Mostră de înțelepciune:
„Când te cântă orchestre în care nu ești membru, te poți considera fără rețineri un clasic în viață.
Dar mai mult decât asta, altceva o face cu adevărat pe Melissa o mare artistă. Mă refer la acea discreţie despre care am tot povestit, la refuzul programatic al egolatriei.
“I’ve put a lot of thought into how to have a huge sound but not play loudly” a declarat ea pentru Stereophile. Cum să n-o adori?
Chiliana are marele merit de a fi ucis flamboaianţa într-un gen de muzică în care virtuozitatea este ceva intrinsec.
În plus, să nu uităm de rolul ei fundamental în feminizarea unui domeniu cu un trecut cumplit de falic. Pentru că ăsta e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat jazzului în epoca recentă.”
Naștere:
- 3 decembrie 1988, Santiago, Chile
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Saxofonista Melissa Aldana este întruchiparea succesului în jazzul contemporan. Între altele, ea a absolvit Berklee, a câștigat concursul Thelonious Monk, a scos albume la Blue Note, Concord și Motéma, a fost nominalizată la Grammy și a ajuns pe coperțile revistelor Downbeat și JazzTimes.
Melissa se dedică până în măduva oaselor interpretării jazzului în forma lui canonică, așa cum au definit-o marii maeștri ai anilor ‘50-’60.
Wynton Marsalis ar trebui să fie mândru de tânăra artistă chiliană, care îmbrățișează cu maxim entuziasm conceptul său clasicist, de consolidare a fundamentelor muzicii de jazz, în locul reînnoirii acestora.
Orice tip de fuziune, cu muzici academice, pop sau folclorice, o lasă rece pe Melissa. Nu o preocupă mai deloc nici măcar bogata moștenire latino-americană.
Pe ea o pasionează în primul rând studierea coloșilor saxofonului, în frunte cu Sonny Rollins, modelul său declarat în materie de muzică.
De la dumnealui a preluat și obișnuința de a exersa în draci, în fiecare zi a vieții. “She is the hardest-practicing musician I’ve ever met” le-a spus celor de la Downbeat surata ei, cântăreața Cécile McLorin Salvant.
Și știe ce vorbește Cécile, pentru că au făcut turnee împreună: “we purposefully try to avoid being even remotely close to her in the hotel because (…) she’s waking up early in the morning and going to be doing long tones for hours before we even leave”. Lol!
Dar să nu-ți imaginezi cumva că Melissa cântă mimetic, ca o școlăriță silitoare. Studiul și exercițiul sunt în cazul ei doar o bază de pornire pentru dezvoltarea propriei direcții creative.
Grosul repertoriului său e alcătuit din compoziții originale, ce-i reflectă trăirile și personalitatea. Cunoașterea profundă a jazzului și virtuozitatea reprezintă mijloace și nu scopuri în arta Melissei.
Apucăturile de “geek” înrăit intră în coliziune cu o fire deosebit de sensibilă și de aici se naște o muzicalitate seducătoare, care constituie argumentul forte al saxofonistei chiliene.
“Her tone is as beautiful as her personality… I am sure you will agree” a zis despre ea bătrânul Jimmy Heath (1926-2020).
Ascensiunea spectaculoasă a lui Melissa Aldana constituie o parte importantă a ofensivei feminine din jazzul recent.
Este de notorietate machismul funciar ce a dominat istoria genului. Dacă nu erai cântăreață nu prea aveai ce să cauți pe scenă. Exemplele de instrumentiste consacrate au fost puține până acum un deceniu, în majoritatea cazurilor fiind vorba despre pianiste.
Însă situația se schimbă văzând cu ochii în zilele noastre, când artistele se înmulțesc și se diversifică în jazz. Oare pe vremuri câte tinere talentate or fi existat, care nici măcar n-au îndrăznit să se apuce de așa ceva?
Melissa Aldana a venit pe lume la Santiago, în 1988. Se poate spune că în meseria asta are un background privilegiat, pentru că se trage dintr-o familie de jazzmeni.
Babacul Marcos Aldana este un saxofonist cunoscut în America de Sud, iar tataia Enrique “Kiko” Aldana a fost un pionier al jazzului chilian.
