Air

Notă introductivă:

Am ajuns la al treilea articol-joint cu prietenul George Verdeș, după cele despre Adamski și African Head Charge. Bine, e de fapt cel dintâi. Versiunea scrisă de Jock datează din 6 mai 2014, pe când eu moșmondeam undeva pe la Ac. A fost dorința lui primordială să contribuie la proiectul faraonic cu o scriere despre Air.

În mod previzibil, eu m-am mișcat cu o viteză față de care melcii par niște bolizi de Formula 1. Am ajuns să scriu despre Air cu șase ani mai târziu. Am decis să lăsăm textul lui Jock așa cum l-a conceput el în 2014, mai ales că omul nici nu stă prea grozav cu timpul liber. Practic Air n-au mai scos nimic semnificativ de atunci.

Ar fi totuși faza că între timp s-a dovedit că denumirea formației nu-i un acronim pentru Amour, Imagination, Rêve, dar asta contează mai puțin. De asemenea, din 2014, Jock și-a îmbogățit colecția de viniluri cu câteva opusuri Air.

În orice caz, Jock ne prezintă într-un mod mult mai adecvat opera duoului francez. Scurt, vioi și la obiect, ca să poată lectura tot poporul.

Eu am delirat masiv, expectorând încă un articol gigantic, ce l-ar putea supune unor chinuri groaznice până și pe cel mai binevoitor dintre potențialii doi-trei cititori.

Mi-am promis (din nou) că asta va fi ultima plăsmuire de asemenea dimensiuni, urmând să pun la punct o metodă de scriere mai concisă. Partea mea din articolul de față va rămâne un tribut straniu și inaccesibil pentru una dintre trupele mele favorite.


Mostre de înțelepciune:

Înţelepciunea lui George Verdeş aka Jock:

Față de cele amintite mai sus, în topul preferințelor mele mai intră și Ce matin là, pe ritmuri tocmai bune să stai la soare în curu’ gol pe plaja (care nu mai există) din 2 mai.”

Înţelepciunea lui MyOwnWalkman:

„Franțujii m-au cucerit din prima, doar că trogloditului de mine i-au mai trebuit câțiva ani ca să se deprindă cu DC++ și să facă rost de întregul material. Moon Safari a câștigat imediat un loc pe lista scurtă a albumelor mele preferate.”


Locul de origine: 

  • Versailles, Île-de-France, Franţa

Perioada de activitate:

  • 1995-prezent

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

George Verdeş aka Jock:

Un matematician și un arhitect s-au intersectat în viață și au pus-o de un proiect. Repede mă gândesc la axiomele planului în geometria euclidiană:

  • Două drepte perpendiculare pe același plan sunt paralele între ele.
  • Două plane perpendiculare pe aceeași dreaptă sunt paralele între ele.

Cam așa și acești doi băieți. Nicolas Godin și Jean-Benoît Dunckel. Deși la prima vedere ai zice că au aceleași pasiuni și foarte multe lucruri în comun (inclusiv studiile în domenii unde e nevoie de rigurozitate, calcule, dar și creativitate, că până la urmă și matematicienii au talent) de fapt sunt două entități (drepte) care au în comun doar planul pe care-l intersectează. Mă rog, muzica în cazul de față și proiectul lor numit AIR. Amour, Imagination, Rêve.

Prima dată i-am văzut pe MCM, în ’98. Canalul francez de muzică pe care-l dădea compania de cablu în orașul meu de baștină din Ardeal. Aveam impresia că la MCM se dă muzică mai bună decât la comercialul deja MTV sau mult prea rave oriented-ul post german VIVA. Cred că de pe primul lor album Moon Safari, Sexy Boy, Kelly Watch the Stars sau deja mult fredonatul All I Need le-aș putea asculta și reasculta în neștire.

Revenind la MCM și la AIR, în acea perioadă nu aveam internet ca să dau pe youtube clipul și nici acces la surse pentru download. Ajuns la câteva luni după, la Cluj, într-unul din  căminele studențești de la Politehnică, pe serverul căminului am găsit piesele lor. Iar apoi tot albumul.

Nu mă pricepeam să-i încadrez în vreun stil. Nu era nici rave, nici house, nici pop… Era o combinație de sunete scoase de tot felul de scule de care auzisem/văzusem doar din/în cataloagele din magazinele cu instrumente muzicale. Sau de la diverși ingineri de sunet pe care i-am întâlnit. E vorba de scule Moog, Roland, Korg sau te miri ce chitări bass de la Mustang.

Apoi cu trecerea anilor și evoluția tehnicii de calcul/rețelistică din România, am început să am acces la toată discografia lor. Album cu album. Piesă cu piesă. Ca să nu mai zic de videoclipuri. Iar mult blamatul televizor mi-a adus și el o porție de AIR live pe Canal +.

Revenind la albume, Moon Safari este în continuare preferatul meu, deși din punct de vedere al tehnicii de interpretare oamenii s-au mai maturizat și au evoluat sau chiar au experimentat diverse alte nuanțe muzicale.

Față de cele amintite mai sus, în topul preferințelor mele mai intră și Ce matin là, pe ritmuri tocmai bune să stai la soare în curu’ gol pe plaja (care nu mai există) din 2 mai.

The Virgin Suicides e cel mai psihedelic album al băieților. Piese ca Dead Bodies sau Dirty Trip îți dau goosebumps. Muzică pusă pe coloana sonoră a filmului cu același nume.

Pe 10 000 Hz Legend, cei de la AIR încep să experimenteze. Şi să producă muzică numai bună de tripuri mentale sau de oricare ar fi ele. Un album foarte electronic, cu mult sintetizator dar și alți invitați. Cum ar fi Beck.

Eu, ca un fan deja asumat al acestei trupe, la acel moment am zis că oamenii ăștia și-au schimbat complet stilul. Dar mai văzusem asta și la alte trupe.

Când mă gândesc la acest album îmi vine în minte How Does It Make You Feel. Deși reascultând aproape întreg albumul pentru acest articol pot să zic că este chiar foarte bun. Un album școală pentru alți muzicieni/DJs wannabe.

Talkie Walkie este albumul de maturitate al trupei. Albumul ăsta a luat și cele mai multe premii dintre toate pe care le-a scos. După experimentul anterior.

Dacă aș fi întrebat/pus să descriu albumul în două cuvinte, fără să-mi fie frică de clișee aș zice: Simplu și Elegant. Piesele curg una după alta, un sunet curat, deși sintetic, romantic chiar. O stare de ZEN.

Piesele una și una. De menționat Cherry Blossom Girl, Alpha Beta Gaga și preferata mea Alone in Kyoto. Deși Moon Safari e preferatul meu per ansamblu (bine cu o doză mare de subiectivism), totuși Alone in Kyoto e piesa mea favorită a celor de la AIR. De o simplitate remarcabilă, chitară, ritmuri electro și inserturi de voce.

Urmează al cincilea album, Pocket Symphony, prilej pentru noi experimente. Instrumente japoneze (ex. koto) sau alte drăcovenii peste deja cunoscutul sound. Şi mulți, mulți invitați. Musai de ascultat Napalm Love sau Mer du Japon.

Recunosc că e un album greu de digerat. Ai nevoie de o anumită stare și predispoziție. O stare de bine o accentuează. Dar la fel ți se întâmplă și dacă ești în depresie sau pe ducă. Mai mult o să-ți vină să sari în fața tramvaiului 41. Dacă o asculți pe stradă în cască.

Love 2 este combinația perfectă între Talkie Walkie și Pocket Symhony. Un album aproape perfect. Trupa are deja peste zece ani. Multe concerte și o bogată experiență. Dacă ești și într-o perioadă a vieții tale în care ești îndrăgostit, asta e muzica pe care trebuie s-a asculți.

