AC/DC

AC-DCMostră de înţelepciune:

„(…) AC/DC avea cu mult mai mult şarm şi ingenuitate pe vremea răposatului Bon Scott. Spre ghinionul lui, băiatu’ s-a înecat în borala proprie fix înaintea mutării decisive. Cel hărăzit să trăiască marea glorie a fost Brian Johnson, deşi Bon era în mod clar mai talentat şi mai hazliu. Avea însă dezavantajul de a fi mort.”


Locul de origine:

  • Sydney, New South Wales, Australia

Perioada de activitate:

  • 1973-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Când vine vorba de muzica rock, cred că termenul „overrated” stă cel mai bine lângă AC/DC. Am spus asta şi mă ghemuiesc rapid sub o masă sau sub un scaun ceva, ca să mai atenuez impactul cu şuturile, scatoalcele şi flegmele venite în avalanşă de la un sfert din populaţia planetei. Staţi, staţi şi nu mă linşaţi… Părerile mele sunt ceva mai nuanţate. 

În principiu nu ar avea de ce să-mi displacă AC/DC. Chiar simt aşa o empatie cu atitudinea lor proletară, down to earth, nealterată nici măcar după atâta amar de stardom. Plus că oamenii cântă doar rock’n’roll. Aş fi ori prost, ori ipocrit (ba mai bine zis amândouă), ca să am ceva împotriva rock’n’roll-ului.

Deşi au fost asociaţi cu scena heavy metal, AC/DC se diferenţiază categoric de stilul patetic pe care tocmai l-am înfierat în articolul despre nemţii Accept. Avem de-a face doar cu o variantă radicalizată a muzicii lui Chuck Berry, Little Richard, Jerry Lee Lewis. High voltage rock’n’roll, cum spun chiar AC/DC. Cu ce m-ar supăra aşa ceva pe mine, un cetăţean de vârstă mijlocie ce şi-a petrecut deja cea mai mare parte din viaţă sub spectrul spiritului rock’n’roll?

Încă n-am atitudinea aia de rochist bătrân, captiv într-o capsulă a timpului. Sunt în continuare deschis la nou, îi ascult pe unii ca Flying Lotus sau Burial şi rezonez pe bune la beat-urile lor. Cu toate astea nu pot să bravez ca un papagal. O să crăp în cele din urmă cu o sensibilitate pentru acest bullshit oleacă retardat din naştere care este rock’n’roll-ul.

Atunci ce mi se pare în neregulă cu AC/DC? Nimic, doar proporţiile şi durata succesului. Referindu-mă strict la muzică, eu cred că avem de-a face cu o trupă OK de rock’n’roll şi cam atât. Impactul colosal se datorează unui marketing excelent, dublat de ambiţia şi profesionalismul fraţilor Young, care au dus AC/DC din pub-urile obscure ale Australiei până în arenele gigantice de pe mapamond.

Nu întâmplător am pus ambiţia chiar înaintea profesionalismului, fiindcă ascensiunea AC/DC nu s-a petrecut peste noapte. De la înfiinţare până la marea lovitură cu Back in Black au fost ceva mai mult de şapte ani în care flăcăii au urcat pas cu pas până sus de tot, pe Everestul muzicii rock’n’roll. Practic acel It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock ‘n’ Roll), din 1975, a reprezentat o premoniţie.

Revin la muzică şi zic că AC/DC avea cu mult mai mult şarm şi ingenuitate pe vremea răposatului Bon Scott. Spre ghinionul lui, băiatu’ s-a înecat în borala proprie fix înaintea mutării decisive. Cel hărăzit să trăiască marea glorie a fost Brian Johnson, deşi Bon era în mod clar mai talentat şi mai hazliu. Avea însă dezavantajul de a fi mort.

După Back in Black, AC/DC a aruncat pe piaţă producţii din ce în ce mai anoste, dar având atuurile despre care am menţionat, trupa a ţinut stindardul sus de tot pe partea de încasări. A fost un recul pe la jumătatea anilor ’80, dar ce a urmat din anii ’90 încoace e un „succes story” răvăşitor. Putem spune acum că AC/DC a devenit o industrie în sine, subsumată megaindustriei muzicale.

Coordonatele stilului AC/DC au fost trasate fără echivoc încă de la început şi nu au suferit nici o transformare semnificativă. Totul e construit în jurul atacului dual susţinut de chitările fraţilor Young. Dintre aceştia, pişpiricul Angus (are 1,57…) este cel care atrage cel mai mult atenţia. Asta ar fi fost normal şi numai pentru că el e responsabil cu solo-urile, dealtfel foarte bine gândite şi executate cu simţire ca de bluesman. Dar faimoasele-i giumbuşliucuri scenice focalizează şi mai mult interesul asupra lui, definindu-l ca pe o combinaţie hilară de lider şi mascotă.