În 1991, când Melissa era încă o ghemotoacă, Marcos a încercat să dea lovitura în State, participând la competiția internațională Thelonious Monk.
A ajuns până în semifinale, într-o ediție în care pe primele trei locuri s-au clasat alde Joshua Redman, Eric Alexander și Chris Potter. Deci complicat rău!
Marcos are și o activitate prolifică de pedagog. I-a învățat jazzul pe mulți copii din Chile, iar la solicitarea ei expresă a inițiat-o în tainele muzicii și pe odrasla din dotare, numita Melissa.
Fata a început de la 6 ani, cu saxofonul alto. O parte fundamentală din metoda de studiu a babacului este transcrierea de improvizații din repertoriul marilor jazzmeni.
Micuța Melissa asculta atentă casete cu Charlie Parker și apoi interpreta ea însăși, notă cu notă, solourile lui Bird. Îi plăcea la nebunie, pentru că simțea de copilă că are vocație de jazzistă.
Practică transcrierea și în prezent, când e ditamai vedeta. Ba chiar postează frecvent pe Instagram și Facebook reproducerile solourilor disecate.
“It’s not about the notes” explică ea într-un interviu pentru canalul de YouTube al Institutului Herbie Hancock. “It’s just about like really getting under somebody’s skin and try to understand how the person express himself” detaliază artista despre rostul exerciţiilor sale intense de transcriere.
Întorcându-ne la perioada ei formativă, pe la 13 ani, s-a întâmplat să asculte albumul Sonny Rollins Plus 4, din 1956. I-a plăcut așa de mult că i s-a pus pata că vrea să treacă la saxofon tenor.
Tocmai primise un alto nou de ziua ei, dar n-a mai dorit să se atingă de el. Atunci Marcos i-a înmânat un sax tenor marca Selmer Mark VI, moștenit de la bunelul Kiko.
Cu noua jucărie, fata s-a pus să aprofundeze muzica lui Rollins, după care, de-a lungul anilor a început să exploreze și creațiile altor tenoriști.
Don Byas, Benny Golson, Paul Gonsalves şi Joe Henderson au devenit de asemenea influențe majore pentru ea. La fel și ceva mai recenții Joe Lovano şi Mark Turner.
Să nu rămâi însă cu impresia că Melissa a fost vreodată doar o saxofonistă de dormitor. A susținut primul concert ca șefă de cvartet la frageda vârstă de nouă ani. Curând a apărut și la televiziunea națională chiliană, în chip de copil-minune al jazzului.
Când a mai crescut, spre jumătatea anilor 2000, avea deja tone de concerte în cluburile din Santiago.
În Chile există o scenă foarte serioasă de jazz, care pe lângă Aldana le-a mai dat lumii și pe cântăreața Claudia Acuña sau pe chitarista-vocalistă Camila Meza.
Lui Melissa, soarta i-a surâs larg în 2005, când renumitul pianist panamez Danilo Pérez a venit într-un turneu în Chile. Se știa demult cu Marcos Aldana, așa că s-a folosit de prilej s-o vadă live pe fiică-sa.
I-a plăcut cum sună și a invitat-o să cânte cu el la următoarea ediție Panama Jazz Festival. Recomandată de Pérez, Melissa l-a acompaniat în 2006 și pe trompetistul Randy Brecker, într-un concert al lui din Santiago.
După terminarea liceului, protectorul ei a ajutat-o să vină în State, unde a fost admisă la colegiul Berklee, raiul tinerilor aspiranți într-ale jazzului. Joe Lovano, Greg Osby, George Garzone s-au aflat acolo printre mentorii săi.
Și-a luat diploma în 2009, după care s-a mutat în căutarea norocului la New York. Cu asemenea studii prestigioase în spate a izbutit să obțină gig-uri în Big Apple, visul suprem al oricărui jazzist.
A continuat însă să ia lecții în particular cu legendarul saxofonist George Coleman, fost colaborator al lui Miles Davis și Herbie Hancock.
În 2010, Melissa Aldana a făcut încă un pas decisiv în carieră, realizând primul album ca lideră, intitulat Free Fall. Acesta a ieșit la Inner Circle Music, label deținut de Greg Osby.