Tropical Disease e bucata mea preferată. Chitări, drums, clapă și sintetizatoare. Parcă ești într-un film polițist din anii ’50. În care anticipezi finalul, dar totuși ai parte de suspans. Extrabonus Sing Sang Sung, Do the Joy și African Velvet.

Al șaptelea album, Le Voyage dans la Lune, probabil a fost atât de mult mediatizat încât nu mai merită să scriu despe el. Despe filmul lui Georges Méliès de asemenea știe toată lumea.

Eu unul zic că este un album experiment. Cu multe instrumente, o chitară bass obsesiv ieșind în evidență, mult drums, dar și câte un sunet de timpan, sitar sau banjo și inserturi vocale. Merită ascultat în fața unui pahar de Vodka Orange.

Mă mai gândesc pe ce loc să-l pun în preferințe. E prea nou încă pentru mine. Prea crud. Cred că trebuie să-l reascult. Şi poate sa măi văd filmul lui Méliès. Recomandat de pus în cască măcar Cosmic Trip.

MyOwnWalkman:

Doi franțuji magici, făuritori ai unui univers sonor ce a fascinat imaginarul urban la dubla răscruce dintre secole și milenii. Fără îndoială, Nicolas Godin și Jean-Benoît Dunckel se află între cei mai inovativi muzicanți ai generației X, fiind instigatorii unei veritabile revoluții de catifea în popul post-modern.

Albumul lor cel mai “cântat” rămâne debutul Moon Safari, din 1998. Acesta a fost urmat de alte câteva opusuri de mare valoare, precum soundtrack-ul The Virgin Suicides (2000), 10 000 Hz Legend (2001) sau Talkie Walkie (2004).

În plină frenezie a digitalizării, cei de la Air au îmbrățișat cu ardoare sunetul synth-urilor analoge. O atitudine paseistă la prima vedere, care s-a dovedit însă cu mult mai vizionară decât alinierea stearpă la noile tehnologii a multor colegi de generație.

Godin și Dunckel au simțit că bătrânul sunet analog nu își spusese nici pe departe ultimul cuvânt și că deținea potențialul de a captiva un nou val de iubitori ai muzicii. Creația duoului sună cu totul aparte, familiar și inedit, teluric și cosmic, romantic și cinic, menținându-se într-un echilibru neclintit al contrastelor.

Cei de la Air s-au pricopsit cu eticheta de muzică electronică, mult prea reducționistă în cazul lor. Synth-urile au înhățat într-adevăr o halcă masivă din orchestrațiile formației, dar a rămas un spațiu vast de interacțiune cu multe alte instrumente, incluzând chitările acustice și electrice, basul, percuțiile, viorile and so on.

Franțujii s-au inspirat semnificativ de la pionierii muzicii electronice. Influențele lor provin însă dintr-o arie mult mai largă, cei doi flăcăii fiind niște adevărați “geeks” în materie de pop neconvențional.

Beach Boys sau Stevie Wonder, între alții, i-au înrâurit pe cei de la Air cel puțin la fel de mult ca Jean-Michel Jarre sau Tangerine Dream, să zicem. Opera duoului reprezintă practic o sinteză a tendințelor vizionare din anii ‘60-’70, translatată în spiritul timpurilor mai târzii în care a fost concepută.

Succesul Air a deschis noi orizonturi în muzica și cultura pop. În primul rând se poate spune că duoul a prefigurat profundele înclinații retro-futuriste ale mișcării hipsterești din decada “noughties”.

De asemenea, cei de la Air, împreună cu compatrioții Daft Punk, au schimbat radical percepția globală asupra popului francez, învăluindu-l într-o aură de coolness fără precedent.

Multă vreme s-a crezut că denumirea trupei ar fi un acronim pentru Amour, Imagination, Rêve. În cele din urmă, Godin a negat categoric acest fapt, care nu-i decât o legendă urbană, născocită de fani. “Aerianul” a recunoscut totuși că i-ar fi plăcut să-i fi venit lui o asemenea idee.

Atât Godin, cât și Dunckel, au venit pe lume în anul de grație 1969. Amândoi se trag din luxoasa urbe Versailles. S-au cunoscut abia după ce au devenit colegi la liceul Jules Ferry, din localitatea de baștină.

În vremea aia au alcătuit Orange, prima lor formație, inspirată de scena post-punk britanică. În Orange, Godin băga la chitară, iar Dunckel la clape.

Line up-ul era completat de Jean de Reydellet (solist vocal), Alex Gopher (bas) și Xavier Jamaux (tobe). Interesant că ultimii doi s-au reconvertit și ei mai târziu în producători de muzică electronică.

Orange s-a desființat înainte de bac, după ce flăcăii au întâmpinat o serie de refuzuri din partea caselor de discuri, pe motiv că nu cântau în franceză.

Pentru o vreme, Godin și Dunckel au ieșit din circuitul muzical. Nicolas s-a pus pe studiat arhitectura, în timp ce Jean-Benoît s-a orientat spre matematică.

Însă, spre jumătatea anilor ‘90, în Versailles s-a creat un “hype” intens în jurul noilor cluburi specializate pe muzică house. Vedetele locale erau DJ-ii Alex Gopher și Étienne de Crécy, dar zona era frecventată și de parizieni precum Daft Punk și Cassius.

La dans și distracție luau parte adesea și viitorii membri ai formațiilor de renume mondial Air și Phoenix. Respectivii nu prea aveau treabă cu stilul house, dar vibe-ul scenei versailleze i-a marcat cumva și pe ei.

Pe Godin cel puțin l-a cuprins o mare poftă să facă din nou muzică. Așa s-a născut Air, inițial sub forma unui proiect solo, ce a debutat cu track-ul intitulat Modulor Mix.

Acesta a fost inclus pe compilația Source Lab, lansată în 1995 de casa de discuri Source. Ulterior, Modulor Mix a apărut și ca single de sine stătător, producând ceva impresii în lumea rafinaților muzicii electronice.

Dedicat marelui arhitect Le Corbusier, Modulor Mix oferea deja destul de multe indicii asupra a ceea ce avea să devină Air în anii următori.

Construită ciclic, piesa împletește elemente dintr-o multitudine stiluri (ambient, psychedelia, soul, jazz, trip-hop). Modulor Mix cucerește prin spațialitate și eleganță, calități izvorâte direct din mintea de arhitect a lui Godin.

După această reușită, junele Nicolas s-a gândit să extindă proiectul Air, cooptându-l pe Jean-Benoît Dunckel, vechiul său tovarăș din Orange.

Primul single în formulă de duo a fost Casanova 70, apărut la Source, în 1996. Estetica Air se contura din ce în ce mai puternic. Casanova 70 este o bucată seducătoare, catalizată de tonalitatea profundă a basului mânuit de Godin.

Pe post de B-side avem Les Professionels, cu motive ce au stat ulterior la baza hitului All I Need.

În 1997, Godin și Dunckel au revenit cu un nou single, Le soleil est près de moi, o dovadă și mai elocventă a potențialului uriaș deținut de cei doi muzicanți.

Le soleil est près de moi sună ca un instrumental pierdut al lui Isaac Hayes, având ca invitat-supriză un robot kraftwerkian, copleșit și el de măreția zeului Soare.

Pe discul single se mai află și J’ai dormi sous l’eau, o altă creație spectaculoasă, desprinsă din tărâmul viselor.

Primele cinci producții Air au fost reunite apoi pe EP-ul Premiers Symptômes. De obicei, genul ăsta de artefacte intră în categoria “fans only”. Însă Premiers Symptômes poate fi recomandat oricui are chef să asculte niște muzică interesantă, comparabilă chiar cu albumele clasice din discografia formației.

