AJR

Mostră de înţelepciune:

„Muzica AJR sună într-un fel distinct, dar în cazul lor asta are conotații “cringe”. Ai putea crede, în favoarea celor trei, că n-au nicio teamă să fie ridicoli. Numai că prin interviuri afirmă nonșalant că producțiile formației s-ar vrea un fel de medie geometrică a lui Brian Wilson și Kanye West.”  


Locul de origine:

  • Manhattan, New York, SUA

Perioada de activitate:

  • 2005-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Un “boy band” frățesc cu succes colosal în epoca recentă. De regulă, trioul AJR strânge zeci de milioane de vizualizări la un videoclip. 

Componenții grupului sunt Adam Met (n. 1990), Jack Met (n. 1997) și Ryan Met (n. 1994). Denumirea AJR vine deci de la inițialele prenumelor celor trei pițiflenderi. 

Babacii lor, Gary Metzger și Laurie Marvald, sunt arhitecți de profesie. Met reprezintă așadar o prescurtare absurdă a lui Metzger.   

Trioul este împachetat ca “DIY pop”, pornind de la ideea că frații Met își produc muzica în dormitorul comun din casa părintească, aflată în cartierul Chelsea, din Manhattan. 

Eu mă îndoiesc însă că niște “rich kids” ca ei ar fi împărțit atâta amar de vreme același dormitor. Plus că există suficiente indicii că în spatele succesului AJR se află o întreagă mașinărie de marketing, care pompează în viralizarea creațiilor grupului. 

Familia Metzger și-a organizat odraslele sub formă de ansamblu muzical încă din 2005, pe când mezinul Jack avea doar 8 anișori.

Micuții s-au antrenat o perioadă, după care au ieșit la “street busking” prin zonele cele mai aglomerate din New York, gen Central Park sau Washington Square Park. Cică din banii câștigați pe strasse și-au luat echipament, ca să-și poată înregistra creațiile artistice la domiciliu.

În 2010, trioul a făcut două albume, Born and Bred și Venture, pe care le-a distribuit pe net. Ulterior, ambele au fost retrase din circulație, la fel cum s-a întâmplat și cu EP-ul “self-titled” din 2012.

Adevăratul start al carierei s-a petrecut abia în noiembrie 2012, când AJR a lansat o nouă piesă, intitulată I’m Ready. 

Mândru de melodia creată cu frații lui, Ryan Met a spamat cu ea pe Twitter vreo 80 de celebrități. O singură vedetă a dat “play” și aceea a fost magnifica Sia. 

Cică i-a plăcut și le-a pus AJR-ilor o pilă la Steve Greenberg, un mare barosan din industrie, care a acceptat să le fie manager. Habar n-am dacă povestea asta e chiar autentică sau o fi avut babacul Met ceva relații importante.

Videoclipul I’m Ready a fost lansat în octombrie 2013, cu mari ambiții de viralizare. În clipa de față, postarea de pe YouTube a depășit cifra de 32 de milioane de vizualizări. Cântecul a avut impact și în chart-uri, ajungând no. 65 în State și no. 5 în Australia. 

Ca sonoritate, I’m Ready este un electropop lejer, cu melodicitate gen Jonas Brothers și ceva trucuri caraghioase, precum sample-ul obsesiv din SpongeBob și așa numitele “spokesteps”, practic niște “breakdowns” de inspirație dubstep, derivate din vocalizele trioului. 

Micuțul Jack a preluat de atunci rolul de solist, cei doi frați mai mari interpretând doar armoniile, ca niște Beach Boys “wannabes”.

Înainte de sfârșitul lui 2013, AJR a realizat EP-ul 6foot1, rebotezat ulterior I’m Ready. Al doilea track, Woody Allen, are versuri inspirate din filmoteca babacilor, în timp ce muzica mimează Top 40-ul recent.

Growing Old On Bleecker Street este o mică enclavă de folk cu ukulele în mijlocul bălții de electropop. Melodia reprezintă o moștenire a vechii cariere de busker-i a junilor artiști.

Formația a semnat un contract de distribuție cu Warner și a anunțat că lucrează intens la albumul de debut (îi spun așa considerând că și-au anulat singuri opusurile timpurii).

Până la urmă trioul s-a răzgândit și în 2014 a scos doar EP-ul Infinity, prilej să-și perfecționeze estetica electropop, cu accente kitsch neasumate. 

Bombasticul Pitchfork Kids ar vrea să transmită că AJR vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți, chiar dacă vor continua să fie ignorați de site-ul Pitchfork. În subtext se simte mai degrabă dezamăgirea, deși micuții ar trebui să fie recunoscători că critica de fițe nu se sinchisește să scrie despre ei.

