Mostră de înțelepciune:
„Una peste alta, un tip foarte de treabă Alcapone ăsta, deși coperta Forever Version ni-l înfățișează ca pe un asasin, gata să ne nimicească pe toți cu tunul. Dar e numai o figură de stil, pentru că salvele lui sunt de fapt toast-uri care ne pun pe dans, nu pe catafalc.”
Naștere:
- Dennis Smith, 6 august 1947, Clarendon, Middlesex County, Jamaica
Încadrare stilistică:
Colțul criticului de artă:
Un superstar în Jamaica primilor ani ‘70, Dennis Alcapone este unul dintre cei mai importanți deejay din istoria muzicii reggae. Împreună cu confrații U-Roy și Big Youth, el a contribuit decisiv la definirea toasting-ului ca formă de exprimare artistică.
Toasting-ul bănuiesc că știi ce înseamnă: vorbitul pe riddim al jamaicanilor. Însă trebuie precizat că noțiunea de DJ/deejay are cu totul altă accepțiune în reggae, fiind echivalentul (sau mai degrabă precursorul) MC-ului din hip-hop sau dance.
Deejay-ii au apărut ca animatori la petrecerile cu sistem de sunet, organizate în Jamaica încă din anii ‘40.
Aparatura era cărată cu camioanele prin insulă, inițial ca să cânte pentru dansatori cele mai noi discuri de rhythm’n’blues din State. Puștimea avea astfel o alternativă mai accesibilă și mai „fresh” pentru radio, gramofon sau concerte live.
Din anii ‘60, odată cu dezvoltarea industriei muzicale locale, producțiile ska, rocksteady și reggae au acaparat repertoriul sistemelor de sunet itinerante, care se bucurau de o popularitate uriașă în rândurile tineretului jamaican.
Fiecare sound system avea un deejay care întreținea atmosfera, adică prezenta în mod haios discurile și îmbia oamenii la dans.
Ei s-au inspirat din așa-numitul ”jive talking”, “pălăvrăgeala” DJ-ilor de la radiourile nord-americane, de la care au preluat practic și titulatura. Numai că vorbăria lor a căpătat un alt nume: toasting.
Cât îi privește pe colegii care mixau muzica la platane, în cultura jamaicană ei sunt identificați drept “selectors”.
Count Matchuki a devenit primul deejay-vedetă, pe la finele anilor ‘50. După el au urmat personaje ca Sir Lord Comic sau King Stitt.
Cel care a schimbat regulile jocului a fost însă fratele U-Roy, care și-a făcut debutul ca “recording artist” în 1969. El a adăugat o nouă dimensiune toasting-ului, folosindu-l ca bază pentru crearea unor remake-uri după piese consacrate, cunoscute drept “deejay versions”.
Pe scurt, băiatul a luat riddim-uri vechi din studio și a suprapus peste ele “pălăvrăgeala” ritmică pe care o practica de fel când băga cu sistemul de sunet.
Succesul lui U-Roy i-a determinat pe producătorii din insulă să caute și alți deejays inventivi, ca să-i tragă pe vinil. Așa a ieșit la rampă Dennis Alcapone, care a cucerit rapid inimile jamaicanilor.
Supranumitul Alcapone are un stil pe care-l recunoști instant, cu poate mult prea frecventele chiuituri “yeah, yeah, yeaaaah!” și o sumedenie de interjecții și “catchphrases”, plasate strategic printre rimele mobilizatoare.
Dennis Alcapone s-a distins și prin faptul că multe dintre toast-urile lui se află undeva la mijloc între vorbire și cântare, motiv pentru care este considerat cel dintâi “singjay” din istorie.
De multe ori, deejay-ul interacționează virtual cu cântăreții, păstrați parțial de pe înregistrarea originală. Sunt totuși și destule momente în care își recită tiradele de unul singur, pe bucăți 100% instrumentale.
Între 1970 și 1973, Alcapone a realizat circa 130 de single-uri. Imprimările lui se dădeau ca pâinea caldă și erau cerute în draci la radio.
Aflat în plină glorie, artistul a decis să se mute în Anglia, însă de atunci succesul lui s-a diminuat dramatic. L-au afectat și noile trenduri din muzica jamaicană, de care, cu toată deschiderea lui, nu s-a lipit cum trebuia.
