Ahleuchatistas/Shane Parish

Experimental, Jazz, Rock, [Litera A] 19 minute

Mostră de înţelepciune:

„Muzica formației se bazează pe partituri extrem de complicate, în metri care mai de care mai neobişnuiţi și cu schimbări de ritm amețitoare. 

Asta miroase a prog-rock, numai că flăcăii se manifestă de obicei cu o fervoare şi o brutalitate de crapă de invidie și cei mai fioroși dintre punkiști. De remarcat că n-au nicio urmă de emfază, iar ideea de solo instrumental le este totalmente străină.”

Ahleuchatistas

Locul de origine:

  • Asheville, North Carolina, SUA

Perioada de activitate:

  • 2002-prezent

Încadrare stilistică:

Shane Parish

Naștere:

  • Shane Michael Perlowin, 1978, SUA

Încadrare stilistică:

Colţul criticului de artă:

Un combo instrumental absolut monstruos. Dacă nu faci parte din categoria restrânsă a zănaticilor ahtiați după rock experimental și alte bizarerii, e cam greu să pricepi ce vor flăcăii ăștia de la artă și de la viață. 

Denumirea îţi semnalează din capul locului că ai de-a face cu o dubioşenie masivă. În caz că te simţi curios, află că Ahleuchatistas este un “portmanteau” născocit de membrii trupei. 

Prima parte vine de la Ah-leu-cha, un faimos număr be-bop al lui Charlie Parker, iar a doua se trage de la Zapastisas, o mişcare revoluţionară anti-capitalistă din Mexicul contemporan. “Musical revolution and social revolution combined into a single coinage”, se afirmă în biografia oficială a trupei.

Formaţia provine din Asheville, North Carolina, un orăşel pitoresc, înconjurat de codrii Apalaşilor. Zona face parte din aşa numita “centură biblică” a Statelor Unite, adică o halcă imensă de continent cu mare densitate de habotnici pe metru pătrat. Însă după cum sună, “ahleuchatiştii” par să nu fi dat în viața lor pe la biserică. 

Într-o primă fază, din 2002 până în 2009, Ahleuchatistas a funcționat ca trio, cu chitară, bas și tobe.

Ulterior s-a transformat într-un duo, cu chitară versus tobe, formulă ce se menține și în momentul de față. 

Un singur muzician a rămas permanent în componența trupei: chitaristul Shane Perlowin (creditat mai recent ca Shane Parish).

Însă Perlowin/Parish nu și-a asumat nicicând rolul de lider. Nici n-ar fi avut cum, într-o grupare cu rădăcini anarhiste, cum se revendică a fi Ahleuchatistas.

Muzica formației se bazează pe partituri extrem de complicate, în metri care mai de care mai neobişnuiţi și cu schimbări de ritm amețitoare. 

Asta miroase a prog-rock, numai că flăcăii se manifestă de obicei cu o fervoare şi o brutalitate de crapă de invidie și cei mai fioroși dintre punkiști. De remarcat că n-au nicio urmă de emfază, iar ideea de solo instrumental le este totalmente străină.

O altă trăsătură distinctă a trupei, cel puțin în vremea primei încarnări, este sound-ul “curat” de chitară electrică. Perlowin a refuzat mult timp să se folosească de orice fel de efecte, dar s-a dat pe brazdă la un moment dat. 

Structurile complexe și abordarea frustă îi amplasează pe cei de la Ahleuchatistas pe teritoriul stilistic al math rockului. Desigur, ei resping orice fel de etichetare, că așa sunt artiștii, creatorii, trăiesc toți cu impresia că sunt inclasificabili.

Specialiștii se întrec însă în a identifica influențele Ahleuchatistas. Există, într-adevăr, asemănări audibile cu unii precum King Crimson (în special perioadele Red și Discipline), Henry Cow (și în general mișcarea Rock in Oppositon), Massacre (un model evident pentru varianta de trio) sau Don Caballero (predecesori străluciți pe partea de math rock)

După părerea mea de ageamiu, dintre toate cele multe, influența cea mai proeminentă rămâne Captain Beefheart & His Magic Band, mai ales dacă ne imaginăm că trupa magică ar fi scăpat de tirania Căpitanului.

Pe partea (diz)armonică, Ahleuchatistas împrumută semnificativ și din zona free jazz, chiar dacă repertoriul formației este cu precădere de natură componistică.