Albumul Living Room a ieșit până la urmă în martie 2015. Tracklist-ul cuprinde cinci dintre cântecele de pe I’m Ready și Infinity, cărora li se adaugă opt noi creații.

Muzica AJR sună într-un fel distinct, dar în cazul lor asta are conotații “cringe”. Ai putea crede, în favoarea celor trei, că n-au nicio teamă să fie ridicoli. Numai că prin interviuri afirmă nonșalant că producțiile formației s-ar vrea un fel de medie geometrică a lui Brian Wilson și Kanye West.

În esență, frații Met sunt un fel de agregatori ai pop-ului milenial. Se poziționează undeva la întretăierea sonică dintre Imagine Dragons, Twenty One Pilots și Ed Sheeran, cu tușe pretins “edgy” de hip-hop și dubstep, plus ecouri folk, pentru credibilitatea lor de foști artiști stradali. 

Pe partea vocală, micuții se dau mari armoniști, revendicându-se din marea tradiție nord-americană, de la cvartetele de barbershop până la Beach Boys și Four Seasons, via doo-wop. Nu le iese prea credibil, mai ales că fac abuz de comicării precum amintitele “spokesteps”.

Nu-mi dau seama exact dacă asta se întâmplă pentru că babacii i-au lăsat prea mult pe Cartoon Network când erau mici sau pentru că publicul lor țintă este format în special din pre-adolescenți. Probabil că e rezultatul ambelor cauze.

Următorul material AJR a fost EP-ul What Everyone’s Thinking, o nouă colecție de pop exuberant, născută din dorința aprigă de a cuceri Internetul.

What Everyone’s Thinking a generat două hituri virale, I’m Not Famous și Weak, cu Jack Met străduindu-se să ne convingă că e un băiat ca oricare altul.

În acea perioadă, junele solist a afișat în premieră un look cu mare potențial memetic, purtând bărbă și căciulă d-aia cu clape de urechi.

De atunci, în toate aparițiile sale publice asortează cele două elemente la orice fel de ținută. Efectiv, muianul lui Jack cel încotoșmănit este primul lucru care-ți vine minte când spui AJR, mai rapid decât oricare dintre hiturile grupului.

What Everyone’s Thinking se încheie cu No Grass Today, unde Jack Met proclamă că se abține de la fumatul cânepii, pentru că nu i-ar stimula creativitatea. Ce să zic? Pe uscat e un artist absolut briliant.

Pe parcursul lui 2016, frații Met au colaborat intens cu simpatica trubadură Ingrid Michaelson, alături de care au înregistrat două cântece și au mers într-un turneu național.

În primăvara lui 2017, AJR a lansat imnul It’s On Us, o campanie împotriva agresiunilor sexuale din campusurile universitare nord-americane, inițiată de ex-prezidentul Obama.

Câteva luni mai târziu a apărut The Click, albumul secund al formației. La fel ca predecesorul său, The Click reprezintă doar parțial o noutate, pentru că include toate cele cinci cântece de pe EP-ul What Everyone’s Thinking.

Nici celelalte piese nu sună prea “fresh”, reiterând metodele deja înveterate ale lui Ryan Met, despre care trebuie precizat că este responsabilul principal pe partea de producție și songwriting. 

Există și vești bune în legătură cu The Click. Mă refer în primul rând la diminuarea semnificativă a influențelor dubstep. Dar să fim serioși, în 2017 dubstep-ul devenit deja cumplit de passé.

A doua veste bună ar fi melodia Sober Up, până acum cea mai izbutită din întreg repertoriul AJR.

Mai apropiată de ceea ce Spotify etichetează drept “stomp and holler”, Sober Up beneficiază de un “bridge” intonat de însuși Rivers Cuomo, frontman-ul de la Weezer. Colaborarea s-ar fi născut dintr-un schimb de tweet-uri între cele două părți.

Dacă Sober Up râmâne cel mai bun cântec AJR, Call My Dad este cel mai straniu și mai atipic. De data asta, Ryan preia rolul de solist, filtrându-și glăsciorul printr-un vocoder. 

Call My Dad sună ca o variantă de Manhattan a prostiei ăleia de munțomani, cu “mamă unde ești, vino să mă iei”. Numai că frații Met au referințe mai culte și citează din Sloop John B, via idolii Beach Boys.

Apropo de Beach Boys. În 2017, AJR a băgat un “featuring” pentru bătrânul Mike Love, la o versiune nouă și inutilă a hitului Darlin’.