Totuși, maestrul Alcapone a revenit puternic în ultimele decenii în circuitul internațional al festivalurilor reggae, dobândind recunoașterea meritată ca mare deschizător de drumuri în materie de cultură pop.
Gândește-te cât a influențat toasting-ul apariția și dezvoltarea fenomenului hip-hop și cât de mult a proliferat în epoca recentă stilul dancehall, derivat direct din tradiția deejay-ilor din anii ‘70. Și desigur, pe lista moștenitorilor trebuie să mai adăugăm și reggaetonul.
Cum ar veni, cu mai bine jumătate de secol în urmă, omul nostru s-a aflat printre cei dintâi care au făcut un lucru practicat acum efectiv de toată lumea.
Pe Alcapone îl cheamă de fapt Dennis Smith și a venit pe lume în vara lui 1947, în parohia Clarendon, din sudul insulei caraibiene. Familia lui era una așezată, cu babac fermier și mamă croitoreasă.
Pe micuțul Dennis l-au trimis de puber la Kingston, unde a locuit cu sora lui mai mare, care, aspect important, avea un gramofon în casă. Când a mai crescut a învățat meseria de sudor, din care și-a câștigat pâinea o perioadă.
La fel ca mulți colegi de generație, puștiul Dennis era fascinat de muzică și de petrecerile cu sistem de sunet. Cum avea talent din naștere și-a dorit foarte mult să se facă deejay.
Și uite așa s-a lipit de un prieten mai cu dare de mână, Winston Cameron, împreună cu care a întemeiat un sound system, cândva prin îndepărtatul an 1967. I-au zis El Paso, după un cântec country al lui Marty Robbins (iată, jamaicanii ascultau și muzică de “rednecks”).
Dennis se rupea în figuri la microfon, în timp ce Winston era selector. Alături de ei se afla și un deejay secund, cunoscut ca Samuel the First, iar echipa s-a mărit odată ce El Paso a început să prindă tot mai mult la dansatorii de pe insulă.
După ce s-a ocupat de primele discuri ale lui U-Roy, producătorul Keith Hudson a simțit că deejay-ul principal de la El Paso ar avea și el potențial să pătrundă pe piața înregistrărilor.
Nu s-a înșelat deloc. În 1970, tânărul, care își zicea încă Dennis Smith, a tras vreo zece cântece pentru Hudson, bine primite de fanii jamaicani.
Cel dintâi a fost Maka Version, unde Dennis dă un recital strălucitor, pe un riddim jucăuș, ornat cu o partitură de brass de toată frumusețea.
Cu acest prilej, artistul a introdus în scenă irezistibilul slogan “a waso El Paso”, reiterat apoi în mai multe piese ale sale.
Spanish Amigo e o altă bucată foarte “catchy”, de un dramatism înrădăcinat în școala Brill Building, căruia Alcapone îi răspunde cu un recitativ elocvent. Riddim-ul provine de la Ken Boothe – Old Fashioned Way.
La Zaka-Za-Za, deejay-ul jonglează cu rimele pe un fundal agitat, în care sunetele zglobii de pian și orgă pun la respect o chitară fuzzată.
Ball of Confusion pare inspirat vag din marele hit The Temptations, numai că Dennis e preocupat mai degrabă să îndemne lumea la dans, dragoste și armonie universală.
The Sky Is the Limit ni-l arată pe deejay cuprins de o încredere nemărginită. Stimulat de un riddim energic, protagonistul o dă pe pe toast-uri cosmice, gen “Yeah, flying among the stars/Among Venus & Mars”.
Jungle of Crime conține primele referințe rasta din lirica noului star jamaican, iar Take Your Time are o formă atipică, aproape experimentală, ca un fel de proto-jazz-rap, pretext pentru junele Smith să arborează un ton insinuant, de șmecher.
De la Hudson, deejay-ul a trecut la un producător și mai important, Clement “Coxsone” Dodd, proprietarul Studio One, Motown-ul Jamaicăi.
Flăcăul i-a zis lui Dodd că vrea ca de atunci încolo să fie creditat ca Dennis Alcapone. Așa îl porecleau tovarășii din Kingston de niște ani buni, după ce au văzut filmul Al Capone, cu Rod Steiger, iar el s-a apucat să-l maimuțărească pe personajul principal.