Saxofonista a condus un cvartet din care au mai făcut parte Michael Palma (pian acustic și electric), Lyles West (contrabas) și regretatul Ralph Peterson Jr. (tobe). Programul cuprinde exclusiv creații ale chilienei sau ale colegilor de formație.
Free Fall e un debut solid, ce dovedește din plin apetența melodică, inventivitatea și mai ales altruismul lui Aldana, care lasă spații generoase acompaniatorilor.
Lipsa egocentrismului contează enorm în jazzul modern. Ca lider, trebuie să știi cum să-i pui cât mai mult în valoare pe ceilalți din trupă, în beneficiul tău ca muzician și spre binele mai mare al muzicii.
Cea mai bună piesă de pe Free Fall mi se pare impetuoasa L-Line, scrisă de Aldana în așa fel încât să dea ocazia fiecărui membru din cvartet să strălucească.
Chiliana a revenit în 2012 cu Second Cycle, scos tot la Inner Circle Music, numai că într-o formulă complet diferită. Alături de ea s-au aflat tura asta Gordon Au (trompetă), Joseph Lepore (contrabas) și Ross Pederson (tobe).
Aldana și Au fac niște combinații deștepte, alternând unisoane captivante și incursiuni solistice de mare efect.
Atrage atenția Meeting Them, cu melodia sa vioaie, tremolată, pretext surprinzător pentru improvizații elaborate, pe un ton mai fluid și mai contemplativ.
De menționat că trompetistul iese din schemă pentru patru dintre cele zece piese, lasând-o pe Melissa să înregistreze primele ei triouri. Asta este o inovație crucială a lui Sonny Rollins, cu clasicele albume Way Out West (1957) și Freedom Suite (1958).
Cântatul în trio reprezintă o piatră de încercare pentru orice saxofonist, iar juna Aldana se descurca deja foarte bine într-o astfel de ipostază. Vezi de exemplu track-ul 7, My Own World, introdus de un excelent solo neacompaniat.
Second Cycle îl întrece calitativ pe Free Fall, lucru capital pentru saxofonistă. Ca muzician de jazz, trebuie să te lași dacă al doilea disc nu-i mai bun decât primul.
Simțind că e pe val, Melissa Aldana s-a înscris la ediția din 2013 a concursului Thelonious Monk. Juriul includea personalități ca Wayne Shorter, Jimmy Heath sau Branford Marsalis.
Fata nu s-a intimidat și și-a răzbunat părintele după mai bine de 20 de ani, câștigând premiul cel mare, adică 25 de mii de verzișori și un contract cu Concord Records.
Succesul ei a făcut vâlvă, pentru că era prima instrumentistă învingătoare în istoria de peste un sfert de secol a competiției. Aldana a fost totodată și cel dintâi artist sud-american care a cucerit trofeul.
Pentru al treilea album, ce urma să apară la Concord, s-a decis să înregistreze cu Crash Trio, un combo pe care-l înființase din 2012, cu compatriotul Pablo Menares (la contrabas) și cubanezul Francisco Mela (la tobe).
Materialul se numește simplu Melissa Aldana & Crash Trio și a fost lansat în vara lui 2014.
Conlucrarea dintre cei trei funcționa brici, așa că a ieșit un album de minune, lăudat de zor de toate publicațiile de jazz importante.
Cu Menares, Melissa se știa de niște ani, de pe scena din Santiago. Între ei s-a legat o relație artistică foarte profundă, neîntreruptă practic până în momentul de față.
Mela e un tobar excepțional, cunoscut deja la ora aia pentru colaborările cu Joe Lovano, McCoy Tyner sau Esperanza Spalding, între alții.
Avem trei muzicieni hispano-americani, dar să nu te aștepți deloc la vreo influență latino. Nici la o imitație după Sonny Rollins să nu te aștepți, deși M&M, track-ul de deschidere, sună destul de Way Out West-ish. Melodia celebrează frumoasa relație tată-fiică dintre Melissa și Marcos.
