Mostră de înțelepciune:
„Artistul a încercat o abordare pe sistem “full band”, cu oamenii lui din trupa de live, diferită față de formatul “om-orchestră cu invitați”, profesat până atunci.
Chiar și așa, cred că The Album Leaf n-a căpătat acea sclipire, feeling-ul organic pe care și-l dorea, păstrând după părerea mea stigmatul de creație de laborator sau de produs făcut la normă.”
Naștere:
- James Leo LaValle, 23 iunie 1978, San Diego, California, SUA
Încadrare stilistică:
- Post-Rock, Ambient, Indietronica, Film Score, Experimental Electronic, Experimental Rock, Downtempo, Ambient Pop, Horror Film Score, Dark Ambient
Colțul criticului de artă:
The Album Leaf reprezintă aliasul unui artist din California, pe care-l cheamă de fapt Jimmy LaValle și e un fel de om-orchestră post-rock. Spre jumătatea anilor 2000, el a făcut ceva valuri în apele internaționale ale muzicii indie, mulțumită unui “endorsing” consistent din partea islandezilor Sigur Rós, aflați atunci în culmea gloriei.
Știu că Album Leaf mi-a trecut pe la urechi la momentul respectiv și l-am aprobat, pentru că mă aflam într-o fază de snobism post-rock. Totuși, nu am simțit nevoia să-i aprofundez opera. Acum, la aproape două decenii distanță, când m-am documentat pentru articol, mi-am dat seama că nu am pierdut mare lucru.
Ar fi un album mișto, In a Safe Place, din 2004, înregistrat cu ajutorul tovarășilor de la Sigur Rós.
În rest, muzica Album Leaf mi se pare cam generică și manieristă, ca un Brian Eno pentru sărmani sau, și mai rău, ca un fel de new age pentru hipsteri.
Omul își meșterește bine sunetele, îi iese ceva plăcut, ascultabil, dar creațiile lui se desprind cam greu din fundal. Le lipsește o anumită strălucire, care să tragă muzica mai în față, să te cuprindă și să te copleșească, cum se întâmplă la mentorii islandezi ai californianului.
Bine, ce spun eu aici e pur subiectiv. Pe mine Album Leaf nu mă atinge la corason, numai că pe lumea asta sunt sigur că există încă zeci de mii de oameni care plâng cu muci pe melodiile lui. Ca dovadă că băiatul scoate albume în continuare, inclusiv pe vinil, lucru care sigur nu s-ar întâmpla dacă l-ar asculta doar mă-sa.
Amicul LaValle se trage din San Diego și a studiat instrumentele de mic. De pian s-a apucat de la patru ani, zice el, iar la școală a învățat chitara și tobele.
Odată cu adolescența l-a lovit rebeliunea și a început să se perinde prin diverse trupe de pe scena locală de hardcore.
Prima experiență notabilă a fost cu Guvyer-One, combo în care a stat câteva luni, în 1996, suficient cât să înregistreze cel dintâi disc al vieții, pe vinil de 7-inch.
Când era încă în Guvyer-One s-a alăturat și celor de la The Locust, pe post de clăpar. The Locust au devenit foarte importanți în zona extremă de powerviolence, grindcore și noise rock. Jimmy a rămas cu ei vreo doi ani, timp în care și-a băgat clapele disonante pe un split și un EP.
Tot în perioada aia a mai dat brutal cu chitara la Swing Kids și The Crimson Curse, ultimul un “side-project” absolut dement al mai multor muzicanți underground din San Diego.
Printre toate ăstea, în 1997, și-a găsit timp să fondeze încă o formație, Tristeza, prin intermediul căreia s-a redefinit pe veci ca artist.
Alături de Tristeza, LaValle s-a transbordat pe cu totul alt tărâm sonor, infinit mai pașnic, identificat drept post-rock de către “critica de specialitate”.
Cu micuțul Jimmy la chitară, Tristeza a realizat două albume de studio, Spine and Sensory (1999) și Dream Signals in Full Circles (2000).
Cvintetul practica un post-rock melodios, chitit pe “chill” și introspecție, ce i-a adus un bun renume în circuitul indie nord-american. Au ajutat mult și turneele non-stop prin țara cu proporții de continent.