Era încă 1970 când Dennis a realizat Nanny Version, single-ul de debut pentru Coxsone, bazat pe hitul Nanny Goat, al duoului Larry & Alvin.
Sub auspiciile unui Hammond hipnotic, tânărul deejay îi înfierează pe falșii prieteni, care te lasă baltă când nu mai ai bani. Cam nașpa topicul, dar asta nu-l împiedică pe artist să arunce câte un “yeah, yeah, yeaaaah!” izbăvitor.
Au urmat până la sfârșitul anului încă două hituri produse de Coxsone. El Paso e o nouă odă pentru vestitul sound system, împânzită cu lozinci de încins dansatorii, cum ar fi “one time El Paso/one time/two time El Paso/two time…” sau “make your move, brother/make your move/make your move, sister/make your move”.
Apoi, la Run, Run, Run, Alcapone funcționează ca o prelungire singjay-istică a conștiinței lui Delroy Wilson, interpretul versiunii originale și unul dintre cei mișto cântăreți de reggae din istorie.
Pe vremea aia erau încă mulți jamaicani care nu înțelegeau menirea deejay-ilor în studio, iar Dennis îi tachinează într-o strofă din Run, Run, Run:
“Baa, baa, black sheep, have you any versions?/Yes sir, yes sir, a studio fill”.
Artistul a continuat să lucreze cu Coxsone și în 1971, o mare parte dintre înregistrările acelei perioade fiind strânse pe LP-ul Forever Version.
E mișto cum Alcapone întărește cu maximă frenezie jurămintele de amor ale cântăreților din variantele inițiale ale unor piese ca Baby Version, Version I Can Feel, Forever Version, Baby Why Version sau Sweet Talking Version.
În alte ocazii, deejay-ul caută să obțină contrastul. Un exemplu elocvent e Dancing Version, în original Dancing Shoes, un hit din perioada ska a celor de la The Wailers.
Spre deosebire de Bunny Wailer, care se vaită că n-are cu cine dansa, lăudărosul de Dennis trebuie să aleagă între două partenere.
De asemenea, la Midnight Version, pentru lamentațiile din coverul după Everybody’s Talkin’, John Holt primește și el o replică optimistă, cu yeah-uri din belșug.
Atitudinea pozitivă caracterizează practic întregul disc. La Version You to the Ball, Alcapone ne intonează pe ton grav o lecție de muzică, dans și bune maniere, din care ne rămâne întipărit corolarul “chicka bow, chicka bow wow wow” (pentru cunoscători, un citat din rivalul U-Roy).
Festivă cum îi e și numele, Sunday Version ne aduce încă o pildă de înțelepciune a maestrului, rostită cu deosebită elocință:
“If music be the food of life/Let’s hear the music brother and survive/Do you hear that?”.
Una peste alta, un tip foarte de treabă Alcapone ăsta, deși coperta Forever Version ni-l înfățișează ca pe un asasin, gata să ne nimicească pe toți cu tunul. Dar e numai o figură de stil, pentru că salvele lui sunt de fapt toast-uri care ne pun pe dans, nu pe catafalc.
Un disc esențial pentru istoria deejaying-ului, Forever Version a fost reeditat într-o variantă de lux, extinsă cu alte producții de răsunet ale lui Coxsone din perioada 1970-72.
Recomand mai ales Fever Teaser, The Conqueror și Power Version, care-s una mai trăznită ca alta.
Showbizul jamaican era cumplit de haotic în epocă. De obicei producătorii se treceau ca autori ai cântecelor și luau toți marafeții, iar muzicienii rămâneau cu praful de pe tobă. Alcapone explică într-un interviu din 2009 cum s-a ajuns la o asemenea absurditate:
“Because (…) we entered the music for the love of it but we did not realise that so much of the music were being sold. And not just in Jamaica, also abroad. (…) People were making money but we were making none. We were getting the praise but not the raise!”
Cu Coxsone avea efectiv o înțelegere verbală, nu un contract propriu-zis. Asta a avut totuși un avantaj, că în timp ce colabora cu bossul de la Studio One putea să o ardă lejer și cu alți producători din insulă.
Astfel, din 1971 a început să înregistreze din plin cu Duke Reid, Bunny Lee, Lee “Scratch” Perry și numeroase alte figuri importante de pe scena reggae. Uneori mergea în două-trei studiouri în aceeași zi și scotea câte cinci single-uri într-o săptămână.
