Mina Agossi

Mostră de înţelepciune:

„Într-o carieră ce se aproprie deja un sfert de secol, frumoasa cântăreață și-a atras admiratori iluștri, dar a stârnit și unele comentarii negative din partea unor cronicari posomorâți. Eu personal tind să împărtășesc opiniile celor dintâi, deși pot admite că de la un moment dat creația Minei a fost infestată de o anumită formă de manierism, pe care din fericire a abandonat-o între timp.”


Naştere:

  • 6 ianuarie 1972, Besançon, Bourgogne-Franche-Comté, Franța

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

O cântăreață de jazz afro-franceză, talentată, senzuală și pusă pe șotii. Cu voce de miere și spirit croit pentru improvizația muzicală, Mina Agossi se distinge printr-o viziune aparte asupra interpretării jazz-ului, legată prin fire multiple atât de tradiția, cât și de avangarda genului.

Într-o carieră ce se apropie deja un sfert de secol, frumoasa cântăreață și-a atras admiratori iluștri, dar a stârnit și unele comentarii negative din partea unor cronicari posomorâți. Eu personal tind să împărtășesc opiniile celor dintâi, deși pot admite că de la un moment dat creația Minei a fost infestată de o anumită formă de manierism, pe care din fericire a abandonat-o între timp.

Mina Agossi s-a născut în 1972, la Besançon, din mamă franțuzoaică și tată beninez. A crescut cu mama ei, profesoară de matematică, care a purtat-o ani de zile pe oriunde au dus-o job-urile, adică prin Niger, Maroc sau Côte d’Ivoire.

Pe taică-su, decedat în 1997, l-a cunoscut destul de puțin. Totuși, Mina nu s-a dezis niciodată de rădăcinile benineze. Dimpotrivă s-a apropiat tot mai mult de ele, vizitându-și frecvent rudele din țara natală a părintelui său.

Micuța Mina a studiat întâi teatrul, până când s-a îndrăgostit de cântul de jazz și l-a ales ca profesie pentru o viață. A făcut studii serioase în domeniu, cu voci renumite ale avangardei feminine, precum Sheila Jordan și Jeanne Lee.

Pe net nu se găsesc informații prea clare despre începuturile sale în jazz. Între 1995 și 2001 a scos trei albume, care astăzi sunt efectiv imposibil de găsit.  Pare să fie vorba despre discuri autofinanțate, prost distribuite, nereeditate mai târziu, pentru că nu mai întrunesc exigențele autoarei.

Les pantalons gris (1995) a reprezentat o colaborare cu Gilles Blandin, un pianist obscur, specializat pe blues și boogie woogie. Voice & Bass (1997) introduce formula neobișnuită de acompaniament, doar cu contrabas și baterie, care a definit o bună parte din cariera solistei.

Alkemi (2001) pune în practică o idee și mai aventuroasă, un duet voce-tobe, cu veteranul Philippe Combelle (fost colaborator al lui Dizzy Gillespie și Jacques Brel, între alții). Într-un interviu acordat după mai bine de un deceniu, Mina nu se arată prea încântată de rezultatele acestui experiment.

Cert este că chanteuza a făcut niște valuri pe scena franceză de jazz. În cele din urmă a obținut un contract de înregistrări la Cristal Records, o casă de discuri destul de importantă din țara natală.

Mina Agossi a tras două albume pentru Cristal: E-Z Pass to Brooklyn (2003) și Carrousel (2004). Pentru ambele s-a bazat pe aportul lui Alex Hièle (contrabas) și Bertrand Perrin (baterie), dar ici-colo, la o piesă sau alta, a mai intrat în combinație și câte un invitat.

Tânăra chanteuză și acoliții ei par chitiți să bage spaima în tradiționaliști. Caravan capătă conotațiile unui delir punk-jazz, în timp ce Ain’t Misbehavin’-ul bătrânului Fats Waller se așează cuminte pe groove de hip-hop.

Ca impresie de ansamblu, Carrousel tinde să fie ceva mai blând decât predecesorul, cu omagii exuberante pentru Billie Holiday și Ella Fitzgerald.  