Tot din ‘97 datează și Cosmic Bird, o colaborare a celor de la Air cu legendarul Jean-Jacques Perrey. Piesa a fost scrisă special pentru compilația colectivă Source Lab 3 X/Y.

Băieții au înregistrat pe atunci și cu madame Françoise Hardy. Romantica baladă Jeanne a apărut pe post de B-side al single-ului Sexy Boy.

Pe lângă toate astea,  de-a lungul lui 1997, cei de la Air au meșterit și niște remixuri simpatice, pentru vedete ca Depeche Mode, Neneh Cherry sau Étienne Daho.

Lucrul la albumul de debut se intensifica la vremea respectivă. Deciși să promoveze într-o ligă superioară, franțujii s-au învârtit de un contract de distribuție cu Virgin Records, una dintre cele mai importante case de discuri de pe fața pământului.

Moon Safari, cel dintâi “full-lenght” din cariera Air, a ieșit pe piață în ianuarie 1998, stârnind o puternică admirație în lumea muzicii alternative.

Discul s-a ales cu tone de laude în presa muzicală din anglosferă. Au urmat firește poziții fruntașe în clasamentele de final de an și nominalizări în nenumărate liste de genul “1001 de albume de ascultat până o mierlești”.

Succesul la public a fost de asemenea considerabil. Cel mai mare impact s-a petrecut în UK, unde Moon Safari a ajuns no. 6, cu două poziții mai sus față de Homework-ul celor de la Daft Punk, în anul anterior. În schimb, în Franța natală, albumul celor de la Air n-a prea rupt fâșul, blocându-se pe un modest loc 21.

Moon Safari este lucrat la mare artă, pornind încă de la copertă. Grafica inspirată de cărțile de colorat d’antan și ironia subtilă a siglei “Air French Band” te izbesc de la prima vedere.

Creatorul acestui design este Mike Mills (coincidență de nume cu basistul de la R.E.M.), un artist polivalent, recunoscut și pe tărâmul regiei de film. Supranumit “al treilea Air”, Mills a făcut dealtfel și videoclipurile formației din epoca Moon Safari.

Grosul instrumentelor de pe album au fost trase într-un studio parizian de Godin și Dunckel, sprijiniți doar de câțiva colaboratori sporadici. De menționat că pe trei track-uri s-a adăugat și o orchestră de coarde, înregistrată la Abbey Road, sub conducerea  lui David Whitaker.

Fără să se rezume la atât, Moon Safari poate fi descris ca un festin al claviaturilor “vintage”. Cei doi flăcăi jonglează elegant cu fel și fel de modele de instrumente, precum Moog, Minimoog, Korg MS-20, Rhodes, Wurlitzer, Casiotone sau Solina String Ensemble. Ultimul a fost cel mai răsfățat, răsunând practic pe fiecare piesă.

Pe lângă toate astea, se mai aud și ceva orgi nenumite, niște pian clasic, clavinet, puțin mellotron și jucării de tip vocoder sau talk box.

Cu excepția unor mărunțișuri, Dunckel se axează pe instrumentele cu clape. În schimb, tovarășul Godin s-a ocupat intens și de părțile de bas, chitară sau percuție, care lărgesc considerabil paleta sonoră a albumului.

La ce arsenal instrumental am înșirat aici, un eventual neofit într-ale muzicii Air s-ar putea aștepta ca Moon Safari să fie o hărmălaie indescifrabilă. Dar să nu uităm. Aici vorbim despre doi flăcăi cu pregătire în domeniile matematicii și respectiv al arhitecturii.

Înclinațiile lor spre exactitate se răsfrâng cât se poate de benefic și asupra creației muzicale. Moon Safari, dar și celelalte opusuri ale duoului, se disting printr-un simț rafinat al spațiului, o concepție sonoră multidimesională și o atenție aplicată asupra celor mai fine detalii.

Toate ăstea devin evidente încă de la primele acorduri ce se fac auzite pe Moon Safari. Cu cele peste șapte minute ale sale, La femme d’argent poate părea o alegere total nepotrivită pentru deschiderea unui album de debut. Însă flăcăii au rupt toate normele cu acest număr fabulos de “chill funk”.

Mie, La femme d’argent îmi sună aidoma unui “jam session” imaginar, cu Stevie Wonder și Jean-Michel Jarre în centrul acțiunii. Coloraturi variate de pian, synth și orgă se îmbină armonios pe pânza subtil împletită de o chitară bas și niște bongos samplate din discografia Motown (băieții nu-s atât de habotnici, mai bagă și digital, ici și colo).

La femme d’argent este mai mult decât o uvertură inspirată. Piesa are valențele unui ritual magic, menit să te absoarbă pe vecie în mrejele muzicii celor doi franțuji.

Vine apoi Sexy Boy, cu basul lui fuzzat, ce ți se întipărește instant pe creier. Godin spunea că și-a dat seama că viața lui se va schimba definitiv încă din noaptea în care a făcut piesa asta împreună cu tovarășul Dunckel.

În contrapondere cu basul greucean intră în scenă vocile suave ale celor doi “aerieni”, care, filtrate printr-un talk box, par să aparțină unor june captivate de nenumitul sex simbol. Bine, s-a dovedit ulterior că Dunckel cântă aproape la fel și în mod natural.

Sexy Boy a devenit cel dintâi și totodată cel mai mare hit al formației, cățărându-se pe poziția no. 13 din chart-ul britanic. Cântecul a fost înzestrat de Mills cu un videoclip magistral, prin intermediul căruia i-am descoperit și eu pe Air, la fel ca marea majoritate a pământenilor.

Franțujii m-au cucerit din prima, doar că trogloditului de mine i-au mai trebuit câțiva ani ca să se deprindă cu DC++ și să facă rost de întregul material. Moon Safari a câștigat imediat un loc pe lista scurtă a albumelor mele preferate.

După Sexy Boy, franțujii o dau pe tandrețe, cu splendida baladă All I Need. De data asta chiar avem de-a face cu o cântăreață, Beth Hirsch, o americancă la Paris, prietenă bună cu membri Air.

Contribuția ei la reușita All I Need este decisivă, dar nu trebuie subestimat nici acompaniamentul măiastru, zămislit de Godin și Dunckel prin îngemănarea de chitări acustice și felurite claviaturi. Băieții vor continua să exploateze cu succes această modalitatea de exprimare, transformând-o în marcă înregistrată.

All I Need a fost al treilea extras de pe Moon Safari, izbutind să pătrundă în topul 30 din UK. Mai înainte ieșise ca single Kelly Watch the Stars, care s-a înălțat până pe locul 18 în clasamentul respectiv. Kelly Watch the Stars evocă optimismul candid al erei spațiale, celebrând moștenirea unor inovatori ca Beach Boys sau Perrey & Kingsley.

Videoclipul regizat de Mike Mills este absolut ingenios, atribuind bătrânului joc Pong însușiri de precursor al realității virtuale. De precizat că varianta de single Kelly Watch the Stars diferă de cea de pe album, căpătând unele nuanțe de rock șaizecist.

Moon Safari continuă cu Talisman,  o miniatură  pentru pian electric, synth și orchestră de coarde, ce induce o stare sublimă de visare.

Pe Remember își dau mâna ludicul și nostalgia. Marcat de frecvențe persistente de vocoder, Remember a reprezentat a doua colaborare a lui Dunckel și Godin cu bunicul lor spiritual Jean-Jacques Perrey.