Din acel an datează și Guns Don’t Argue, al doilea LP al lui Dennis Alcapone, alcătuit în marea majoritate din riddim-uri produse de Bunny Lee.
Track-ul de deschidere, numit Alcapone Guns Don’t Argue, este una dintre cele mai reprezentative creații ale artistului. Piesa păstrează porțiuni generoase din vocea lui Eric Donaldson de la coverul reggae după Love of the Common People.
Deejay-ul se interferează cu solistul în stilul lui inconfundabil. Profită de prilej și face o reverență pentru precursorul Prince Buster (“Don’t call me Scarface/My name is Capone”), iar de aici se iscă strofe ce au valoarea unei profesiuni de credință:
“My name is Alcapone/And I’m defending the love of the common people/Never offend, cause I Alcapone will defend/With my two sidekicks: Baby Face Nelson and Pretty Boy Floyd”.
Ce băiat cumsecade! Doar că pe LP-ul Guns Don’t Argue e desenat ca un tip fioros, înarmat până în dinți.
Evident, jamaicanul a făcut pionierat și în privința gangsterismului în muzică, cu diferența că față de artiștii de dancehall și hip-hop de mai târziu, el prezenta o perspectivă naivă, eroică, chiar comică, marcată de fascinația copilărească pentru ecranul de cinema.
“I’m Alcapone of the music industry not Al Capone of the gangster world!”, a declarat el mai târziu pentru site-ul United Reggae.
Pe Guns Don’t Argue, Alcapone face încă două tandemuri memorabile cu Delroy Wilson (It Must Come și You Got What It Takes). Se simte că avea și “in absentia” un “vibe” puternic față de acest cântăreț minunat.
Deejay-ul rezonează din plin și cu drama lui John Holt, de la Left With a Broken Heart, pe când interpretelor de la Everybody Needs Love și If It Don’t Work Out le dă încrederea că sunt iubite din tot sufletul.
Din registrul inimilor rănite provin și Not Too Proud To Beg (versiunea unui cover al lui Slim Smith după Temptations) sau Someone Dancing with My Girl (cu o poveste gen Tennessee Waltz).
Colaborarea cu Bunny Lee nu s-a limitat la Guns Don’t Argue. În ‘71 au apărut și câteva “non album singles” excelente.
Unul ar fi Ripe Cherry, o încrucișare de riddim și beat Bo Diddley, potrivită de minune pentru efuziunile lui Alcapone. “Skank it, baby!”
Horse and Buggy este un alt “dancefloor filler”, cu deejay-ul dezlănțuit pe riddim-ul celor de la The Aggrovators, trupa de studio a lui Bunny Lee.
În fine, Jumping Jack (aka King of the Track) are un tempo mai așezat, ceea ce nu-l oprește pe deejay să braveze în modul cel mai simpatic:
“Ya, they call me the king of the record rap/Said I’m a jumpin’ jack, hit me man/One time”.
Remarcabil și Musical Liquidator, din 1973, cu inflexiuni de soul sudist și un Alcapone ce înflorește cu rime insolite clasicul motiv “see you later, alligator”.
Însă apogeul asocierii cu Bunny Lee a fost Cassius Clay, un single lansat în același an. Referirile la box nu erau o premieră pentru talentatul singjay. Îl cântase anterior și pe rivalul Joe Frazier, într-o versiune după Burning Spear, iar Ripe Cherry îl menționează pe același Cassius Clay (dimpreună cu Sugar Ray).
Cântecul Cassius Clay beneficiază de un riddim ucigaș de la The Aggrovators, peste care Alcapone toastează în stil mare, întrecându-se pe sine la “swag” și “coolness”.
Artistul pendulează elegant între comentarii istețe despre marele pugilist și interjecții fanteziste, completate de chemări irezistibile în ring (ăla de box pentru campion și cel de dans pentru noi restul):
“I said, huahua, chi-huahua/Chi-huahua, chi-hu (Huh!)/Do your thing, a let mi see your swing/A brother, come a down, a do your ting (Move away, Joe Frazier)”.
Aproximativ în aceeași perioadă cu Bunny Lee, Dennis Alcapone a înregistrat consistent și cu Duke Reid. Primul hit cu el ca producător a fost Teach the Children, din 1971.