Până la începutul lui 1980, Angus concura de zor la zbenguieli şi caraghiozlâcuri cu Bon Scott. După dispariţia acestuia, Young ăl mic a devenit adevăratul frontman al trupei, fără să preia microfonul de vocalist. Prin comparaţie, Johnson are o prezenţă destul de palidă şi se manifestă de fapt undeva în plan secund, indiferent cât behăie şi cât de central e poziţionat pe scenă, cu şapca şi cu maioul lui cu tot.

Cât despre influenţe, am menţionat deja rock’n’roll-ul timpuriu, împins spre paroxism cu ajutorul PA-urilor. Nu lipsesc nici rădăcinile blues, Angus în persoană mărturisindu-şi admiraţia pentru Muddy Waters şi Elmore James. În mod cert, viitorii membri AC/DC au tocit de mici vinilurile cu Rolling Stones, ce le-au servit drept sursă de inspiraţie pentru chitările duale. Bine, nu poţi să-i compari pe AC/DC cu Stones, fiindcă au fost mereu departe de polivalenţa şi de subtilitatea acestora.

Pe latura de blues-rock, am impresia că subiecţii articolului de faţă au împrumutat într-o oarecare măsură şi de la Free, mai ales dacă ne gândim la All Right Now, care sună ca un fel de catalizator pentru riff-urile marca AC/DC. Cred însă că o influenţă şi mai importantă a fost Nazareth, nu doar prin înclinaţia spre boogie, ci şi datorită stilului vocal „gâjâit” al lui Dan McCafferty, un precursor atât pentru Bon Scott, cât şi pentru Brian Johnson. Last but not least, trebuie să spun despre Slade, care cu energia şi frenezia lor din primii ani ’70 au prefigurat tendinţa hedonistă din hard rock-ul de mai târziu, ce îi are pe AC/DC printre exponenţii de vârf.

Dacă tot am menţionat despre Nazareth şi Slade, după părerea mea fudulă, momentele maxime ale acestora sunt clar peste momentele maxime ale celor de la AC/DC, adică alea cu Bon Scott. Diferenţa a fost făcută, repet, de o strategie de marketing infinit mai bună. Astfel că în secolul ăsta AC/DC au venit în România să cânte în Piaţa Constituţiei, în timp ce Nazareth au rămas de domeniul rochiştilor bătrâni şi cu dare de mână care o ard prin Hard Rock Cafe. Iar asta este o stare de fapt universal valabilă.

Merg mai departe cu comparaţiile în materie de hard rock şi-i pun pe AC/DC faţă în faţă cu Thin Lizzy. Ăştia au debutat ceva mai devreme, dar ascensiunea celor două trupe a fost aproape concomitentă la finele anilor ’70. Thin Lizzy sunt vreo cinci clase peste AC/DC, dacă e să ne referim la muzică, iar în perioada aia aveau şi clasări semnificativ mai bune prin topuri. Doar că în cazul lor pierderea frontman-ului charismatic a însemnat capăt de linie, în timp ce AC/DC au surmontat în mod miraculos problema (iarăşi cu contribuţia decisivă a departamentului de marketing).

În rest, dacă e să-i compar cu Aerosmith, Kiss, Status Quo, Whitesnake sau Scorpions, alte trupe de gen afirmate în anii ’70, AC/DC au din partea mea cel puţin un plus faţă de fiecare dintre aceştia. Măcar nu au cântece patetice de brichetă, care pe mine mă plictisesc mai rău decât cele mai redundante piese din „era Brian Johnson”.

Toată lumea îi identifică pe AC/DC ca australieni. Lucru adevărat, însă cu nişte amendamente. Formaţia s-a înfiinţat în Sidney, dar dintre cei cinci membri actuali doar Phil Rudd e născut Down Under. Malcolm şi Angus Young au venit pe lume la Glasgow, însă din 1963 au emigrat împreună cu familia în Australia. Brian Johnson e englez sadea din Geordieland, iar basistul Cliff Williams provine şi el de prin Englitera, mai exact de prin Essex. Bon Scott orăcăise pentru prima dată în Scoţia, în comitatul Angus (nume predestinat!).

