Mostră de înţelepciune:
„G.v.E. te captivează cu balansul incredibil, de inspirație afro-cubaneză. În prima parte a piesei, Threadgill lasă țevile pentru hubkaphone, un instrument de percuție confecționat de el însuși din niște capace de roți. În timp ce Hopkins și McCall mențin groove-ul, colegul lor dă pace la capace și se pornește să sufle grațios într-un flaut.”
Perioade de activitate:
- 1971-1972
- 1975-1988
Locul de origine:
- Chicago, Illinois, SUA
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
Vorbim aici despre un trio fundamental pentru muzica free jazz. Air a activat ceva mai mult de un deceniu, timp în care a lăsat în urmă o serie de albume de înaltă ținută artistică.
Din componența clasică a formației au făcut parte suflătorul Henry Threadgill, basistul Fred Hopkins și bateristul Steve McCall, proveniți cu toții din AACM (Association for the Advancement of Creative Musicians), o grupare ce a coagulat scena free jazz din Chicago.
Air poate fi considerat fără îndoială cel dintâi proiect major al lui Henry Threadgill, unul dintre cei mai valoroși muzicieni din istoria jazzului de avangardă. Cu precizarea foarte importantă că în cadrul Air nu a deținut niciodată rolul de lider. Formația avea caracterul unui colectiv improvizatoric, bazat pe conlucrarea strânsă dintre membri, care beneficiau fiecare de spații vaste de manifestare.
Free jazzul rămâne cea mai greu accesibilă zonă din arealul muzicii de jazz, pătrunderea abruptă pe acest tărâm al artei putând provoca traume deosebit de grave neofiților. Trebuie să ai un bagaj solid în materie de audiții de jazz și să fi familiarizat cât de cât cu tendințele de avangardă, ca să te poți aventura într-o asemenea lume sonoră, complet lipsită de reguli prestabilite.
Pentru cei dornici să se inițieze în tainele free jazzului, Air are o ofertă serioasă de albume care pot servi ca punct de plecare. Înclinațiile melodice și exprimarea deosebit de fluentă a trioului au potențialul de a sfărâma zidul mental ce-i separă pe mulți de estetica abstractă a acestui subgen muzical.
Destinele lui Threadgill, Hopkins și McCall s-au întretăiat pentru întâia oară cândva pe jumătatea anilor ‘60, odată cu constituirea AACM de către legendarul Muhal Richard Abrams.
AACM a luat ființă cu scopul de a sprijini logistic muzicienii avangardiști din Chicago, primiți cu maximă răceală în cluburile de jazz.
Pe lângă faptul că a pus la cale cântări prin săli de teatru sau de concert, organizația a trasat și direcția estetică a scenei free din Windy City, înzestrând-o cu un profil distinct în contextul mai larg al mișcării inițiate de artiști precum Ornette Coleman, Cecil Taylor sau Albert Ayler.
Air a devenit al doilea ansamblu major desprins din rândurile AACM, după renumitul Art Ensemble of Chicago.
În afara celor două combouri, de sub mantia protectoare a lui Muhal Richard Abrams a ieșit o întreagă pleiadă de exponenți de prim rang ai avangardei jazz, precum Anthony Braxton, Jack DeJohnette, Wadada Leo Smith, Leroy Jenkins, George Lewis, Chico Freeman, Fred Anderson et al.
Născut în 1933, Steve McCall era sensibil mai vârstnic decât ceilalți membri Air. El s-a aflat între cei câțiva muzicieni care au pus bazele AACM, alături de mentorul Abrams.
Până la debutul trioului, bateristul apucase să înregistreze destul de mult ca sideman, atât cu confrați free jazz, ca Anthony Braxton, Marion Brown sau Joseph Jarman, cât și cu artiști “crossover” (ca Ramsey Lewis) sau “mainstream” (ca Gene Ammons și Dexter Gordon).
Threadgill a venit pe lume în 1944, iar Hopkins cu trei ani mai târziu. Chiar dacă adunaseră o experiență considerabilă pe scenă, niciunul dintre cei doi nu prea călcase prin studioul de înregistrări până să înființeze Air.
Suflătorul băgase cu Muhal Richard Abrams, pe Young at Heart/Wise in Time, în timp ce Hopkins a luat parte la realizarea unui album al lui Kalaparusha Maurice McIntyre. Cam atât se știe.
În perioda 1967-69, Threadgill a avut niște ocupații mult mai sinistre, fiind înrolat pe frontul din Vietnam.