După asta trioul intră într-un film complet al lui, ce valorifică masiv libertatea de manifestare oferită de acest format neconvențional, fără instrumente armonice. Armonia domnește însă în Crash Trio, cum bine o demonstrează și a doua piesă, Turning.
Bring Him Home confruntă liniile fine ale saxofonului lui Aldana cu tobele mereu în fierbere ale lui Mela. Menares îşi face treaba impecabil, construind puntea esențială dintre cei doi.
La New Points, basistul și bateristul țin magistral hangul tonalităților dulci ale talentatei saxofoniste.
Ea impresionează și la Dear Joe, poate cel mai memorabil moment al discului, dedicat lui Joe Henderson.
Toate cele menționate până acum sunt compozițiile Melissei. Pablo și Francisco au și ei câte două piese, în care centrul de greutate se mută pe ei, dar echilibrul ansamblului rămâne intact.
Albumul conține și două standarde, You’re My Everything (de Harry Warren) și Ask Me Now (de Thelonious Monk), ambele cu solouri de mare angajament ale chilienei.
Restul formației intră târziu la You’re My Everything, iar la epilogul Ask Me Now, saxofonista rămâne complet singură, dar are mult miez ce face ea acolo.
Lui Aldana i-a priit acest disc de la Concord. Pe lângă faptul că s-a ales cu cronici bune, ea a intrat puternic în circuitul festivalurilor de jazz din America de Nord și Europa, plus că s-a învârtit și de niște premii.
Mai precis a luat Martin E. Segal Award, din partea Lincoln Center, iar acasă a fost răsplătită pentru a doua oară cu Premio Altazor, o distincție culturală importantă în Chile (pe care o primise și cu doi ani mai înainte).
Saxofonista a devenit mai vizibilă în lumea jazzului și datorită aparițiilor scenice alături de câteva nume grele.
La începutul lui 2014 a băgat un duet cu Christian McBride la ediția de iarnă a Umbria Jazz Festival, după care a suflat cu Jimmy Heath la ceremonia NEA Jazz Masters.
Anul următor, Wynton Marsalis a invitat-o să concerteze cu Jazz at Lincoln Center Orchestra, în centrul cu pricina din New York.
Pe partea de înregistrări, în 2015 a participat la realizarea albumului The Mosaic Project: Love and Soul, al bateristei Terri Lyne Carrington.
La gala A Great Night in Harlem din acel an, Melissa a avut bucuria să-l întâlnească “face to face” pe însuşi Sonny Rollins. Câteva luni mai târziu a făcut un interviu telefonic cu maestrul, pentru publicaţia Burning Ambulance.
Curios că în ciuda atâtor ecouri favorabile, saxofonista n-a mai continuat la Concord. Back Home, următorul ei disc, a fost lansat de Wommusic, un label mult mai mic.
Chiliana l-a imprimat tot în trio, cu același Menares și cu nou venitul Jochen Rückert, la tobe. Îi cam simt lipsa lui Mela pe Back Home. Rückert nu-i nici pe departe un baterist slab, dar are tendințe mai viteziste decât nuanțatul cubanez.
Altfel, dinamica de trio mi se pare chiar şi mai închegată decât pe albumul anterior. Tracklist-ul debutează cu Alegria şi unduirile elegante ale Melissei între registrele variate ale saxului tenor.
Desde La Lluvia și En Otro Lugar, ambele semnate de Menares, au o atmosferă visătoare, cu tot substratul lor ritmic fervent.
Rückert a contribuit cu Obstacles (o oportunitate pentru Aldana să pună senzualitate în bebop) și cu Servant #2 (un blues abstract, luat ca atare de saxofonistă).
În afară de Alegria, lidera a compus ultimele trei piese din tracklist. Before You suprapune inspirat suflări rafinate de sax peste cinele insistente și un bas “săpat”.
Time este al doilea moment emoțional al albumului, după My Ship, preluat de Crash Trio de la Kurt Weill.
Back Home se încheie cu piesa de titlu, un tribut fățiș și subtil în același timp pentru latura cea mai exuberantă a lui Sonny Rollins (i.e. St. Thomas).
Artista a reușit să se mențină în atenție, chiar dacă nu mai era la o casă de discuri majoră. Ca dovadă, cei de la Downbeat au inclus-o în 2016 în lista lor 25 for the Future.