De asemenea între ceilalţi foşti membri mai importanţi, nu găsim decât unul singur cu certificat de naştere australian: Mark Evans, basistul perioadei 1975-1977. În rest mai avem încă un englez (Simon Wright) şi doi galezi (Chris Slade şi Dave Evans). Totuşi, asocierea trupei cu ţinuturile de la Antipozi rămâne cât se poate de viabilă. Nu numai că s-a format acolo, dar fraţii Young şi Bon Scott aveau cu toţii sub zece ani când s-au stabilit cu neamurile lor în fostul dominion britanic. Aşa că obârşiile membrilor contează mai puţin, AC/DC aparţinând în primul rând culturii australiene.

Familia Young avea nu mai puţin de opt plozi, dintre care patru au urmat o carieră în rock’n’roll. Primul care a devenit cunoscut în branşă este George Young. El a fost mai întâi chitarist ritmic la The Easybeats, cea dintâi mare trupă rock australiană, cunoscută în lumea largă mulţumită hit-ului Friday on My Mind (1966).

George Young a pus-o apoi de un parteneriat cu Harry Vanda, celălalt chitarist din Easybeats, ce s-a menţinut şi după destrămarea formaţiei. Cei doi s-au ocupat de scris şi de produs muzică pentru diverşi, între care şi AC/DC (toate albumele din perioada 1975-78 îi au pe ei ca producători).

Puţină lume ştie despre un alt frate Young, răposatul Alex, care a fost basist la Grapefruit, o trupă londoneză de rock psihedelic, ce a scos două LP-uri la Apple Records, întreprinderea eşuată a Beatles-ilor.

Malcolm Young, omul despre care se spune că ar fi creierul business-ului AC/DC, o început şi el să dea cu chitara, impulsionat probabil de marile realizări pe ramură ale fratelui George. Pe la începutul anilor ’70, adolescent fiind, cânta cu o trupă numită Velvet Underground. Desigur nu exista nici un fel de legătură cu Lou Reed & Co., dar asta demonstrează cât de cunoscuţi erau ăştia la începutul anilor ’70, cu tot succesul solo repurtat de răposatul Lou. VU-ul lui Malcolm  Young era din câte se pare o formaţie de cover-uri, cu un repertoriu axat pe Stones şi T. Rex.

Prin 1973 Malcolm şi Angus au fost cooptaţi în Marcus Hook Roll Band, un proiect de studio păstorit de Vanda şi George Young. Marcus Hook Roll Band a realizat atunci şi un LP, la mare căutare acum printre fanii AC/DC, fiindcă acesta conţine primele imprimări ever cu viitorii chitarişti ai trupei. Am ascultat ceva pe youtube, dar nu-i nimic impresionant, doar rock’n’roll de duzină.

Nu mult după acest episod s-a petrecut şi începutul marii aventuri. Nu ştiu ce planuri aveau Malcolm şi Angus în noiembrie 1973, dar probabil că îşi doreau să rupă măcar cât Easybeats. Cu siguranţă, dacă ar fi rămas cu primul vocalist, Dave Evans (fost şi el în VU-ul australian), ar fi ajuns doar undeva pe la nivelul unor compatrioţi şi colegi de generaţie precum Cold Chiesel, Skyhooks, Rose Tattoo sau The Angels. Adică populari în Australia, dar cunoscuţi în lumea largă numai în cercuri restrânse de împătimiţi ai hard rock-ului. Evans cânta bine altfel, avea un timbru “curat”, deosebit de succesorii săi, dar nu avea acel şarm depravat ca al lui Bon Scott. 

Can I Sit Next to You, Girl a fost primul single din istoria AC/DC şi unicul imprimat cu Dave Evans. Sună foarte Slade-ish aşa, chiar dacă vocea bate înspre Paul Rodgers mai degrabă. Există o filmare din epocă în care toţi membri formaţiei erau echipaţi foarte glam, cu excepţia lui Angus, care adoptase deja ţinuta şcolărească pe care nu a lepădat-o nici acum, la aproape 60 de ani.

Apropo de membri, în prima fază a carierei, AC/DC a suferit de sindromul Spinal Tap, nu numai în cazul tobarului, ci şi al basistului. În perioada 1973-75 s-au perindat nu mai puţin de şapte tobari şi şapte basişti (dacă-l punem la socoteală şi pe George Young, care a suplinit şi el temporar postul).

Situaţia s-a stabilizat abia din 1975 când au fost găsiţi Mark Evans (bass) şi Phil Rudd (tobe). Primul a plecat după doi ani, fiind înlocuit  de Cliff Williams, care după cum se ştie a venit ca să rămână. Rudd e şi el printre membri actuali, dar a avut o pauză destul de lungă, între 1983 şi 1994, când s-a făcut fermier prin Noua Zeenlandă.

