a pasionat pe Damon de mic copil. A învățat de la vârste fragede să cânte la chitară, pian, vioară și orgă. 

Flăcăul s-a apucat chiar să compună muzică clasică. Pe când avea 15 ani, o lucrare a sa, a câștigat etapa regională a concursului Young Composer of the Year.

Însă odată cu adolescența, preocupările academice au fost subminate puternic de pasiunea pentru rock’n’roll. Înclinațiile de hipster au început să se manifeste masiv pe vremea aia. Junele Damon a adoptat cu entuziasm muzica new wave aflată în vogă, fiind atras cu precădere de scenele mod revival și two-tone

Pe când învăța la The Stanway School, în Essex, l-a cunoscut pe Graham Coxon, un coleg care-i împărtășea pe deplin gusturile în materie de muzică. Între cei doi s-a legat o frumoasă prietenie, consolidată de visul comun de a întemeia o formație de succes.

Mai era ceva până la Blur, dar în vremea liceului s-au petrecut primele antecedente, Aftermath și Real Lives, două combouri efemere, cu Damon ca solist și Graham la chitară.

Pe Damon l-a tentat și actoria, motiv pentru care după liceu s-a înscris la East 15 Acting School. A abandonat studiile după numai un an, decis să se concentreze asupra muzicii.

În toamna lui 1987 a semnat un contract de management cu proprietarii studioului The Beat Factory, din Londra. Vreme de doi ani a realizat acolo o mulțime de demouri, în diverse formule.

Inițial a fondat duoul Two’s a Crowd, împreună cu un anume Sam Vamplew. Cei doi au încercat să facă ceva synthpop cu influențe soul, pe felia Style Council, dar s-au lăsat păgubași în scurt timp.

Damon a înființat apoi o trupă numită Circus, în care l-a cooptat și pe vechiul tovarăș Graham Coxon. Pe post de tobar s-a aflat tânărul Dave Rowntree, astfel că Circus a reprezentat practic embrionul Blur.

Formația a făcut ceva înregistrări, fără să impresioneze vreo casă de discuri. În interiorul Circus s-a iscat un conflict între două facțiuni, iar Albarn, Coxon și Rowntree au decis să continue fără ceilalți doi membri. 

La finalul lui 1988 li s-a alăturat basistul Alex James, coleg cu Graham la colegiul Goldsmiths, unde Damon se înscrisese și el pentru un curs de muzică. Proaspătul cvartet și-a zis Seymour, după Seymour: An Introduction, o nuvelă de J.D. Salinger. 

Seymour a tras câteva melodii noisy-punkoide, care i-au convins pe cei de la Food Records să pună pe masă un contract. 

Însă Andy Ross, reprezentantul A&R de la Food, nu era deloc încântat de titulatura Seymour. Așa că a venit cu o listă de propuneri pentru redenumire, iar cei patru flăcăi au optat pentru Blur. Acest fapt istoric s-a petrecut cândva în primăvara lui 1990.

Food Records i-a presat pe Blur să se orienteze spre un “sound” cât mai la modă. Cel dintâi single, She’s So High, încrucișează elemente shoegaze și Madchester, ca să placă la toată lumea indie. 

Lansat în toamna lui 1990, She’s So High a urcat până pe locul 48 în topul britanic. Succesorul său, There’s No Other Way, a ieșit în primăvara anului următor, clasându-se pe poziția no. 8 a aceluiași chart. 

There’s No Other Way are amprente de Stone Roses și Inspiral Carpets, dar înfățișează și anumite trăsături sonore ce vor deveni specifice pentru Blur.

Câteva luni mai târziu a apărut și albumul de debut, Leisure, care păstrează caracterul hibrid prefigurat de She’s So High, cu mențiunea că tinde ceva mai mult spre Madchester/baggy, decât spre shoegaze.

Leisure suna destul de generic în contextul indie din UK de la vremea aia. Albarn îl consideră cel mai prost album din catalogul trupei, dar eu zic că nu e chiar așa catastrofal.

Pe disc se disting mai ales momente precum There’s No Other Way sau învolburatul Sing, două indicii elocvente în privința potențialului formației.

Chiar dacă a avut mai multe cronici proaste, Leisure a reușit să atingă poziția no. 7 în topul de albume din UK. Blur s-a integrat perfect în hype-ul epocii, devenind parte din fenomenul muzical londonez cunoscut ca The Scene That Celebrate Itself.    

Dar cvartetul nu se regăsea cu adevărat în shoegaze sau baggy, plus că ambele trenduri aveau să intre în declin după 1991. 

Era momentul unei reinventări stilistice, așa că Blur s-a întors în primăvara lui ‘92 cu efervescentul Popscene, un “non-album single” ce evocă “en fanfare” (la propriu) zilele de glorie ale punk-ului britanic. 

Popscene a ocupat doar locul 32 în chart-ul din UK, cam descurajant pentru intențiile de schimbare ale trupei.

După apariția Popscene, Albarn și compania au plecat într-un turneu de două luni prin State. Măcinați de dorul de casă, membrii Blur au început atunci să scrie cântece cu profund caracter anglocentric, conturând astfel o nouă identitate a formației.  

Reveniți în Englitera, s-au apucat să înregistreze albumul secund, Modern Life Is Rubbish. Lansarea acestuia s-a petrecut abia în mai 1993. 

Modern Life Is Rubbish a însemnat un punct de cotitură nu doar pentru Blur, ci și pentru muzica și cultura pop britanică în general. Albarn și prietenii lui s-au răzvrătit împotriva americanizării culturale și au creat ceva pur englezesc, din perspectiva muzicalității și a tematicii.

Diferit radical de Leisure, Modern Life Is Rubbish este înrâurit de trupe precum Kinks, Small Faces, The Jam sau The Specials, recunoscute pentru estetica lor funciarmente “british”. 

Versurile lui Damon sunt tablouri ale vieții zilnice din suburbiile de pe insulă, populate de o clasă mijlocie stereotipă. În mod evident, marele înaintaș Ray Davies, de la Kinks, l-a inspirat serios pe solistul de la Blur și pe partea lirică.

În momentul apariției, Modern Life Is Rubbish a avut un succes moderat, oprindu-se pe locul 15 în topul de albume din UK, cu opt poziții mai jos față de predecesorul Leisure. Însă după ceva timp, al doilea album Blur a dobândit un statut emblematic, fiind considerat actul de naștere al curentului britpop și un catalizator al fenomenului Cool Britannia.

Modern Life Is Rubbish nu a produs niciun “smash hit”, dar stă foarte bine pe partea de “songwriting”. Toate piesele au forță și personalitate și se înscriu într-un spectru sonor variat, de la reverii semi-acustice până la explozii răsunătoare de punk.

Chiar dacă articolul ăsta este despre el, trebuie să spun că Blur nu a însemnat niciodată doar Damon cel nazal și maniacal. 

Graham rupe tot cu riffurile lui, revendicându-și un loc între cei mai tari chitariști de rock’n’roll “ever”. Alex și Dave sunt și ei foarte inventivi pe partea ritmică, contribuind decisiv la crearea profilului distinct al formației.

Aranjamentele orchestrale de pe Modern Life Is Rubbish înglobează adesea secțiuni de coarde sau diverse instrumente de suflat, expresie timpurie a ambiției trupei de a ieși din tiparele rock.

În toamna lui 1993 a apărut și cel dintâi documentar despre Blur, Starshaped, cu filmări de pe scenă și din culise, de pe la diverse concerte și festivaluri. 

Avem o pletora de imagini cu Damon și ceilalți trei hăndrălăi beți pulă, debitând tot soiul de tâmpenii. Cântările au însă o energie absolut zdrobitoare.

Cei de la Blur nu s-au lăsat descurajați de impactul sub așteptări al lui Modern Life Is Rubbish. În mai puțin de un an, în aprilie 1994, formația a ieșit pe interval cu al treilea album, Parklife, cu care chiar a reușit să dea lovitura.

Mulți comentatori au afirmat despre Parklife că ar fi o extensie îmbunătățită a lui Modern Life Is Rubbish. Albumul duce mai departe raportarea ambiguă la anglicitate, între apologie și satiră, ca și agregarea melodică dintre pop-rockul “sixties” și punk-ul & new wave-ul de la finele decadei următoare.

Ce are în plus Parklife față de predecesorul său sunt melodiile cu vocație de hit. Cu un “beat” irezistibil, de extracție disco/synthpop, Girls & Boys a atins poziția no. 5 în Official Singles Chart. A pătruns de asemenea și în alte topuri naționale (no. 59 în US, no. 11 în Franța, no. 19 în Australia etc.).

Piesa de titlu a făcut la rândul ei epocă, deși a prins doar locul 10 în clasament britanic. Parklife se evidențiază printr-o structură atipică, cu cadența sa insinuantă, recitativul spumos al actorului Phil Daniels și refrenul cântat cu dezinvoltură de Albarn.

Albumul aduce un câștig important și în materie de cântece mai “chill”. Bucăți ca End of a Century, This Is a Low și mai ales To the End denotă că formația și-a rafinat considerabil metodele de “songwriting” față de discurile anterioare.

Parklife s-a bucurat de mare succes la mase, intrând direct pe locul 1 în clasamentul britanic de albume. S-a menținut în Top 100 vreme de 90 de săptămâni, iar cifra vânzărilor a trecut de 1 milion de exemplare pe teritoriul Regatului Unit.

Discul s-a ales și cu o tonă de recenzii elogioase, ce au crescut semnificativ prestigiul formației. Și pentru ca totul să meargă strună, la Brit Awards, Parklife a fost desemnat British Album of the Year. 

Pe lânga asta, cvartetul s-a pricopsit cu încă trei premii: Brit Award for British Group, British Single of the Year (pentru Parklife) și British Video of the Year (tot pentru Parklife).

După acest triumf colosal, Blur a lovit și mai puternic cu The Great Escape, al patrulea album, realizat în toamna lui 1995. 

The Great Escape a consfințit practic finalul unei trilogii britpop, supranumită Life. Deși trupa nu a pornit de la o astfel de idee, firul tematic care leagă cele trei albume din perioada 1993-95 i-a determinat pe comentatori să le grupeze sub această formă.

Încă din 1994, presa britanică a gonflat o mare rivalitate între Blur și Oasis, așa numita “bătălie a britpop-ului”, care a culminat pe 14 august 1995, când cele două trupe au scos fiecare câte un single. 

Blur a venit cu Country House, cel dintâi extras de pe The Great Escape, iar Oasis cu Roll with It. S-a făcut mare tămbălău atunci în legătură cu cine va ajunge “number one”. 

A învins Blur până la urmă, cu 274.000 de copii vândute din prima săptămână. Rivalii lor au dat contracost doar 216.000 de bucăți și au fost nevoiți să se mulțumească cu locul 2. 

Cum s-a spus în epocă, Blur a câștigat o bătălie, dar nu și războiul. Al doilea album Oasis, (What the Story) Morning Glory, s-a vândut în mai mult de 4 milioane de exemplare, o cifră fabuloasă pentru UK, în timp ce The Great Escape abia a trecut de un 1 milion.

Pe de altă parte, în afara Marii Britanii, The Great Escape a depășit categoric impactul avut de Parklife. Albumul a prins chiar și în State, devenind prima intrare a celor de la Blur în Billboard 200, ce-i drept pe modesta poziție no. 150.

Cronicarii muzicali din Englitera au avut un comportament foarte bizar față de The Great Escape. L-a început l-au lăudat din cale afară, pentru ca apoi să-l desființeze fără jenă. 

Spre exemplu, Q a mers până acolo încât a publicat un articol prin care s-a dezis de recenzia de 5 stele apărută cu câteva luni mai înainte în paginile revistei.

Dincolo de asemenea aberații, The Great Escape rămâne un album de înaltă calitate, ce confirmă forma extraordinară în care se afla Blur la vremea respectivă. 

Burlescul Country House a deschis o serie de patru hituri de Top 10. Stereotypes și Charmless Man sunt două bucăți de rock radiogenic, în timp ce The Universal exprimă latura mai cizelată a grupului, care cu acest cântec emulează titani ai popului baroc, precum Scott Walker sau Burt Bacharach. 

Pe The Great Escape, Blur se împarte între astfel de momente de melancolie și elanul sarcastic caracteristic celorlalte hituri. 

Albarn a conceput materialul ca pe o colecție de personaje din middle class-ul britanic. Artistul își face până la urmă și un autoportret voalat, pentru că Dan Abnormal, protagonistul track-ului 13, este chiar el, cu numele anagramat.