Ambele discuri conțin câte o preluare după Jimi Hendrix, un fetiș al Minei, de care s-a ținut constant până la începutul actualului deceniu. Fata pune multă pasiune și imaginație în interpretările sale, reproducând magistral solourile de chitară ale lui Hendrix, bineînțeles pe cale onomatopeică.

Cel puțin în această fază a carierei, creațiile originale ale Minei ies destul de greu în evidență. Nici nu au cine știe ce ambiții componistice, fiind mai degrabă un fel de jocuri improvizatorice, ce reflectă într-o oarecare măsură background-ul solistei în arta dramatică.

Cele două albume de la Cristal și o serie de spectacole memorabile au adus-o pe Mina Agossi în atenția Candid Records, un label din UK, cu o veche tradiție pe piața de jazz. Afro-franceza a debutat la Candid în 2005, cu Zaboum!!, o colecție de cântece selectate de pe E-Z Pass to Brooklyn și Carrousel.

În același an a apărut și un nou album de studio, intitulat Well You Needn’t. Este primul material realizat de Mina cu bateristul japonez Ichiro Onoe și ultimul cu basistul Alex Hièle, înlocuit ulterior de Eric Jacot.

Onoe și Jacot au rămas pentru o perioadă destul de lungă alături de chanteuza afro-franceză. Însă trioul a ținut ușa mereu deschisă pentru diverși instrumentiști adiționali, dintre care cel mai prolific s-a dovedit trompetistul nord-american Rob Henke (îl auzim și pe Well You Needn’t).

Debutul la Candid a marcat un salt considerabil în cariera solistei. Mina și-a mai temperat pornirile avangardiste, exploatând mai mult potențialul melodic al timbrului său. Asta nu înseamnă că a alunecat într-un conformism bleg și călduț, doar și-a mai diversificat mijloacele de exprimare, fapt cât se poate de benefic pentru procesul creației.

Well You Needn’t conține versiuni încântătoare ale unor teme standard, iar momentul hendrixian (Voodoo Chile) este absolut devastator.

De asemenea, artista demonstrează progrese semnificative și în materie de songwriting. Cele mai bune exemple în acest sens: amarul May I Sit At Your Table?, impetuosul Drive sau “deocheatul” Laundry Man Blues (un omagiu adus blues-ului feminin din anii 1920).

La jumătatea deceniului trecut, Mina Agossi a devenit în sfârşit o starletă a jazz-ului internaţional. Turnee pe mai toate continentele, apariţii pe scenele unor mari festivaluri şi colaborări de răsunet ilustrau tabloul de viaţă al tinerei artiste. Cântările fetei au cucerit inimile unor giganți ca Archie Shepp şi Ahmad Jamal, care au luat-o de atunci sub aripile lor protectoare.

În 2007, cântăreața a scos primul ei album live, Who Wants Love?, imprimat în clubul new yorkez Jazz Standard. Așa cum te-ai fi așteptat, Mina se simte pe scenă precum peștele în apă.

În același an, canalul Arte a difuzat un documentar cu și despre Mina Agossi, intitulat Une voix nomade. I-am dat “embed” aici să vezi ce splendoare-i fata asta!

Al treilea album pentru Candid, Simple Things?, datează din 2008. Dacă Simple Things? ar fi reprezentat prima mea audiție, probabil că aș fi fost plăcut impresionat. Dar eu am luat-o gospodărește, cronologic, ca un enciclopedist respectabil. Ajuns deja la al cincilea disc, șarmul combinației voce-contrabas-baterie s-a cam estompat în urechile mele.

Simple Things? a pus capăt colaborării cu Candid. Mina a trecut apoi la Naïve Records, un label independent din Franța.

Afro-franțuzoaica a  debutat la Naïve cu albumul Just Like a Lady, din 2010. În sfârșit, Agossi a decis să mai schimbe formula de acompaniament, de fapt s-o extindă, prin cooptarea unui nou membru de bază: Phil Reptil, la chitară și keyboards. Line up-ul era completat adesea de câte un percuționist, așa cum se mai întâmpla și pe discurile anterioare.