Scurtă vreme, prin ‘98-’99, LaValle a colaborat ca baterist și cu GoGoGo Airheart, o trupă post-punk, tot din San Diego.
Cei de la GoGoGo Airheart sunt ceva mai purii decât el și l-au introdus într-o sumedenie de muzici de care habar n-avea. D-aia băiatul a mărturisit că această experiență efemeră a fost de fapt crucială pentru devenirea lui artistică.
Deși în ‘98 era implicat în cel puțin trei trupe, multilateralul Jimmy s-a apucat să facă muzică și pe cont propriu, ca “one man band” de dormitor. Și-a zis The Album Leaf, după o lucrare de pian a maestrului Chopin.
Debutul The Album Leaf s-a produs în 1999, cu albumul An Orchestrated Rise to Fall, scos de Music Fellowship, un mic label din Salt Lake City.
An Orchestrated Rise to Fall e o tentativă lo-fi de post-rock, construită în jurul unor improvizații ale protagonistului la pian electric Rhodes. Jimmy a mai adăugat în peisaj synth-uri vintage, chitare acustice, tobe, drum machine, ceva zgomote de fond și gata discul.
Practic cu An Orchestrated Rise to Fall, The Album Leaf și-a trasat direcția estetică pentru niște ani buni, mai ales dacă ținem cont că sunetul de pian Rhodes a rămas multă vreme elementul central al compozițiilor sale.
Totuși, băiatul avea să progreseze semnificativ față de acest prim album, care-i insipid rău, deși nu-i lipsesc ambițiile și pretențiile. După părerea mea ar fi trebuit să rămână în stadiul de demo.
La finele lui 1999, The Album Leaf a susținut cel dintâi “gig”, acasă la San Diego. Din primăvara următoare, artistul și-a alcătuit o trupă de acompaniament și a plecat în turneu prin State, ca “opening act” pentru Tristeza și The American Analog Set.
În 2000 a apărut al doilea material Album Leaf, EP-ul In an Off White Room. Piesa de deschidere, Project Loop, are niște consonanțe mișto de Rhodes și synth și un balans de tobe atractiv. Restul programului abundă în clișee de muzică ambientală.
The Album Leaf a fost luat apoi dimpreună cu Tristeza de un label ceva mai potent, Tiger Style Records, din New York. Acolo a realizat albumul One Day I’ll Be on Time, care nu-i vreo capodoperă, dar stă infinit mai bine decât predecesorul.
One Day I’ll Be on Time trădează o admirație gigantică pentru Brian Eno, ce se împletește cu feblețea pentru acel filon ultra-senzitiv de “songwriting”, derivat de la Nick Drake și Elliot Smith.
Să nu-ți închipui însă că The Album Leaf se apropie de strălucirea modelelor sale. Melodiile sunt echilibrate între ele, pe sistemul nici prea-prea, nici foarte-foarte, iar asta nu-i deloc o laudă.
Există totuși câteva piese care merită niște puncte în plus. Mă gândesc odată la Story Board, o reverie cu rezonanțe de chitară rece și ambianțe nedeslușite.
Apoi, The Audio Pool are un climax melodic foarte simpatic, intonat la unison de un Rhodes și o orgă Casio.
Îmi mai place și Vermillion, cu motivul lui strident, ca de păsăroi trăznit, ce-l omagiază pe Mike Vermillion, un fost coleg din GoGoGo Airheart.
Pe mine nu mă impresionează One Day I’ll Be on Time, însă albumul a ajuns într-un magazin din Reykjavík, de unde a fost cumpărat de însuși Jónsi de la Sigur Rós.
Ei bine, lui Jónsi i-a plăcut și a mers până acolo încât i-a propus lui LaValle să cânte în deschidere pentru formația lui, în următorul turneu nord-american. Californianul a spus da cu toată gura și bineînțeles că asta i-a mărit considerabil reputația în mediile indie.
Discografia Album Leaf a continuat să se extindă cu item-uri mai mărunte. Astfel, în 2002, a apărut single-ul Collaboration Series No. 1, înregistrat împreună cu amicul Conor Oberst aka Bright Eyes.