You Make It Easy este încă o baladă mângâiată de vocea lui Beth Hirsch, ce sună la fel de frumos și romanțios ca All I Need. La capitolele compoziție și orchestrație transpare admirația duoului francez pentru mari maeștri precum Burt Bacharach, Antonio Carlos Jobim sau Ennio Morricone.

Accentele bacharachiene se resimt și pe mirificul instrumental Ce matin là, punctat de tuba lui Patrick Woodcock, care îți face suflețelul obidit să plutească peste munți și văi. La un moment dat, corasonul ți-e atins și de o muzicuță cromatică, ca din soundtrack-urile western spaghetti.

Godin a menționat ca sursă de inspirație pentru Ce matin là și muzica desenului animat Barbapapa, fapt ce tradează nostalgiile recurente care au catalizat procesul de creație.

New Stars in the Sky (Chanson pour Solal) salută în tonuri contemplative sosirea pe lume a lui Solal Dunckel, odrasla amicului Jean-Benoît. Mândrul părinte își asumă rolul de solist vocal, camuflat din nou sub un efect de vocoder.

Pe post de epilog avem cântecul denumit Le Voyage de Pénélope, care începe în note calme, visătoare, dar capătă accente tot mai dramatice, datorită în special Minimoog-ului mânuit de un Godin pătruns de spiritul lui Stevie Wonder.

Godin a mărturisit că și-a dorit de când era plod să creeze un album clasic și i-a ieșit chiar din prima încercare cu acest Moon Safari, bineînțeles cu ajutorul neprețuit al tovarășului Dunckel.

La finele anilor ‘90, Air era noua senzație a muzicii internaționale, duoul punându-se pe turnee de-a lungul și de-a latul lumii întâi. Interesant că la un moment dat, Godin și Dunckel i-au folosit pe post de “backing band” pe concitadinii Phoenix, care mai aveau de așteptat peste un deceniu până să rupă și ei gura târgului global.

În timpul turneului de promovare Moon Safari, Mike Mills a filmat un documentar despre Air, botezat Eating, Sleeping, Waiting and Playing. Acesta a fost lansat la sfârșitul lui 1999, în formatele VHS și DVD.

Eating, Sleeping, Waiting and Playing este mai mult o expresie discutabilă a ambițiilor de cineast ale lui Mills, decât o redare a poveștii talentatului duo. Nu l-aș recomanda decât celor avizi să bifeze tot ce există legat de Air pe lumea asta.

Pe parcursul lui 1999 s-a petrecut și reeditarea Premiers Symptômes, cu două bonus track-uri inutile, care strică flow-ul introvertit al EP-ului.

Duoul a înregistrat de asemenea o piesă nouă, Planet Vega, pentru o compilație tematică foarte interesantă, denumită At Home with the Groovebox.

Lumea aștepta nerăbdătoare al doilea album Air, însă franțujii au făcut o mutare atipică, ieșind pe piață cu un soundtrack.

A fost mai degrabă rodul unei întâmplări, decât o strategie extravagantă de marketing. Flăcăii s-au împrietenit cu Sofia Coppola, care le-a propus să compună muzica pentru lungmetrajul ei de debut, The Virgin Suicides. Acesta este o adaptare a romanului eponim, scris de Jeffrey Eugenides.

Lansat în primăvara lui 2000, filmul s-a bucurat de un succes remarcabil. La fel s-a petrecut și cu soundtrack-ul realizat de Air, ajuns până pe locul 14 în topul de albume din UK. Discul s-a clasat pe poziția no. 161 din Billboard 200, marcând prima intrare a duolui în cel mai important chart de profil din lume.

Franțujii s-au ales cu o grămadă de laude de pe urma acestei coloane sonore. În 2014, NME a așezat-o pe locul 11 într-un top al celor mai bune soundtrack-uri ever. Fițoșii de la Pitchfork au văzut-o și mai sus, pe al patrulea loc, într-un clasament întocmit de ei pe aceeași temă.

O veritabilă tragedie americană, The Virgin Suicides spune povestea a cinci surori adolescente, ale căror vieți sunt prinse între revoluția sexuală și morala tradițională. Epilogul este catastrofal, toate cele cinci surori punându-și capăt zilelor. Acțiunea se petrece în anii ‘70, într-o suburbie înstărită din Detroit.

Muzica lui Dunckel și Godin reflectă pe deplin atmosfera de romanță adolescentină cu final dezastruos ce domină pelicula Sofiei.

Soundtrack-ul The Virgin Suicides reiterează estetica electro-prog a perioadei 1973-74, amplasându-se undeva la întretăierea sonorităților Pink Floyd, Vangelis și Tangerine Dream.

Piesă de deschidere pe disc și de final în film, Playground Love este un splendid omagiu închinat iubirii juvenile. Pe post de solist vocal îl auzim pe misteriosul Gordon Tracks, care nu-i nimeni altul decât Thomas Mars, frontman-ul de la Phoenix și viitorul soț al Sofiei Coppola.

Glasul lui cald și melancolic, acordurile simfonizante ale synth-ului Solina și coloraturile obscurului saxofonist Hugo Ferran sunt elemente definitorii ale uneia dintre cele mai izbutite creații din repertoriul Air, comparată în mod flatant cu marile momente Pink Floyd.

Soundtrack-ul cuprinde cu precădere bucăți instrumentale de scurtă durată, dar pline de substanță, ce nu se rezumă deloc la condiția de background sonor.

Clouds Up este deja un bun exemplu. Într-un minut și jumătate piesa relevă adevărata natură a poveștii, substratul său tenebros, ce colcăie sub aparențele traiului îndestulat al clasei de mijloc superioare.

Urmează un soi de suită funebră, ce include piesele Bathroom Girl, Cemetary Party și Dark Messages.

The Word ‘Hurricane’ este practic un preludiu pentru Dirty Trip, cea mai lungă și mai fantasmagorică bucată din acest soundtrack.

Tracklist-ul continuă cu Highschool Lover, tema muzicală a filmului și instrumentalul care a stat la baza Playground Love.

După acest înșelător intermezzo sentimental, se succed rău prevestitoarea Afternoon Sister și înfricoșătoarea Ghost Song. Apoi vine rândul durerii sfâșietoare din Empty House.

Dead Bodies frânge letargia și dezlănțuie haosul, cu tobele zguduite până la devastare de Brian Reitzell, un colaborator constant al formației în acei ani.

Ca epilog avem morbidul Suicide Underground, cu vocea naratorului din film încetinită până la exasperare și pusă pe un fundal muzical în cel mai deprimant stil floydian.

După succesul neașteptat de mare al soundtrack-ului The Virgin Suicides, Air s-a întors cu 10 000 Hz Legend,  al doilea album propriu-zis al formației, lansat pe la jumătatea lui 2001.

Poporul ascultător spera poate să retrăiască reveriile celeste de pe Moon Safari. Însă flăcăii muzicanți au preferat să se cufunde în dispoziția sumbră din The Virgin Suicides, căreia i-au adăugat o dimensiune și mai amplă, de proporți cosmice.

Criticii muzicali nu s-au mai arătat atât de entuziaști, 10 000 Hz Legend alegându-se cu recenzii mixte. În schimb, marketingul formației stătea foarte bine, ca dovadă că albumul a urcat frumos în clasamente. În UK, Franța, Germania și în mai multe țări europene a pătruns în Top 10, în timp ce în US a fost no. 88.

Ca și Moon Safari, 10 000 Hz Legend are un start extrem de convingător. Track-ul de deschidere, Electronic Performers își asumă misiunea de crez estetic al întregului album.