Melodios și vesel, Teach the Children pledează pentru educație ca motor al progresului social: “Teacher, teacher/I beg you ring the bell/Tеach the children/Teach ‘еm how to spell”. Ce mai gangster, bietul Alcapone.
Parteneriatul cu Reid a iscat o serie de noi succese în 1972, cum ar fi Number One Station (pe riddim lent și apăsat), The Great Woggie (nostim, de vară, cu solo de sax de la Tommy McCook) sau Judgement Day (un hibrid rasta-gospel).
Cel mai tare mi se pare însă My Voice Is Insured for Half a Million Dollars, în care deejay-ul își laudă calitățile artistice, stimulat și temperat în același timp de pulsațiile captivante ale basului.
Anul următor, Alcapone și Reid au lovit puternic cu Wake Up Jamaica, o demonstrație de pasiune și virtuozitate a deejay-ul, cu riddim bine garnisit de secția de suflători și de vocea “classy & soulful” a lui Joya Landis, rămasă din originalul Moonlight Lover.
Minunat și D.J.’s Choice, unde Alcapone înșiră pe riddim-ul frumos curgător lozinci preluate de la cei mai renumiți confrați într-ale toasting-ului, într-un gest înduioșător de solidaritate de breaslă.
În 1973 a apărut și un LP, Soul to Soul – DJ’s Choice. Acesta e alcătuit în principal din producții ale lui Reid pentru Alcapone, cu câteva contribuții din partea lui Lizzy, un vechi tovarăș deejay din epoca El Paso.
Pe Soul to Soul descoperim desigur și alte nestemate, precum The Funky Tang (cu Dennis Alcapone pe post de James Brown jamaican), Cry Tough (un duet năvalnic cu Lizzy, pe tematică rastafari) sau Baba Riba Skank (un “revival” ska, în compania aceluiași Lizzy).
Între 1971 și 1973, Alcapone a ars-o prin studio și cu Lee “Scratch” Perry, împreună cu care a realizat câteva înregistrări foarte interesante.
Well Dread și Alpha and Omega, ambele din ‘71, te prind cu dinamica “start-stop” și punctuațiile nostime de trombon (probabil opera lui Vin Gordon). Se configurează astfel un mediu inedit pentru toast-urile vedetei, care-i ca de obicei într-o mare vervă.
Africa Stand și Jah Rastafari, lansate în 1972, au cu totul alte vibe-uri, primul fiind un reggae idilic, în timp ce al doilea apelează la sonoritățile rocksteady.
Trombonul revine în forță la Master Key și Back Bitter, unde avem un Alcapone voios și pus pe șotii.
Rasta Dub a încheiat în ‘73 ciclul lui Perry. Piesa e mai degrabă reggae pur decât dub, iar deejay-ul face cucurigu și îndeamnă lumea să zâmbească și să danseze, în loc să zică de Babylon și Zion.
Dintre producătorii cu care Alcapone a colaborat mai puțin, încep prin a-l menționa pe Niney the Observer.
Single-ul Bawling for Mercy/Mr. Brown’s Coffin, făcut cu el și cu Lizzy în 1970, e un adevărat deliciu reggae. Deși Bawling for Mercy deplânge sărăcia din Jamaica, piesa are un riddim cât se poate de seducător.
Pe fața B, Mr. Brown’s Coffin crește considerabil buna dispoziție și BPM-ul, cu un skank aprig, “on the floor”, care scoate tot ce-i mai bun din cei doi deejay.
O altă surpriză este Byron Smith, la bază inginer de sunet în studioul lui Reid. În fertilul an 1971, Smith i-a produs tizului de la microfon magnificul single Mosquito One, care împletește rime haioase luate de la poeta națională Louise Bennett-Coverley cu toast-urile recurente despre El Paso.
Drăguțe și melodiile pe care Alcapone le-a făcut cu Alvin Ranglin, în 1971-72. Acestea sunt trei la număr: King of Kings, Honeycomb și Milk and Honey.
King of Kings e despre idealul rastafari, iar celelate sunt profilate pe romantism și dulcegărie.
Lista producătorilor lui Alcapone este însă mult mai lungă. Ar mai fi Prince Buster, Sonia Pottinger, Joe Gibbs, Phil Pratt, J.J. Johnson și mă opresc aici, că ți-am complicat destul lectura stimate unic cititor.