Improvizația avea o pondere destul de scăzută în etapa inițială. Lucrurile s-au mai schimbat în privința asta, odată cu restrângerea la formula de doi.

În mai mult de un deceniu și jumătate de carieră, Ahleuchatistas a realizat opt albume, ce au cules nenumărate elogii în fel și fel de publicații elitiste, de la hipsterii Pitchfork la veteranii jazziști Downbeat.

Albumul de debut, On the Culture Industry, a fost imprimat în vara lui 2003, la câteva luni de la înființarea formației. La vremea aia, tovarășii lui Perlowin erau basistul Derek Poteat și tobarul Sean Dail.

On the Culture Industry diferă într-o anumită măsură de albumele care l-au urmat. Tinde să fie ceva mai așezat, ba are și unele amprente melodice, însă și în aceste condiții se poziționează la mare depărtare de orice convenție rock de pe Pământ. 

Avem de-a face cu un debut foarte solid, ce denotă capacitatea nelimitată a trioului de a întruchipa haosul în formele lui cele mai organizate (ceva mult mai dificil decât întruchiparea haosului efectiv).

Al doilea album, The Same and the Other, a ieșit în 2004. Are doar vreo 28 de minute, dar pe cât e de coincis, pe atâta e de furios și de lugubru.

Majoritatea track-urilor durează între un minut și două minute și jumătate, timp suficient pentru a înlănțui o afluență halucinantă de idei. 

Coperta albumului reprezintă un protest față de invadarea Irakului. Programul include și un omagiu închinat lui Lee Kyung-hae, un tragic activist împotriva globalizării agriculturii.

Amintesc chestiile ăstea și ca să nu-ți imaginezi că referința la zapatism din titulatura trupei e acolo numai așa ca să atragă atenția.

Primele două opusuri Ahleuchatistas au apărut pe la niște label-uri locale, extrem de obscure. Chiar și în aceste condiții, trioul a dobândit o reputație considerabilă în mediile muzicii experimentale, ajutat de turneele intense, de gura lumii și de puterea crescândă a Internetului.

Drept urmare, flăcăii au intrat în atenția Cuneiform Records, una dintre cele mai importante case de discuri specializate pe nișa de avant-prog.

Ahleuchatistas și-a făcut intrarea la Cuneiform cu albumul What You Will, din 2006. Chiar dacă-i mai lung (43 de minute), What You Will reiterează tonul vehement al predecesorului The Same and the Other.

Din nou, majoritatea track-urilor au forme miniaturale, ca niște viniete de furie și zgomot.

În contrast, epilogul You Know My Family, se lungește peste 6 minute, într-o atmosferă cutremurătoare, de zici că în loc de bomboană, “ahleuchatiștii” au trântit ditamai ghiuleaua pe coliva capitalismului.

Cu toate limitele impuse de formatul instrumental, What You Will transmite din toți porii revolta interpreților față de ticăloșia sistemului. 

Uneori, absența versurilor este suplinită prin titluri edificatoare. Spre exemplu, piese ca Remember Rumsfeld at Abu Ghraib și Shell in Ogoniland evocă niște fapte reprobabile ale “civilizatorilor” occidentali.

Sherman’s March înfierează odioasa tactică a războiului total, în timp ce Ho Chi Minh Is Gonna Win! exprimă fără echivoc admirația formației pentru un mare lider comunist.

În 2007, Ahleuchatistas a realizat încă un album pentru Cuneiform, botezat Even in the Midst. Acesta reia metodele de lucru deja cunoscute, dar aduce și câteva elemente de noutate.

Reprizele tip “blitzkrieg” s-au împuținat sensibil, s-a creat ceva mai mult spațiu pentru improvizație, ba chiar au apărut și unele pasaje mai liniștite. Deși e impropriu spus liniștite. Mai mocnite, așa. 

Even in the Midst avea să fie ultimul album cu bateristul Sean Dail, care a decis să se care în plină glorie. 

Foștii lui colegi au anunțat via MySpace că au nevoie de un bezmetic să dea în tobe. Imediat s-a ițit unul Ryan Oslance. Fan declarat al trupei, înzestrat cu un talent considerabil, Ryan s-a integrat cu maximă ușurință în peisaj.

În aceeași perioadă, formația a schimbat și casa de discuri, mutându-se la Tzadik Records, locul de joacă al lui John Zorn, unul dintre cei mai importanți muzicieni de avangardă și mare păstor al talentelor din această sferă artistică.