Mai concret, pentru acest vinil de 7-inch, LaValle a furnizat un acompaniament folktronic de finețe pentru pasionalul trubadur.
A Lifetime or More, din 2003, este un split cu post-rockerii On!Air!Library!, partea lui Album Leaf constând din trei reprize ambientale, ce culminează cu epica Lamplight.
În același an a mai ieșit Seal Beach, un EP conceput în întregime de LaValle, cuprins tot mai adânc de starea de calm și contemplație. Pentru colecționari, materialul a fost reeditat în 2005 cu cinci bonus track-uri live.
Între timp, băiatul umbla neîncetat prin turnee. De menționat că în 2002 a concertat pentru prima dată în Japonia, în combinația Tristeza plus Album Leaf.
S-a întors pe tărâm nipon la începutul anului următor, de data aceasta doar în varianta Album Leaf, asumându-și poziția de “headliner”. LaValle și-a format acolo o bază solidă de fani, dovadă că de atunci cântările în Țara Soarelui Răsare au devenit o obișnuință pentru el.
Relația cu Sigur Rós funcționa de asemenea de minune. Tovarășii islandezi l-au luat în 2003 să le deschidă atât în Europa, cât și în State. Mai mult, membrii formației veneau să cânte cu el pe scenă, pentru anumite piese, înainte de setul lor.
Proiectul The Album Leaf căpătase o amploare nebănuită, așa că după aceste tururi de succes alături de Sigur Rós, LaValle i-a anunțat pe colegii din Tristeza că-i lasă baltă. Mai mult ca sigur că s-au întristat (ha-ha!).
Notorietatea indie în creștere i-a adus lui Jimmy un contract cu legendarul label Sub Pop, care a scris pagini de aur în istoria muzicii alternative (i-a lansat pe Nirvana, Soundgarden, Mudhoney sau Afghan Whigs, între alții).
Pentru debutul lui la Sub Pop, artistul a călătorit în Islanda, ca să tragă albumul In a Safe Place în studioul Sundlaugin, locul de joacă al iluștrilor săi protectori. Lansarea discului s-a petrecut în vara lui 2004.
Ca de obicei, omulețul a făcut din greu clape și chitare, dar a beneficiat de asistență din partea a trei sferturi din Sigur Rós, precum și de contribuții ale unor membri Múm, Amiina și The Black Heart Procession. Ultima e o trupă indie din San Diego, cu care LaValle colabora frecvent la mijlocul acelui deceniu.
In a Safe Place începe cu Window, o melodie compusă de artist în timp ce se holba pe fereastră în Islanda. Sună fix cum îți închipui că trebuie să sune o asemenea creație.
Atmosfera se animă apoi cu Thule, o bucată condusă de tradiționalul Rhodes al lui Jimmy, susținut de cadența tobelor și de coloraturi de vioară.
La On Your Way, băiatul a prins curaj să cânte în premieră, dublat însă de Palle Jenkins, de la The Black Heart Procession, care-i și autorul textului.
Melodia este un fel de imn sadcore dulce-amar, mângâiat cu glockenspiel-ul de Kjarri Sveinsson, la bază clăpar în Sigur Rós.
Pe In a Safe Place mai găsim o piesă cu voci, Eastern Glow, scrisă și interpretată din nou cu Jenkins.
Mi se pare mai mișto ca On Your Way, mulțumită în special conversației dintre pianul Rhodes și tandemul violoncel-vioară, alcătuit din minunatele Gyða Valtýsdóttir (de la Múm) și María Huld Markan Sigfúsdóttir (de la Amiina).
Jónsi a dat “boost” la două piese de pe disc. Over the Pond e un alt pastel islandez, inspirat de priveliștea din vecinătatea Sundlaugin. Avem de-a face evident cu cel mai Sigur Rós-ish moment de pe In a Safe Place, mai ales că Jónsi ne murmură ceva în hopelandeza lui.
Frumoasă și Streamside, cu el și LaValle în duet cu chitarele acustice, peste care vin acorduri încântătoare de violoncel și acordeon, via Gyða și Kjarri.
Mai menționez și de The Outher Banks, ce trece spectaculos de la beat-uri tip Aphex Twin la poliritmia analogă, bătută chiar de Orri de la Sigur Rós.