Și tot nu pot să închei capitolul. Cum se fâțâia toată ziua prin studiouri, Dennis a deprins și el din tainele producției muzicale, așa că a meșterit niște cântece pentru Delroy Wilson, Dennis Brown sau Augustus Pablo.
A lucrat și pentru sine la Pop a Version (1971) sau East to West (1972), reușind să-și creeze un climat foarte bun pentru toasting-ul hiperactiv.
Get in the Groove (tot din ‘72) este un duet cu Dennis Brown, doar că n-aș zice că se numără printre capodoperele celor doi.
Alcapone debutase relativ recent în calitate de “recording artist”, dar devenise deja unul dintre cei mai de succes entertaineri ai nației.
Ca dovadă, în 1972, revista Swing, foarte influentă în showbizul din insulă, i-a dat premiul pentru cel mai bun deejay al anului.
Faima lui ajunsese și la diaspora jamaicană din UK, așa că în 1973, superstarul a susținut primul lui turneu peste Ocean. A participat atunci și la concertul de reggae din cadrul festivalului Edinburgh.
Gig-ul a fost filmat de BBC și difuzat în emisiunea The Old Grey Whistle Test. Imaginile au ajuns până la urmă pe YouTube și sunt impresionante, mai ales că nu mai avem nimic din epocă cu Alcapone în acțiune.
Deejay-ul e ca peștele în apă pe scenă și are un “swag” ce-l face extraordinar de simpatic. Recitalul lui de la Edinburgh a constat din doar două piese, Cassius Clay și Wake Up Jamaica, superstarul bucurându-se de acompaniamentul de zile mari al comboului The Cimarons.
După un an, Dennis Alcapone a revenit pe tărâm britanic, ca parte din turneul Jamaica Showcase, ce-i mai avea pe afiș pe Toots and the Maytals, Dennis Brown sau Skin, Flesh & Bones (cu tânărul Sly Dunbar la tobe).
Odată încheiat turneul, flăcăul a decis să nu se mai întoarcă în insula de baștină. La Londra a cunoscut-o pe frumoasa Elaine și s-a însurat cu ea, cei doi fiind și acum împreună, la adânci bătrâneți.
Un alt motiv pentru care a ales să stabilească în Anglia a fost violența crescută de la petrecerile cu sistem de sunet din Jamaica. Party-urile din diaspora britanică erau mult mai liniștite, așa că superstarul s-a gândit că ar fi mai bine pentru el să activeze acolo.
Însă artistul n-a mai avut același succes în țara de adopțiune, în vreme ce Jamaica a început să-l uite în lipsă.
El s-a străduit o perioadă să țină steagul sus, numai că nu prea i-a mers. Chiar în 1974 a realizat două albume pe piața din UK: Belch It Off și King of the Track.
Belch It Off a fost produs de Sidney Crooks, un tovarăș expat jamaican, pe riddim-uri făcute pentru formația lui The Pioneers.
Alcapone a mărturisit pentru United Reggae că nu-i place deloc acest disc, dar ce am găsit pe net mi se pare onorabil. Mă gândesc în special la Sorry Harry, un mix de “soul singing” și “reggae deejaying”, inspirat de Harry Hippie, al lui Bobby Womack.
În alte cântece, artistul se joacă mult cu “nursery rhymes” familiare în lumea anglofonă, iar la God Father face asocieri libere cu filme în vogă, precum Jesus Christ Superstar și bineînțeles The Godfather.
Cât despre King of the Track, 8 dintre cele 12 piese sunt producții noi, realizate de Count Shelly, un ucenic al lui Bunny Lee.
Programul e completat de hituri mai vechi de la amintitul Lee, între care și King of the Track sau Cassius Clay.
Creațiile făcute cu Shelly la butoane au în general riddim-uri provenite din melodii de dragoste ale lui Cornel Campbell sau Slim Smith, cărora Alcapone le dă replica în felul lui de deejay țăcănit.
Alcapone a mai avut în 1975 o încercare pe teme pugilistice, single-ul Muhammad Ali, produs de el însuși. Sună drăguț, dar e departe de strălucirea predecesorului Cassius Clay.
În anul respectiv a scos și un long-play, Dread Capone, cu Count Shelly la butoane. Dread Capone oscilează între reggae clasic și dub, noua modă din muzica jamaicană.
