Agoria

Mostră de înţelepciune:

„Diversitatea stilistică este dublată de marea diversitate de stări și sentimente ce definește Blossom. Muzica lui Agoria poate fi dinamică, senzuală, agresivă, elegantă, tulburătoare, relaxantă – trăsături care în anumite momente se pot intersecta fără să producă niciun fel de disonanţe.”


Naştere: 

  • Sébastien Devaud, 16 ianuarie 1976, Valencin, Auvergne-Rhône-Alpes, Franța

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

DJ şi producător de mare talent, Agoria aparține scenei franțuzești de muzică electronică, renumită pentru coolness-ul fără egal. Flăcăul și-a dobândit faima pe parcursul deceniului trecut, când a scos o serie de albume și mix-uri pe CD, majoritatea prin intermediul companiei PIAS Recordings.

Pe numele real Sébastien Devaud, amicul nostru a crescut undeva într-o comună aflată în preajma Lyon-ului. Babacii lui sunt intelectuali de mare fineţe, adică arhitect (ta-su) și cântăreață de operă (mă-sa).

Bineînțeles, cei doi și-au crescut odrasla cu muzică selectă, doar că într-o zi cu soare din 1988, puberul Sébastien a rămas fascinat de Big Fun, un cântec al celor de la Inner City, hit al verii în Franţa. Era primul lui contact cu muzica de club, Inner City avându-l în spate pe Kevin Saunderson, unul dintre inițiatorii mișcării techno din Detroit.

Sébastien a continuat să exploreze zona asta muzicală, descoperindu-i pe rând fațetele multiple, precum deep house-ul din Chicago, acid house-ul din UK sau new beat-ul din Belgia. Pe la vreo 15-16 ani, a asistat la un gig al lui Jeff Mills, care l-a impresionat atât de tare, încât a decis că vrea să se facă DJ.

Băiatul s-a pus pe mixat și n-a mai trecut mult până când s-a pomenit pe același afiș cu giganți ca Richie Hawtin și Carl Cox, veniţi la Lyon pentru un mare eveniment dansant de la începutul anilor ‘90.

La fel ca mulți alți confrați, junele Sébastien s-a orientat treptat și spre zona de producție. A adoptat aliasul Agoria, un derivat dubios al termenului grecesc “agora”. Se pare că a anticipat cât de mult or să conteze căutările pe Internet.

Între 1999 și 2001, supranumitul Agoria a lansat câteva viniluri de 12-inch, prin intermediul unor label-uri mici și independente. Primele creații erau profund tributare techno-ului de Detroit, însă n-a trecut prea mult până când flăcăul a deschis larg ușa și influențelor house.

Single-ul 11ème Marche, din 2001, a contribuit decisiv la ascensiunea franțuzului, fiind inclus în mixurile unor DJ-i renumiți, precum Laurent Garnier sau Andrew Weatherall, dar și în emisiunea lui John Peel, de la BBC Radio 1.

Ulterior, Agoria a semnat un contract cu Different Recordings, subsidiarul electronic al PIAS. Albumul de debut, Blossom, a apărut în toamna lui 2003.

Blossom sună bine de tot. Este închegat, variat și îi lipsesc timpii morți. Pe background-ul lui techno, junele artist altoiește sonorități (aka fierăstraie) moderate de electro house, adaptându-se din mers noilor tendințe de pe scena dance europeană.

Agoria dezvoltă și o latură mai chill, cu ecouri dinspre Bristol-ul nouăzecist. Acestea devin cât se poate de evidente odată cu penultimul track, 2Thousand3, ce-l are ca invitat pe însuși Tricky.

Oniricul Worth It stabilește o altă conexiune cu elita muzicii electronice, grație vocii mângâietoare a lui Ann Saunderson, nevasta englezoaică a lui Kevin Saunderson.

Diversitatea stilistică este dublată de marea diversitate de stări și sentimente ce definește Blossom. Muzica lui Agoria poate fi dinamică, senzuală, agresivă, elegantă, tulburătoare, relaxantă – trăsături care în anumite momente se pot intersecta fără să producă niciun fel de disonanţe.

Debutul lui Devaud în format “full length” a fost cât se poate de convingător. Odată cu Blossom, Agoria s-a cățărat pe creasta valului de producători francezi ce răvășea pe atunci scena mondială de muzică electronică.

În 2003, amicul Sébastien a mai avut o realizare majoră: fondarea festivalului Nuits sonores, în Lyon-ul de baștină. Nuits sonores s-a dezvoltat imens de la ediție la ediție, devenind una dintre cele mai importante manifestări de profil din întreaga Europă, cu peste 140.000 de spectatori la edițiile din 2017 și 2018.

Reluând şirul cronologic, în 2005 Agoria a scos cel dintâi “mix CD” din carieră, intitulat Cute & Cult. Acesta înclină sensibil spre techno, deși este pigmentat pe alocuri cu bucăți din Angelo Badalamenti, Radiohead sau Iggy Pop.