Cât a lipsit Rudd, au dat în tobe alţi doi flăcăi: Simon Wright (1983-1989;  trecut apoi la Dio) şi mercenarul Chris Slade (1989-1994; care a bătut pentru o grămadă, inclusiv pentru Tom Jones).

Dave Evans s-a cărat definitiv în toamna lui 1974, după ce s-a caftit cu Malcolm, din câte se pare. George Young l-a recomandat atunci pe Bon Scott şi e clar că a avut o idee foarte, foarte bună. Scott avea deja o experienţă vastă în spate. În 1964, la 18 ani, se băga ca tobar şi vocalist într-o trupă beat, numită The Spektors. Doi ani mai târziu trecea ca frontman la The Valentines. Ăştia erau mai „bubblegum” aşa şi au scos ceva single-uri, cu succes destul de modest.

S-au desfiinţat în 1970, iar Bon Scott a trecut la Fraternity, care era altă mâncare de peşte, cu gust de prog şi psych. Pe lângă faptul că era lead vocalist, Bon sufla ocazional şi într-un blockflöte. Aşadar cam tot ce făcuse băiatu’ până atunci nu prea avea nici în clin, nici în mânecă cu hard rock-ul. Dacă tot ce am spus până acum pare neverosimil, atunci du-te pe youtube şi ai să găseşti versiunile „sixties pop star” şi „prog-rocker” ale lui Bon Scott. În orice caz, la Fraternity, vocea lui căpătase deja acele consonanţe rugoase ce l-au făcut celebru.

S-a cărat de acolo în mai ’74, după o noapte de beţie în care s-a luat la harţă cu colegii de trupă şi apoi a suferit un accident de motocicletă. Fraternity a realizat două albume cu Bon Scott şi a continuat să cânte pentru o vreme şi fără el. Omul nostru a rămas jobless până pe 24 octombrie 1974, când s-a alăturat oficial în gaşca fraţilor Young.

Fraţii au prins repede încredere în el, dovadă că din noiembrie l-au şi băgat în studio, ca să imprime cel dintâi album AC/DC ever. S-a numit High Voltage şi a ieşit la începutul lui 1975. Secţia ritmică era vraişte la vremea respectivă, aşa că George Young a tras majoritatea părţilor de bass şi s-a ocupat chiar şi de tobe la câteva dintre piese.

High Voltage (varianta australiană) este singurul album în care Malcolm face şi el câteva solo-uri de chitară, arătând că nu e cu nimic mai prejos decât piticania de frat-su. Angus recunoaşte într-un interviu că Malcolm e chiar mai bun ca el: „I know it says „rhythm guitar” on the album jacket, but if he sits down to play a solo, he can do it better than me.

Tot acolo dezvăluie că Malcolm însuşi a fost cel care i-a rezervat poziţia exclusivă de solist: „Not a lot of people have picked up on this, but in the early days he used to play lead. But then he said to me, „No, you take the solos. I’ll just bang away back here.””

Cât despre conţinutul LP-ului, scos în versiunea asta doar în Australia, putem spune că avem numai un preview modest a ceea ce avea să devină  AC/DC în curând. Mie îmi plac doar She’s Got Balls, o dedicaţie a lui Bon Scott pentru gagică-sa, şi Love Song, o semi-baladă surprinzător de melodioasă şi romanţioasă, rămasă din păcate unicat în repertoriul trupei. În rest aş mai remarca doar o nereuşită, cover-ul după vechiul blues Baby Please Don’t Go (Big Joe Williams), net inferior hit-ului Them din anii ’60.

Australienilor le-a plăcut High Voltage, dovadă că albumul a intrat în Top 10. Fraţii Young au simţit că pot oferi ceva mai bun, mai ales că între timp găsiseră şi prima combinaţie stabilă de bass & drums. Aşa că în primăvara şi în vara lui ’75 au petrecut mai mult timp în studio, cu scopul de a trage al doilea LP.

T.N.T. a ieşit în decembrie 1975 şi a fost un mare smash pe plaiurile australiene, aşa cum o atestă clasarea pe prima poziţie în topul naţional. Discul e cu mult mai consistent decât primul, propunând câteva piese ce au rămas în repertoriul de bază al formaţiei. 

It’s A Long Way To The Top (If You Wanna Rock ‘n’ Roll) este poate cel mai bun cântec AC/DC ever. Cred asta şi din cauza cimpoaielor lui Bon Scott. T.N.T. mai conţine alte câteva profesiuni de credinţă (Rock ‘n’ Roll Singer, Rocker, High Voltage), rock’n’roll-ul fiind unul dintre principalele motive ale liricii bonscottiene, alături de pileală, babardeală şi iminenţa iadului.