Ahleuchatistas a debutat la Tzadik cu reeditarea The Same and the Other, despre care maestrul Zorn a afirmat că este “one of the most intense documents of compositional rock complexity ever recorded”. 

A doua versiune The Same and the Other cuprinde și câteva bonus track-uri, cam inutile după părerea mea. Selecția și timing-ul ediției originale rămân pe veci cele mai adecvate, nu e nevoie de niciun fel de extensie.

Formația a revenit în 2009 cu On the Body Prone, primul album nou scos la Tzadik și totodată primul cu Ryan Oslance în componență. Oslance are o prestație impresionantă, reîmprospătând semnificativ dinamica trupei. 

Pe precedentele trei albume, Ahleuchatistas lasă impresia unui tăvălug, care strivește fără remușcări tot ce întâlnește în cale (capitalismul ticălos, adică).

On the Body Prone sună la fel de brutal, numai că are tendințe mai statice. Seamănă mai degrabă cu o mașinărie înspăimântoare, un fel de concasor, ce sfărâmă în bucăți cea mai dură materie.

Bine, ca întotdeauna la Ahleuchatistas, revărsarea asta de forță brută coabitează cu cele mai rafinate concepții muzicale, într-un dezmăț nestăvilit de creativitate.

La puțin timp după înregistrarea On the Body Prone, basistul Derek Poteat a părăsit și el Ahleuchatistas. Perlowin și Oslance nu i-au mai căutat înlocuitor, alegând să meargă mai departe în doi.

Cel dintâi album în această formulă s-a numit Location Location și a apărut în 2011, la Open Letter Records, un mic label fondat de Shane Perlowin. 

Odată cu Location Location, Ahleuchatistas s-a cam desprins de rădăcinile math rock/avant-prog, migrând spre tărâmurile noise/drone/free improv.

Perlowin a renunțat în sfârșit la tonul său curat și pur și s-a dedat din greu la manipulări sonore, inclusiv prin tehnica “preparării”.

Pentru următorul album, Heads Full of Poison (2012), Ahleuchatistas s-a întors la vechii prieteni de la Cuneiform Records. Mărturisesc că Heads Full of Poison este preferatul meu din întreg catalogul formației.

Materialul a fost imprimat live în studio, cu ceva track-uri de chitară și bas adăugate ulterior de Perlowin. Duoul s-a pus pe explorat noi teritorii, extinzându-și orizonturile înspre vastele spații afro-asiatice.

În noul mix sonor au fost asimilate și influențe provenite de pe filiera minimalism-krautrock-ambient-post-rock, valorificată destul de puțin pe albumele anterioare. 

Odată cu Heads Full of Poison, Ahleuchatistas lasă impresia că a atins în premieră o anumită stare de “chill”, după aproape un deceniu de turbulență continuă.

Uneori albumul ne oferă momente de-a dreptul frumoase, o raritate extremă în repertoriul de până atunci al formației. Mă gândesc mai ales la track-ul 6, Requiem For the Sea.

De prin 2009, Perlowin/Parish a început să scoată albume și fără Ahleuchatistas, solo sau în cooperare cu tovarăși avangardiști, precum percuționistul-vocalist James Owen (ca Doom Ribbons), un alt percuționist, Tatsuya Nakatani (din Japonia) sau trompetistul Jacob Wick.

Bineînțeles, o arde diferit față de proiectul de bază, înclinând mai mult spre free jazz, free improvisation și alte faze abstracte.

Între numeroasele lui combinații se află și Blind Thorns, un trio cu același Ryan Oslance și cu elvețianul Antoine Läng (vox & electronics).

Blind Thorns are un singur album, “self-titled”, scos în 2014 de simpaticul label Cheap Satanism. Muzica celor trei sună de-a dreptul înfiorător, impresie datorată în primul rând lui Läng, care urlă ca un posedat.

Următorul album Ahleuchatistas, Arrebato, a fost lansat în 2015, via International Anthem, o casă de discuri din Chicago. 

Programul ține puțin, circa 33 de minute, dar sună foarte interesant. Piesele au fost compuse în timpul unui turneului spaniol din 2014, reflectând trăirile de atunci ale muzicienilor.

Arrebato balansează cu rezultate excelente profunda moștenire math rock a trupei și înclinațiile minimaliste descoperite pe Heads Full of Poison. 