Albumul s-a ales cu cronici laudative, inclusiv pe Pitchfork, care-l nimicise anterior pe LaValle. Totodată, vânzările au fost foarte bune pentru un muzician din nișa post-rock.
Asta s-a întâmplat și pentru că Album Leaf a promovat intens discul, printr-un turneu mondial, desfăşurat vreme de circa un an în SUA, Europa, Japonia și Taiwan.
Muzicianul închegase la vremea aceea un combo stabil pentru aparițiile scenice, cu Matt Resovich (vioară, clape, glockenspiel, chitară, voce), Drew Andrews (chitară, clape), Tim Reece (tobe, clape) și Andrew Pates (visuals).
La capitolul realizări discografice, în 2004 a ieșit și Collaboration Series No. 2, de data aceasta cu un alt confrate, supranumit Her Space Holiday. Duoul de ocazie a produs niște indie oniric, de calitate medie.
De asemenea, în perioada respectivă, The Album Leaf a participat la coloana sonoră a documentarului Moog. Piesa lui, Micro Melodies, exploatează un registru mai cristalin al celebrului sintetizator eponim.
Red Tour EP, un disc lansat în 2005, se înscrie ferm pe linia “ambient music”, închinându-se la icoanele unor sacerdoți electronici ca Brian Eno și Aphex Twin.
The Album Leaf a revenit cu un nou “full lenght”, Into the Blue Again, în toamna lui 2006. LaValle a înregistrat grosul materialului de unul singur, ajutat doar ici-colo de niște invitați, printre care nu se mai regăsește niciun islandez de altădată.
Into the Blue Again se situează categoric sub In a Safe Place, dar e mai bun ca One Day I’ll Be on Time. De aici s-a instalat o rutină iremediabilă în cariera californianului.
Albumul cuprinde un număr-record de piese cu voce – Always for You, Writings on the Wall și Wherever I Go – pentru care Jimmy a îndeplinit misiunea de solist.
Flăcăul cântă într-un stil cam ezitant, cu accente de “nursery rhyme”, dar are cumva farmecul unui baladist indie pop, lipsit de ifose de monstru sacru al genului. Always for You rămâne cea mai convingătoare creație din această trilogie vocală.
Cele șapte bucăți instrumentale sunt o îngemănare de stereotipuri prețioase, provenite din sferele ambient, post-rock și IDM. Niciuna nu depășește prea mult nivelul muzicii din stocurile pentru advertising și televiziune.
Ceva mai răsărite sunt totuși The Light (prologul cosmic al discului), Red Eye (care dozează bine tensiunea în cele șapte minute) sau Broken Arrow (un văl de melancolie țesut în jurul unui “greiere” digital).
Degeaba vorbesc eu de rău, pentru că The Album Leaf câștigase adepți mulți și răspândiți la vremea aia, după cum o denotă turneul de promovare Into the Blue Again, întins pe trei continente.
Lavalle și-a ademenit fanii în 2007 cu Green Tour EP, o colecție de melodii soporifice, probabil “leftovers” de pe Into the Blue Again. Sensibil mai vioaie e Kevlar, rod al fascinației artistului pentru Kraftwerk.
În vara lui 2008, The Album Leaf a luat parte la Seattle International Film Festival, unde a realizat un soundtrack live pentru proiecția filmului mut Sunrise: A Song of Two Humans, din 1927.
La câteva zile după asta, Lavalle și band-ul lui l-au acompaniat pe legendarul Mike Heron (de la The Incredible String Band) într-un concert ținut la Hollywood Bowl, ce i-a mai avut pe afiș pe Gilberto Gil și Devendra Banhart.
Din 2008 datează și contribuția Album Leaf la Nightmare Revisited, un “remake” al coloanei sonore din The Nightmare Before Christmas, semnată de Danny Elfman.
Muzica de film era un domeniu în care Jimmy avea șanse mari să câștige o pâine bună, așa că n-a mai durat mult până să se apuce temeinic de așa ceva.
Torey’s Distraction, un documentar din 2009, este cea dintâi producție cinematografică ce a beneficiat de un soundtrack compus de Album Leaf.