Alte mari hit-uri de pe T.N.T. sunt The Jack (metaforă sexuală în cheie de blues) şi piesa-titlu (cu un refren heirupist ce mobilizeză mulţimele, dar care pe mine, un snob infatuat, mă lasă rece). Cover-ul după School Days (Chuck Berry) e cam la fel de prost ca ăla după Baby Please Don’t Go. Se pare că şi ei şi-au dat seama, dovadă că ulterior au renunţat să mai bage cover-uri pe albume.

OK, AC/DC erau deja mari în Australia după două LP-uri. Dar vorbim despre o ţară care la vremea aia avea ceva mai mult de 14 milioane de locuitori în toată imensitatea ei. Flăcăii noştri au simţit că pot ceva mai mult şi se pare că i-au convins şi pe alţii de asta, dovadă că au semnat un deal pentru distribuţie internaţională cu Atlantic. De prin 1976 centrul de operaţiuni s-a mutat în UK, pentru că acolo se făceau cărţile.

Cel dintâi album AC/DC disponibil în lumea largă se numeşte High Voltage, dar de fapt şapte dintre cele nouă piese incluse pe disc provin de pe T.N.T., în timp ce eponimul australian a furnizat doar două. Normal, fiindcă T.N.T. este cu mult mai bun.

AC/DC s-au pus din greu pe turnee, în UK, Europa continentală şi US, dar să nu-ţi imaginezi că ajunseseră deja la grandoarea pe care o ştim. Până spre finalul anilor ’70 au apărut de mai multe ori ca „opening act”, pentru unii ca Rainbow, Black Sabbath sau Aerosmith. Cântau şi ca headliner-i, dar în general în săli de capacitate ceva mai modestă. Reperul major pentru turneele AC/DC din epocă ar fi Hammersmith Odeon din Londra. 

În toamna lui 1976 formaţia a mai scos un album. Dirty Deeds Done Dirt Cheap este un pas înapoi faţă de T.N.T.. Ca dovadă, una dintre cele mai tari piese din varianta internaţională a albumului (diferită faţă de cea australiană) este Rocker, apărută iniţial pe T.N.T., dar omisă pe High Voltage (versiunea worldwide).

Totuşi Dirty Deeds Done Dirt Cheap a dat unul dintre cântecele mele favorite din repertoriul AC/DC, Ride On, un blues fin şi lin, cum n-au mai făcut dup-aia. Nu pot uita cât de solidar mă simţeam cu lamentaţiile lui Bon Scott din Ride On pe la finalul adolescenţei, deşi eram un papagal cuminţel de fapt. Cât despre piesa Dirty Deeds Done Dirt Cheap, am aceiaşi impresie ca despre T.N.T. (refren mobilizator care pe mine mă cam lasă rece). 

Let There Be Rock (1977) a sosit la momentul potrivit. Albumul per ansamblu n-ar fi cine ştie ce, dar are două piese ce au funcţionat ca nişte motoare cu reacţie pentru cariera AC/DC: Let There Be Rock şi Whole Lotta Rosie.

Prima este o reinterpretare a istoriei rock’n’roll inspirată de Chuck  Berry (Roll Over Beethoven) şi de Cartea Genezei. Ceva inspiraţie pare să fi venit şi dinspre Ten Years After (I’m Goin’ Home) şi spun asta şi cu gândul la dezlănţuirile solistice ale lui Angus Young. 

Whole Lotta Rosie conţine unul dintre cel mai devastatoare riff-uri din hard rock şi o poveste dubioasă de amor cu o doamnă masivă. Nici un alt rockstar în afară de Bon Scott nu s-ar fi lăudat cu aşa ceva. Rosie a devenit o prezenţă recurentă în concertele AC/DC, făcându-şi apariţia pe scenă sub formă gonflabilă.

Powerage (1978) e cam nesărat. Ca un fel de preview al discografiei AC/DC de prin 1981 încoace, dar cu un vocalist mai bun. Totuşi ascensiunea a continuat, formaţia clasându-se tot mai bine în chart-urile internaţionale.

În epoca respectivă orice trupă de hard rock confirma atingerea unui anumit statut printr-un album live. Aşa că prin toamna lui 1978 a apărut şi primul disc AC/DC de tipul ăsta, If You Want Blood You’ve Got It. De remarcat versiunea definitivă la Whole Lotta Rosie.

După If You Want Blood You’ve Got It s-a renunţat la serviciile cuplului Vanda & Young. Se dorea o schimbare de sound care să asigure o penetrare mai adâncă în mainstream-ul rock al vremii. AC/DC a apelat atunci la serviciile producătorului Mutt Lange.