Odată cu Back Home, Melissa a pus capăt etapei Crash Trio din cariera sa. Din 2017 a fondat un cvartet, alături de care avea să facă frecvent turnee în perioada următoare.
În funcție de celelalte angajamente ale lor, saxofonista cânta cu Sam Harris (la pian) sau cu norvegianul Lage Lund (la chitară). Pilonii stabili ai trupei sunt tobarul Kush Abadey și eternul Pablo Menares.
Tot în 2017, Aldana a luat parte la înființarea supergrupului feminin Artemis, condus de pianista Renee Rosnes.
Cu Artemis a concertat la ediția din 2018 a Newport Jazz Festival, formația impresionându-l atunci pe Don Was, preşedintele Blue Note Records.
În primăvara lui 2019, saxofonista a fost invitată și în proiectul Monterey Jazz Festival on Tour, alături de care a avut 26 de cântări în SUA și Canada.
La puțin timp după asta a lansat Visions, cel dintâi album după trei ani de pauză.
Apărut la Motéma Records, Visions are la bază două lucrări scrise de artistă cu doi ani în urmă, special pentru un “performance” multimedia de la Jazz Gallery, inspirat de viața și opera lui Frida Kahlo.
Discul a fost imprimat cu ajutorul lui Sam Harris, Pablo Menares, Tommy Crane (tobe) și Joel Ross (vibrafon), ultimul prezent doar la opt dintre cele unsprezece piese.
Cu două excepții, compozițiile îi aparțin lui Aldana. Ea nu se comportă însă ca o lideră autoritară, Visions fiind mai degrabă rodul lucrului în echipă.
Saxofonista impune cu tact direcția melodică, secondată uneori de Ross. Secția ritmică clădește groove-uri intense, ce generează o anumită stare de tensiune, teren fertil pentru declanșarea unor improvizații de înaltă calitate.
Acest mod de operare este evident de la track-ul 1, Visions, un portret muzical al fabuloasei pictorițe mexicane.
Zbuciumul și încruntarea împânzesc universul sonor al cvintetului, dar sunt contracarate de forța interioară a muzicienilor, care ies triumfători la final.
Foarte frământată și succesoarea Acceptance. La Madrina are un început diafan, numai că și aici tensiunea se acumulează treptat, ducând spre un epilog tumultuos.
Perdon, creația lui Menares, navighează de asemenea în ape tulburi. Abre Tus Ojos e mai obscură și mai minimalistă, sub impulsul pianului Rhodes mânuit de Harris (pe care-l ştim bine şi de la Ambrose Akinmusire).
Cu o figură de contrabas ca la A Love Supreme, Elsewhere se dovedește una dintre cele mai spectaculoase interpretări de pe Visions.
Încă din prima parte, Melissa intră gradat într-un solo ce înflorește grațios și te prinde cu fiecare notă. Le-a plăcut și celor din comisia Grammy, care l-au nominalizat la categoria Best Improvised Jazz Solo.
Ross, noul star al vibrafonului, deschide foarte frumos Dos Casas, Un Puente, o creație structurată ca o suită, cu treceri imprevizibile de la seninătate la anxietate.
Never Let Me Go, o baladă de Livingston & Evans, e abordată în cheie nocturnă de versiunea de cvartet, cu Aldana romanţioasă și Harris rebel.
La The Search, saxofonista își provoacă tovarășii cu frazări scurte și cadențate, iar ei îi oferă replici elocvente, în frunte cu Ross, care livrează un solo prelungit.
Un spleen proeminent dă tonul melodiei Su Trajedia, însă pe parcurs se ivesc nuanțe multiple, ce culminează cu niște acute formidabile ale tenoristei.
El Castillo de Velenje, ultima și cea mai lungă piesă, e purtată din start de marele avânt al Melissei, curmat până la un punct de intermezzouri reflexive.
De pe la jumătate se produce un “boom”, cu toți membrii trupei cuprinși de o frenezie fără precedent pe Visions.
Discurile Crash Trio sunt simpatice foc, dar Visions marchează momentul maturizării pentru Aldana.