Odată cu Just Like a Lady, Mina Agossi pășea ferm pe tărâmul pop-jazz, stăpânit în noul secol de super-starlete precum Norah Jones, Madeleine Peyroux sau Melody Gardot. Această transformare nu era însă o pervertire, chanteuza își păstra nealterate personalitatea și spiritul ludic, ce i-a determinat cu anii în urmă pe ziariștii francezi să o denumească “Björk a jazz-ului”.

Albumul cuprinde o serie de cover-uri ce denotă inventivitatea inepuizabilă a protagonistei. Chiar de la început ne delectăm cu o interpretare seducătoare a temei There’s a Lull In My Life. Waters of March capătă conotațiile unui tribut pentru Roger Waters. Într-o manieră ce poate părea blasfemică unora, eterna bossa novă a lui Jobim se interferează cu un riff apăsător, împrumutat fățiș de la Pink Floyd (In the Flesh).

Cu And I Love Her, Mina revine temporar la o formulă extrem de restrânsă, doar cu susținerea contrabasului. When the Saints Go Marching In se transformă în ceva lent și sexy, în timp ce J’ai fantaisie (preluată de la Bobby Lapointe) scoate din nou la iveală umorul debordant al solistei.

Compoziţiile originale sunt în minoritate, dar fac o figură frumoasă în context. Aş remarca Just Like a Lady, un alt duet suav, de data asta cu Reptil, la chitară, şi mai ales J’aimerais tant, cu o Mina subtilă, elegantă, cuceritoare.

Următorul album, Red Eyes, a venit destul de repede, în 2011. Orchestraţia s-a diversificat şi mai mult, Mina folosind pentru majoritatea pieselor doi ghitarişti simultan: Phil Reptil şi Stéphane Guery.  

Red Eyes începe atipic cu Eyes Without a Face, celebrul hit al lui Billy Idol, într-o interpretare cu parfum discret de bossa nova. Însă cea mai mare halcă de pe album înclină simţitor spre blues, revelând noi străluciri în glasul afro-franţuzoaicei.

Taica Archie Shepp are două apariţii memorabile alături de juna sa protejată. Îl auzim la The Stars Are In Your Eyes, un tandru duet cu Mina, unde-şi pune la bătaie saxofonul tenor şi vocea extrem de dogită. O îngână pe chanteuză şi la Red House, cover-ul ritualic după Hendrix, de data asta numai cu saxofonul. Interesantă suprapunerea cu linia de bas şterpelită direct din Crossroads.  

Mina Agossi a luat apoi o pauză discografică, întreruptă abia în 2014, când a lansat albumul Fresh, prin intermediul celor de la Plus Loin. Acompaniamentul a aparținut unei formule similare cu cea de pe Red Eyes, cu Jacot, Reptil și Guery, cărora li s-a alăturat noul baterist Simon Bernier, plus doi invitați: Philippe Combelle (percuție) și rusnacul Alexeï Aïgui (vioară).

Solista explorează noi direcții sonore, cu accente blues, funk și afro. Muzica de pe Fresh mă duce cu gândul la Joni Mitchell, în etapa ei folk-jazz, sau la surata Rickie Lee Jones. Însă, spre deosebire de acestea, Mina nu pare preocupată să atingă mari profunzimi poetice, preferând, spre exemplu, să ne spună povestea frigiderul ei gol.

După încă trei ani, Mina Agossi a revenit cu un nou disc, intitulat UrbAfrika. Alcătuit 100% din cântece scrise de Mina, UrbAfrika are valențele unei descinderi ritualice a artistei spre propriile rădăcini. Este cel mai special album din întregul său catalog, o reinventare spectaculoasă ca divă afropop, într-o etapă a vieții în care mulți muzicanți se complac într-o dulce rutină.

Din 2017 datează și o colaborare memorabilă a Minei cu Ahmad Jamal, care a invitat-o să interpreteze piesa de titlu a albumului său Marseille. Eu unul așa am descoperit-o și am decis să-i fac loc aici, în măreața enciclopedie.

Sunt curios cum va evolua drăgălașa de Mina în anii ce urmează. Am prins așa o feblețe pentru ea. Nu ascund că-mi plac africancele, în general.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.