Omul tocmai lucrase la primul său hit no. 1: Rat Trap, un single al celor de la Boomtown Rats. Viitorul s-a arătat a fi unul luminos, Lange fiind mahăr la butoane pentru albume celebre semnate de Foreigner, Def Leppard, The Cars, Billy Ocean, Bryan Adams, Shania Twain, The Corrs, Nickelback, Maroon 5… Cu Shania Twain a manevrat butoane şi în privat, până acu’ vreo câţiva ani. 

Însă. înainte de toate astea, în perioada 1979-81, Mutt Lange a fost un factor determinant în metamorfozarea AC/DC dintr-o trupă hard rock simpatică precum o focă într-un mastodont industrial. Rolul lui nu a fost de a-i îndepărta pe AC/DC de rock’n’roll şi de „high voltage”. Idealul era ca atitudinea şi energia de până atunci să fie conservate mai departe, însă în contrapondere cu un sound mai şlefuit. În acest fel, piesele formaţiei aveau şanse mai mari să intre în heavy rotation la radio-urile cu profil rock.

Primele rezultate se văd pe Highway to Hell (1979), LP ce a adus cele mai bune clasări ale trupei de până atunci (no. 8 în UK şi no. 17 în US). Piesa de titlu e un fel de All Right Now II, ca exprimare muzicală şi ca stare de spirit. „Hey momma look at me/I’m on my way to the Promised Land.” În „lumina” evenimentelor din anul următor asta sună chiar foarte relevant:d.

Fără îndoială Highway to Hell este hit-ul albumului eponim şi un reper pentru întreg rock-ul clasic, dar mie îmi plac şi Girls Got Rhythm sau Touch Too Much (ultima sună ca un Foreigner mai obraznic). Highway to Hell rămâne pentru mine cel mai echilibrat şi mai consistent album AC/DC, un apogeu al epocii Bon Scott şi implicit al întregii cariere a formaţiei. 

AC/DC făcuse saltul decisiv în superliga hard rock mondială, dar e clar că formaţia vroia în continuare mai mult. Pe la începutul lui 1980 se făceau planuri pentru un nou disc, doar că data fatidică de 19 februarie era cât p-aci să zădărnicească orice efort. Bon Scott a tras o ultimă şi definitivă beţie, lăsându-şi colegii de trupă într-un ofsaid grav.

Supravieţuitorii s-au tot gândit ce să facă şi într-un final au decis că răposatul ar fi de acord ca formaţia să meargă mai departe. Familia respectivului a fost şi ea de aceiaşi părere, aşa că fraţii Young s-au pus pe căutat un nou behăitor. I-au propus postul chiar marelui Noddy Holder de la Slade, dar omul a refuzat. În cele din urmă au optat pentru un Noddy Holder wannabe, pe nume Brian Johnson.

Pentru cine era pasionat de glam rock, Johnson nu era tocmai un anonim. În prima parte a anilor ’70 el cântase într-o formaţie numită Geordie, care suna foarte Slade-ish (mult mai Slade-ish decât erau AC/DC la începuturi). În 1972 Geordie a avut chiar un hit de Top 10 în UK, „All Because of You”, la care în 1973 s-au adăugat alte două intrări în Top 20.

Johnson plecase de la Geordie în 1976 şi probabil că s-ar fi afundat cu diverse band-uri obscure în circuitul crâşmelor rock de mâna a patra din Anglia. Dar uite cum viaţa lui Bon Scott s-a terminat la 33 de ani, în timp ce aceea a lui Johnson a început cu adevărat fix la aceiaşi vârstă.

Curios că fraţii Young auziseră pentru prima dată despre viitorul lor vocalist din poveştile lui Bon, care-şi întâlnise succesorul în 1973, într-un turneu britanic cu Fraternity. Prin nu ştiu ce concurs de împrejurări, Fraternity au cântat ca opening act pentru Geordie. Ăia care au asistat la acele gig-uri nu şi-ar fi putut închipui ce destine îi aşteptau pe cei doi frontman-i…

De îndată ce au rezolvat problema behăitorului, AC/DC s-au pus pe treabă şi până în iulie 1980 Back in Black era gata împachetat în rafturi. Iar lumea a dat năvală ca să-l cumpere. Back in Black a devenit unul dintre cele mai bine vândute albume din întreaga istorie a industriei muzicale, fiind surclasat doar de Thriller-ul lui Michael Jackson.