Până în momentul de față, Arrebato a rămas cel mai recent album Ahleuchatistas. În schimb, Perlowin/Parish și-a extins discografia într-un ritm tot mai accelerat în ultimii patru ani. 

Undertaker Please Drive Slow, lansat în 2016 la Tzadik, rămâne cel mai important dintre proiectele sale extra-Ahleuchatistas.

Maestrul Shane o arde singur cu chitara acustică și împletește cu maximă inventivitate două etosuri muzicale aparent disparate: primitivismul american și indeterminismul școlii new yorkeze.

Chiar dacă s-a aflat în hiatus discografic, Ahleuchatistas a continuat să străbată America de Nord și Europa, răsplătindu-și audiența transcontinetală de tip “cult” cu noi concerte memorabile.

Pe la sfârșitul lui 2018 se lăudau pe Facebook că lucrează la ceva muzică nouă, dar deocamdată nu s-a concretizat nimic, nici măcar o amărâtă de dată de lansare.

Sunt convins că flăcăii au încă multe de spus, așa în stilul lor, fără de cuvinte. În ultima vreme parcă și-au mai diminuat militantismul anti-capitalist, devenind ceva mai introspectivi.

Am presimțirea că evenimentele îngrozitoare care ne așteaptă în curând îi vor inspira pe “ahleuchatiști” să se întoarcă la vehemența care i-a consacrat în lumea muzicii de avangardă.

Update 1:

În octombrie 2019, Ahleuchatistas a anunțat pe Facebook că se transformă într-un colectiv deschis. Vremea duoului Parish/Oslance a luat sfârșit, dar nu și colaborarea dintre cei doi muzicieni, pe care, cică, îi vom regăsi în noile configurații Ahleuchatistas.

La scurt timp după publicarea acestui anunț, ne-am pomenit și cu prima înregistrare a formației, după patru ani de tăcere.

Single-ul Mister Rogers’ Waters a apărut pe Bandcamp la sfârșitul lui octombrie, fiind proclamat drept cea dintâi creație Ahleuchatistas în formulă de cvartet.

În realitate avem de-a face tot cu un duo. Parish a tras a doua chitară și basul (cum a mai procedat pe alocuri și pe niște albume mai vechi).

Adevărata noutate este junele baterist Danny Piechocki, care debutează alături de Ahleuchatistas cu acest prilej.

Mister Rogers’ Waters sună foarte promițător. Orizontul timbral al trupei se lărgește semnificativ, în timp ce principiul de bază al creației Ahleuchatistas, haosul organizat, se păstrează totalmente neîntinat. Chiar sunt curios ce urmează. Sper că un nou album.  

Update 2:

Trăzniții de la Ahleuchatistas au intrat în vârtejul reorganizărilor. La sfârșitul lui 2019, duoul Parish/Oslance a dat de veste că va continua să activeze sub titulatura Lighted Stairs, schimbând numele paginii de Facebook a formației.

Ahleuchatistas rămâne pe poziții ca proiect distinct al lui Parish, care stă cu ușa permanent deschisă pentru colaboratori.

Update 3:

Constrânși de pandemie, nici Ahleuchatistas și nici Lighted Stairs n-au mai scos nimic nou. În schimb, Shane Parish a publicat un număr masiv de albume în perioada 2019-2020, singur sau cu diverși colaboratori.

Între altele, a inițiat ciclul Fireside Book of Folk Songs, ce reunește în total 14 volume de interpretări solo după o carte veche cu partituri de melodii tradiționale nord-americane.

Pe parcursul lui 2020, Parish a lansat Way Haul Away și Death Bell Knellin, două selecții “best of” din cuprinsul seriei Fireside Book.

Preocupat tot mai intens de dimensiunea folk primitivistă a creației sale, Shane Parish a înregistrat și albume cu muzică de Crăciun.

December 2nd, din 2019, reprezintă continuarea lui December, material apărut anul anterior. Mie îmi place mai ales melodia Imperialist Xmas.

Chitaristul nu a abandonat nici lucrul în echipă. Înainte să izbucnească molima a inventat chiar și o nouă formație, Shane Parish & the Heart Cannons, împreună cu Sean Dail, bateristul original de la Ahleuchatistas. 

Cu Heart Cannons, Parish intenționa să exploreze latura sa nou descoperită de cantautor folk-rock experimental. A apucat doar să dea niște concerte, proiectul zăcând momentan la gheață.