De la jumătatea anilor ‘90, solistul de la Blur a început să se angreneze tot mai des în diverse proiecte extra.  Spre exemplu, în 1995, a băgat ceva clape pe albumul de debut Elastica, formația lui Justine Frischmann, iubita lui de atunci. 

În același an, Damon a cântat la pian cu The Pretenders, pe albumul “unplugged” The Isle of View, și a colaborat cu Terry Hall (de la The Specials), pe EP-ul Rainbows. Cu Hall a lucrat apoi și pe Laugh, un “full lenght” din 1997.

Revenind în ‘95, Albarn a avut bucuria și onoarea să cânte în duet cu idolul său Ray Davies, live pe postul TV Channel 4. Cei doi au interpretat Waterloo Sunset, cu o coda din Parklife.

Debutul ca artist solo al lui Damon putem spune că s-a petrecut în 1996, când o melodie înregistrată de el, Closet Romantic, a fost inclusă pe soundtrack-ul celebrului film Trainspotting.

Closet Romantic este un narco-vals cu orgă, trombon, trompete, viori și altele, în care solistul de la Blur lălăie afectat și mormăie niște titluri din James Bond.

Pe coloana sonoră din Trainspotting se găsește și un cântec Blur, Sing, amintitul “deep cut” de pe Leisure.

Odată încheiată trilogia Life, formația a simțit nevoia să schimbe iar direcția. Nu mai era nimic nou de cântat despre existența cotidiană a clasei mijlocii din Albion, așa că flăcăii s-au orientat spre alte zări. 

Graham Coxon căpătase o mare pasiune pentru indie rockul nord-american, fiind fascinat mai ales de Pavement sau Guided by Voices, principalii exponenți ai scenei lo-fi/slacker rock. Așa i-au venit niște idei noi, care l-au încântat și pe Albarn. 

Blur a abandonat de atunci estetica anglocentrică și a deschis larg ușa influențelor provenite de pe scena underground din State. Acestea se fac auzite din plin pe al cincilea album al trupei, “self-titled”, care a apărut în februarie 1997.

Discul chiar a reprezentat un pas înainte pentru formație în acea epocă. Blur a asimilat într-un mod foarte creativ elementele de tip indie/lo-fi, integrându-le într-un context mai vast, alături de faze inspirate de psychedelia britanică a anilor ‘60 sau de mai recentul curent trip-hop.  

Mulți au prezis atunci că tăticii britpop-ului se vor sinucide comercial, odată ce și-au părăsit odrasla. Previziunile fataliste nu s-au adeverit nici pe departe. 

Beetlebum, cântecul ales ca “lead single” și “opening track”, demonstrează o ruptură clară față de epoca Life. 

Întunecat și straniu, Beetlebum se bazează pe un riff obsedant al lui Coxon și pe interpretarea pasională și reținută, în același timp, a lui Albarn. Piesa se aseamănă într-o anumită măsură cu Beatles-ul târziu și cu John Lennon, trecuți printr-un filtru indie nouăzecist.

Spre surprinderea cioclilor, Beetlebum a avut parte de o primire mai mult decât favorabilă, ajungând no. 1 în chart-ul britanic.

Al doilea single, Song 2, a fost no. 2 în UK și a devenit hit de proporții în lumea largă. Song 2 și-a câștigat și un loc între cele mai recognoscibile piese rock din anii ‘90. Woo hoo-ul strigat de Damon a contribuit masiv la asta, la pachet cu energia și concizia cântecului. 

Albumul Blur a furnizat încă două hituri: On Your Own (no. 5 în UK) și M.O.R. (no. 15). Albarn a afirmat ulterior despre On Your Own că ar fi de fapt una dintre primele creații Gorillaz, anticipând unele dintre caracteristicile viitorului său proiect. 

În orice caz, interesantă suprapunerea dintre distorsiunile de chitară și synth, melodicitatea expansivă și intonația semi-rap a lui Damon.

Cele patru extrase pe single sunt înghesuite în prima parte a programului, dar asta nu înseamnă că formația își pierde apoi suflul.

Discul își păstrează consistența de la un capăt la altul, punctat de momente contrastante, ca Death of a Party, o melodramă cu accente trip-hop, sau Chinese Bombs, o dezlănțuire într-un stil de-a dreptul hardcore punk.

Cu Blur, formația a ajuns pentru a treia oară la rând pe poziția no. 1 a chart-ului britanic de albume. 

Materialul a obținut performanțe remarcabile și în alte zone ale globului. A fost de asemenea no. 1 în Irlanda și Islanda și a intrat în Top 10 în țări ca Italia, Spania, Suedia, Norvegia, Finlanda, Japonia sau Noua Zeelandă. În Statele Unite s-a clasat pe poziția no. 61, cea mai bună de până atunci.

În timp ce Blur se afla în culmea gloriei, Damon își făcea tot mai frecvent de lucru și pe cont propriu. 

În 1997 a participat la realizarea Random, un album-tribut Gary Numan, pentru care a făcut un cover după We Have a Technical, în duet cu Matt Sharp, fostul basist de la Weezer.

Un an mai târziu, a colaborat cu renumitul compozitor Michael Nyman la înregistrarea unei versiuni a melodiei London Pride, de Noël Coward. Aceasta a fost inclusă pe Twentieth Century Blues, disc dedicat creației lui Coward, unul dintre cei mai importanți autori britanici de musical.

Apoi, Albarn s-a asociat cu Nyman pentru un proiect mai amplu, coloana sonoră din Ravenous, un film horror apărut în 1999. Subiectul Ravenous este practicarea canibalismului în vremea războiului mexicano-american, petrecut între 1846 și 1848. 

Potrivit lui Nyman, ce doi artiști nu au scris muzica împreună. Toate piesele sunt creații individuale, iar Albarn ar fi responsabil de aproximativ 60% din conținut. 

Soundtrack-ul Ravenous a produs o impresie puternică printre cunoscători. Muzica este foarte adecvată scenariului înfiorător, cu orchestrații ce sfidează convențiile. 

Reprizele orchestrale sunt alternate de înregistrări cu banjo, scripcă, drâmbă și acordeon, ce redau atmosfera epocii în care a fost plasată acțiunea. Albarn demonstra o deschidere surprinzătoare cu acest proiect, într-o vreme în care era perceput exclusiv ca frontman-ul de la Blur.

Că veni vorba, fix în aceeași perioadă cu Ravenous, a ieșit la iveală și al șaselea album Blur, intitulat 13. Acesta l-a avut ca producător pe William Orbit, formația întrerupând astfel relația de durată cu Stephen Street, cel care se ocupase de toate materialele anterioare.

13 a reținut aspectul lo-fi al lui Blur și a dezvoltat pornirile electronice, experimentale și psihedelice ale predecesorului. Formația a adoptat o atitudine evident mai “artsy” decât până atunci și a adăugat totodată un plus de emotivitate muzicii.

Conceperea lui 13 a fost marcată de sfârșitul poveștii de dragoste dintre Albarn și Justine Frischmann, care s-au despărțit după 8 ani intens mediatizați de tabloidele din insulă. 

Vreme îndelungată, solistul de la Blur a descris în cântecele sale diverse tipologii britanice sau s-a ascuns în spatele unor alter egouri ca Dan Abnormal. Însă pe 13, tovarășul nostru se referă deschis la el însuși și la trăirile lui. 

Pe album găsim multă varietate, ca de obicei la Blur. Avem de la psihoze punkoide (Bugman) la jale în tonuri de blues (No Distance Left to Run) și de la pași înapoi spre britpop (Coffee & TV, cu Coxon ca solist) până la descinderi în tenebrele rockului experimental (Caramel, o suită despre fumatul de heroină).

Însă capodopera lui 13 este fără îndoială Tender. O combinație de imn gospel și cântare de foc de tabără, Tender e făcut să mângăie orice corason năpăstuit de pe lumea asta. 

Piesa a fost și un mare hit. Numai Britney, cu …Baby, One More Time, a împiedicat-o ca să ajungă no. 1 în UK. 

În schimb, 13 a fost no. 1 la albume, formația izbutind pentru a patra oară consecutiv această performanță.

Odată cu 13 s-a încheiat un ciclu major din existența Blur. Ca dovadă, în 2000, a apărut și prima retrospectivă din catalogul trupei, botezată Blur: The Best of. Cum se procedează la ocazii din ăstea, compilația conține și o bucată nouă, cu titlul Music Is My Radar.

Single-ul, care s-a clasat pe locul 10 în UK, are o semnificație aparte pentru Albarn. Music Is My Radar este impulsionat de un ritm insistent de afrobeat, iar versurile îl menționează în mod repetat pe Tony Allen, faimosul baterist de la Africa ‘70, orchestra lui Fela Kuti (“Tony Allen got me dancing”). 

Allen a auzit cântecul și l-a contactat personal pe solistul de la Blur. Așa s-a născut o frumoasă prietenie, ce s-a răsfrânt din plin asupra creativității artistului englez.

Înainte de asta însă, pe la finalul anilor ‘90, Albarn a copt un nou proiect epocal, în tandem cu ilustratorul Jamie Hewlett. Da, ai ghicit, despre Gorillaz vreau să zic.

La sfârșitul mileniului, Albarn și Hewlett împărțeau un apartament la Londra, unde se prăjeau și se holbau ca Beavis și Butt-head la MTV. Pe vremea aia rulau în draci clipuri cu Backstreet Boys și NSYNC, iar asta le-a declanșat scânteia. Îi dau cuvântul lui Damon:

“This was the beginning of the sort of boy band explosion… and it just felt so manufactured. And we were like, well let’s make a manufactured band but make it kind of interesting.”

De aici a pornit ideea unei trupe virtuale, alcătuită din personaje desenate de Hewlett, ce interpretează cântece scrise de Albarn și înregistrate împreună cu o multitudine de colaboratori.

Cei patru membri animați ai Gorillaz sunt 2-D (solist vocal, keyboards), Noodle (chitară, keyboards, voce), Murdoc Niccals (bas) și Russel Hobbs (tobe). Ei apar în videoclipuri, “live visuals”, jocuri video, benzi desenate și dau chiar și interviuri virtuale.

La Gorillaz, Damon se ocupă de “songwriting”, producție și mai multe instrumente și tot el este cel care cântă părțile atribuite lui 2-D. 

Formația a debutat în 2000 cu Tomorrow Comes Today, un EP cu patru piese, dintre care trei se regăsesc și pe primul album, “self-titled”, lansat în martie 2001.

La realizarea acestuia, Albarn a lucrat cu o gașcă întreagă de muzicieni și tehnicieni de studio și cu câțiva invitați speciali. Partenerul său principal a fost însă producătorul hip-hop Dan the Automator, responsabil în bună măsură de sound-ul timpuriu Gorillaz.

Proiectul a intrat în conștiința maselor grație magnificului single Clint Eastwood, ajuns hit mondial și piesă emblematică a anului 2001 (no. 4 în UK, no. 57 în US, no. 2 în Germania și no. 1 în Italia, între altele).

O sumedenie de ingrediente și-au dat concursul la succesul uriaș repurtat de Clint Eastwood: beat-ul super-șmecher, refrenul contagios intonat de Damon/2D, rapping-ul de mare clasă al lui Del the Funky Homosapien, citarea recurentă a temei din The Good, the Bad and the Ugly și, bineînțeles, videoclipul animat.

Albumul de debut Gorillaz a mai generat încă trei hituri. 19-2000 (no. 6 în UK) sună nemaipomenit de funky și amuzant, aducând un pic ca spirit cu Jackson 5.

Piesa este propulsată de un trio vocal exuberant, alcătuit din 2-D, Noodle (personificată de Miho Hatori, de la Cibo Matto) plus musafira Tina Weymouth (de la Talking Heads). 

Rock the House (no. 18 în UK) intensifică la maxim mood-ul de “party” al albumului, mulțumită și MC-ului californian Del the Funky Homosapien, care se dezlănțuie într-un nou număr de virtuozitate și umor. 

Al patrulea extras, Tomorrow Comes Today (no. 33 în UK) suprapune melancolia din vocea lui 2-D pe un “groove” solid de hip-hop. De remarcat rezonanțele de melodica, un instrument favorit al lui Albarn la vremea aceea.

Hip-hopul, în versiunea lui “underground”, constituie combustibilul de bază pentru Gorillaz, dar muzica formației reprezintă în esență un mozaic stilistic. 

Primul album are vibrații persistente de dub și împrumută de asemenea unele tehnici din producția trip-hop. Există și o dimensiune punk/alt-rock, exprimată de cântece precum 5/4, Punk sau M1 A1. 

În peisajul multicolor și-a făcut loc și Latin Simone (¿Qué Pasa Contigo?), un mix de son cubano și trip-hop, cu marele Ibrahim Ferrer ca solist vocal. 