Un beat labirintic, de inspirație IDM, armonii difuze de chitară, acorduri dezolante de pian și un robot cu profunde înclinații poetice. Cam ăstea ar fi elementele de identificare ale unei creații excepționale, ce pare a fi rodul unei sesiuni de “brainstorming” la care și-au dat concursul membrii Radiohead, Kraftwerk și Pink Floyd.

How Does It Make You Feel extrapolează ideile muzicale din The Virgin Suicides, cu un refren beatlesian ce răspunde chemărilor șoptite ale robotului năpădit de sentimente omenești.

Radio #1 este una dintre cele mai melodioase bucăți de pe album, deși are la rândul ei o serioasă componentă experimentală. Piesa a stârnit comparații cu David Bowie în epoca berlineză. Mie îmi sună mai degrabă ca un jingle gigantesc.

Părțile vocale de pe Radio #1 sunt intonate subtil la unison de Dunckel și Godin, împreună cu câțiva invitați indie nord-americani, pe care îi auzim și cu alte ocazii pe album: Jason Falkner, Roger Joseph Manning Jr., Ken Andrews și Justin Meldal-Johnsen.

Însă cel mai faimos musafir de pe 10 000 Hz Legend rămâne Beck, solist vocal și co-autor la The Vagabond, o incursiune folktronică ce poartă amprenta personalității sale extravagante.

Vastul instrumental Radian începe cu un segment foarte sumbru, dar se înfășoară treptat în raze de lumină, ce încălzesc sufletele acelora care tânjesc după candoarea Moon Safari.

Într-o stranie împletire de boemie și automatism, Lucky and Unhappy dă glas unor sentimente trăite de mulți dintre noi. Își dă concursul o mare parte din corul indie bărbătesc de pe Radio #1, interpolat de vocea foarte plăcută a lui Lisa Papineau.

Sex Born Poison se aseamănă cu o versiune manga a Sinuciderii virginelor, mai ales datorită partiturii vocale bilingve interpretate de suGar Yoshinaga, membră a formației Buffalo Daughter.

People in the City este o reprezentare brută și poetică totodată a cotidianului urban.

Într-un alt registru, Wonder Milky Bitch își merită titlul de cea mai absurdă piesă Air, cu versuri bizare și ecouri pervertite din muzica country.

Don’t Be Light pleznește pur și simplu de creativitate, înlănțuind spectaculos un mesaj laconic, pasaje cu tentă simfonică, accelerări de ritm în manieră motorik, plus alte câteva trucuri sonore (între care și o nouă intervenție a maestrului Beck).

Instrumentalul din final, Caramel Prisoner, sună efectiv nepământesc, deși flăcăii l-au confecționat cu ajutorul unor echipamente larg răspândite pe Terra.

În 2002, duoul a lansat Everybody Hertz, o colecție de remixuri după cântece de pe 10 000 Hz Legend. Între cei care au prelucrat compozițiile Air s-au aflat Mr. Oizo, Adrian Sherwood, The Neptunes sau Modjo . Dacă nu ți-ai dat seama, titlul discului este un “pun” inspirat de R.E.M. și al lor Everybody Hurts.

În pregătirea unui nou album, flăcăii de la Air au ieșit din zona de confort, implicându-se în proiecte artistice cu caracter interdisciplinar.

Apărut în 2003, albumul City Reding (Tre Storie Western), ni-i înfățișează pe Godin și Dunckel ca “backing band” pentru scriitorul italian Alessandro Baricco, care-și lecturează propriile creații. Sună destul de interesant, chiar dacă materialul se adresează unei nișe selecte (vorbitori de italiană, cunoscători ai operei lui Baricco).

În aceeași perioadă, Air a făcut muzica pentru Near Life Experience, un balet al renumitului coregraf franco-albanez Angelin Preljocaj.

Însă cea mai notabilă realizare a formației pe 2003 este Alone in Kyoto, o piesă magnifică, scrisă pentru coloana sonoră a filmului Lost in Translation, regizat tot de Sofia Coppola. Alone in Kyoto avea să fie inclusă și pe Talkie Walkie, următorul album Air, ieșit pe piață la începutul lui 2004.

Talkie Walkie a fost produs de Air împreună cu Nigel Godrich, cunoscut pentru colaborările sale cu Radiohead, Beck și alte superstaruri. Era prima oară când duoul apela la ajutor extern pe partea de producție.

Odată cu Talkie Walkie, Godin și Dunckel și-au resuscitat sensibilitățile pop de pe Moon Safari, păstrând discret și câte ceva din pornirile avangardiste descoperite odată cu 10 000 Hz Legend.

Albumul i-a readus pe Air în grațiile cronicarilor muzicali și a obținut de asemenea clasări excelente în chart-urile din Europa (no. 2 în US, no.  3 în Franța și Italia, no. 5 în Germania, no. 1 în Irlanda etc.).

Spre deosebire de discurile anterioare, vocile sunt făcute în proporție covârșitoare de Dunckel și Godin, care își dezvăluie timbrele lor naturale, fără să le mai mascheze sfios sub felurite efecte. Fragilitatea și stângăcia interpretărilor celor doi, plus engleza cu accent “french”, adaugă un farmec distinct albumului Talkie Walkie.

Pe partea orchestrală, sonoritățile acustice de chitară sau pian sunt mai puternic reliefate ca până atunci. Se poate spune că Talkie Walkie are un iz ușor de folk psihedelic. Totuși, țesăturile de synth și-au menținut o pondere importantă în concepţia întregului material sonor.

Dacă te întrebi, Talkie Walkie reprezintă expresia franţuzească pentru “walkie-talkie”, celebrele staţii emisie-recepţie care au precedat telefoanele mobile cu vreo jumătate de secol.

Albumul debutează triumfător cu Venus, un imn erotic, impulsionat de bătăi din palme ca-n muzica gospel, o blasfemie extrem de subtilă.

Cherry Blossom Girl are o senzualitate captivantă, ce amintește de hiturile marilor conaționali Serge Gainsbourg și Françoise Hardy.

Run este o meditație cosmică, cu glasul lui Dunckel ca un ecou ce răzbate dintr-o altă dimensiune.

Universal Traveler aș zice că-i versiunea mai matură și mai rafinată a vagabondului lui Beck, întruchipată în acest stadiu de menestrelul ad-hoc Nicolas Godin.

Mini-poemul simfonic Mike Mills îl omagiază pe amintitul regizor și designer, care a ajutat enorm formaţia în epoca sa de ascensiune.

Urmează cuceritoarea fantezie Surfing on a Rocket, deosebit de sugestivă mulţumită riffurilor zumzăite de chitară şi timbrului de copilandru visător al lui Dunckel.

Another Day prilejuieşte o scurtă dar adâncă contemplație asupra nimicniciei condiţiei umane.

Alpha Beta Gaga înviorează atmosfera cu melodia sa fluierată, ce pare decupată dintr-un desen animat de pe vremuri. Nemaipomenite sunt şi zdrăngănelile de shamisen, un soi de banjo japonez, care contrapunctează fluierăturile ștrengărești.

Biological cântă atracţia sexuală într-o manieră ceva mai intelectualistă decât Serge Gainsbourg şi Jane Birkin.

Povestea se încheie sublim cu Alone in Kyoto. Născută din îmbinarea delicată a tehnicii minimaliste cu pentatonia japoneză, Alone in Kyoto este o piesă muzicală de o frumuseţe ieşită din comun.

Talkie Walkie a consfințit pe vecie statutul de clasici post-moderni al celor de la Air. Din acel moment a devenit total absurd să le conteste cineva locul în superliga muzicii alternative, unde intraseră de fapt odată cu lansarea Moon Safari.

Ajunși la un asemenea nivel, franţujii şi-au permis o pauză mai lungă până la următorul album, pe care au umplut-o însă cu niște proiecte atractive.