Amicul nostru a rămas însă foarte prolific pe partea de improvizație liberă. Apărut în primăvara lui 2019, Nervous Systems este o colecție de duete cu chitarista Wendy Eisenberg.

Un an mai târziu, Parish a realizat Interactivity, o nouă colecție de duete cu percuționistul Tatsuya Nakatani. Materialul a fost lansat la Cuneiform Records, înregistrările datând din 2018.

Revenind în actualitate, la câteva luni după lăudatul Interactivity, a apărut și Live at Static Age Records, ce cuprinde imprimări din aceeași zi a lui 2018, cu Parish, Nakatani și contrabasistul Zach Rowden.

Din bogata arhivă a lui Parish a ieșit la iveală și Sing to Me of…, o sesiune veche de doi ani, cu trioul Library of Babel, care îi mai include pe Emmalee Hunnicutt (violoncel) și Frank Meadows (contrabas). Library of Babel înclină destul de mult spre minimalism și drone.

Lista realease-urilor lui Shane din 2020 a fost completată de Acid Tunnel, o înregistrare solo de noise extrem, ce datează la rândul ei de acum doi ani.

Update 4:

În mai 2021, Shane Parish a realizat EP-ul Disintegrated Satellites, o colecție de improvizații scurte, la chitară acustică, ce constituie prima lui creație din epoca pandemică.

Câteva luni mai târziu a apărut External Link, un “full lenght” înregistrat de Parish în trio cu Jason Stein (clarinet bas, pe care-l știm de la Natural Information Society) și Danny Piechocki (tobe).

Comboul o dă pe un free jazz bine lucrat, cu accente de post-punk și avant-prog, ce reflectă background-ul celor trei muzicieni. Piesele variază ca durată și intensitate, dar au o fluență remarcabilă, iar asta face deliciul publicului inițiat.

Update 5:

Shane Parish s-a dovedit deosebit de fecund la începutul lui 2022. Mai întâi a lansat Viscera Eternae, un album ce reunește două improvizații extinse la chitară acustică. 

Prima e făcută la un instrument cu corzi de oțel, iar a doua la unul cu corzi de nailon. Artistul spune că s-a inspirat din celebrul concert de la Köln al lui Keith Jarrett.

A urmat în curând Live at the Crow’s Nest, un scurt “performance” în duet cu Michael Potter, la chitare și “field recordings” (i.e. ciripit de păsărele). 

Chitaristul a avut atunci un ritm de un disc pe lună, pentru că în martie a scos Liverpool, o colecție de prelucrări din repertoriul “sea shanties”. 

Parish interpretează vechile cântece marinărești în viziunea lui avangardistă, arpegiind din greu la o chitară electrică, cu tonalități reverberante, aflată undeva la limita post-rockului.

Băiatul nu bagă de unul singur, are și un baterist, pe nume Michael Libramento. Sună chiar interesant acest Liverpool.

Seria s-a încheiat în aprilie cu Improvisations on Clarinets and Steel​-​String Guitar, un material imprimat la domiciliu, împreună cu tovarășul John Kiran Fernandes.

Între timp, maestrul Parish le-a pregătit o mare surpriză fanilor. A resuscitat Ahleuchatistas, după mai bine de doi ani în care proiectul a zăcut la gheață. 

Reunirea a fost o mare bombă în lumea rockului experimental, pentru că în formație și-a făcut apariția un nume nou, nimeni altul decât renumitul basist Trevor Dunn (Mr. Bungle, Secret Chiefs 3, Fantômas, John Zorn, Melvins, Tomahawk și multe altele).

Line up-ul este completat de bateristul Danny Piechocki, prezent încă din 2019. Ahleuchatistas a redevenit astfel un trio, după aproape un deceniu și jumătate în care a funcționat doar în doi.

Come back-ul a fost consfințit la finele lui octombrie 2022, când a avut loc lansarea celui dintâi album în noua formulă, intitulat Expansion. Discul a apărut la Riverworm Records, un label întemeiat recent de tovarășul Dunn.

Expansion e un veritabil regal avant-prog, ce abundă în finețuri melodice și armonice, executate pasional de cei trei muzicieni.

Parish își revarsă spectaculos invențiile chitaristice, în vreme ce Dunn ba îi ține hangul, ba o ia pe căi divergente. În această combinație, Piechocki îndeplinește misiunea de a menține echilibrul sonic, fapt rar întâlnit la un tobar.