Majoritatea cântecelor sunt “rasta-oriented”, ceea ce nu prea i se potrivește protagonistului, deși știm că avea destule antecedente în domeniu. Numai că pe Dread Capone o ține cam mult în sentințe sobre, tocmai el, un deejay recunoscut pentru toasting-ul lui distractiv și ludic.
Dealtfel băiatul nu e nici pe departe rastaman, ci mai degrabă prieten cu rastamanii, după cum reiese din interviul publicat în 2022 de Reggae Vibes:
“We used to go to the Rasta camp to smoke, and listen to the Rastas reasoning. Rasta is the one, you know, who let me know that I must not eat pork. Rasta is the one who taught me to eat good. To stop smoking cigarettes.”
Revenind pe firul cronologic, în 1977 Dennis Alcapone și-a încercat norocul cu două LP-uri de dub full-time: Investigator Rock (aka Peace and Love) și Six Million Dollar Man (aka Universal Rockers).
Ambele au fost meșterite de Bunny Lee, dar nu au adus revirimentul mult așteptat, fiind ignorate la fel ca toate celelalte realizări britanice ale artistului.
Altfel, băiatul începuse să se adapteze în mare de ecou și reverb a dub-ului, strecurând ici-colo toast-uri amuzant-narcisiste printre predicile rastafari.
Într-un spirit diferit, mi-a atras atenția Children to Tomorrow, de pe Investigator Rock, un “sequel” mai nuanțat pentru Teach the Children. Bună rău partea de “drumming”, fapt valabil in integrum pentru cele două albume.
Soarta lui Alcapone s-a schimbat radical de la un capăt la altul al decadei. Adulat la început de o întreagă națiune, a ajuns la final să cadă în uitare în diaspora.
Omul se cam plictisise și avea chef să se ocupe mai mult de viața de familie, așa că din 1979 a renunțat să mai dea concerte.
A lăsat-o baltă și cu înregistrările, după ce în 1981 a lansat două single-uri de 12-inch: Three Wise Men și World Cup Football.
Cel dintâi n-a apărut online, în schimb găsim World Cup Football, creat în întâmpinarea Mondialului din Spania. Se simte influența trendului dancehall incipient, dar mult mai importantă mi se pare următoarea rimă a lui Alcapone:
“If you want to see some skill (Right)/Come watch di team Brasil”.
Apoi deejay-ul a dispărut complet din peisaj. Come back-ul scenic avea să se producă de abia în 1988.
Între timp apăruse un public internațional interesat de istoria și legendele muzicii reggae, iar Dennis s-a urcat și el pe valul ăsta. Astfel, imediat după revenirea la rampă a fost invitat să toasteze la ediția din 1989 a festivalului WOMAD.
Din deceniul următor, deejay-ul s-a apucat să facă tot mai des turnee, ajungând în mai multe zone din Europa, în Japonia sau în Jamaica natală. În 1995 a fost pentru prima oară când a concertat în insula de baștină, după douăzeci de ani de absență.
Trendul a continuat și în noul secol, cu Alcapone intrat puternic în circuitul festivalurilor europene. În 2001 a participat la abia înființatul Exit, pentru ca în vara lui 2002 să toasteze în premieră la Rototom Sunsplash și la Montreux.
Și cam în stilul ăsta a funcționat băiatul an de an de atunci. Înaintarea în vârstă nu l-a afectat prea tare, deși între timp a trecut de borna 75. Evident că rastamanii l-au învățat bine să nu mai halească porc și să nu mai tragă tutun.
Cu înregistrările nu prea s-a omorât în perioada în care s-a întors la deejaying. De notat totuși că în 1995 a colaborat cu Adrian Sherwood pe Hustling Ability, unicul disc al proiectului 2 Badcard.
Mai exact, Alcapone mormăie niște toast-uri de efect la piesa Pure Illusion, un trip multicultural al bossului de la On-U Sound.
AllMusic și Wikipedia menționează un album pe care Dennis Alcapone l-ar fi făcut cu Mad Professor în 1997, doar că la streaming nu există neam și nici Discogs n-a auzit de el.
Am elucidat până la urmă misterul. Cei doi chiar plănuiau un LP și – potrivit unui interviu al deejay-ului – în 2013 acesta era încă în lucru.