Anul 2006 a fost unul deosebit de plin pentru cei de la Air. Între altele, duoul și-a continuat colaborarea cu Sofia Coppola, trăgând o piesă pentru filmul Marie Antoinette. Il Secondo Giorno sună simpatic, dar nu atinge anvergura lui Alone in Kyoto.

În acelaşi an, Godin şi Dunckel au produs 5:55, albumul de relansare a lui Charlotte Gainsbourg în lumea muzicii. Măiestria artistică a celor doi se resimte la fiecare pas pe discul fiicei celebrilor Serge și Jane.

La puţin timp a apărut şi o compilaţie din seria Late Night Tales, cu piese selectate de membri Air. Chiar merită s-o auzi, pentru că nici nu-ţi imaginezi cât de bine le şade în acelaşi tracklist unora ca Black Sabbath, Scott Walker sau Maurice Ravel.

Ultima surpriză din seria 2006 avea să fie debutul solo al lui Jean-Benoît Dunckel, sub pseudonimul Darkel. Acesta a scos un album self-titled de o calitate remarcabilă. Muzica lui Darkel este un melanj provocator de influenţe sixties pop, art rock şi new wave, ce diferă în bună măsură de creaţiile Air.

Următorul album al duoului s-a numit Pocket Symphony, fiind lansat în primăvara lui 2007. Îmi amintesc că l-am ascultat cu nesaţ când l-au lăsat pentru scurt timp liber la streaming pe MySpace. Bineînțeles că dup-aia l-am dat jos de pe DC++.

Pocket Symphony l-a avut din nou co-producător pe Nigel Godrich. Pe post de invitaţi îi descoperim pe cântăreţii Jarvis Cocker şi Neil Hannon şi pe bateriştii Tony Allen (ex-Fela Kuti and Africa 70) şi Joey Waronker.

Flăcăii de la Air s-au împrietenit cu Cocker şi Hannon în timpul sesiunilor pentru Charlotte Gainsbourg, la care cei doi britanici au participat în calitate de “songwriters”.

Feeling-ul acustic de pe Pocket Symphony a devenit și mai puternic decât pe Talkie Walkie, deşi nu s-a pus nici acum problema ca băieții să renunțe la fetişul lor pentru synth-uri.

Pe disc se fac auzite ceva instrumente japoneze (koto şi shamisen), mânuite de maestrul Godin. Prin mai multe colţuri de album răsună şi clinchete de vibrafon şi xilofon, marcând o altă inovație în peisajul orchestral Air.

Criticii nu s-au prea înghesuit să laude Pocket Symphony. Experţii pulii au început să-i acuze mai mult sau mai puţin voalat pe Air că au obosit, s-au plafonat, au devenit redundanţi.

Cumplit de nedrept. Chiar dacă nu-i apogeul duoului, Pocket Symphony vine cu elemente semnificative de noutate, menţinând standardele de calitate la un nivel apropiat de cel al discurilor care au clădit imensa reputaţie Air.

Spre deosebire de specialiştii cocliţi, publicul a reacţionat cât se poate de bine faţă de Pocket Symphony.

În UK a prins ceva mai slab, situându-se doar pe locul 22. În schimb, în US a pătruns la limită în Top 40, cea mai bună performanţă transatlantică din istoria grupului. Cât despre Europa, albumul a intrat în Top 10 în majoritatea ţărilor de pe continent.

Pocket Symphony începe cu instrumentalul Space Maker. Impulsionat de bătăi obsedante în lemn, Space Maker s-ar vrea o replică peste timp a lui La femme d’argent, atestând metamorfoza creatorilor din funksteri eterici în folkişti spaţiali.

Once Upon a Time deplânge cristalin trecerea implacabilă a timpului, o obsesie moștenită de Air de la înaintaşi precum Pink Floyd.

Jarvis Cocker intră în scenă pe track-ul 3, One Hell of a Party, marea elegie a bărbatului mahmur, portavocea unei generaţii care îmbătrâneşte fără să se maturizeze. M-am simţit atins încă de pe vremea aia.

Napalm Love mă duce cu gândul la Sexy Boy, acum cu aproape un deceniu mai în vârstă, zăcând decepţionat pe canapeua psihoterapistului.

Mayfair Song este o frumoasă repriză ambientală, ce pendulează undeva între neoclasicismul lui Vangelis şi minimalismul lui Brian Eno.

Left Bank îl are ca solist vocal pe Nicolas Godin, care-şi dezvăluie ingenuu sensibilităţile de trubadur beatlesian.

Photograph rostește dulce-amar povestea unei iubiri intangibile, cu vocea lui Dunckel pierdută în mix ca un ecou răzleţ.

Atmosfera se înviorează brusc cu Mer du Japon, o bucată dinamică și “catchy”, ce-și trage seva din primul val synthpop.

Melancolia își reintră imediat în drepturi cu Lost Message, care plutește neştiut prin aeroporturile imaginate cândva de magistrul Brian Eno.

Somewhere Between Waking and Sleeping beneficiază de interpretarea lui Neil Hannon, un alt poet damnat al vârstei mijlocii, prăbuşit în abisul fără fund al dezolării.

După toate aparenţele, Redhead Girl este un “sequel” pentru Photograph, menit să zădărnicească şi ultima fărâmă de speranţă.

Pocket Symphony se termină cu Night Sight, o contemplare a infinitului, în căutarea zadarnică a stelei polare.

În 2008 a apărut ediţia aniversară de 10 ani a lui Moon Safari, ca un fel de certificat de clasici în viaţă al membrilor Air.

CD-ul original este pus la pachet cu un CD tip colecție de rarităţi și cu un DVD ce conține filmul Eating, Sleeping, Waiting and Playing. Marketing de smuls banii colecţionarilor maniaci, pentru că raportat la criteriile Air, calitatea artistică a bonusurilor se situează undeva între tristuţ şi jalnic.

Pe la începutul lui 2009, Dunckel a scos primul disc sub nume propriu, o coloană sonoră pentru comedia franţuzească Cyprien. Popul naiv inventat de JB sună într-un anumit fel, dar din ce văd pe net, filmul pare să fie un kitsch teribil.

După jumătate de an a ieșit la iveală o nouă creație Air, Love 2, care-i albumul de studio numărul cinci. Godrich a ieșit din schemă de data asta, materialul fiind produs din nou doar de Godin și Dunckel.

Cei doi au apelat la un singur muzicant adițional, Joey Waronker, prezent cu tobe și percuții pe majoritatea pieselor. Ceva mai înainte avusese loc un turneu în această formulă de trio, care a inspirat probabil realizarea Love 2.

La prima vedere poate părea o versiune de garaj a celor de la Air, dar muzica formației și-a conservat caracterul complex și neconvențional.

Presa muzicală a cam demolat acest album, unii cronicarii grăbindu-se să trântească piatra de mormânt peste creativitatea ostoită a formației. Exagerări fără rost.

Love 2 are propriul șarm și un sens aparte în contextul mai vast al muzicii Air. Că nu-i Moon Safari și nici Talkie Walkie, asta e cu totul altă poveste, după mai bine de un deceniu de strălucire intensă în plan artistic.

Un trend descendent s-a simțit și în privința interesului manifestat de public. Love 2 a fost no. 36 în UK, no. 100 în US, no. 12 în Franța și no. 39 în Germania, deci sensibil mai modest decât precedentul Pocket Symphony.

Albumul începe cu Do the Joy, o bucată scurtă și percutantă. Introul decis de chitară grungy este contracarat urgent de stridențele unui Moog. Probabil o nostalgie după Orange-ul adolescentin, deși nuanțele se mai îmbogățesc pe parcursul celor trei minute.