Într-o primă fază, Threadgill, Hopkins și McCall s-au adunat în formulă de trio în 1971. Pe atunci se numeau Reflection și asigurau fundalul muzical într-un spectacol de teatru, pus în scenă la colegiul Columbia din Chicago.
Comboul interpreta în stil avangardist cântece de Scott Joplin, părintele muzicii ragtime. Era o adevarată provocare, dat fiind că muzica lui Joplin era scrisă special pentru pian.
Pasiunea celor trei muzicieni pentru anticul ragtime se înscria într-o tendința de revalorificare a rădăcinilor pre-swing ale jazzului, caracteristică pentru mișcarea free.
Reflection și-a încetat existența odată cu încheierea stagiunii de teatru, membri săi răspândindu-se temporar fiecare într-o altă direcție.
S-au reunit în 1975 la New York, unde migraseră alături de alți tovarăși din AACM. Cei trei au adoptat atunci o nouă titulatură: Air. Formația a devenit în curând parte integrantă a fenomenului loft jazz.
Nici în New York, muzicienii de free jazz nu-și prea găseau loc în spațiile convenționale de spectacol. Drept urmare, unii dintre ei au adoptat atitudinea DIY și s-au pus să reamenajeze foste ateliere industriale, transformându-le în centre artistice înfloritoare (sau hub-uri creative, cum s-ar spune acum). Cel mai faimos astfel de atelier a fost Studio Rivbea, fondat de saxofonistul Sam Rivers, împreună cu soața lui Bea.
În primii ani de carieră, cei de la Air și-au făcut mâna în acest circuit loft jazz, de care au fost stimulați și pe care l-au stimulat puternic la rândul lor.
La puțin timp de la înființare, trioul a intrat într-un studio din Chicago și a tras Air Song, LP-ul său de debut. Cum casele de discuri nord-americane nu prea se omorau să scoată free jazz, materialul avea să fie lansat de un label din Japonia, denumit Whynot.
Albumul cuprinde patru piese, cu durate între 11 și 13 minute. Trioul improvizează pe baza unor teme compuse de Threadgill, care folosește pentru fiecare melodie câte un instrument diferit: saxofon tenor, saxofon bariton, saxofon alto și flaut.
Amprenta saxofonistului se resimte puternic asupra muzicii Air, dar după cum am spus, acesta nu și-a arogat o poziție dominantă, interacțiunea cu ceilalți doi membri fiind mult mai importantă în dinamica grupului.
Trioul pornește de la teme simple, pe care le dezvoltă complex, componenții săi demonstrând o imaginație și o capacitate de comunicare absolut impresionante.
Te întrebi de unde atâta empatie și coeziune într-un grup abia (re)format. Numai că pe lângă pe lângă scurta perioadă Reflection, cei trei componenți s-au intersectat ani de-a rândul în cadrul a numeroase “jam sessions” organizate de AACM, timp în care s-au sedimentat deja anumite relații de lucru.
Forța și unitatea colectivului sunt primordiale pentru Air, însă acestea capătă substanță mulțumită personajelor admirabile care-l alcătuiesc.
Threadgill emană talent și creativitate prin toți porii, revedincându-și încă din această fază a carierei locul său în panteonul celor mai originali artiști de jazz de pe fața Pământului.
Hopkins se află între cei mai talentați oameni care au atins vreodată un contrabas. Artistul se distinge printr-un stil de interpretare solid, vibrant și nemaipomenit de inventiv.
McCall are capacitatea uimitoare să se exprime de unul singur precum un întreg ansamblu de percuție, integrându-se armonios în cadrul ansamblului mai larg reprezentat de Air.
Deloc întâmplător, după ce a asistat la un concert al formației, renumitul baterist Roy Haynes le-a transmis băieților următoarele: “it wasn’t a big band but it sounded big”.
Air Song a dobândit un loc între albumele de referință ale jazzului free, numărându-se totodată printre cele mai bune înregistări realizate vreodată de un “sax trio”.
Autorii influentei lucrări The Penguin Guide to Jazz i-au acordat calificativul maxim (4 coroane) și l-au inclus în așa numita “Core Collection”, lista lor de albume esențiale.
Cei de la Air și-au setat standarde deosebit de înalte încă de la debut și au reușit să le țină sus de tot și în anii care au urmat.
Al doilea album al formației, Air Raid, a apărut în 1976, tot la Whynot. Metodele lucru sunt similare cu cele de pe LP-ul anterior.