Recunoaștem destul de ușor metodele de pe albumele lui LaValle, în forme diminuate aici, servind foarte bine scopurilor filmului, care spune povestea a trei fetițe cu un defect genetic rar.
La începutul lui 2010, The Album Leaf a scos A Chorus of Storytellers, albumul de studio cu numărul cinci.
Artistul a încercat o abordare pe sistem “full band”, cu oamenii lui din trupa de live, diferită față de formatul “om-orchestră cu invitați”, profesat până atunci.
Chiar și așa, cred că muzica The Album Leaf n-a căpătat acea sclipire, feeling-ul organic pe care și-l dorea, păstrând după părerea mea stigmatul de creație de laborator sau de produs făcut la normă.
Să zicem că artistul făcut niște progrese în privința melodicității, fără să spargă tiparele însă. Aranjamentele au rămas în mare cele consacrate, cu rețeaua de claviaturi a lui LaValle, interferată de tânguieli de vioară sau chitară, pe structuri ritmice mixte, cu tobe reale și programate.
A Chorus of Storytellers a plusat cu patru cântece vocal-instrumentale, ce aspiră fără prea mult succes la expresivitatea unora ca Beck sau Flaming Lips. There Is a Wind și Falling from the Sun sunt totuși drăguțe.
Dintre creațiile fără de glas evidențiez cu rezerve Within a Dreams (pentru întretăierea de ecouri de la Sigur Rós și Boards of Canada) și Until the Last (pentru suplimentul de romantism și dramă).
După lansarea A Chorus of Storytellers, The Album Leaf a pornit iar în jurul lumii. Line-up-ul de scenă s-a modificat, cu Brad Lee (chitară, bas, trompetă, clape) și Dave LeBleu (tobe, clape) veniți lângă șeful LaValle și veteranul Resovich.
Formația a mers ca de obicei și în Asia de est, unde pe lângă Japonia, Taiwan și Hong Kong, a ajuns în premieră în mai multe metropole din China continentală.
Experiențele din China și Japonia au constituit subiectul unui film documentar, intitulat Beyond There.
Câteva secvențe notabile: gig-ul cu vreo cinci spectatori într-un bar din mai târziu celebrul Wuhan, publicul nipon captivat de la primele acorduri și afterparty-ul în care membrii trupei cântă Don’t Stop Believin’ împreună cu agentul lor japonez.
Aparent China a fost un eșec, dar The Album Leaf avea să revină acolo de câteva ori în anii care au urmat, semn că situația s-a îmbunătățit.
Odată cu A Chorus of Storytellers s-a încheiat contractul lui LaValle la Sub Pop, muzicianul activând ulterior ca freelancer.
Ca de obicei, The Album Leaf a umplut spațiile dintre albume cu proiecte mai mici. În 2011, californianul a contribuit la un disc-tribut Nirvana cu un cover izbutit după On a Plain.
Un an mai târziu a apărut un nou EP, denumit Forward/Return. Sunt piese ceva mai dinamice, ce nu și-au găsit probabil locul pe A Chorus of Storytellers.
Primăvara lui 2013 a venit cu o colaborare-surpriză a lui Jimmy cu Mark Kozelek aka Sun Kill Moon, materializată sub form albumului Perils from the Sea.
A ieșit exact cum te-ai fi așteptat, cu eternele văicăreli, confesiuni și portrete de rubedenii ratate ale lui Kozelek, cărora LaValle le ține hangul cu texturile electronice minimaliste, vechea lui specialitate.
Nu prea m-am omorât niciodată după amestecul de jale și sictir, tipic pentru Sun Kill Moon, așa că Perils from the Sea n-avea șanse să mă dea pe spate.
Lui Album Leaf i-a adus însă cele mai mari scoruri din partea criticii, de la In a Safe Place încoace.
Asta s-a întamplat mai degrabă din cauză că elita presei muzicale îl pupa în cur fără discernământ pe Kozelek, până când #MeToo l-a devoalat ca pe un tolomac bălos și libidinos. Nu-i cazul să separăm omul de operă, pentru că marele trubadur demonstrase și mai înainte că are probleme grave de caracter.