Gorillaz s-a clasat pe locul 3 în UK și pe 14 în US și a penetrat în Top 10 în numeroase țări de pe glob. Discul s-a vândut oficial în mai mult de 7 milioane de exemplare.

La puțin timp după lansarea celui dintâi album, Gorillaz a pornit într-un turneu prin Europa, Japonia și Statele Unite. Spectacolele au constat din proiecții cu cei patru membri virtuali, pe un ecran gigantic, în timp ce în spate era dosită o formație reală, cu Albarn în frunte.

În decembrie 2001, Gorillaz a scos un “non-album single”, 911, sub impresia catastrofei recente de la New York. Piesa fuzionează elemente hardcore rap, dub și arăbești, fiind înregistrată alături de membrii colectivului D12 (minus Eminem) și de legendarul Terry Hall. 

La ediția Brit Awards din 2002, Gorillaz a apărut pentru întâia oară pe scenă cu membrii săi animați în variantă 3D, un show revoluționar pentru acele vremuri. 

Producția a costat 300.000 de lire sterline, deși s-a limitat la interpretarea unei singure piese, Clint Eastwood, cu duoul britanic Phi Life Cyfer în locul lui Del the Funky Homosapien. 

Cei de la Gorillaz au fost nominalizați atunci pentru șase premii, dar au plecat acasă cu mâna goală. Trupa a câștigat cel dintâi Brit Award abia în 2018, la cea mai importantă categorie, Best British Group.

Până să ajungă acolo însă, Damon a continuat să se ramifice în multe alte direcții muzicale. La începutul anilor 2000, băiatul a făcut două noi soundtrack-uri. 

Pentru comedia irlandeză Ordinary Decent Criminal a compus cinci cântece foarte interesante. Primul dintre acestea, One Day at a Time este o colaborare de lux cu Robert Del Naja (aka 3D) de la Massive Attack. 

Kevin on a Motorbike merge pe aceeași linie, între trip-hop și experimentele lo-fi de la Blur.

Chase After Gallery și Bank Job reproduc cu succes stilul unor clasici ai muzicii de film, ca John Barry sau Lalo Schifrin, iar melodia finală, Dying Isn’t Easy, se situează undeva între Tender și temele din James Bond.

Următorul proiect în domeniu al lui Albarn a fost coloana sonoră pentru 101 Reykjavík, o producție islandeză din 2001. Aceasta a reprezentat rezultatul conlucrării cu Einar Örn Benediktsson, fost coleg al lui Björk la Sugarcubes.

Muzica din 101 Reykjavík concordă cu vibe-ul epocii, reunind producții electronice de factură trip-hop, breakbeat sau techno, impregnate de viziunea originală a celor doi creatori.

Lola, marele hit The Kinks, reprezintă un soi de laitmotiv al soundtrack-ului, prelucrat de Damon și Einar în trei versiuni diferite.

Damon are o relație specială cu Islanda. A început să viziteze țara în mod regulat din 1997, apoi și-a luat și o casă, undeva la marginea Reykjavík-ului, iar din 2020 a fost făcut cetățean islandez.

Dar să reiau șirul cronologic. Printre realizările tot mai numeroase de la răscrucea dintre secole, Albarn găsea timp să apară și pe discurile altora. Astfel, în ‘99 a băgat o voce pentru The Rentals, pe albumul Seven More Minutes. 

Anul următor a fost “featured” pe două track-uri de pe LP-ul de debut Deltron 3030. Acesta e un supergrup hip-hop alcătuit din Del the Funky Homosapien, Dan the Automator și Kid Koala (care era DJ și la Gorillaz). 

Tot în 2000 a contribuit cu clapele pe al doilea și ultimul “full length” Elastica, Menace, pentru ca în 2001 să recite ceva pe Music to Make Love to Your Old Lady By, unicul album Lovage, un proiect umoristic al lui Dan the Automator.

La începutul secolului, pe lângă numeroasele lui activități muzicale, Damon s-a implicat intens în campaniile împotriva războaielor din Afganistan și Irak, în buna tradiție moștenită din familia sa. 

În 2001, artistul a înființat un label, Honest Jon’s, în asociere cu magazinul de discuri eponim din Notting Hill, pe care-l frecventa de ani de zile. 

Honest Jon’s a scos tone de muzici interesante, noi sau de arhivă. Între acestea sunt multe rarități, dar și unele dintre proiectele secundare ale fondatorului.

Cel dintâi CD lansat la Honest Jon’s a fost Mali Music, din 2002. Mali Music este rodul unei călătorii făcute de Albarn în țara vest-africană, cu doi ani mai înainte, într-o misiune caritabilă a organizației Oxfam

Știind că în Mali există muzici deosebite, băiatul și-a luat cu el și niște aparatură de înregistrat. A umblat prin orașe și sate, pe străzi și prin bodegi, și a imortalizat diverși artiști locali.

Pe album apar numeroși muzicanți anonimi din Mali-ul profund, dar și vedete internaționale, precum Afel Bocoum, un mare chitarist și cântăreț, ucenic al lui Ali Farka Touré, sau Toumani Diabaté, virtuozul absolut al korei. Pe Toumani l-a înregistrat chiar la el acasă, în timpul unui “jam” nocturn.

Albarn a mixat materialul cules pe teren cu imprimări de studio. Acolo unde a simțit nevoia, i-a completat pe instrumentiștii și vocaliștii africani cu pasaje de pian sau melodica, dar și cu felurite beat-uri și efecte digitale sau chiar cu propria lui voce. 

A ieșit un disc special, cu o atmosferă vie, evocatoare și un iz festiv ce-i sporește nespus farmecul. Fascinația lui Albarn pentru muzica maliană răzbate din toți porii pe acest album.

Chiar dacă nu a făcut prea multe valuri, Mali Music a însemnat un moment de răscruce în evoluția prolificului artist. A spus-o chiar el, într-un interviu din 2021, publicat în Crack Magazine:

“Me, as a musician, pre-Mali and post-Mali – you can’t compare the two. They’re different people. It gave me a sense of rhythm, which was definitely not innate in my upbringing. It improved my ear. It was an epiphany. All those clichés, it was all of those. It was that ‘click’ moment.” 

În primăvara lui 2002, cu puțin timp înainte de apariția Mali Music, Albarn a organizat un concert la Barbican, împreună cu Afel Bocoum și alți muzicieni malieni și englezi, primul dintre numeroasele evenimente multiculturale pe care avea să le inițieze de atunci încolo.

Tot din 2002 datează și cea dintâi înregistrare a lui Damon cu Tony Allen, Every Season, plasată în deschiderea albumului Home Cooking, al bateristul nigerian.

Laolaltă cu toată gașca Blur, Albarn a acompaniat-o și pe legendara Marianne Faithfull, pe piesa de titlu a CD-ului Kissin Time, lansat de asemenea în 2002.

Blur se reunise între timp ca să tragă cântecele pentru următorul material, numai că treaba a început să scârțâie grav între Coxon și restul trupei. S-a ajuns până acolo încât chitaristul și-a luat tălpășița pe la jumătatea lui 2002, după câteva sesiuni tensionate de studio.

Formația a continuat să înregistreze în trei, cu Albarn, James și Rowntree. Discul, botezat Think Tank, a ieșit în mai 2003 și nu e sub nicio formă dezastrul pe care-l așteptau unii. Blur s-a reinventat încă odată cu succes, chiar și în absența lui Coxon.

Pe Think Tank, părțile de chitară sunt făcute de Albarn și au în general un caracter minimal. James și Rowntree au ocazia să iasă în față mai mult ca oricând și chiar reușesc să impresioneze.

Albumul are un aspect neconvențional, cu linii de pian sau synth și efecte electronice bizare, ce împing comboul și mai departe pe tărâmul muzicii experimentale. Trupa a lucrat de data asta cu trei producători, Ben Hillier, Fatboy Slim și William Orbit, dar Think Tank se prezintă destul de unitar în diversitatea lui. 

Se fac simțite și noile interese muzicale ale lui Albarn din acea perioadă, unele piese asimilând elemente arăbești sau vest-africane în structura lor componistică.

Track-ul de deschidere, Ambulance, are un “background” pronunțat de afrobeat, ca o continuare a explorărilor începute cu Music Is My Radar.

Sunt tentante și comparațiile cu Radiohead în epoca Kid A, dar am motive să cred că fascinația celor de la Blur pentru Fela Kuti s-a dezvoltat independent față de cea a lui Thom Yorke și compania.

Think Tank exploatează și filonul punk/post-punk, iar în cazul single-ului Crazy Beat, produs de Fatboy Slim, trupa se duce inevitabil și spre big beat.

Alteori, Blur o ia pe căi foarte abstracte, culminând cu Jets și soloul free de saxofon al colaboratorului Mike Smith, aterizat parcă dintr-un univers paralel.

Așa aprig cum pare, Think Tank conține câteva dintre cele mai sensibile creații din catalogul Blur, dar și acestea ies din tiparele baladistice arhicunoscute. 

Cel dintâi extras, Out of Time (no. 5 în UK), are o melodie cuceritoare, aranjată pe un fundal cu nuanțe stranii, amplificate de acordurile unei orchestre clasice marocane. 

Pe Good Song (no. 22 în UK), linia vocală fragilă se confruntă cu un riff dubios de chitară acustică.

Albarn e foarte delicat și pe Sweet Song, unde glasul său se îngână cu acorduri obscure de pian și efecte “noise” care nu tulbură liniștea.  

Blur a avut succes și cu acest Think Tank, ajuns la rândul lui pe poziția no. 1 în topul britanic de albume. Clasările au fost foarte bune și în alte țări, gen no. 4 în Italia, no. 8 în Germania, no. 11 în Franța sau no. 56 în SUA.

Lansarea Think Tank a fost urmată de un turneu mondial, pentru care formația l-a cooptat pe Simon Tong, fostul chitarist de la The Verve, care a umplut golul lăsat de Coxon. 

Turneul s-a încheiat în vara lui 2003, când cei de la Blur s-au decis să ia o pauză pe timp nedeterminat. Mulți au crezut că povestea trupei a luat sfârșit, dar aveau să se înșele din fericire.

Cu comboul de bază la gheață, Damon și-a continuat zigzagul printre proiecte. La finalul lui 2003 a scos un material solo insolit, Democrazy, un dublu EP în ediție limitată, pe vinil de 10-inch

Democrazy a fost imprimat în Statele Unite, pe parcursul turneului Think Tank, în camerele de hotel prin care s-a perindat artistul. Sunt de fapt niște schițe de melodii, trase pe un magnetofon cu patru piste.

Habar n-am ce a avut maestrul în cap cu discul ăsta, pentru că sună mai jalnic decât orice neam de “bootleg”. Trebuie să fii cel mai maniac dintre maniaci să dai banii pe așa ceva. 

O singură piesă de pe Democrazy a fost reciclată ulterior, I Need a Gun, care a stat la baza hitului Dirty Harry, de la Gorillaz.   

În 2003, Albarn a colaborat în premieră cu Massive Attack, furnizând niște “backing vocals” la Small Time Shot Away, un cântec de pe albumul 100th Window. 

Tot atunci, Damon a înregistrat ceva voci și melodica pentru The Hour of Two Lights, un CD realizat de prietenul său Terry Hall împreună cu Mushtaq, de la Fun-Da-Mental

De asemenea, flăcăul a mai apărut ca “guest vocalist” pe Squire for Hire, un disc al saxofonistului neozeelandez Nathan Haines, și pe Palookaville, albumul din 2004 al lui Fatboy Slim. Pentru cel din urmă a cântat pe Put It Back Together, la origini o piesă care nu și-a găsit locul pe Think Tank. 

În același an, un cântec scris de Albarn, Last Song, a fost inclus de Marianne Faithfull pe discul Before the Poison.

În timpul ăsta, artistul a lucrat intens la cel de al doilea “full length” Gorillaz, Demon Days, care a ieșit în mai 2005. Mai ambițios decât predecesorul său, Demon Days s-a dovedit o creație fundamentală pentru muzica alternativă a anilor 2000.

Damon a apelat tura asta la un alt producător din sfera hip-hopului underground, amicul Danger Mouse, pentru care Gorillaz a însemnat o adevărată trambulină în carieră. 

Hip-hopul a rămas combustibil de bază pentru acest proiect al lui Damon, doar că paleta influențelor s-a extins semnificativ față de albumul de debut. Gorillaz și-a creat atunci un brand propriu de electropop retro-futurist, ce avea să înrâurească în curând o nouă generație de muzicieni.

Lista de invitați de pe Demon Days este impresionantă. La capitolul MCs îi auzim pe De La Soul, MF Doom, Roots Manuva și Bootie Brown (de la The Pharcyde). 