Love asortează ritmuri zglobii de bossa nova și texturi electronice de finețe. So Light Is Her Footfall este prima bucată cu voce, Dunckel interpretând vrăjit o baladă cu subtile conotații psihedelice.

Impetuosul Be a Bee propune o mixtură insolită de surf rock și krautrock, cu inspirația și bunul gust ce caracterizează acest duo franțuzesc.

Missing the Light of the Day te teleportează într-un univers paralel, populat de cyborgi cu porniri senzuale.

Piesa cea mai lungă, Tropical Disease, pare culeasă de undeva dintr-un soundtrack obscur de film franțuzesc din anii ‘70. Dealfel, compozitori precum François de Roubaix sau Georges Delerue se numără printre sursele de inspirație declarate ale membrilor Air.

Chiar dacă-i cântat în engleză de suavul Dunckel, Heaven’s Light are accente sensibile din noul chanson francez.

Night Hunter se bazează pe un balans incredibil de funk, peste care se înalță spontan un văl astral de synth-uri. Un fel de la La femme d’argent în note mai alerte.

Sing Sang Sung este o altă baladă psych-pop, învestită ca lead-single al albumului. Îmi dă impresia (favorabilă) de The Archies pe LSD, întărită probabil și de videoclipul animat al piesei.

Cu reverbul proeminent de ghitară, Eat My Beat trece muzica filmelor de spionaj șaizeciste prin filtrul modernizator al “aerienilor”.

You Can Tell It to Everybody se înscrie în ciclul sesiunilor imaginare Air. De data asta, în studioul din capetele celor doi franțuji s-a petrecut un fel de “Hi Rhythm Section meets Rockers Uptown, cu intonații calme și voluptoase.

Concluzia albumului, African Velvet, sună după cum îi spune și numele, cu arpegii inspirate din muzica highlife.

Turneul de promovare Love 2 a poposit și în bătrâna Polivalentă din București, pe 10 februarie 2010.

Ca și pe album, formula de scenă Air a inclus atunci trei muzicanți, numai că alături de Godin și Dunckel nu s-a mai aflat intens solicitatul Waronker, ci un alt baterist talentat, pe nume Alex Thomas.

După Love 2, cariera Air a intrat într-o fază de restrângere, din care nu a ieșit nici până în momentul de față și foarte probabil nu va mai ieși niciodată.

Din interviurile lui Godin, care de felul lui trăncănește mult mai mult ca Dunckel, reieșea că flăcăii au intrat în criza vârstei mijlocii. Franțuzul spunea pe undeva că trupele 40+ plus n-ar mai trebui să scoată albume. Sună într-un fel asta din gura unui “middle-ager”…

Pe toată durata decadei “twenty-tens”, Air au realizat doar două noi materiale discografice, ambele cu caracter de soundtrack.

Primul dintre acestea, Le Voyage dans la Lune (2012), a fost conceput pentru o versiune restaurată a filmului eponim, regizat de Georges Méliès.

Veșnic fascinați de spațiul cosmic, cei de la Air s-au dovedit foarte potriviți să ilustreze sonor această operă fundamentală din istoria cinematografiei, realizată tocmai în 1902.

Amicii Godin și Dunckel s-au inspirat de la mari autori de muzică pentru filme SF, ca John Williams, Vangelis sau Giorgio Moroder, dar și din genuri ca prog-rockul, funkul sau dream pop-ul. Influența celui din urmă este reliefată de contribuțiile unor invitate speciale ca Victoria Legrand sau Au Revoir Simone.

Din aceste încrucișări a rezultat o muzică agreabilă și imaginativă, ce a menținut la înălțime stindardul creativității Air.

Fanii duoului au savurat pe deplin acest soundtrack pentru Le Voyage dans la Lune, realizat cu decalaj de un secol și un deceniu.

Clasările au fost cât se poate de mulțumitoare pentru un material de asemenea factură: no. 35 în UK, no. 57 în US, no. 17 în Franța, no. 36 în Germania sau no. 11 în Elveția.

Pe fondul diminuării activității Air, Dunckel a găsit timp pentru diverse alte proiecte. În Tomorrow’s World a avut-o ca parteneră artistică pe juna Lou Hayter, fosta “clăpară” din New Young Pony Club.

Duoul franco-englez a rămas până acum cu un singur album, “self-titled”, apărut în 2013. Muzica Tomorrow’s World se înscrie în tendințele indietronice ale epocii, cu trimiteri spre dream pop, synthpop și șansonetismul decadent al cuplului Birkin-Gainsbourg.

Maestrul Dunckel pendula între generații pe vremea aia. Pe lângă Lou Hayter, a colaborat și cu Roedelius, patriarhul “kosmische musik”, alături de care a concertat în 2011 la Silencio, un club privat din Paris, deținut de David Lynch.

Înregistrările realizate atunci au apărut trei ani mai târziu ca album digital, sub titlul Live at Silencio. Cei doi muzicanți au interpretat practic o suită impro-ambientală, cu pian și electronice.

În 2014 a fost lansat și un nou material Air, Music for Museum, scos exclusiv în formă de dublu LP, pe vinil de 180 de grame. Tirajul a fost limitat la 1000 de exemplare, fără variante de download, ca să-și iasă din minți colecționarii maniaci.

După cum indică și titlul, Music for Museum a servit ca fundal sonor pentru o expoziție găzduită de Palais des Beaux-Arts din Lille.

Air a renunțat complet la componenta pop, realizând o colecție de muzică ambientală în sensul tare al expresiei, moștenit din glorioșii ani 1970.

Music for Museum este un ritual închinat zeităților Tangerine Dream, Cluster și Brian Eno, cu cei doi “aerieni” jertfindu-și pe altar atât de lăudatul lor spirit inovativ. Însă duoul și-a asumat din start importanța secundară a proiectului, dat fiind că și-a țintit doar nucleul cel mai înfocat de fani.

Anul următor, toate albumele Air, de la Premiers Symptômes ‎la Pocket Symphony, au fost reeditate pe vinil de 180 de grame, marea fiță audiofilă a momentului. The Virgin Suicides a avut parte de ditamai ediția aniversară de cinșpe ani, însoțită de un disc bonus cu versiuni live.

Din 2015 datează și Close Your Eyes, o piesă înregistrată împreună cu Jean-Michel Jarre, pentru albumul său Electronica 1: Time Machine.

Proiectele extra-Air ale celor doi flăcăi au început să se înmulțească din acea perioadă. Dunckel a făcut muzica unui film lituanian, The Summer of Sangailė, premiat pe la festivaluri internaționale. Scăldat în nuanțe luminoase, soundtrack-ul lui JB ilustrează povestea de iubire dintre două adolescente.

La puțin timp după aceea, în toamna lui 2015, Nicolas Godin a punctat și el cu primul album solo din carieră, botezat Contrepoint.

Un tribut pentru marele pianist Glenn Gould, Contrepoint conține practic o serie de variațiuni pe teme de Bach, construite prin procedee specifice mai multor tipuri de muzică populară (pop, rock, jazz, electronic, brazilian).

Rezultatul este absolut delicios. Godin demonstrează un bun gust desăvârșit, ținându-se la o distanță imensă de kitschozitatea caracteristică majorității hibridelor clasic-pop, care au invadat piața în era fonogramelor muzicale.

Între timp, Dunckel a mai inventat un duo, Starwalker, de data asta alături de confratele islandez Barði Jóhannsson, cunoscut mai ales pentru proiectul Bang Gang. Starwalker și-a făcut intrarea în 2014, cu EP-ul Losers Can Win, urmat de un album “self-titled”, în primăvara lui 2016.