Revenind la amicul LaValle, în 2013 el a făcut și soundtrack-ul pentru Before You Know It, un documentar despre viețile a trei seniori gay din State.
Muzica e cum trebuie, emoțională, grandioasă, munca asta de compozitor pentru filme fiind foarte potrivită cu structura lui Jimmy.
Traseul lui cinematografic a continuat în 2014 cu coloana sonoră de la Spring, o creație a cuplului regizoral Justin Benson–Aaron Moorhead.
Cei doi sunt specializați pe horror, așa că LaValle s-a pliat și el pe profilul ăsta, cu secvențe muzicale în care domnesc tensiunea, haosul și spaima. Deja nu mai seamănă deloc cu vechiul Album Leaf ce se aude în acest film.
Spring a deschis calea unei colaborări durabile cu Benson și Moorhead, pentru care Jimmy a mai lucrat la încă trei producții până acum.
Spre finalul lui 2014, The Album Leaf a lansat Never Held a Baby, un “non-album single” surprinzător de bun, cu Peter Broderick în rolul de solist vocal. Mișto mai ales contrastul dintre aranjamentul hiperactiv, cu șuvoaie de clickuri, și cântul melancolic al lui Broderick.
În august 2016 a apărut Between the Waves, al şaselea album The Album Leaf, scos la şase ani distanţă de predecesorul său.
Between the Waves a fost publicat în mod curios de Relapse Records, label recunoscut în domeniul metalelor extreme.
Nu s-a întâmplat însă nimic extrem cu Album Leaf, sound-ul lui a rămas esențialmente la fel. Nici măcar faptul că muzicianul a redus drastic ponderea Rhodes-ului în orchestrații nu a iscat vreo mare reînnoire. Atâta că digitalul bate categoric analogul pe Between the Waves, raportul fiind mult mai echilibrat înainte.
Față de realizările anterioare ar mai fi diferența că discul pornește foarte dinamic, cu False Dawn și Glimmering Lights, ce constituie împreună un fel de preludiu prelungit pentru al treilea track, New Soul.
Aici intră în acțiune și glasul lavalleian, care-și intonează dezolarea peste straturi multiple de percuție, un procedeu deja consacrat la Album Leaf.
Parcă Jimmy și-a mai îmbunătățit tehnica vocală, desigur fără să se transforme într-un Pavarotti indietronic.
New Soul a fost ales ca prim extras pe single, dar celelalte două melodii cântate de Jimmy, Never Far și Between Waves, am impresia că sunt un pic mai bune.
Mi-a mai atras atenția și Lost in the Fog, cu groove-ul vag hip-hop și intervențiile glaciale ale trompetei lui Brad Lee, care-i destul de proeminentă pe acest album.
Între timp, artistul și-a întemeiat o casă de discuri, Eastern Glow Recordings, folosită de el ca să-și reediteze operele pe vinil, dar și ca să-și realizeze noile materiale.
Una dintre primele apariții a fost soundtrack-ul de la The Endless, un film din 2017 al lui Benson și Moorhead. Adaptându-se probabil contextului, compozitorul a întrecut nivelul de sinistroșenie și morbiditate din Spring.
Următoare colaborare cu cei doi cineaști a fost pentru Synchronic, o producție lansată în 2019. LaValle a născocit iar o grămadă de sunete malefice, absorbind influențe dintr-un spectru larg, întins de la clasic contemporan până la industrial.
Ca fapt divers, muzicile din The Endless și Synchronic au ieșit și pe vinil, dovadă că Jimmy are genul ăsta de “groupies” opulenți, dispuși să marce banul pentru asemenea excentricități.
Tot din 2019 datează și coloana sonoră de la 3022, un SF distopic, caracter reflectat pe deplin în compozițiile lui LaValle.
Eastern Glow a realizat anul următor încă două colecții cu muzică de film. OST cuprinde piesele scrise pentru documentarul Ovarian Psycos, în timp ce Artist and Mother provine din episodul eponim al serialului TV Artbound.
Firește, ambele sunt mult mai relaxate decât soundtrack-urile pentru Benson și Moorhead, înclinând spre minimalism și ambient.