În peisaj mai apar și Shaun Ryder (de la Happy Mondays și Black Grape), Neneh Cherry, Martina Topley-Bird, Simon Tong, London Community Gospel Choir, renegatul Ike Turner sau legendarul actor Dennis Hopper.

Orchestrațiile de pe Demon Days cuprind și partituri de coarde, pentru care Albarn a pus la cale un ansamblu muzical de sine stătător. Demon Strings a participat apoi în mod regulat și la alte proiecte ale artistului, în studio sau pe scenă. 

Ca mai toate albumele lui Damon, Demon Days are un caracter vag conceptual. Cântecele fac referire la un fel de apocalipsă zombie, provocată de războaie, catastrofe ecologice și manipularea maselor. Un tablou familiar, de altfel.

Tematica sumbră contrastează cu atmosfera “upbeat” a unora dintre melodii. Un bun exemplu în acest sens este chiar Feel Good Inc., superhitul lui Demon Days, un “dancefloor filler” la scara planetară, care vorbește de fapt despre efectele suprasimplificării culturii pop.

Pe Feel Good Inc., pasajele rap cu iluștrii De La Soul în prim-plan se întrepătrund ingenios cu un “singalong” melancolic, aproape “folkie”, al lui 2D. Râsetele din intro te fac instant să dai iama pe ringul de dans, ca să te rupi în figuri.

Piesa a făcut ravagii în chart-uri, fiind no. 2 în UK, no. 14 în US, no. 2 în Eurochart Hot 100, no. 1 în Spania și Grecia, no. 3 în Australia, no. 5 în Italia, no. 8 în Germania și tot așa. Feel Good Inc. a luat și un Grammy, pentru Best Pop Collaboration.

Dare, al doilea single de pe Demon Days, a devenit primul și singurul no. 1 Gorillaz în Marea Britanie. În alte țări n-a avut același impact, dar cântecul e bun rău, cu un „groove” electro-disco-funk zguduitor.

Ca solist îl avem pe bătrânul Shaun Ryder, îngânat zglobiu de Rosie Wilson (aka Roses Gabor), distribuită în rolul lui Noodle.

Demon Days a mai dat un hit major, Dirty Harry, un alt omagiu pentru Clint Eastwood. Într-un stil deja clasic pentru Gorillaz, Dirty Harry ia elemente disparate și le aranjează într-o consonanță deplină. Chiar mișto cum se leagă beat-ul „four-on-the-floor”, corul de copii, rimele supărate ale lui Bootie Brown și viorile arăbești.

Însă Demon Days nu stă doar în hituri. Albumul ține standardele sus de la un capăt la altul.

Merită remarcate și Last Living Souls (introducerea perfectă în mood-ul albumului), Kids with Guns (piesă ce mă trimite cu gândul la Devo și Talking Heads), El Mañana (un fel de variantă mai funky a franțujilor Air), Every Planet We Reach Is Dead (un blues tragi-cosmic) sau epilogul Demon Days (cu un climax gospel pe “riddim” de reggae).

Potrivit statisticilor oficiale, Demon Days s-a vândut în aproximativ 8 milioane de exemplare “worldwide”.

Între altele, albumul a fost no. 1 în Marea Britanie și Franța, no. 2 în Germania și Australia, no. 5 în Italia și Canada și no. 6 în SUA, unde a luat de două ori platină (ceea ce înseamnă vânzări de peste 2 milioane de unități).

Demon Days s-a regăsit și în numeroase liste de tip “best of”, la final de an și apoi de decadă, fapt ce i-a consolidat reputația de album clasic al epocii.

Discul nu a avut parte de un turneu de promovare propriu-zis, dar a fost susținut prin două rezidențe de câte cinci nopți, la Manchester Opera House, în decembrie 2005, și la Apollo Theater, din New York, în aprilie 2006. 

Deasupra scenei s-a aflat un ecran mare, pe care erau proiectate “vizualurile” lui Hewlett, în timp ce Albarn și membrii live band-ului Gorillaz au evoluat în penumbră pe întreaga durată a programului, până la bis.

În schimb, invitații au ieșit toți în lumina reflectoarelor. Cei care au participat la înregistrări au fost prezenți aproape “in corpore” și la spectacole.

DVD-ul Demon Days Live, din martie 2006, conține filmări compilate din cele cinci concerte de la opera din Manchester.

Doi ani mai târziu a apărut și documentarul Bananaz, cu imagini de arhivă din epocile Gorillaz și Demon Days. 

Bananaz ne introduce în culisele realizării și promovării celor două materiale discografice. Cu acest prilej am descoperit ce personaj e Hewlett, că pe Albarn îl știam destul de bine ce-i poate pielea.

The Guardian scria în 2003 că “(…) it remains cheeringly impossible to predict what Albarn’s next album project will sound like.” Dar pe atunci lucrurile erau chiar simple. În curând, încrengătura de proiecte ale lui Damon avea să capete dimensiuni de neînchipuit.

Prin 2005, flăcăul a anunțat că pregătește un album solo, cu Danger Mouse ca producător. După circa un an, în povestea asta s-au alăturat și Simon Tong, Tony Allen și basistul Paul Simonon (ex-The Clash). În acest fel s-a născut un supergrup, inițial nenumit.

Cvartetul a fost identificat în cele din urmă după albumul de debut, The Good, the Bad & the Queen, lansat în ianuarie 2007. 

Îmi amintesc că m-am mirat enorm la vremea aia, când am descărcat muzica de pe DC++. Dată fiind componența grupului, mă așteptam la ceva deosebit de intens. Când colo, The Good, the Bad & the Queen se dovedea cel mai introspectiv dintre proiectele lui Albarn de până atunci.

Într-un interviu pentru Mojo, artistul descria albumul ca fiind “a song cycle that’s also a mystery play about London”. Damon se întorcea la tematica britanică din epoca Life, dar o aborda dintr-o altă perspectivă, mai poetică și mai interiorizată.

La o audiție superficială, The Good, the Bad & the Queen poate părea monoton, din cauza modului unitar în care este gândit. Însă dacă asculți mai atent îți dai seama că fiecare cântec are o personalitate distinctă, marcată prin nuanțe subtile de compoziție, orchestrație și interpretare.

Aș caracteriza muzica formației ca pe o mixtură între Beatles-ul psihedelic, Nick Drake în faza lui barocă și The Clash în perioada experimentelor dub. Deci ceva foarte original.

În aparență, Tong, Simonon și Allen au o prezență discretă pe The Good, the Bad & the Queen, dar partiturile lor sunt deosebit de complexe, chiar dacă rămân subordonate contextului melodic al albumului. Cei trei instrumentiști adaugă o notă aparte de profunzime cântecelor scrise de Albarn, fără să se rezume nici pe departe la rolul de simplu “backing band”. 

Aranjamentele sunt completate de clapele lui Damon și de viorile Demon Strings. Producția lui Danger Mouse are de asemenea o contribuție importantă la reușita albumului, venind cu o tușă benefică de postmodernitate.

The Good, the Bad & the Queen a fost comentat elogios de presa muzicală. Săptămânalul The Observer a mers până acolo încât l-a desemnat albumul anului 2007. 

În ciuda formei sale atipice, discul a stat bine și în plan comercial, ocupând locul 2 în UK și locul 49 în US.

La fel ca The Good, the Bad & the Queen, organizația Africa Express își are originile tot în 2005. Ideea a pornit de la revolta lui Albarn față de absența aproape totală a artiștilor africani de pe afișul Live8

Cea dintâi acțiune Africa Express s-a ținut în 2006, în Mali, reunind muzicieni din Africa și Occidentul anglofon. În anii următori, Albarn și prietenii lui au inițiat noi jam-uri multiculturale, ce au avut loc în RD Congo și Nigeria, dar și la Glastonbury sau BBC Electric Proms.

În 2009 a apărut Africa Express Presents…, o colecție superbă de muzică africană. Proiectul se va dezvolta însă într-o direcție nebănuită, precum multe dintre inițiativile lui Albarn.

După succesul Gorillaz, Damon a prins tupeu și s-a imersat mai des în lumea hip-hop. În 2005 a produs un “track” pentru Roots Manuva, Awfully Deep, iar doi ani după aceea a colaborat și cu mai tânărul Kano, în postura de “featured artist” și co-producător pentru single-ul Feel Free.

Din 2007 datează și albumul Abdel Hadi Halo & The El Gusto Orchestra of Algiers, înregistrat de Albarn și gașca de la Honest Jon’s în Algeria, cu un renumit ansamblu de muzică chaabi.

Ulterior, hiperactivul Damon a contribuit cu ceva producție, “songwriting”, clape și voce pe Welcome to Mali, discul din 2008 al soților Amadou et Mariam. În acel an a apărut ca invitat și pe albume semnate de duoul electropop The Black Ghosts sau de producătorul marocan U-Cef.

Albarn nu înceta să uimească lumea cu noi proiecte inovatoare. O realizare majoră a perioadei 2007-2008 a fost opera chineză Monkey: Journey to the World, scrisă în colaborare cu Chen Shi-Zeng, libretist și regizor al spectacolului. 

Lucrarea este adaptată după Călătorie spre Vest, un roman faimos din literatura chineză, care datează din secolul al XVI-lea, fiind atribuit lui Wu Cheng’en.

Protagonistul din Călătorie spre Vest, Regele-Maimuță (Sun Wukong), pleacă spre India însoțit de alte personaje fabuloase, ca să aducă scripturile sacre budiste în China dinastiei Tang.  

Costumele, scenografia și animația din opera Monkey: Journey to the West sunt concepute de Jamie Hewlett, ceea ce-i dă o tentă de “side-project” Gorillaz.

Opera are un libret în limba mandarină, interpretat exclusiv de cântăreți chinezi. Premiera Monkey: Journey to the West s-a petrecut pe 28 iunie 2007, în cadrul Manchester International Festival.

Până la începutul lui 2009, s-au făcut reprezentații și la Paris (la Théâtre du Châtelet), Charleston (la Spoleto Festival USA) și Londra (la Royal Opera House și O2 Arena). Mai recent, în iulie 2013, Monkey: Journey to the West a deschis Lincoln Center Festival, la New York.

În vara lui 2008 a apărut și un album cu muzica spectacolului, înregistrat în studio, variantă preferată de Damon imprimării direct de pe scenă.

Artistul a compus în scala pentatonică, dar orchestrațiile pun față în față elemente clasice occidentale și chineze (via Demon Strings și UK Chinese Ensemble). 

În mix răsună adesea și synthuri analoge, cu inflexiuni new wave-ish sau ambientale. Anumite momente din soundtrack sunt punctate de rezonanțele unor instrumente excentrice, ca undele Martenot, fierestrăul muzical, armonica din sticlă sau claxofonul.

Monkey: Journey to the West îmbină muzica cultă și folclorică chineză, clasicismul vestic, minimalismul și electropop-ul, în ceea ce BBC Music numește “a really intelligent and successful attempt to fuse East and West in new ways”.

Albarn a declarat într-un film “making-of” că nu a încercat neapărat să spună o poveste, ci să creeze o atmosferă.

Muzica din Monkey: Journey to the West are în general caracter “incidental”, dar există și piese ce pot ieși glorios din context, precum mirifica Heavenly Peach Banquet sau dramatica Monkey Bee (cu Regele-Maimuță și două personaje feminine în prim-plan). 

După succesul operei, o melodie derivată din Monkey: Journey to the West avea să fie folosită de cei de la BBC pentru promo-urile și genericul transmisiilor de la Jocurile Olimpice din 2008, desfășurate la Beijing. De partea video s-a ocupat, desigur, maestrul Hewlett.

Aflat pe valul ăsta, Albarn a compus și muzica pentru It Felt Like a Kiss, un spectacol de teatru imersiv, prezentat la ediția din 2009 a Manchester International Festival. Soundtrack-ul conceput de el a fost interpretat de ditamai Kronos Quartet

Boom-ul de noi proiecte de la jumătatea anilor 2000 a fost urmat de o reîntoarcere la bază a lui Damon. Sau mai bine zis la baze, pentru că Blur și Gorillaz au reînviat aproape simultan.

Vestea reuniunii Blur a venit la finele lui 2008. Formația s-a regrupat în variantă completă, cu Coxon în componență. Inițial era vorba despre un singur concert, dar răspunsul entuziast al publicului a făcut ca gig-urile să se înmulțească. 

Come back-ul scenic s-a produs în vara lui 2009. Atunci, între altele, Blur a avut o apariție memorabilă la Glastonbury și a cântat două seri la rând în Hyde Park, la începutul lui iulie.