Starwalker practică un electropop melancolic, cu influențe ce se întind de la disco până la muzica barocă. Sună cât se poate de frumușel.

La vreo două luni după apariția albumului Starwalker, Dunckel s-a reunit cu Godin pentru lansarea Twentyears, prima compilație din discografia Air, marcând două decenii de la constituirea duoului.

Ediția standard cuprinde două CD-uri, unul “best of”, celălalt cu rarități. Există și o variantă “deluxe”, pentru maniaci, cu un al treilea volum alcătuit din remixuri făcute de Air pentru alți artiști.

Discul 1 pare de-a dreptul redudant în plină epocă a playlist-urilor autoconfecționate pe platformele de streaming. Dar o selecție realizată chiar de membri trupei poate stârni dezbateri pasionante printre fani, gen “unde-i Ce matin là?” sau “de ce nu e și Surfing on a Rocket sau Radio #1?”.

Pe al doilea volum găsim chestii cât se poate de interesante, precum The Duelist, cu Charlotte Gainsbourg și Jarvis Cocker în duet, sau Au fond du rêve doré, un cântec înregistrat cu Françoise Hardy.

Cele două apăruseră anterior doar sub formă de bonus track-uri, pe anumite ediții ale albumelor Pocket Symphony și respectiv Love 2.

De asemenea, în program se află și două bucăți nepublicate până atunci pe discuri, Roger Song și Adis Abebah, cea din urmă purtând amprenta stilului ethio-jazz.

Twentyears a prilejuit un nou turneu mondial Air, prelungit și pe durata lui 2017. De atunci, duoul francez s-a cam retras din scenă. Membri săi au continuat să se manifeste artistic, numai că fiecare pe barba lui.

Dunckel a realizat un nou soundtrack, pentru filmul K.O., mai întunecat și mai experimental decât precedentele.

În 2018, prolificul muzicant a lansat al doilea album solo propriu-zis, H+, care, spre deosebire de predecesorul Darkel este semnat cu numele real (bine, cu prenumele abreviat, JB Dunckel).

Pe H+, artistul delirează cam optimist despre transumanism, un subiect care îmi stârnește reticență. Dar asta nu mă împiedică să savurez atmosfera diafană a albumului, melodiile inspirate și glasul de fetișcană al trubadurului tehno-utopist.

Nicolas Godin a sărit și el pe interval cu un soundtrack, creat pentru serialul TV de spionaj Au service de la France.

“Aerianul” îi slăvește din inimă pe titanii muzicii de film, gen Burt Bacharach, John Barry, Lalo Schifrin sau Isaac Hayes, într-un mix variat și coeziv de elemente simfonice, jazz, soul, rock, bossa nova și world music.

Consolarea fanilor Air pe 2019 a fost Mirages, un LP realizat de Dunckel în tandem cu un alt “electronist” francez, pe nume Jonathan Fitoussi.

Mirages reunește o serie de compoziții cu tentă spațială, profund tributare unor clasici ca Vangelis, Jean-Michel Jarre sau Klaus Schulze.

La începutul lui 2020, Godin a lansat și el un nou album, Concrete and Glass, cu trimitere spre background-ul său de arhitect. Concrete and Glass se dovedește o altă surpriză extrem de plăcută din partea fondatorului Air.

Bazându-se pe o solidă fundație retro-electro, maestrul Godin a realizat o proiecție sonică de mare rafinament, împrospătată cu tușe din noul art pop și din R&B-ul alternativ.

Remarc prezența ca invitat a menestrului electropop Alexis Taylor (Hot Chip, About Group), căruia i se adaugă o pleiadă de speranțe ale generației “Bandcamp”, cum sunt Kate NV, Khadja Bonet, Kirin J. Callinan sau Cola Boyy.

În sumbra primăvară a lui 2020, Dunckel a scos la rândul lui un material nou, cu muzica scrisă pentru documentarul Capital in the Twenty First Century, adaptat după best-sellerul renumitului economist Thomas Piketty.

Soundtrack-ul “aerianului” cuprinde partituri succinte de synth, ca niște reflecții asupra stadiului pre-apocaliptic al societății actuale.

La cât de bine le sună creațiile solo, mă întreb totuși de ce proaspeții cvincvagenari nu se mai adună să mai facă niște muzici împreună. Eu cred că sunt capabili să mai scoată măcar două-trei albume de calitate superioară până să s-or pensiona definitiv.

Acum depinde și cum vom ieși cu toții din înfricoșătoarea pandemie de coronavirus, în plină expansiune acum când finalizez acest articol monumental.

Update 1:

Până la finalul lui 2020, maestrul Dunckel și-a îmbogățit catalogul cu încă două soundtrack-uri, pentru filmele franțuzești Poissonsexe și Été 85.

Poissonsexe combină romantismul, realismul magic și activismul pentru mediu, prilej pentru Dunckel să-și exploreze latura vangelisiană.

În Été 85 este vorba despre doi băieți care se îndrăgostesc unul de celălalt. Muzica lui Dunckel reliefează atât frumusețea relației, cât și momentele dramatice prin care trec protagoniștii.

Update 2:

În vara lui 2021, Nicolas Godin a realizat o versiune extinsă a lui Concrete and Glass, cu patru “leftovers” și două înregistrări demo.

A existat și un extras pe single, Another Side, o colaborare în stil neo-soul cu gemenele We Are King. Piesa are și o variantă în franceză, cântată de copii lui Nicolas.

Update 3:

Cei mai pricopsiți dintre fanii Air au fost ispitiți cu o ediție aniversară de 20 de ani a lui 10 000 Hz Legend, lansată în noiembrie 2021. Aceasta este alcătuită din două CD-uri și un blu-ray. 

Volumul cuprinde materialul în variantă remasterizată, iar al doilea volum reunește înregistrări live din epocă și variante demo. În fine, pe blu-ray se află un mix super-audiofil al albumului, realizat cu ajutorul tehnologiei Dolby Atmos.

Update 4:

Maestrul Dunckel s-a întors cu un nou album de studio, Carbon, în vara lui 2022. Mi-a plăcut foarte mult cum a explicat titlul, pentru site-ul Stereogum:

„Itʼs full of strength — diamonds are crystallized carbon. Carbon is the thing that makes you solid. Itʼs the most important thing in our bodies and in our lives, but weʼre hardly aware of it.”

Albumul e într-adevăr solid și pot spune că mai ostoiește din suferințele fanilor Air, la ani buni după ce duoul a ieșit din peisaj.

În noul său opus, Dunckel revitalizează metodele de lucru de la vechea formație, în simbioză cu idei extrase de pe soundtrack-urile sale recente.

Jumătate dintre melodii sunt instrumentale, dar au o puternică încărcătură emoțională, așa cum ne-a obișnuit talentatul muzician cu „background” în științele matematice.

Spark și Corporate Sunset sunt două jam-uri captivante, propulsate de sintetizatoare „old school”, procedeu infailibil pentru legendarul artist francez.

Zombie Park rememorează atmosfera de pe Virgin Suicidies, numai că sursa de inspirație provine din alt film. De fapt din realitatea crudă a unui parc parizian, în care se adună oamenii străzii.

Dare e un duet hilar între două glasuri de roboți, acompaniați de ritmuri antrenante de electro-funk. Sex UFO face mișto de „astronautul” Bezos, pe un fundal derutant de reverie spațială.

Pe lângă Carbon, Dunckel a mai dat o veste bună admiratorilor. „I think the door is still open”, a declarat el într-un interviu pentru AV Club, legat de eventualitatea unei reuniuni cu Godin.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

4 gânduri despre „Air

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.