The Album Leaf s-a întors în 2021 cu One Day XX, o ediție aniversară a lui One Day I’ll Be on Time, alcătuită din variante refăcute ale vechilor melodii de pe album.
One Day XX tinde să fie mai alert și mai zgomotos față de versiunea originală, iar asta nu-i în favoarea lui. Dimpotrivă.
2022 s-a dovedit un an fecund pentru Jimmy. Între altele, în filmografia lui s-a adăugat Something in the Dirt, al patrulea proiect cu Benson și Moorhead, tot așa cu angoase, disperare și alte stări paroxistice, subliniate de concepția sonoră a lui LaValle.
Apoi, în aprilie, californianul a livrat o piesă, Rotations, pentru EarthPercent, un proiect caritabil al idolului său Brian Eno.
După două luni a urmat Past and Future Tense (aka MD EP), ce îmi seamănă cu un mic compendiu de muzică electronică.
Mai încolo, în toamnă, s-a ivit Future Falling, un single ce prevestea un nou album de studio al artistului.
Până atunci însă, în ultima parte a lui 2022, au mai apărut două “non-album singles”. Tandrul și triumfătorul You Are este rezultatul întâlnirii artistice cu cântărețul Saro și cu duoul de dansatori nigerieni Ebinum Brothers.
Say So reprezintă o altă colaborare, de data asta cu comboul electropop Dizzy. A fost prima oară când LaValle a lucrat cu o vocalistă, un fapt de bun augur după cum vom vedea.
Fanii Album Leaf au avut de așteptat aproape șapte ani până când favoritul lor i-a blagoslovit cu un album propriu-zis. Future Falling se numește el și a fost lansat în mai 2023.
LaValle și-a reîmprospătat serios sound-ul, aliniindu-se și el modei sintetizatoarelor modulare. Dar mai important e că pe disc auzim două invitate speciale, divele art pop Kimbra și Bat for Lashes, care interpretează fiecare câte un cântec.
Kimbra strălucește pe Afterglow, o creație purtată de ritmuri pulsante și de inflexiuni “pop-friendly”, ce mă trimit cu gândul pe la Depeche Mode și Massive Attack.
Bat for Lashes ne ghidează cu glasul ei senzual printr-un labirint al viselor, ce poartă titlul Near.
Incontestabil, cele două piese sunt momentele de apogeu de pe Future Falling, care altfel, cu toate aceste înnoiri, n-are nicidecum potențial revoluționar.
Cât privește reprizele instrumentale, mai inspirate ar fi aproape dansantul Dust Collects, luminescentul Future Falling și mai ales hipnoticul Stride, impulsionat spre final de nuanțele jazzy ale unei trompete.
Prologue și Epilogue se ridică de asemenea la un standard decent, pe coordonate ambient techno. Ele au fost contopite ca background pentru un scurtmetraj de promovare a albumului.
Hype-ul post-rock s-a stins demult, dar iată că Album Leaf a supraviețuit cu bine pe felia lui de piață. Semn că s-a statornicit la nivel internațional un segment demografic care a rămas ancorat în perioada anilor 2000 și își sprijină în continuare artiștii preferați, chiar dacă nu mai sunt la modă.
Putem spune că de un sfert de secol de când a ieșit la rampă, LaValle s-a menținut la un nivel constant în showbiz. Constant s-a menținut și în plan estetic, fără suișuri astrale și coborâșuri abisale, numai că asta nu-l avantajează deloc din punctul meu de vedere.
Referințe bibliografice:
- Oficial: thealbumleaf.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, Twitter, SoundCloud, YouTube
- Baze de date: AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, Metacritic, MusicBrainz, Prog Archives, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Spirit of Rock, Sputnikmusic, Tunefind, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Brooklyn Vegan, Clash, Consequence, Drowned In Sound, Exclaim!, laut.de, musicOMH, NPR Music, Penny Black Music, Pitchfork, PopMatters, Punknews.org, RoomThirteen, self-titledmag.com, Spectrum Culture, Stereogum, The Line of Best Fit, Tiny Mix Tapes, Treble, XLR8R, XS Noize
- Charts: Billboard
- Altele: Eastern Glow Recordings, Nettwerk Music Group, Piero Scaruffi, Sub Pop Records
I'm My Own Walkman 