Înregistrările ambelor spectacole din Hyde Park au constituit obiectul unor albume live, lansate în mai puțin de două luni. Ceva mai înainte a ieșit și dubla compilație Midlife: A Beginner’s Guide to Blur.   

La începutul lui 2010 a avut loc premiera cinematografică a documentarului No Distance Left to Run, care a fost publicat de asemenea și pe DVD.

No Distance Left to Run cuprinde atât filmări din concertele de după reunire, cât și imagini și mărturii istorice.

Fool’s Day, primul single Blur după șapte ani, a fost realizat în aprilie 2010, ca ediție limitată, de Record Store Day. E mai “nineties revival” așa, însă nu prea mă dă pe spate.

Din 2007-2008, Albarn și Hewlett au început să vorbească despre un nou album Gorillaz. Titlul inițial era Carousel, dar priveliștea unei gropi de gunoi din Mali l-a determinat pe Damon să se răzgândească.

Carousel a fost abandonat definitiv în favoarea unui nou concept, Plastic Beach, un avertisment asupra poluării avansate de pe planetă. Cele patru personaje Gorillaz au naufragiat pe o insulă formată din deșeuri, unde își reciclează microuniversul din resturile aruncate de umanoizi.

Plastic Beach a fost lansat în februarie 2010 și a stârnit un nou val de elogii pentru geniul creator al lui Albarn. Rolling Stone l-a declarat pe bună dreptate “Gorillaz’s third excellent album in a row”.

Distribuția este, ca de obicei, fabuloasă: Lou Reed, Bobby Womack, De La Soul, Snoop Dogg, Mos Def, Mark E. Smith (de la The Fall), Gruff Rhys (de la Super Furry Animals și Neon Neon), Kano, Bashy, Yukimi Nagano (de la Little Dragon).

Pe partea instrumentală s-au alăturat Simon Tong, Mick Jones (de la The Clash și Big Audio Dynamite), Paul Simonon, Sinfonia Viva, Syrian National Orchestra for Arabic Music și Hypnotic Brass Ensemble.

Gorillaz se aseamănă cu jucăria tip lego a unui “geek” muzical privilegiat, tovarășul nostru Damon, care-și asamblează artiștii preferați după pofta inimii. După ce a deprins ceva meserie de la Dan the Automator și Danger Mouse, la Plastic Beach s-a ocupat el însuși de producție și i-a ieșit bine de tot.

Plastic Beach reia practic într-o cheie diferită tematica apocaliptică de pe Demon Days. În ceea ce privește sound-ul, albumul extinde orizontul electropop al Gorillaz, inserând subtil noi influențe, de la muzică simfonică la grime și dubstep și de la pop “sixties” la muzică clasică arabă.

Spre deosebire de predecesorul său, Plastic Beach n-a mai dat niciun hit de proporții, dar este un disc foarte valoros, lipsit complet de cântece de umplutură. 

Preferatul meu rămâne On Melancholy Hill, cu un 2D înduioșător, acompaniat în tonuri calde și jucăușe de electropop. 

Foarte bun și Stylo, care preia vibe-ul dansant de la Dare, cu o altă rețetă vocală, ce constă din fredonatul lui 2D, strigătul de mega-soulster al lui Bobby Womack și rapping-ul lui Mos Def.

Some Kind of Nature îl are ca solist pe Lou Reed, al cărui sarcasm se potrivește de minune cu funk-ul Gorillaz.

Într-un cu totul alt registru, Sweepstakes, a doua contribuție a lui Mos Def, reprezintă un apogeu hip-hop al catalogului Gorillaz.

La White Flag, vedetele grime Bashy și Kano își pasează microfonul printre intervențiile sublime ale Orchestrei Naționale Siriene. 

De La Soul s-a întors pentru Superfast Jellyfish, un pseudo-jingle interpretat alături de Gruff Rhys, oarecum dezamăgitor prin comparație cu Feel Good Inc.

Suedezo-japoneza Yukimi Nagano, noua întrupare a lui Noodle, ne oferă cele mai tandre momente de pe Plastic Beach: Empire Ants și mai ales To Binge, ambele cântate în duet cu 2D.

Plastic Beach a intrat direct pe locul 2 în chart-urile de albume din UK și US. A fost de asemenea no. 1 în European Charts, Australia, Austria, Belgia și Danemarca, no. 2 în Franța, no. 3 în Germania și Canada, no. 4 în Noua Zeelandă și Irlanda, no. 7 în Japonia.

Vânzările s-au situat însă abia pe la 1 milion de exemplare la nivel mondial, mult sub Gorillaz și Demon Days. Dar ăsta era trendul în industrie, albumele intrau într-un declin abrupt în acea perioadă.  

În a doua parte a lui 2010, Gorillaz a susținut marele turneu Escape to Plastic Beach, cu concerte în Europa, America de Nord, Australasia, Hong Kong și Siria (încă nu începuse nenorocirea).

Gorillaz a înconjurat lumea într-o formulă de excepție, cu Tong, Jones, Simonon și mulți dintre cântăreții și rapperii de pe album. Spre deosebire de gig-urile anterioare, componenții trupei au fost expuși pe deplin în fața publicului, fără niciun fel de obstrucție vizuală.

Într-un interviu pentru Rolling Stone, Albarn a spus că i-a plăcut Escape to Plastic Beach Tour, numai că din punct de vedere economic a fost “a fucking disaster”. 

De Crăciunul lui 2010, Damon le-a făcut o mare surpriză fanilor: un nou album Gorillaz, The Fall, lăsat inițial gratuit, la “streaming”, pe site-ul oficial al formației. După câteva luni, The Fall a fost realizat și în format fizic. 

Muzicianul a făcut imprimările ca și la Democrazy, prin hoteluri, în timp ce se afla în turneu în State, cu Gorillaz. Atât că de data asta s-a folosit de un iPad și, în mod sporadic, de câteva instrumente. Însă calitatea este infinit mai bună decât la Democrazy, atât în plan tehnic, cât și artistic. 

Contrar uzanțelor, Albarn a tras grosul materialului de unul singur, avându-i ca invitați doar pe Bobby Womack, Mick Jones și Paul Simonon, plus câțiva instrumentiști din line-up-ul live Gorillaz. 

The Fall ar putea fi considerat un material solo, dar reține o serie de trăsături definitorii ale etosului Gorillaz. Pe de altă parte, cântecele au un caracter experimental, mai rar întâlnit până atunci pe discurile formației. 

În general, albumul oscilează între electro-funk incisiv și bucăți mai contemplative, dintre care Revolving Doors și Amarillo au un șarm deosebit.

The Fall se ridică la un nivel remarcabil pentru un produs DIY, dar lasă cumva senzația că întrerupe marșul triumfal al discografiei Gorillaz.

DoYaThing, un nou cântec de dans produs de Gorillaz, a fost lansat în 2012, ca parte din campania unui brand vestit de papuci. Piesa beneficiază de featuring-uri ale vestiților James Murphy (de la LCD Soundsystem) și André 3000 (de la Outkast). 

Însă viitorul Gorillaz nu se arăta prea optimist în acel moment, pentru că Albarn și Hewlett au exhibat în presă tensiunile dintre ei. Ilustratorul era nemulțumit că rolul animațiilor sale s-a diminuat în campaniile recente, mai ales în turneul Escape to Plastic Beach.

Cei doi artiști au anunțat că se separă, însă nu au negat posibilitatea unei viitoare reuniuni Gorillaz. Ceea ce s-a și întâmplat, nu după foarte multă vreme.

Chiar și atunci când Blur și Gorillaz erau ambele active, Damon a apucat să colaboreze și cu alți oameni, pentru că asta este pasiunea vieții lui: colaborarea cu cât mai multă lume. 

Din acest ciclu, în 2009 i-a servit cu vocea pe albumele lor pe rapper-ul siriano-libanez Eslam Jawaad și pe beatboxer-ul Scratch, iar pe prietenii de la Hypnotic Brass Ensemble i-a ajutat cu sunete de synth.

Albarn a lucrat din nou cu Massive Attack, pentru albumul Heligoland, din 2010. Mai exact, este co-autorul a trei piese – Splitting the Atom, Flat of the Blade și Saturday Comes Slow – la ultima îndeplinind și rolul de solist vocal. 

O altă apariție notabilă din acel an a fost pe I’m New Here, discul de revenire al legendarului Gil Scott-Heron, unde a tras clapele și basul de la Me and the Devil. 

Nu l-a refuzat nici pe amicul Kano, pentru care a murmurat ceva pe track-ul intitulat Bassment. Apoi, anul următor a înregistrat părțile de orgă și omnichord de pe albumul de debut al ansamblului anglo-kenyan Owiny Sigoma Band.

2011 a adus încă două proiecte inedite marca Damon Albarn. DRC Music a fost oblăduit de Oxfam și a constat dintr-o sesiune multinațională, desfășurată în luna iulie, la Kinshasa, capitala Republicii Democratice Congo (prescurtat DRC, în engleză).

Pe sistemul Africa Express, Albarn a venit însoțit de o șleahtă de zece producători electronici și hip-hop, care au lucrat vreme de 5 zile la înregistrarea unui album, împreună cu vreo 50 de artiști locali. Materialul, Kinshasa One Two, a ieșit în septembrie 2011, via Warp Records. Toate beneficiile au fost donate muzicienilor din RD Congo.

Între cei care au produs track-urile de pe Kinshasa One Two s-au aflat Actress, Dan the Automator, Richard Russell, Rodaidh McDonald, Jneiro Jarel, Kwes ș.a. 

Dintre congolezi, prezența cea mai proeminentă a avut-o Bokatola System, care se aud pe patru piese. În afară de ei mai ies în evidență și Nelly Liyemge, Bebsom, Ewing Sima, Yende Bongongo, Loi X Liberal sau Jupiter Bokondji.

Africanii vin cu un arsenal vast de percuții, dar și cu lamelofoane sau chitări. Pe partea vocală, exprimările sunt de asemenea multiple: cântat, incantat, rapping, toasting.

Producătorii lui Damon pun la bătaie gadget-urile lor de ultimă generație și un noian de viziuni abstracte. Din coliziunea acestora cu frenezia și spiritul liber al congolezilor a rezultat un amalgam sonic provocator, dar cumva neîmplinit. 

Piesa de deschidere, Hallo, cu Damon ca solist, în modul său 2D, ar putea figura oricând și pe un album Gorillaz. 

În rest, creațiile DRC Music par mai degrabă niște sketch-uri, lasă impresia că mai puteau fi dezvoltate și finisate. Cine știe, poate Damon va reveni cândva asupra acestui proiect.

Privitor la 2011, băiatul a făcut atunci și un soundtrack cu pian visător pentru The Boy in the Oak, un film de scurtmetraj, bazat pe o povestire scrisă și ilustrată de soră-sa, Jessica Albarn.

După opera chineză Monkey: Journey to the West, maestrul Albarn s-a apucat de o operă neorenascentistă, Dr Dee, inspirată de destinul zbuciumat al lui John Dee, polimat, ocultist și sfetnic personal al reginei Elisabeta I.

Premiera a avut loc tot la Manchester International Festival, în iulie 2011. Spectacolul a fost pus apoi în scenă și la Olimpiada Culturală de la Londra, din 2012.     

Cu câteva luni mai înainte, în mai, Damon a lansat și un album cu soundtrack-ul din Dr Dee. Muzica are un miez elisabetan, dar pe lângă instrumente specifice, gen viola da gamba sau theorbo, flăcăul a presărat partiturile cu ingrediente insolite, cum ar fi kora vest-africană sau chiar tobele lui Tony Allen.   

Programul include reprize orchestrale sau corale, arii interpretate de protagoniștii operei și câteva balade cu Albarn ca solist. Acestea împletesc sobrietatea renascentistă cu un pastoralism “freak folk”, menit să aducă spiritul lui Dr Dee mai aproape de zilele noastre. 

“I call to the dance, now the party begun/Alcohol, holiday, I’m a drunken bass drum” intonează exaltat menestrelul în piesa The Marvelous Dream, întruchipându-l pe sfetnicul Elisabetei ca pe un fel de Dan Abnormal al secolului al XVI-lea.

O altă surpriză a lui 2012 a fost debutul discografic al trioului Rocket Juice & the Moon, cu un LP “self-titled”, scos la Honest Jon’s. Din Rocket Juice & the Moon făceau parte Damon Albarn (keyboards, chitară, voce), Flea (bas) și Tony Allen (tobe).

Originile supergrupului datează din 2008, când Damon le-a făcut cunoștință lui Flea și Allen la o sesiune Africa Express din Lagos. Materializarea proiectului a durat ceva, pentru că toți cei trei au avut alte priorități.