Odată cu acest album, ea a depășit categoric stadiul de tânără speranță, cum o tot catalogau jurnaliștii. Vorbim de acum de o starletă a jazzului contemporan, o artistă împlinită, de care orice cunoscător al fenomenului trebuie să țină cont.
În viața personală îi mergea cam prost chilienei. Chiar în buza pandemiei a divorțat de saxofonistul sloven Jure Pukl, cu care era cuplată de pe la Berklee.
Apoi au venit izolarea și restricțiile și i-au dat-o grav la temelie, la fel ca la toți muzicienii de pe glob.
Un lucru bun în 2020 a fost totuși apariția la Blue Note a albumului de debut Artemis, “self-titled”. Acesta include și Frida, o compoziţie a lui Aldana, cu parfum natural de Visions. Ulterior, chiliana s-a despărțit de formație.
2021 i-a adus niște mari satisfacții profesionale Melissei, mai exact o catedră la New England Conservatory și un contract pe barba ei cu Blue Note Records.
Cel dintâi album al saxofonistei pentru faimosul label este 12 Stars, scos în primăvara lui 2022.
Artista a creat muzica de pe 12 Stars sub impresia crizelor suprapuse din pandemie, dar și a noii pasiuni pentru tarot.
Vorbim cu certitudine despre cel mai personal album de până acum al Melissei. Stilul ei a căpătat parcă o expresivitate și mai mare, rezultată din dorința de a transforma saxofonul într-un vehicol pentru “storytelling”. Iată cum a explicat asta recent, în interviul acordat site-ului Stereophile:
“Because I’m feeling a lot of things, and I want to express them in a way that connects with people, through harmony that moves people and tells a story. When you hear Caetano Veloso, you don’t understand the lyrics, but the movement of the harmony tells you the story. My compositions, in an abstract way, are related to that.”
Coperta discului e făcută de prietena Cécile McLorin Salvant, care s-a ocupat anterior și de grafica lui Visions. Al naibii de talentată, fata!
De asemenea, Cécile i-a împrumutat și pianistul lui Melissa, pe Sullivan Fortner. El s-a integrat într-un cvintet de zile mari, ce mai include trei vechi colaboratori ai saxofonistei: Pablo Menares, Lage Lund și Kush Abadey.
Chiar dacă exprimă trăiri intime ale șefei de formație, 12 Stars păstrează acel “feeling” de operă colectivă, transmis și de Visions. Deși foarte substanțiale, părțile de saxofon sunt asimilate inteligent în mix, într-un tot unitar cu celelalte instrumente.
Această modestie șarmantă a chilienei e sprijinită și de producția gândită isteţ de Lage Lund, care-i creditat totodată și pe post de co-autor al pieselor, alături de Aldana.
În cadrul orchestrației, Lund și Fortner se mișcă agil între un comping inventiv, executat în cooperare cu Menares și Abadey, și răspunsuri melodice remarcabile pentru lideră.
Deși norvegian, Lage Lund n-are treabă cu scenă nordică, descinzând stilistic direct din Jim Hall. Din când în când bagă însă niște efecte atipice, care dau foarte bine în context.
12 Stars pornește dramatic cu Falling, o creație străbătută de la un capăt la altul de un sentiment adânc de dezolare. Melissa îl înfruntă însă curajoasă. Cu puțin ajutor de la prieteni, ea ne dă impresia că nici nu concepe să se dea bătută.
Intuition continuă albumul în culori mai luminoase. Emilia e povestea unui vis al artistei, despre fetița ei nenăscută, fantasmă a instinctului matern. Piesa are forma unui cântec de leagăn sofisticat, ce nu curge atât de lin cum ar trebui.
O nouă neliniște o bântuie pe saxofonistă la The Bluest Eye, compoziție inspirată atât de romanul omonim al lui Toni Morrison, cât și de experiența ei ca liceancă, în Chile.
Melissa îşi aminteşte pentru vlogul First Look cum colegele de școală mai bogate obișnuiau să poarte lentile de contact albastre, pentru că asta reprezenta un ideal de frumusețe (bleah! – nu pentru ochi albaștri, ci pentru preconcepții).