E un disc făcut la meserie, cu o susţinere excelentă de marketing, dar pe mine mă cam lasă rece. Mutt Lange a izbutit să dea un iz de grandoare şi dramatism sound-ului AC/DC, lucru ce a prins din plin la mase. Grandoarea şi dramatismul sunt cel mai evidente în cazul unor piese ca Hells Bells şi Back in Black, adică exact cele două dedicate memoriei lui Bon. În ceea ce mă priveşte eu prefer adresarea mai simplă din You Shook Me All Night Long.

Brian Johnson pare foarte entuziast să cânte cu AC/DC, iar vocea lui are un volum impresionant. Dar asta nu suplineşte minusurile de talent şi charismă în raport cu predecesorul său. Contestatarii ca mine sunt minoritari. Cei mai mulţi dintre vechii fani s-au împăcat cu soarta, iar pe lângă ei s-au ivit legiuni întregi de fani noi, care poate că habar n-aveau de formaţie înainte. Faptul e atestat de cifra de vânzări atinsă de Back in Black, net superioară faţă de toate realizările precedente din discografia formaţiei.

După asemenea ispravă, AC/DC poate ar fi meritat şi ei o pauză. Însă de abia ce a trecut un an şi au sărit cu încă un album: For Those About to Rock. În mod previzibil, e cu mult mai slab decât precedentul, cu toate că de producţie s-a ocupat acelaşi Mutt Lange. Impactul la public s-a menţinut la cote destul de bune, iar piesa titlu a rămas parte integrantă din show-ul AC/DC, cu salvele de tun aferente.

Pe parcursul anilor ’80, flăcăii au scos albume tot mai plictisitoare. Flick of the Switch (1983), Fly on the Wall (1985) şi Blow Up Your Video (1988) pot lipsi lejer din orice colecţie rock. Pe lângă astea ar fi Who Made Who (1986), însăilare de piese vechi (majoritatea) şi noi, care a servit drept coloană sonoră pentru Maximum Overdrive, eşecul regizoral al lui Stephen King, mare fan AC/DC. Vânzările au început să scadă, lucru firesc după ce Back in Black ridicase ştacheta atât de sus.

Un reviriment s-a înregistrat abia cu Blow Up Your Video, album ce conţinea hit-ul That’s the Way I Wanna Rock ‘n’ Roll, un fel de replică peste timp la It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock ‘n’ Roll). Dar adevărata revenire la forma de altă dată a fost The Razors Edge (1990) , disc produs de Bruce Fairbairn, cel care tocmai îi ajutase să vândă milioane pe Bon Jovi (Slippery When Wet, New Jersey) şi pe Aerosmith (Permanent Vacation, Pump).

Albumele AC/DC din perioada 1983-88 fuseseră produse chiar de membri trupei, dar metoda n-a prea funcţionat, aşa că s-a apelat din nou la un specialist. Şi s-a văzut. Thunderstruck, cu arpegiile sale, este una dintre cele mai recognoscibile teme AC/DC. Un alt moment memorabil al albumului este ironic-euforicul „Moneytalks”, probabil rod al experienţei de multimilionari cu acte în regulă.

A urmat AC/DC Live, în toamna lui ’92, cu înregistrări realizate în timpul turneului The Razors Edge. Apoi au trecut încă trei ani până să mai apară un album de studio. Ballbreaker este produs de renumitul Rick Rubin, dar n-are nimic revoluţionar. Deja AC/DC adunase milioane de fani devotaţi în lumea întreagă, care se entuziasmau la fiecare noutate, fără să aştepte nici o revoluţie în rock’n’roll.

De atunci până în momentul în care scriu, AC/DC n-a mai scos decât două albume de studio, Stiff Upper Lip (2000) şi Black Ice (2008), ambele modeste şi previzibile. Însă cu cât apariţiile formaţiei au devenit mai rare, cu atât au trezit un interes mai mare din partea publicului. Şi albumele ca albumele, dar ai văzut cum se buluceşte poporul la concerte? Turneul Black Ice, desfăşurat în perioada 2008-2010, se situează pe locul 4 într-un top all time al încasărilor din branşă.

Eu stau şi mă mir, cu tot marketingul, cum de pune lumea botul în continuare la aceleaşi vechi poante, cu Rosie gonflabila, cu salvele de tun, cu duck walk-ul, cu costumul de şcoler şi cu bughigăii lui Angus (care măcar nu-şi mai arată direct bucile de ceva vreme). Şi referitor la Black Ice Tour, chiar nu pricep de ce oamenii merg la un concert rock ca să vadă o locomotivă de coişpe tone pe scenă. Însă ăia care pun la cale toate enormităţile astea nu se gândesc la ciufuţi ca mine, ci la mulţimile care chiuie de bucurie când li se servesc astfel de numere.