Îmi place mult track-ul de deschidere, Entering the Realms, o încrucișare de King Crimson “roșu” și Yes în momentele cele mai zbuciumate (minus clape și Anderson). 

The Curse That Keeps on Giving începe fioros, ca o provocare la adresa djent-iștilor, și se termină calm, în atmosferă de reverie post-rock. Însă pe parcursul celor șase minute se petrec mai multe lucruri decât într-o viață de om.

Megamegalopolis îmi seamănă mai degrabă cu o ascensiune decât cu o expansiune, deși urmează un traseu întortocheat și greu de cartografiat. 

End Time Careerism împinge tensiunea la cote maxime, iar What’s Your Problem? o dă fățiș pe zgomot și scandal.

Foarte turbulentă și Mirrorball Neurons, care ia treptat forme din ce în ce mai stranii, pentru ca mini-suita RPG 4-6 să izbească scurt și năpraznic. 

Ultima și cea mai lungă piesă, Expansion, pornește mai introspectiv, cu ușoare accente free jazz. Numai că pe la jumătate se produce o răsturnare fascinantă de situație, în care Dunn și Piechocki se dezlănțuie contra unui Parish de neclintit din visarea lui.

Cum nu se mai convingător albumul de revenire al celor de la Ahleuchatistas. Descoperim multe elemente proaspete, grație și integrării lui Dunn, dar și lucrurile familiare, ce definesc identitatea formației. Mă gândesc mai ales la acea pendulare dintre visceral și cerebral, care-i face pe Ahleuchatistas atât de speciali în sfera asta a muzicii de avangardă.

Update 6:

La două luni după Expansion, veteranul Ahleuchatistas a scos un nou album solo, Shane Parish Plays Chet Baker Sings. Acesta-i exact ce spune titlul, adică băiatul a transpus pe chitară cântecele de pe legendarul album Chet Baker Sings. 

Îți dai seama că n-a dat-o pe smooth jazz. Shane dezvoltă variații captivante după interpretările lui Chet, împăcând cu dibăcie spiritul avangardist și melodicitatea tandră a originalelor.

După Anul Nou, artistul a lansat single-ul Walk Back Words, ce prefigurează un “full length” în care Shane cântă și recită ca un trubadur autentic. Walk Back Words e foarte promițător, amintindu-mi de deliciile freak folk douămiiste.

Mai încolo, în vară, a apărut Turn Around Bright Eyes, o piesă cu Parish ca “lead vocalist”, în tonuri alt-rock mai elegiace (incluzând și un solo de chitară electrică, o raritate la el).

Ultima realizare a anului pentru Shane avea să fie On and Off, o altă sesiune improvizatorică cu prietenul Michael Potter. Discul de trubadur se lasă încă așteptat.

“Ahleuchatistul” a fost cooptat în 2023 în Bill Orcutt Guitar Quartet, un ansamblu întregit de două chitariste: Wendy Eisenberg și Ava Mendoza. 

Bill Orcutt Guitar Quartet a făcut ceva vâlvă în lumea muzicii experimentale, cu apariții la festivaluri ca Big Ears, în State, sau Le Guess Who?, în Olanda. Gașca a dat și o reprezentație memorabilă la Tiny Desk Concerts, pe NPR. 

Cât despre Ahleuchatistas, Expansion a avut parte de un turneu de promovare la mai bine de jumătate de an de la lansare, când a găsit în sfârșit maestrul Trevor Dunn o fereastră în multitudinea lui de proiecte. Trioul se va regrupa în martie 2024, când e anunțat la Big Ears Festival.

Până atunci, la câteva zile după Crăciun, vechi fani ai trupei au primit un cadou neașteptat din partea Cuneiform Records. 

The Summer We Went West [and East] este practic primul album live oficial din discografia Ahleuchatistas. Înregistrările au fost făcute în 2006 de formula originală, cu Parish, Poteat și Dale.

Tracklist-ul reunește două concerte, primul de la Saalfelden Jazz Festival, iar al doilea de la postul de radio WMUC. Formația rupea grav de tot și pe discuri, îți dai seama ce energie aveau hăndrălăii când se suiau pe o scenă.

Referinţe bibliografice:

Ahleuchatistas:

Shane Parish:

 

Publicat de My Own Walkman

La limita dintre erudiţie, amuzament şi patologie.

Publicat

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.