Trauma adolescentină s-a metamorfozat creativ în tânguiri ale saxului, fascinante ca melodicitate, mulțumită și suportului oferit de cei patru buni prieteni din formație.
The Fool te păcălește că ar fi cea mai suavă piesă de pe disc, numai că Melissa și compania fac ce fac și până la sfârșit o dau iar pe dramă.
Los Ojos de Chile reprezintă omagiul jazzistei pentru compatrioții care au ieșit în stradă în 2019 la marile proteste împotriva sărăciei și a inegalității sociale.
Din volutele descrise de Aldana cu țeava ei fermecată se simte multă înverșunare, dar și admirație și entuziasm.
Cea mai concisă și mai “saxofonică” bucată din program, 12 Stars sfârșește în mod tonifiant albumul, fiind aidoma lui The Fool o referință la jocul de tarot.
Cronicile au fost care mai de care elogioase, Downbeat și JazzTimes au făcut-o “cover girl” pe chiliană, iar soloul din Falling a propulsat-o iar pe listele Grammy.
Recunoașterea valorii saxofonistei a atins o nouă dimensiune datorită lui 12 Stars, unul dintre cele mai bune de discuri de jazz din 2022.
De la lansarea albumului, fata s-a pus pe turnee în draci. A umblat în mai multe tranșe prin America de Nord, America de Sud și Europa, ba chiar a ajuns și la Antipozi, în toamna lui 2022.
Mai încoace, în martie 2023, Melissa Aldana a avut o rezidență de o săptămână în celebrul club new yorkez Village Vanguard. “Un vis împlinit”, cum a recunoscut artista.
Interesant că pe lângă numeroasele date în formulă de combo, chiliana a apărut frecvent în ultimii doi ani și ca invitată a unor big band-uri de prestigiu.
În State a colaborat cu adolescenții din NYO-USA și cu soldații din U.S. Navy Band, iar din Europa a suflat împreună cu Frankfurt Radio Big Band, SWR Big Band și UMO Helsinki Jazz Orchestra.
Foarte important că în majoritatea cazurilor a interpretat compoziții proprii, ceea ce înseamnă că a atins un nou nivel al canonizării ca muziciană de jazz. Când te cântă orchestre în care ești membru, te poți considera fără rețineri un clasic în viață.
Dar mai mult decât asta, altceva o face cu adevărat pe Melissa o mare artistă. Mă refer la acea discreţie despre care am tot povestit, la refuzul programatic al egolatriei.
“I’ve put a lot of thought into how to have a huge sound but not play loudly” a declarat ea pentru Stereophile. Cum să n-o adori?
Chiliana are marele merit de a fi ucis flamboaianţa într-un gen de muzică în care virtuozitatea este ceva intrinsec.
În plus, să nu uităm de rolul ei fundamental în feminizarea unui domeniu cu un trecut cumplit de falic. Pentru că ăsta e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat jazzului în epoca recentă.
Update:
Melissa Aldana s-a întors în primăvara lui 2024 cu Echoes of the Inner Prophet, al doilea album pentru Blue Note și al șaptelea din frumoasa ei carieră.
Mai degrabă o completare decât o continuare a lui 12 Stars, Echoes of the Inner Prophet instaurează calmul și împăcarea, după zbaterea interiorizată a predecesorului.
Metodele de lucru rămân însă aceleași și asta e o veste bună. Melissa își menține savuroasa ei discreție și comuniunea deosebită cu formația.
Perfecționistă cum o știm, ea sondează și mai adânc capacitatea saxofonului de a rosti povești, încercând să-i apropie cât mai mult tonul de vocea umană.
Echoes of the Inner Prophet îl omagiază pe legendarul Wayne Shorter, răposat anul trecut. Chiliana era familiarizată de mică cu muzica lui, dar spune că a înțeles-o cu adevărat de abia în ultimii ani, pentru că a avut nevoie să atingă un anumit prag de maturitate.
Saxofonista e însă departe să-l imite pe Shorter pe acest disc. Ar fi fost chiar “silly”. Interpretarea ei se aseamănă cu a maestrului în anumite privințe, cum ar fi tendința de “vocalizare”, dar Melissa e mai Melissa decât oricând, rezultat natural al procesului său de evoluție.