Concluzia e că AC/DC au devenit treptat emblema rock-ului corporatist, deşi pastrează o aparenţă de ingenuitate rock’n’roll printre lasere, butaforii şi artificii. Dacă s-ar face un sondaj global cu tema „numiţi cinci formaţii rock”, sunt mari şanse ca AC/DC să obţină cele mai multe nominalizări la ora actuală, peste Beatles, Stones, Zep, Floyd, Queen, U2 etc. Am tot spus despre marketing, profesionalism, consecvenţă, dar parcă tot e un mister pentru mine cum s-a ajuns la aşa ceva.

Mă întreb cum va fi întreţinut pe mai departe mitul AC/DC, după ce membri formaţiei vor fi siliţi să se retragă. Momentul nu este probabil foarte departe, dat fiind că vârstele lor sunt cuprinse între 58 şi 66 de ani. Deja sunt susţinuţi de trei generaţii de fani, dar mă întreb dacă cei mai tineri suporteri de azi, convertiţi de babacii lor, vor insufla şi ei microbul AC/DC generaţiei următoare. Or să le mai pese plozilor viitorului de poveştile cu rock’n’roll de pe vremea lu’ străbunicu’? Sau marea formaţie de odinioară va cădea într-o uitare definitivă, aidoma lui Frankie Laine

Update 1:

2014 a fost un an foarte agitat pentru AC/DC. Starea de sănătate a lui Malcolm Young s-a agravat, fapt ce a determinat retragerea sa definitivă. Mastermind-ul trupei suferă de demenţă senilă, sărmanul. 

Totuşi, AC/DC merge mai departe, cu nepotul Stevie Young pe post de al doilea chitarist. Stevie nu-i chiar o noutate, pentru că l-a mai suplinit pe Malcolm într-un turneu din anii ’80, pe când unchiul era ocupat cu un tratament de dezalcoolizare.

Phil Rudd are şi el nişte probleme nasoale, chiar dacă de cu totul altă factură. În noiembrie, proaspătul sexagenar a fost vedeta tuturor buletinelor de ştiri de pe glob, mulţumită unor acte de mare bravură (tentativă de angajare a unui asasin plătit, ameninţare cu moartea, posesie de droguri).

Doar prima acuzaţie i-a fost retrasă, în rest procesul rămânând pe rol. În acest condiţii, pentru viitoarele turnee, AC/DC s-au văzut nevoiţi să apeleze la vechiul amic Chris Slade.

Da, urmează alte turnee, pentru că în toată vâltoarea asta, trupa a mai scos un album, zis Rock or Bust. Deja al nu ştiu câtelea balast din discografia AC/DC. Piesele au o singură calitate, cronometrajul, care se învârte invariabil în jurul a trei minute.

Update 2:

Line up-ul AC/DC e tot mai alterat de bătrâneţe şi de boli. În primăvara lui 2016, Brian Johnson şi-a anunţat retragerea în plin turneu, din cauza unor probleme nasoale cu auzul. Pentru concertele programate până la sfârşitul anului este înlocuit de mai proaspătul, prin comparaţie, Axl Rose. Cred că o asemenea combinaţie mi s-ar fi părut grandiosă acum vreun sfert de secol, când eram şi eu un mic rochist cu caş la gură.

Update 3:

La încheierea turului din 2016, fanii AC/DC au primit o veste proastă și două bune. Cliff Williams a anunțat că pune basu’ în cui, după aproape 40 de ani de scandal la scara globală. Asta nu va afecta parcursul matusalemic al trupei, care merge mai departe, sub steagul de pe chiloții lui Angus Young. Axl Rose a fost integrat ca membru full time, urmând să ducă pe umerii săi două monstruozități sacre, pentru că, în caz că nu știai, GnR își continuă, de asemenea, minunata carieră.

Update 4:

Greu încercatul Malcolm Young a mierlit-o în noiembrie 2017, la vârsta de 64 de ani. Cu mai puțină de o lună mai înainte, pierise și George, frate-su mai mare.

Să vedem ce mai are de gând fratele mai mic, Angus, cu destinele AC/DC. Pun pariu că vor mai fi vreo 2-3 turnee, încărcate emoțional cu momente în memoria lui Malcolm. Poate ar fi frumos să-l rememoreze puțin și pe George. N-a fost membru al trupei, dar influența lui a fost decisivă în anii bezmetici de început.


Videodiscoteca pentru dumneavoastră:


Referinţe bibliografice:

Anunțuri

6 gânduri despre „AC/DC

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s