Primul concert Rocket Juice & the Moon s-a desfășurat în octombrie 2011, tot la Lagos. Albumul a fost realizat destul de curând, în martie 2012. 

Spre deosebire de The Good, the Bad & the Queen, Rocket Juice & the Moon sună așa cum aștepți, cu groove-uri monumentale zămislite de Flea și Allen, completați de coloraturile inteligente de clape și chitară ale lui Albarn.

Trioul speculează afinitățile dintre afrobeat și funk, cu ceva adaosuri de hip-hop, R&B și neo-soul, datorate departamentului de producție și invitaților speciali. 

Pe mai mult de jumătate dintre cele 18 piese, line-up-ul este extins de diverși musafiri, precum afro-divele Erykah Badu și Fatoumata Diawara, rapper-ul ghanez M.anifest, clăparul malian Cheick Tidiane Seck, basistul californian Thundercat sau amicii de la Hypnotic Brass Ensemble.

Glasul lui Damon se aude pe doar două piese, Poison fiind cea mai “pop” creație din program.

Asemenea lui Kinshasa One Two, Rocket Juice & the Moon iscă un sentiment de operă neterminată, de “work in progress”. Din nefericire, o continuare a devenit imposibilă în momentul de față, vom vedea de ce.

Între timp, Blur obținea noi succese. La ediția din 2012 a Brit Awards, cvartetul s-a cărat acasă cu premiul pentru întreaga carieră

Au început și ceva sesiuni pentru un nou album, dar au fost abandonate destul de repede. Până la urmă, în vara lui 2012, a apărut doar un biet single, Under the Westway/The Puritan.

Under the Westway este o baladă de pian, în spirit britpop “reloaded”. The Puritan merge pe altă stradă, cu ritm persistent și distorsiuni electronice “lo-fi”, ca-n epoca Blur/13.

În august, Blur a susținut un nou spectacol în Hyde Park, ca eveniment colateral al ceremoniei de închidere a Jocurilor Olimpice de la Londra. Spre bucuria fanilor, momentul a fost imortalizat în format audio și video, cu titlul glumeț Parklive.

Mai înainte, în perioada desfășurării competițiilor, Albarn a organizat un turneu feroviar cu Africa Express, Olympic Train Tour, inclus la fel ca Dr Dee, în programul Olimpiadei Culturale.

Ți se pare că făcea prea multe micuțul Damon la început de “twenty tens”? Stai că încă n-am zis tot. 

Omul a fondat atunci și Electric Wave Bureau, un colectiv specializat pe compoziție și producție de muzică de film. Din combinația asta mai fac parte multi-instrumentistul Mike Smith (vechi colaborator Blur și Gorillaz), Nelson De Freitas (vocea “vorbită” a lui 2D) și Suzi Winstanley (partenera lui Albarn de la finele anilor ‘90 și mama singurului său copil, Missy, născută în 1999).

Electric Wave Bureau a debutat cu soundtrack-ul filmului Broken, din 2012. Muzica din Broken înclină spre zona ambiental-minimalistă, cu unele intermezzo-uri dansante, în stil funk sau UK bass. 

Grupul a realizat și un cover simpatic după Colours, un “leftover” Blur din epoca Think Tank. Vocea-i aparține foarte tinerei actrițe Eloise Laurence.

Damon a contribuit din plin și la realizarea The Bravest Man in the Universe, albumul de revenire al lui Bobby Womack, lansat în 2012 de XL Recordings. Pe lângă atribuțiile sale de producător executiv, l-a sprijinit pe Bobby și de la butoane, precum și cu instrumente și armonii vocale. 

Womack a mai trăit doar doi ani după aceea. Reintrarea sa în circuit în ultima parte a vieții s-a datorat în bună măsură lui Albarn, care l-a căutat inițial pe soulster-ul uitat să cânte cu Gorillaz, pe Plastic Beach.

Lista celor care au beneficiat de glasul lui Damon pe albumele lor, s-a extins în 2012-2013 cu JJ Doom (Jneiro Jarel și MF Doom), Ghostdigital (un proiect al lui Einar Örn Benediktsson) și The Child of Lov. De notat și reuniunea cu Deltron 3030, pe Event 2, discul lor secund, din 2013. 

Anul anterior, Albarn și Richard Russell, patronul de la XL Recordings, au făcut un remix după Born to Die, al lui Lana Del Rey. Cei doi s-au camuflat sub aliasul PDP/13

O altă curiozitate a fost colaborarea liderului Blur și Gorillaz cu poetul beat Michael Horovitz, pe care l-a acompaniat în performance-ul Bankbusted Nuclear Detergent Blues. Acesta a fost înregistrat pe disc de vinil, în 2013. Și-au mai dat concursul Graham Coxon și Paul Weller.

În toamna lui 2013, Damon s-a întors în iubitul său Mali, împreună cu Africa Express. Cu acel prilej a înregistrat două albume epocale.

Maison des Jeunes reunește mai multe talente locale, pe o compilație de zile mari, în timp ce In C reprezintă o versiune interpretată cu muzicieni malieni a capodoperei minimaliste a lui Terry Riley. Am scris din greu despre ambele, în articolul dedicat Africa Express. 

Încă din 2011, Albarn a început să lucreze la cel dintâi album solo propriu-zis. Acesta s-a ivit abia în aprilie 2014, sub denumirea Everyday Robots. Materialul a fost produs de Damon alături de amintitul Richard Russell. 

Artistul a afirmat în mai multe rânduri că Everyday Robots este cel mai personal dintre discurile sale și nu avem motive să-l contrazicem. Numai 13, de la Blur, se mai poate compara în privința asta.

Ca niciodată până atunci, Albarn ne cântă despre propria lui viață, despre devenirea sa ca om, despre visele și întâmplările care i-au marcat copilăria. O altă temă importantă este antiteza dintre natură și tehnologie, cu consecințele alienante ale celei din urmă asupra ființei umane.

Discrete și austere, orchestrațiile de pe Everyday Robots sintetizează folkul intimist, muzica de cameră și sound-ul Bristol, în cea mai domoală întruchipare a sa. 

Avem din nou o concepție omogenă, după modelul The Good, the Bad & the Queen, numai că înfloriturile baroce și groove-urile organice sunt substituite de scheme minimaliste și beat-uri programate. Cu toate acestea, atmosfera este una caldă și însuflețită, perfect adecvată cu sensibilitatea din glasul cântărețului.

Piesa de deschidere, Everyday Robots, setează tonul dezolant al albumului, cu acorduri hipnotice de pian și vioară, percuții subversive și reflecții amare asupra modului în care ne transformă tehnologia:

“We are everyday robots on our phones/In the process of getting home/Looking like standing stones/Out there on our own”.

Să fie Damon un babalâc luddit? Totuși, vorbim despre un om care făcuse de curând un disc pe iPad. 

Eu cred că de fapt, trubadurul vrea să ne expună efectele secundare ale tehnologiei, dependența și înstrăinarea pe care le provoacă, deși ne oferă în același timp o libertate fără precedent și posibilități nelimitate de comunicare. 

Hostiles perpetuează dispoziția de pe Everyday Robots, scoțând însă la înaintare armonii ciupite de chitară. Albarn se ia de data asta de jocurile video, văzute de el ca o manifestare a agresivității pasive. 

Parte baladă soul, parte jelanie radioheadiană, Lonely Press Play concluzionează strălucit un triptic dedicat tehnologiei, ce capătă finalmente forma escapismului aflat mereu la un click distanță. 

Și după atâta frig și ceață răzbate și o rază de soare: Mr. Tembo, un cântecel drăgălaș, cu ukulele și cor de gospel, scris de Damon pentru un pui de elefant, pe care l-a întâlnit într-o excursie în Tanzania. Băiatul ar avea un viitor și în domeniul muzicii pentru copii.

Melancolia cruntă își reintră în drepturi odată cu Selfish Giant, o melodie cu tonalități “soulful”, texturi electronice de finețe, flaute în surdină și solo impresionist de pian. Povestea culminează cu un refren dureros: 

“I had a dream that you were leaving/I had a dream that you were leaving/It’s hard to be a lover when the TV’s on/And nothing is in your eyes”.

Într-o devoalare “track-by-track” a albumului, cantautorul spune că Selfish Giant i-a fost inspirat de o noapte petrecută într-o bază de submarine din Scoția, așa cum Everyday Robots i s-a ițit în cap în timp ce contempla o turmă de vaci. 

Epica You and Me este piesa centrală a discului. Vreme de șapte minute, Damon se lasă pradă unei reverii induse de carnavalul de la Notting Hill și rememorează poetic episoade din viața sa. Vraja este adâncită de un solo de “steel drum”, înregistrat direct de la un muzicant stradal.

Hollow Ponds se afundă și mai mult în abisurile nostalgiei. Artistul rememorează sugestiv, în ordine cronologică, evenimente care l-au impresionat în trecutul său, de la canicula din 1976 până la ascensiunea Blur din primii ani ‘90.

Foarte interesant efectul instrumentelor analoge (chitară rece, bas cu 6 corzi, corn francez) în climatul preponderent digital, post-Aphex Twin, al înregistrării. 

La Photographs (You Are Taking Now), emoțiile cele mai curate iau întorsături psihedelice, iar Coltrane ajunge să rimeze cu “cocaine”. Cântecul este și un exercițiu de imaginație: cum ar fi sunat Beatles în faza lor avansată, dacă ar fi existat pe atunci tehnologia digitală.  

Simpatic și The History of a Cheating Heart, bucata cea mai folk de pe album. Everyday Robots se încheie cu fermecătorul Heavy Seas of Love, rodul creativității unui artist ce pare să-i aprecieze în egală măsură și pe Wings, și pe Magnetic Fields.

Heavy Seas of Love este construită pe contrastul dintre duioșenia temei cântate de invitatul Brian Eno și măreția refrenului intonat de Albarn, secondat de armoniile Leytonstone City Mission Choir, un cor de gospel provenit din cartierul copilăriei sale timpurii. 

Dacă vrei, Heavy Seas of Love reprezintă o revizuire simbolică a lui Tender, dintr-o nouă perspectivă, ce a muzicianului care a trecut între timp de 40 de ani.

La fel ca discurile Blur și Gorillaz, Everyday Robots a fost un mare succes internațional. Între altele, albumul a urcat pe locurile 2 în UK, 36 în US, 6 în Franța, 7 în Germania, 10 în Italia și 21 în Japonia.

Pentru cea mai mare parte a lui 2014, Damon Albarn s-a aflat în turneu cu trupa lui de acompaniament, botezată The Heavy Seas. În vară, artistul a fost cap de afiș la festivaluri de pe trei continente, gen Latitude, Bonnaroo, Werchter, Exit sau Fuji Rock.

Până să se sfârșească anul, fanii lui Damon au fost răniți grav la portofel cu o pereche de albume duble. Ambele se numesc Live at the De De De Der și conțin înregistrările show-urilor susținute cu Heavy Seas la Royal Albert Hall, pe 15 și 16 noiembrie. 

Programul a fost identic în cele două seri, cu distribuția invitaților cu tot. Materialele, imprimate și mixate pe loc de inginerii de la Abbey Road, au devenit disponibile imediat după încheierea concertelor.

Repertoriul include cea mai mare parte a albumului Everyday Robots, dar și câteva hituri Blur, Gorillaz și The Good, the Bad & the Queen, plus două track-uri de pe Mali Music.

Alături de formația și corul Heavy Seas și de Demon Strings, pe scenă au mai urcat Graham Coxon, De La Soul, Brian Eno, Kano, Richard Russell, Afel Bocoum sau Mamadou Sidiki Diabaté (la kora). 

Live at the De De De Der nu există pe platformele de “streaming”, dar am luat de pe Soulseek varianta din 16 noiembrie și mi-a plăcut mult. (Între timp am găsit pe YouTube înregistrarea integrală din seara anterioară).

Am tot vorbit de această escapadă solo a lui Albarn, dar să știi că și Blur se mențineau activi în timpul ăsta. În 2013, cvartetul a concertat pe aproape toate continentele (mai puțin în Africa…). 

În primăvara acelui an, un “gig” anulat la Tokyo i-a obligat pe cei patru să rămână pentru o săptămână în Hong Kong. Ca să nu piardă vremea, s-au băgat într-un studio din metropolă și s-au pus să tragă niște melodii noi.

Concretizarea unui eventual material discografic a fost amânată o vreme, pentru că Damon a avut, așa cum știm, alte planuri. Însă în timp ce el se afla în turneu cu Heavy Seas, Graham Coxon și vechiul producător Stephen Street au prelucrat înregistrările din Hong Kong. 