Un an mai târziu a ieșit și cel de al doilea album Agoria, The Green Armchair. Individul s-a prezentat din nou cu un material solid, ce merită ascultat cap-coadă.

Se evidențiază în primul rând două reprize cu tentă electroclash, sexy, picante și ușor tenebroase. Mă refer la Baboul Hair Cuttin (cu suavul cântăreț Scalde) și Lips On Fire (cu flamboaianta Princess Superstar).

Agoria a extins considerabil dimensiunea trip-hop/dark ambientată a creației sale. Million Miles, un fel de tribut Massive Attack, are parte de vocea starletei Neneh Cherry. Același Scalde adâncește lirismul melodiei Your Inner Kiss, în timp ce faimosul Peter Murphy (de la Bauhaus) face din Edenbridge o adevărată bijuterie electro-goth. La final avem Wrong Line, un recitativ pe temă kraftwerkiană (în genul Hall of Mirrors, de pe Trans-Europe Express).

The Green Armchair nu se dezice însă de vocația protagonistului pentru dancefloor. Programul cuprinde numere incitante de techno (Code 1026) sau electro house (Like a Bull), în timp ce splendidul Europa sună ca un remix funky-house după aceiași Kraftwerk. Merită remarcată și Les Violons Ivres, o producție tech house cu un surprinzător aer nostalgic.

Tot în 2006, neobositul Sébastien și încă doi tovarăși au pus bazele Infiné, un label ce a căpătat un renume excelent pe piața de muzică electronică din Europa. Amicul nostru a ieșit din combinație după cinci ani, dar iată că Infiné și-a continuat menirea și fără el.

Anul următor, Agoria a scos un dublu CD, inclus în seria de mixuri At the Controls, oblăduită de cei de la Resist Music. Orientată cu predilecție spre tech house/minimal techno, compilația franțuzului a cules la vremea ei o mulțime de elogii. Publicația online Resident Advisor a desemnat At the Controls-ul lui Agoria între cele mai bune “mix CD-uri” ale decadei “noughties”, care a constituit dealtfel apogeul acestui format muzical.

Ultimul material al lui Agoria pentru Different/PIAS a fost Go Fast, o colecție de melodii provenite de pe soundtrack-ul filmului franțuzesc cu același nume. Go Fast e poate ceva mai palid decât discurile anterioare, dar asta nu înseamnă că-i slab și derizoriu. Muzica are destule șanse să te captiveze, oscilând între reprize dansante, de rit minimal, și pasaje ambientale, fără niciun fel de beat-uri.

A urmat încă un “mix CD” de succes, volumul 16 din seria Balance, distracţia australienilor de la EQ Recordings. Agoria a făcut o selecție admirabilă, ce te poartă prin mai multe genuri, deşi înclină cel mai adesea spre ambiental și experimental. Găsim multe nume cunoscute între alegerile franțuzului: Alva Noto, Mark Pritchard, Tosca, Emiliana Torrini, The Field, Bibio, LCD Sound System, Jonny Greenwood sau chiar Aphrodite’s Child.

La începutul lui 2011, Agoria s-a întors cu Impermanence, al patrulea album al vieții, scos de data asta prin intermediul Infiné. Impermanence nu e cu nimic mai prejos față de tripticul de la PIAS. Ajuns deja un clasic în viață, marele DJ lyonez îşi menţinea intacte vitalitatea și inventivitatea.

Albumul are un start imprevizibil, cu Kiss My Soul, o baladă de pian interpretată de strania chanteuză Kid A, descoperită cu prilejul compilației Balance. O auzim pe Kid A și ceva mai încolo, plină de vervă, pe ritmurile tribale de la Heart Beatings.

Din program se mai disting două bucăți cu tentă deep house, catalizate de doi DJ din Detroit reconvertiți în recitatori: junele Seth Troxler și clasicul Carl Craig. Troxler se aude pe Souless Dreamer, unde o arde grav, ca un speaker motivațional căzut în patima drogurilor. Craig este protagonistul piesei Speechless şi se comportă de zici că-i un bastard al lui Barry White, cuprins de călduri pe ringul de dans.

Cam ăstea sunt bucățiile cu glas de om de pe Impermanence. În rest, Agoria ne delectează cu instrumentale lungi și hipnotice, ideale pentru dancefloor. Dintre toate, cea mai de lăudat este Grande Torino, cu rețeaua lui densă de beat-uri și aranjamentul de coarde seducător.

La două luni după Impermance, franțuzul a dat o ultimă lovitură pe piața mixurilor pe CD, înainte ca aceasta să cadă definitiv în desuetitudine. Este vorba despre al 57-lea volum din seria Fabric, publicată sub auspiciile clubului eponim din Londra (a nu se confunda cu seria FabricLive).

Agoria și-a reconfirmat clasa de DJ și aptitudinile de nerd muzical, printr-o măiastră împletitură de beat-uri techno și house, intercalată subtil de elemente krautrock, afrobeat sau free jazz. Interesantă alegerea din final, Ella Fitzgerald și o versiune nealterată a temei Night and Day, din 1956.