După episodul It’s On Us, frații Met au aderat în 2018 la o altă campanie socială de răsunet. Mă refer la March of Our Lives, care militează pentru un control mai strict al armelor în Statele Unite. 

Flăcăii au sprijinit cauza cu melodia intitulată Burn the House Down. Pe lângă justețea indubitabilă a mesajului, Burn the House Down sună chiar bine la standardele AJR, așa cum e, cu goarna lui stridentă cu tot.  

Trioul s-a menținut în atenție și pe căi mai frivole, cum ar fi single-ul Pretender, o colaborare cu Steve Aoki și Lil Yachty, materializată în vara lui 2018.

Al treilea “full lenght” AJR, Neotheater, a ieșit la iveală în aprilie 2019. Între timp, frații Met și-au dat seama că a sosit momentul să-și mai împrospăteze sound-ul. Marea lor găselniță a fost adaptarea melodicității clasice de tip Broadway și Disney în contextul actual al electropop-ului 2.0. De aici și denumirea Neotheater.

Însă cei trei AJR nu au scăpat de sindromul vocilor pițigăiate și al efectelor hilare, care abundă și pe Neotheater, cu toate că spokestep-urile au devenit istorie. Pe album predomină ritmurile “midtempo”, dar atmosfera rămâne aproape în permanență una jovială.

Neotheater are și o temă predilectă: desprinderea dificilă a adultului tânăr de reminescențele copilăriei. Foarte sugestiv în acest sens track-ul numărul 4, Don’t Throw Out My Legos.

A doua piesă, Birthday Party, atrage atenția mai ales datorită versurilor, cântate din perspectiva unui nou-născut, care în primul minut de viață presupune fel și fel lucruri despre lumea în care a sosit. 

“I bet it’s easy stayin’ ‘way from drugs/I bet our parents always stay in love” zice pruncul cu vocea lui Jack Met. După asta plusează cel puțin la fel de fantezist, gen “I bet this Instagram’s a load of fun/It’s best to show the best of everyone” sau  “I bet my ignorance is always bliss/Except ignoring pigment in our skin/I bet my country’s nice to immigrants”.

Cel dintâi extras pe single, 100 Bad Days, înșiră suferințele cotidiene ale lui Jack Met, toate din categoria “first world problems”. Bineînțeles, solistul își reciclează pățaniile nefaste în anedocte care-l transformă în sufletul petrecerilor.

Spre final, AJR mai variază puțin registrul, cu două reprize de folkangeală, Wow, I’m Not Crazy și Dear Winter, apropiate de stilul unora ca Mumford & Sons sau The Lumineers.

Neotheater a urcat foarte sus în Billboard 200, pe poziția a 8-a, depășind categoric performanța obținută de The Click, care a fost abia no. 61.

A ajutat la asta și revoluționarea metodei de întocmire a clasamentului, prin creșterea ponderii streaming-ului online, fapt ce avantajează categoric o trupă preponderent “virală”, cum este AJR.

Albumul a fost promovat prin turneul Neotheater World Tour, desfășurat în Statele Unite și în mai multe țări europene, din Irlanda până în Polonia. Ar fi trebuit să existe și un Neotheater World Tour Part II, numai că a dat pandemia peste el.

În februarie 2020, AJR a lansat un nou single, Bang!, ce duce la un nou nivel înclinațiile grupului spre teatrul muzical. Bang! a ajuns până pe poziția no. 26 în Billboard Hot 100, devenind astfel primul single de Top 40 al trupei.

Până acum, frații Met au reușit să schițeze o caricatură a millenial-ului din clasa de mijloc superioară, deși mă îndoiesc că au avut un asemenea obiectiv. Rămâne de văzut cum vor evolua în viitorul apropiat. Eu cred că nu-i interesează o reinventare și nici nu sunt capabili de așa ceva.

Update 1:

AJR a revenit în august 2020, cu explozivul single Bummerland. La fel ca Bang!, Bummerland va fi inclus pe următorul album al trio-ului, care va fi lansat la finele acestui an sau la începutul celui următor.

Update 2:

Noul album AJR, botezat OK Orchestra, a apărut până la urmă în martie 2021. După cum ne-au prevenit deja single-urile Bang! și Bummerland, OK Orchestra duce mai departe direcția stilistică de pe Neotheater.

Am impresia că albumul a fost făcut după ceva cercetare de piață, cu focus grupuri și chestii d-ăstea, din care a reieșit că fanii nu s-au săturat încă de vechile giumbușlucuri sonice ale trioului. 

Strategia a dat roade. OK Orchestra a reușit să prindă Top 10, iar cei de la AJR și-au consolidat tronul de regi absoluți ai pop-ului “cringe”.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.