Pentru noul disc s-a folosit de aproape același combo ca pe 12 Stars, cu Lage Lund, Pablo Menares și Kush Abadey. La pian apare însă talentatul cubanez Fabian Almazan, cu care a mai colaborat de altfel în concerte.
Ca și în cazul lui 12 Stars, de producție și orchestrație s-a ocupat maestrul Lund, care a dezvoltat, iată, o empatie deosebită față de Aldana.
Interesant că el apelează și mai des la acele efecte electronice despre care vorbeam, fapt ce amplifică nota de prospețime a albumului.
Piesa de titlu, dedicată lui Shorter, e pe cât de scurtă pe atât de elocventă. Îmi place textura ambientală creată în tandem de Lund și Almazan, la care saxofonista răspunde cu o frază aproape citată din When I Fall in Love. Combinația induce un sentiment provocator, de “American Songbook meets ECM”.
La Unconscious Whispers, Aldana conduce cu o melodie fluentă și rafinată. Vine apoi Almazan și tulbură apele cu soloul lui, spre beneficiul structural al piesei, care capătă o mulțime de aspecte neprevăzute. Lideră își rezervă însă autoritatea de a liniști spiritele până la final.
Urmează A Story, cu o linie melodică de mare finețe, ce câștigă permanent în diversitate. Melissa intră neobișnuit de puternic la The Solitary Seeker, ca să se întoarcă destul de repede la seninătatea ei caracteristică.
Ritmul în continuă schimbare ia în momentele decisive întorsături de bossa nova. În toiul interpretării, Lund și Almazan se succed în improvizații viguroase, după care Aldana revine cu motivul principal, ca să concluzioneze una dintre piesele de vârf ale albumului.
Ritual este contribuția componistică a tovarășului Menares, dar în ciuda denumirii nu are nimic mistic, se aseamănă mai degrabă o baladă a lui Coltrane, decât cu “dragostea supremă”.
A Purpose aruncă o lumină nouă asupra muzicii lui Aldana, propulsată de un ritm ascendent, ce denotă coeziunea extraordinară a trupei.
“Tenorul” chilienei trăiește aici un mare triumf în demersul lui estetic de aproximare a glasului omenesc. Lund și Almazan salută izbânda cu solouri deplin consonante.
Cone of Silence reintroduce atmosfera intimă ce domină creația lui Aldana. Saxofonista și chitaristul își armonizează total mișcările, în timp ce restul colegilor se desfășoară într-o libertate atent studiată.
I Know You Know, creație a lui Lage Lund, lovește tare cu o temă “ vorbitoare”, ca la So What-ul lui Miles. De remarcat acompaniamentul spațios al băieților, ce ia de la un punct o turnură aproape funky.
Chitaristul face un solo de virtuozitate, ușor methenyan, după care șefa intră cu o hotărâre fără precedent, pe care și-o tot nuanțează până la sfârșitul melodiei și al albumului.
Destul de diferită I Know You Know față de ce auzim până atunci pe Echoes of the Inner Prophet. Să fie o profeție despre viitoarea orientare stilistică a artistei?
Deocamdată e clar că Melissa Aldana și-a depus iarăși candidatura pentru premiile și listele “best of” anuale.
Sunt tentat să rostesc sintagma “album de maturitate”, dar făptura asta pare matură de când se știe. Mai adecvat ar fi să discutăm despre o rafinare sau o upgradare a maturității muzicienei, ce pentru ea are dimensiunea rațiunii de a fi.
Referințe bibliografice:
- Oficial: melissaaldana.net, Bandcamp, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter
- Baze de date: AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, IMDb, JazzMusicArchives, Last.fm, MusicBrainz, MusicaPopular.cl, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Sputnikmusic, uDiscover Music, Wikipedia
- Publicații: AllAboutJazz, Downbeat, FIP, International Journal of Music, Jazz Desk, Jazz Journal, Jazziz, JazzTimes, JazzTrail, Jazzwise, NPR Music, PopMatters, The New York Times
- Altele: Blue Note Records, Concord, Grammy Awards, Motéma, Thelonious Monk Institute of Jazz
I'm My Own Walkman 