În următorii şapte ani, Agoria nu şi-a mai bătut capul să scoată albume. A continuat să DJ-iască în jurul lumii şi a scos câteva discuri de 12-inch. Am mai povestit şi cu alte prilejuri, că EP-urile pe vinil sunt miezul culturii dance, albumule sunt doar pentru “sell outs” şi “rockstars wannabe”. Devaud a comis un fel de reîntoarcere la obârşie, deşi presupun că nu-l chinuia niciun fel de vinovăţie pentru aventurile lui în format “full-lenght”.

Chiar dacă a produs mai puţină muzică, amicul nostru a rămas la fel de inspirat. Four One Hour, din 2013, este o piesă deep house cu o puternică încărcătură emoţională, datorată în bună măsură contribuţiilor lui Scalde şi ale violoncelistei Amélie Bouard. Tot din acelaşi an datează şi Scala, o altă creaţie remarcabilă cu groove de deep house.

Helice (2014) evocă sunetul techno sălbatic, din vremurile de început ale DJ-ului lyonez. Agoria a bifat şi anul 2015, cu Baptême şi Independence, două producţii eterice, circumscrise zonei mixte a tech house-ului.

Anul următor, artistul şi-a făcut o nouă jucărie, label-ul Sapiens, inaugurat prin single-ul Up All Night, un imn de petrecere în cel mai elegant stil house. A doua producţie pentru Sapiens, Boomerang (2017), o dă pe un trip mai haotic, pe baze minimal techno.

Spre finalul lui 2018, Agoria a lansat un single digital, Embrace, în colaborare cu dizeuza australiană Phoebe Killdeer. Un pic mai încolo, în ianuarie 2019, a venit şi You’re Not Alone, melodie înregistrată împreună cu Blasé, un soulster cu voce delicată. Ambele creaţii tind spre un soi de electropop melancolic, ce relevă calităţile de melodist ale franţuzului.

Embrace şi You’re Not Alone prefigurează Drift, al cincilea album Agoria, a cărui lansare este programată în aprilie 2019. Evenimentul va fi marcat printr-un mare concert la Élysée Montmartre. Pentru perioada de vară, Devaud este anunţat pe afişele unor mari festivaluri, cum sunt Primavera Sound sau Coachella.

Aşadar, amicul nostru se întoarce pe cai mari. Distribuit de concernul Universal, Drift beneficiază de o campanie barosană de promovare.

La 43 de ani bătuţi pe muchie, Agoria trăieşte un fel de a treia tinereţe în showbiz. Nu mă miră, cultura dance a devenit la fel de prietenoasă cu veteranii precum cultura rock. Iar eu, la vârsta mea, ar trebui să mă bucur când aud că există hodorogi care se bucură încă de apreciere, indiferent de domeniu.

Update 1:

Mult trâmbiţatul Drift a ieşit pe piaţă la data anunţată, marcând revenirea lui Agoria în circuitul producţiilor “full-lenght”. Noul album n-are nici pe departe potenţial revoluţionar, dar menţine standardele fixate de franţuz cu nişte ani buni în urmă.

Reţeta este cât se poate de previzibilă, cu 10 track-uri, jumătate cu “featuring-uri” pe voce, jumătate instrumentale. Pe lângă deja cunoscutele Embrace şi You’re Not Alone, avem încă un electropop visător, Remedy, în colaborare cu obscura chanteuză Noémie.

Call of the Wild se situează în cu totul alt registru, la întretăierea dintre hip-hop şi electro-rock. Pe post de invitat special se află rapper-ul STS (aka  Sugar Tongue Slim).

Instrumentalele sună la rândul lor agreabil, împletind simţul pentru dancefloor şi înclinaţiile spre melodie ale lui Agoria.

Track-ul 3, Arêg, face notă separată faţă de restul albumului, cu accentele sale synth-prog revival. Însă preferata mea rămâne tot o bucată din zona dance, Scala, un “rework” comprimat al unei producţii mai vechi, din 2013.

Update 2:

La începutul lui 2020, Agoria a realizat soundtrack-ul comediei franțuzești Lucky. În film este vorba despre doi tolomaci care fură un câine de la brigada antidrog, sperând că-i va ajuta să facă rost de marfă ca s-o vândă.

Soundtrack-ul lui Agoria sună simpatic, deși se prezintă cam eterogen din punct de vedere stilistic. Sau poate tocmai d-aia. Avem bucăți disco-funk, deep house sau techno, bine lucrate și asortate de renumitul DJ și producător din Lyon.  

Update 3:

Ceva mai încolo, în primăvară, Agoria a făcut o piesă ambientală pentru proiectul vizual OneHome. A urmat la puțin timp și un nou single, 3 Letters, cu amicul Blasé ca solist. Sună foarte cool, după noile tendințe deep house.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.