Solistul s-a arătat mulțumit de rezultate și după ce a îmbunătățit părțile de voce, The Magic Whip, albumul de revenire Blur, a ajuns la masterizat. În aprilie 2015, noul disc era gata împachetat ca să iasă pe piață.

Am întotdeauna mari rezerve față de come-back-urile rockiștilor, dar Blur chiar m-a convins cu acest The Magic Whip. Cum bine spunea cronica din NME: “This is a reunited band making music to rival their very best.”

Să fie clar, albumul n-a setat niciun trend și nici n-a mai dat lumii vreun hit gen Girls & Boys sau Song 2. Însă The Magic Whip este cel mai bun lucru pe care putea să-l facă Blur la nivelul anului 2015. 

Discul reiterează vechile fundamente estetice ale grupului, dar o face acum dintr-un unghi diferit, acela al artiștilor maturi, care au depășit etapele psihotice ale vieții de rockstar, dar au încă lucruri viabile de transmis. 

Track-ul de deschidere, Lonesome Street, revitalizează fervoarea epocii Life, doar că de data asta sursa de inspirație este aglomerația din Hong Kong.

În același film se încadrează și singalong-ul Ong Ong, care în anii ‘90 ar fi fost poate un hit de amploare.

Go Out sau I Broadcast combină rock’n’roll-ul dintr-o bucată cu bizareriile electronice, ducând mai departe moștenirea epocii Blur/13.

Bună parte dintre creațiile de pe The Magic Whip sunt străbătute de un fior melancolic, ce reafirmă preocupările recente ale lui Albarn față de atomizarea socială. Exemple în acest sens: New World Towers, My Terracotta Heart, There Are Too Many of Us, Pyongyang.

Chiar și cu această vastă secțiune baladistică, materialul sună sensibil mai viguros decât Everyday Robots, grație dinamicii specifice de “rock band”. 

The Magic Whip a devenit al șaselea album de studio al formației clasat pe poziția no. 1 în UK. Discul s-a mișcat bine și pe alte meleaguri, fiind no. 24 în US, no. 3 în Franța și Germania, no. 5 în Japonia și Australia sau no. 7 în Italia.

Odată încheiată campania de promovare pentru The Magic Whip, Blur a luat iarăși o pauză pentru o perioadă nedeterminată. Bineînțeles, nu același lucru s-a întâmplat și cu solistul trupei, care și-a continuat expansiunea în showbiz în stilul bine cunoscut.

De fapt mai am restanțe și din 2014 în prezentarea bogatei sale activității. Mă refer odată la Sister Rust, o baladă grandioasă, inclusă pe coloana sonoră a SF-ului franțuzesc Lucy. Piesa a fost realizată împreună cu Electric Wave Bureau (care în anul ăla a produs și câteva track-uri din Paddington). 

Apoi, Albarn a înregistrat melodia Go Back, cu tovarășul Tony Allen, pentru albumul lui Film of Life.

În ultima zi din 2015, muzicianul s-a pricopsit cu un OBE de la sinistroșenia de regină a Marii Britanii și Irlandei de Nord, pentru ca anul următor, prietenii lui din Mali să-l ungă “rege local”. Mai mult, o școală de muzică și dans din Bamako a primit numele lui Damon Albarn.

După două opere, artistul s-a apucat să scrie și un musical, Wonder.land, pe un libret semnat de Moira Buffini

Wonder.land este o adaptare pentru era Internetului a lui Alice în Țara Minunilor, cu elemente din Alice în Țara Oglinzilor, de același Lewis Carroll.

Aly, personajul principal al musical-ului, este o adolescentă care suferă din cauza neînțelegerii babacilor și a bullying-ului colegilor. Drept urmare, își găsește refugiul într-o aplicație online, ca un pandant digital al Țării Minunilor.

Spectacolul s-a jucat mai întâi la Manchester International Festival, în iulie 2015. Următoarele reprezentații s-au desfășurat la Londra (Royal National Theatre) și Paris (Théâtre du Châtelet). 

În aprilie 2016 a apărut și Songs from Wonder.land, un “cast album” înregistrat cu echipa de la Royal National Theatre. Sincer, de data asta, muzica lui Damon nu mi se pare deloc strălucitoare. 

Aflate la intersecția dintre Broadway-ul post-Stephen Sondheim, musical-urile Walt Disney și alt-pop-ul recent, cântecele din Wonder.land sunt mai banale și mai impersonale decât oricare dintre creațiile albarniene. Aș cataloga albumul ăsta drept cel mai slab din toată discografia artistului, exceptând bineînțeles Democrazy.

Mă întorc puțin în “timeline”, în vara lui 2015, când Damon a făcut titluri în presă după ce a fost dat afară de un bodyguard de pe scena festivalului Roskilde, unde s-a ținut un “jam” gigantic cu Africa Express. 

Era patru dimineața și zănaticul nu se dădea dus de bună voie. Se așezase la pian și voia să bage un Should I Stay or Should I Go, până a venit o huidumă și l-a luat pe sus, la propriu. 

Când am citit știrea, am crezut că individul chiar cânta în continuu de cinci ceasuri, dar încă nu știam cum funcționează de fapt Africa Express. Fiind un colectiv în permanentă rotație, Damon participase efectiv doar la vreo trei-patru numere, așa că acum nu mă mai surprinde atât de tare că mai avea chef de cântat și după o noapte întreagă. 

Africa Express a săvârșit însă și lucruri mai mărețe în acea perioadă. În 2016, ca extensie transcontinentală a proiectului, Albarn a avut ideea să reunească membrii Orchestrei Naționale Siriene, răspândiți în cele patru zări după izbucnirea sinistrului război.

Ansamblul rebotezat The Orchestra of Syrian Musicians a susținut un turneu în Europa, în iunie 2016, împreună cu mai mulți invitați anglo-americani, arabi sau vest-africani. 

O selecție de înregistrări din concertele respective au alcătuit splendidul album Africa Express Presents… The Orchestra of Syrian Musicians & Guests, despre care am scris pe un ton exaltat în articolul cu pricina.

Au fost vești extraordinare și pentru fanii Gorillaz la jumătatea deceniului trecut. De la sfârșitul lui 2015, Damon și Jamie au început lucrul la un nou concept audio-vizual, un party la sfârșitul lumii, pecetluit de victoria lui Trump în alegeri. 

Albumul s-a numit Humanz și a fost lansat în aprilie 2017, când profeția electorală era deja îndeplinită. 

Pentru Humanz, Albarn a apelat la serviciile a doi producători: The Twilite Tone și Remi Kabaka Jr.. Cel din urmă a făcut parte din proiect încă de la începuturi, ca “voice actor” pentru Russel. 

Pe partea de producție, Kabaka Jr. a lucrat anterior cu DRC Music și Africa Express. De la Humanz încoace a devenit membru oficial Gorillaz, alături de fondatorii Albarn și Hewlett. 

Formația s-a adaptat pe deplin la zeitgeist, însușindu-și tehnicile noilor valuri hip-hop și R&B, la pachet cu câțiva dintre exponenții majori ai acestor tendințe – Vince Staples, Danny Brown, Kelela, DRAM, Pusha T – care glăsuiesc semnificativ pe album.

În distribuție mai apare și jamaicanul Popcaan, noul star al muzicii dancehall. El cântă și toastează pe Saturn Barnz, primul extras pe single, ce lovește cu refrenul său autotunat. 

Damon a angrenat și figuri legendare pe Humanz, cum ar fi superdiva gospel Mavis Staples, care-l contrează pe Pusha T la Let Me Out.

Grace Jones rostește și ea o sentință dramatică la Charger, o bucată cu rădăcini post-punk/proto-industrial.

Prima secțiune a albumului e foarte hotărâtă pe dans, cu track-uri precum Ascension (numărul lui Vince Staples) sau Strobelite (o producție disco-house, cu vocea fantastică a lui Peven Everett).

Momentz are rap de la De La Soul și synth de la Jean-Michel Jarre, dar cred că sună sub așteptări. Submission, duetul dintre Danny Brown și Kelela, și-a ratat la rândul lui potențialul.

Din a doua jumătate, Humanz devine ceva mai experimental și mai oniric, deși nu-și pierde dinamismul. Ludica She’s My Collar, cu 2D și juna R&B Kali Uchis, este una dintre cele mai “catchy” melodii de pe album.

Aproape de final, Benjamin Clementine intonează grav Hallelujah Money, un pseudo-gospel ironic.

Discul se sfârșește neașteptat de optimist și mobilizator cu electropunk-ul We Got the Power, interpretat de franțuzoaica Jehnny Beth (de la Savages), cu “backing vocals” de la 2D și Noel Gallagher chiar el.

Humanz a menținut tradiția Gorillaz și a urcat sus pe creste în toate în chart-urile lumii: no. 2 în UK, US, Franța și Canada, no. 3 în Germania și Italia, no. 4 în Australia și Spania, no. 1 în Austria, Belgia și Elveția.

Discul a fost promovat printr-un turneu extravagant, ce a durat din vara lui 2017 până în primăvara lui 2018. Gorillaz a cântat din nou pe mai toate continentele, nu și în Africa însă, domnule Albarn!

Nici nu se răcise bine Humanz și infatigabilul Damon s-a apucat de al șaselea album Gorillaz, The Now Now, pe care l-a lansat în vara lui 2018. Materialul a fost co-produs împreună cu James Ford (Simian, Simian Mobile Disco, The Last Shadow Puppets) și Remi Kabaka Jr. 

Lista invitaților este neobișnuit de redusă, prilej pentru 2D să-și facă de cap în departamentul vocal.

Deși mai elaborat decât The Fall, The Now Now are o producție relativ simplă și o melodicitate directă, înrădăcinată în disco-funk, smooth soul, synthpop și neo-psychedelia. 

Pe track-ul de deschidere, excelentul Humility, 2D este acompaniat de chitaristica rafinată a lui George Benson

Humility rămâne cea mai bună de pe disc, dar mai sunt și alte piese valoroase, ca Tranz (din stirpea new wave revival), Hollywood (cu trimiteri spre rădăcinile house și hip-hop și participările lui Snoop Dogg și Jamie Principle) și Magic City (al cărei psihedelism romanțios îmi amintește de Tame Impala sau MGMT).

The Now Now a fost recenzat favorabil de majoritatea criticilor și s-a ales la rândul lui cu clasări înalte (no. 5 în Marea Britanie, no. 4 în Statele Unite, Canada și Australia, no. 6 în Franța, no. 10 în Germania). 

În vara și toamna lui 2018 s-a desfășurat The Now Now Tour, cu concerte în Japonia, Europa și America de Nord. Fructuoasa perioadă Humanz/The Now Now avea să fie documentată de Reject False Icon, un nou film despre Gorillaz, realizat în decembrie 2019.

Dacă îți amintești de acum 15 pagini, Damon mai avea o formație, The Good, the Bad & the Queen. În 2018, cvartetul a realizat al doilea album, Merrie Land, la 11 ani distanță de la debutul său discografic.   

Merrie Land a fost creat sub impresia proaspătă a Brexitului, prilej pentru Damon să ironizeze necruțător idealul de viață britanic. Tonul muzicii se menține însă la fel de introspectiv și melancolic ca pe primul album.

Pentru Merrie Land, The Good, the Bad & the Queen a lucrat cu un producător de școală veche, Tony Visconti, celebru pentru asocierea sa cu David Bowie și T. Rex.

Însă modul de operare al comboului nu s-a schimbat în esență. Avem parte din plin de aceleași interpretări subtile, dar vitale, ale secției ritmice de lux alcătuite din Simon Tong, Paul Simonon și Tony Allen. 

Cei de la Demon Strings se află și ei la datorie, numai că aranjamentele orchestrale sunt pigmentate acum și cu instrumente de suflat precum fagotul, cornul englez sau blockflöte-ul.

Damon are o contribuție importantă și în privința acompaniamentelor, cu sonorități de pian, mellotron și mai ales orgă Lowery. 

Pe Merrie Land, art rockul introvertit al celor de la The Good, the Bad & the Queen a absorbit elemente de music hall și folk englez, dar a reținut de asemenea și aspectele dub de pe albumul anterior. Cântecele sună șlefuit și fantezist, consolidând profilul unic al acestui proiect albarnian.

Din păcate, Merrie Land va rămâne ultimul opus The Good, the Bad & the Queen. Formația s-a desființat oficial în vara lui 2019, iar bietul Tony Allen s-a prăpădit la mai puțin de un an, în aprilie 2020. O reuniune cu un alt baterist ar fi o blasfemie de care nu-l văd în stare pe Damon.

Știm că Albarn invită multă lume pe discurile lui, așa că și alții îl invită pe el. După trei apariții cu Gorillaz, De La Soul l-au chemat pe Damon pe albumul lor de revenire, And the Anonymous Nobody, din 2016. 