Cert e că până în prezent nu l-au finalizat și deocamdată avem doar un biet single, Mandingo Warrior, care sună însă rupere. Deci ar trebui făcut ceva.
Mult mai concretă a fost colaborarea lui Alcapone cu Prince Fatty, un producător londonez de dub, cu un stil foarte spumos, pentru care a toastat pe mai multe albume între 2007 și 2014.
Ca o curiozitate, între înregistrările făcute cu Prince Fatty se află și o prelucrare după Seven Nation Army.
Întorcându-ne la startul mileniului, Dennis Alcapone a scos atunci o pereche de single-uri: Serious World (în 2002, cu Earl 16) și No Peace (în 2003, cu Nerious Joseph).
Amândouă au o producție cam defectuoasă, făcută cu niște softuri “lame”, grav dăunătoare vibe-ului autentic de reggae.
“Apogeul” la acest capitol a fost însă Just Version, un “full lenght” realizat în 2005 împreună cu The Small Axe People. Pur și simplu înfiorător ce se aude acolo și Dennis n-are altă vină decât că a consimțit să toasteze.
Pe 7-inch au mai ieșit apoi Boss Porn Sound (2006) – un rocksteady dubios, acompaniat de spaniolii The Cabrians – și Usain Bolt of Lighting (2008) – o odă cu delay-uri dub pentru proaspătului triplu campion olimpic la atletism.
O apariție de mare prestigiu a lui Alcapone a fost cea de la Barbican, din 2011, ca parte din spectacolul Reggae Britannia.
Alături de el, pe scenă, s-a aflat Winston Reedy (de la The Cimarons), un cântăreț fantastic, cu care colaborează constant în concerte de vreo 15 ani încoace.
La începutul deceniului trecut, în 2011-2012, deejay-ul a făcut câteva single-uri destul de reușite: Creature/Children (dancehall înfocat cu italianul Mc Baco), Rumors (dub cu flaut și un alt italian, Jules I) și Funny Feeling (rocksteady sentimental, cu indo-britanicul K-oss).
Shake Your Body, din 2015, e o bucată de ska modernizat, hazlie, ultra-dansantă și cu brass din greu.
Doi ani mai târziu a ieșit Hard Times in the City, un reggae cu mesaj social, în duet cu amicul Calman Scott.
Bătrânul reggae star a avut o mare bucurie în primăvara lui 2018, când a primit o medalie de la prim-ministrul jamaican, acordată cetățenilor din insulă care au săvârșit mari isprăvi în străinătate.
Lunile următoare, Alcapone a făcut niște versiuni după înregistrari proaspete ale legendarilor Derrick Morgan și Ken Boothe.
În 2020, Alcapone a băgat un “featuring” spectaculos pe The Beats Goes Ska!, o versiune după Sonny & Cher concepută de scoțienii Mungo’s Hi Fi.
RITS Special (2021) e un freestyle dedicat casei de discuri Room in the Sky, pe un riddim à la Prince Buster.
Mai recent, în prima jumătate a lui 2023, jamaicanul și-a îmbogățit discografia cu două noi single-uri, cuprinse de asemenea de nostalgia ska.
Get Happy e intonată împreună cu Joseph Cotton, iar succesorul Jump Brothers and Sisters! îi are pe post de “backing band” pe bascii de la Errementarians.
Un personaj minunat acest domn Alcapone din Jamaica. Degeaba să dă el gangster, am tot spus. De fapt e un haiduc romantic, care ia din bogăția sufletului său și ne-o împarte nouă, la toți sărmanii, ca să dansăm și să ne bucurăm.
Închin și eu un toast pentru el, cu urarea să ne repete cu voioșie “a waso El Paso” și “huahua, chi-huahua” încă niște decenii de acum încolo. „Yeah, yeah, yeaaaaaah!”
Referințe bibliografice:
- Oficial: Bandcamp, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter
- Baze de date: Algoriddim, AllMusic, AOTY, Dancehall Again – Riddim Dictionary, Discogs, Genius, IMDb, Last.fm, MusicBrainz, reggaeville.com, Riddimguide, Roots Archives, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, United Reggae, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Reggae Steady Ska, Reggae Vibes, World A Reggae
- Altele: Enki’s Music Records, Trojan Records
I'm My Own Walkman 
5 gânduri despre „Dennis Alcapone”