Tot din cercul Gorillaz, britanicul a înregistrat și cu Vince Staples (pe Big Fish Theory, din 2017) și Kali Uchis (pe Isolation, din 2018).

La acestea s-au adăugat și colaborări deja tradiționale cu Kano (pe Made in the Manor, din 2016) și Tony Allen (pe The Source, din 2017).

Alți artiști care s-au bucurat de prezența lui Albarn pe albumele lor au fost Mura Masa, Rat Boy, Jupiter & Okwess, Everything Is Recorded și Nic Fanciulli, în toate cazurile fiind vorba de apariții din 2017.

Nici pasiunea pentru muzica de film n-a fost neglijată de artist. Electric Wave Bureau a făcut soundtrack-ul pentru The Kid Would Be the King, o producție “fantasy” lansată la începutul lui 2019. Grupul s-a folosit de metode consacrate în branșă, cu partituri ample pentru synth și orchestră.

În primăvară, Damon a organizat un mare show Africa Express, The Circus, în Leytonstone-ul copilăriei. Cu acel prilej a avut loc și o reuniune “one-off” cu tovarășii de la Blur.

Apoi, când a venit vara, Africa Express a realizat un nou album, Egoli. Acesta a fost imprimat la Johannesburg, cu muzicieni din Africa de Sud, și este un adevărată deliciu. 

După aproape doi ani a ieșit și un film documentar despre sesiunile de înregistrare pentru Egoli, foarte frumos și el.

2020 a fost din nou anul Gorillaz. În ianuarie, formația a lansat proiectul Song Machine, un serial online, inspirat de popularitatea serviciilor de streaming video. Albarn, Hewlett și Kabaka Jr. își doreau o schimbare de paradigmă, o ieșire din rutina înregistrării și promovării albumelor. 

Episoadele Song Machine au avut o frecvență lunară, fiind practic videoclipuri pentru cele mai proaspete creații ale grupului, extinse cu scurte interviuri și secvențe din culise. Potrivit etosului Gorillaz, de fiecare dată își fac apariția unul sau mai mulți invitați, proveniți din cele mai diverse arealuri muzicale.

Cel dintâi episod, Momentary Bliss, a fost postat în ianuarie. Oaspeții sunt rapper-ul Slowthai și duoul punk Slaves, o asociere cât se poate de naturală de fapt. Momentary Bliss este o fuziune stilistică cu aromă two-tone.

Gorillaz a reușit să ducă mai departe serialul, pe tot parcursul anului, în ciuda dificultăților cauzate de pandemie.

Chiar dacă nu era planificat așa, Song Machine s-a materializat și printr-un album, Song Machine, Season One: Strange Timez. Lansarea s-a petrecut în octombrie, cu două luni înainte de finalul sezonului. 

Tracklist-ul ediției standard cuprinde unsprezece piese, episoadele de facto, dar există și o variantă de lux, cu încă șase cântece concepute în perioada serialului.  

Pe Song Machine avem parte de câteva apariții-bombă, întâlniri binecuvântate ale spiritelor. 2D are șansa unui duet cu însuși Robert Smith. Minunea s-a săvârșit în episodul Strange Timez, care aduce cu un remix dance după The Cure din etapa “mid-eighties”. 

Colaborarea cu Beck, de la The Valley of the Pagans, sună extrem de firesc, pentru că muzica nord-americanului a constituit de la bun început un model pentru Gorillaz.

Peter Hook dă în mod inconfundabil cu basul la Aries, iar asta face ca piesa să semene din start a New Order. 

Cea mai mare surpriză este însă prezența lui Elton John, care la The Pink Phantom ne cântă despre iminența morții, completând un trio vocal insolit, din care mai fac parte 2D și trapper-ul 6lack

Secțiunea hip-hop este de asemenea bine reprezentată pe Song Machine. Avem, între alții, MCs precum californianul Schoolboy Q (la Pac-Man, o producție cu rezonanțe G-funk) sau franco-britanicul Octavian (la Friday 13th, un “track” pe vibe-ul narco-melodic al generației trap). 

La How Far?, superstarul grime Skepta se rupe în rime, însuflețit de magia ultimelor bătăi în tobe ale răposatului Tony Allen. Piesa este un omagiu Gorillaz pentru marele dispărut.

La bordul Song Machine au urcat și chanteuze minunate, ca St. Vincent, Fatoumata Diawara și Joan As Police Woman, care au înregistrat toate duete cu 2D. Sud-africana Moonchild Sanelly are propriul ei număr, antrenantul și insinuantul With Love to an Ex.

Song Machine, Season One a stat bine și el la capitolul chart-uri, ocupând locurile 2 în UK, 12 în US, 9 în Germania și 5 în Australia. 

Promovarea albumului s-a făcut inițial prin două concerte online, în decembrie 2020, pentru ca în august să aibă loc un mini-turneu cu public în Anglia și Olanda. Noi date au fost anunțate pentru vara lui 2022.

Sezonul 2 din Song Machine era programat în 2021, dar se pare că formația a abandonat temporar proiectul. Totuși, în decembrie, gig-ul virtual din anul anterior a beneficiat de o transpunere cinematografică, sub titlul Song Machine Live from Kong.

Mai înainte de asta însă, în vară, formația a realizat un EP, Meanwhile, ce reunește trei producții cu influențe trap, R&B și dancehall.

Ulterior, Albarn a declarat că Gorillaz a imprimat un cântec cu starul reggaeton Bad Bunny, ca punct de plecare pentru un nou material. 

Damon și-a păstrat și obiceiul de a înregistra pentru alții, ca de exemplu rapperul belgian Roméo Elvis (în 2019) sau misteriosul producător Slingbaum (în 2020). 

Apoi, în 2021, artistul a făcut un remix după Paul McCartney, pentru albumul McCartney III Imagined, și a participat la realizarea a două albume postume ale lui Tony Allen: There Is No End și The Solution Is Restless. Ultimul a fost înregistrat împreună cu Joan As Police Woman și Dave Okumu.

Albarn a conceput și un spectacol în memoria bateristului, Tony Allen: A Retrospective, inclus în programul EFG London Jazz Festival, din luna noiembrie.

Însă pentru Damon, cel mai important eveniment din 2021 a fost reluarea carierei solo. În vară, muzicianul a luat parte la evenimentul Live from Worthy Farm, produs de echipa de la Glastonbury, ca substitut fără public pentru festivalul anulat. 

În loc de un “setlist” comod, de tip “best of”, băiatul a interpretat o mulțime cântece în premieră, pregătite pentru cel de al doilea album de studio sub nume propriu.

Numit The Nearer the Fountain, More Pure the Stream Flows, acesta a apărut în noiembrie 2021, la Transgressive Records. Titlul este de fapt un citat din John Clare, un poet al Angliei rurale din secolul XIX-lea, despre care Damon spune că a aflat de la mama lui. 

Inițial, artistul a vrut să facă o lucrare orchestrală, inspirată de frumusețile naturale ale Islandei. A alcătuit în acest scop un ansamblu din muzicieni islandezi, cu viori și tromboane. 

Respectiva formulă nu a apucat să facă decât o singură repetiție, în ianuarie 2020, la reședința lui Albarn din Reykjavík. Două luni mai târziu a început pandemia și proiectul a fost amânat fără termen. 

Doar că Damon s-a gândit să recicleze înregistrările de la repetiția cu islandezii ca bază pentru un nou album solo. Le-a subsumat bineînțeles unui format mai “pop”, ajutat de doi vechi complici în ale artei muzicale, Simon Tong și Mike Smith.

Cel dintâi a venit cu chitări electrice și acustice, Smith a adăugat saxofoane, orgă și armoniu, iar șeful a reformulat compozițiile, a băgat la rândul lui clape și alte instrumente și a dat glas cântat unui nou set de frământări existențiale. 

Damon a stat întotdeauna bine cu lirica, dar cu The Nearer the Fountain… a atins un nou nivel de exprimare. Acesta este unul dintre cele mai poetice albume ale sale, la concurență cu opusurile The Good, the Bad & the Queen.

Tematica islandeză a rămas valabilă și după metamorfozarea proiectului, numai că protagonistul ne poartă cu gândul și prin alte ținuturi, ca Devon (unde trăiește el în cea mai mare parte a timpului), Montevideo sau Iran.

Pe disc predomină un ton elegiac, dar artistul lasă fereastra deschisă pentru o adiere de speranță, care triumfă până la final.

Ca muzicalitate, The Nearer the Fountain… se plasează între Blackstar-ul lui David Bowie și post-rockul islandez, însă bineînțeles aceste influențe sunt trecute prin filtrul transformator al creativității albarniene.

Albumul debutează cu piesa de titlu, încărcată de durerea dispariției lui Tony Allen: 

“To think of life, that did laugh on your face/In the beautiful past left so desolate now/When you’ve seemed immortal/So sweet it did we/Heaven’s halo around you”.

Atmosfera este străbătută de o măreție dezolantă, accentuată de tușele orchestrale cu damf de Ólafur Arnalds sau Amiina. Versul împrumutat de la John Clare devine recurent și în alte cântece, fiind centrul noului univers liric plăsmuit de Albarn.

The Cormorant are cele mai puternice ecouri din ultimul Bowie, cu tonalitățile jazzy incluse. Beat-ul unui drum machine primitiv, de prin anii ‘50, amplifică și mai mult stranietatea piesei. Eu sper că Damon se simte totuși bine.

Un electropop tranchil și elegant, punctat de un sax bariton, Royal Morning Blue mai crește BPM-ul, dar nu și buna dispoziție:

“Into royal morning blue/Memories of you/Stay by my side/At the end of the world/Stay by my side/Royal morning blue”.

Ca din senin se ivește apoi instrumentalul free/noise Combustion, asemănător unui “jam” virtual, cu Velvet Underground pe post de “backing band” pentru Albert Ayler.

La Daft Wader suntem învăluiți de vocea caldă a lui Damon, susținută de un pian cristalin și de coarde silențioase. Numai că în mod neașteptat, cântecul erupe într-o coda răsunătoare, în spiritul maeștrilor minimaliști Steve Reich și Terry Riley.

Darkness to Light preia formule pop familiare (melodie doo-wop, ritm de vals) și le subminează cu tehnici avangardiste. A doua bucată instrumentală, Esja, este un post-rock tremolat, ce exprimă sonor priveliștea unui munte vulcanic din apropiere de Reykjavík. 

Tonul descriptiv se menține și la The Tower of Montevideo, subliniat de data asta și prin versuri. Albarn și acompaniatorii săi cântă de parcă ar fi un “lounge band” naufragiat pe o insulă pustie. Spleen-ul este întețit de lamentațiile unui saxofon și de mașina de ritm strămoșească, care bate ca la bossa nova.

Giraffe Trumpet Sea, ultima piesă fără de glas, prelungește încă puțin fiorul vaporwave de la The Tower of Montevideo. 

Aproape de închiderea programului, Polaris aduce o notă optimistă, insuflată de un beat simplu în crescendo și intonația prietenoasă a lui Damon. Scheletul pop al melodiei este înzestrat cu ornamente fine, care dau o turnură maiestuoasă întregului context.

Particles concluzionează blând și împăciuitor albumul, cu trubadurul reîntors la izvorul purității, invocat cu aproape două secole în urmă de John Clare.    

The Nearer the Fountain, More Pure the Stream Flows a fost lăudat de critici și a intrat pe locul 7 în chart-ul britanic, plus că a pătruns și în alte câteva clasamente internaționale. Albumul are parte și de un turneu de promovare, aflat în desfășurare chiar acum când scriu.

Și iată-mă ajuns la finalul provizoriu al vastei mele incursiuni în universul albarnian. Sunt convins că va trebui să actualizez cu regularitate articolul.

Am văzut deja că Gorillaz are planuri mari, iar în interviurile recente, artistul nu exclude o altă reuniune Blur. Să nu uităm de Africa Express, care sunt sigur că va avea un “come-back” spectaculos dacă s-o termina cumva cu pandemia.

Mă aștept și ca Damon să facă noi opere, soundtrack-uri sau supergrupuri. Cu albumele solo, nu știu, poate o să le scoată mai des sau poate va repeta intervalul dintre primele două și îl vom avea pe al treilea pe la 60 de ani. 

Pentru că da, omul împlinește în martie 54 de ani. Însă exact cum e mai bine, ca energie și înfățișare pare că a rămas captiv într-o capsulă a timpului, în timp ce în plan mental și creativ se menține absolut liber și receptiv la nou.


Referințe bibliografice:

 

Publicitate

3 gânduri despre „Damon Albarn

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.