Starea de spirit diferă însă în multe privințe, pe Air Raid domnind o atmosferă mult mai încrâncenată. Cel puțin piesa de titlu, care deschide albumul, pare să reflecte traumele trăite de Threadgill în Vietnam.
Midnight Sun este o baladă free jazz, ce prilejuiește un moment de respiro. Compoziția îi aparține lui Threadgill, neavând legătură cu standardul lui Lionel Hampton.
Vine apoi Release, o lucrare amplă, de peste 16 minute, cu numeroase răsturnări de situație. Discul se încheie cu un blues funebru, botezat Through a Keyhole Darkly.
Următorul material, Air Time, a fost realizat în sfârșit de un label din State, Nessa Records, localizat chiar în Chicago. Înregistrările au fost făcute în noiembrie 1977.
Odată cu Air Time, trioul a propulsat arta improvizației free jazz pe noi trepte de rafinament. O bună dovadă este track-ul intitulat No. 2, o înlățuire de solouri spectaculoase ale celor trei membri, cu Threadgill fixând bomboana pe colivă la saxofon tenor.
G.v.E. te captivează cu balansul incredibil, de inspirație afro-cubaneză. În prima parte a piesei, Threadgill lasă țevile pentru hubkaphone, un instrument de percuție confecționat de el însuși din niște capace de roți. În timp ce Hopkins și McCall mențin groove-ul, colegul lor dă pace la capace și se pornește să sufle grațios într-un flaut.
Subtraction are o orchestrație rarefiată, spațiile goale fiind înzestrate însă cu o mare putere de sugestie.
Keep Right on Playing Thru the Mirror Over the Water începe în aceeași notă, dar crește tot mai mult în intensitate, ajungând să capete accente “noisy” spre final.
Air Time s-a ales cu nenumărate laude de-a lungul timpului. The Penguin Guide to Jazz și The Rolling Stone Jazz Record Guide i-au acordat punctaje maxime, sporindu-i semnificativ reputația.
Formația a trecut dup-aia la Novus Records, un subsidiar foarte îndrăzneț al companiei Arista, cu porțile larg pentru jazziștii de avangardă.
Primul album realizat acolo a fost Open Air Suit, imprimat la începutul lui 1978. Acesta a rămas unul dintre cele mai stranii opusuri ale trioului. Îți dai seama de cum vezi coperta, cu un mandril care ne înfățișează ceremonios curul lui albastru.
Albumul este conceput sub forma unei suite, ce pare să redea încordarea unei partide suprarealiste de poker. N-aș zice că-i o audiție comodă, dar Open Air Suit rezervă multe surprize plăcute iubitorilor de free jazz.
În vara aceluiași an, Air a luat parte la festivalul Montreux, ocazie cu care a înregistrat un disc live, botezat Montreux Suisse Air.
Trioul dăduse uitării melodicitatea ce a catalizat primele albume, angrenându-se într-un șir necontenit de improvizații abstracte.
Montreux Suisse Air cuprinde trei piese de lungă durată, ce solicită din plin concentrarea publicului ascultător. Ultimul track, Suisse Air, reprezintă o adevărată desfătare pentru fanii hubkaphone-ului, dar și un nou prilej de uimire față de calitățile muzicale ale lui Hopkins și McCall.
Materialul care a urmat, Air Lore, din 1979, a reprezentat o mutare surprinzătoare din partea flăcăilor.
Al treilea și ultimul album realizat de ei la Novus se bazează pe compoziții străvechi ale lui Scott Joplin și Jelly Roll Morton. Practic trioul se întorcea la rădăcini, la perioada Reflection, când a abordat un asemenea repertoriu de pionierat.
Flăcăii interpretează creațiile marilor înaintași cu bucurie, respect și pasiune, împletind exuberanța melodiilor originale cu metodele neortodoxe de improvizație, specifice free jazzului.
Live Air a apărut în 1980, la Black Saint, o casă de discuri italiană. LP-ul conține selecții din două concerte diferite. Unul s-a desfășurat în 1976 la Studio Rivbea, iar celălalt a avut loc un an mai târziu, la University of Michigan.
Piesele de la Studio Rivbea sunt dedicații pentru doi tovarăși de la AACM. Basistul Charles Clarke este slăvit în acorduri cu iz de concert cameral. Threadgill suflă-n flaut, Hopkins pune arcușul pe contrabas, în timp ce McCall scutură o puzderie de clopoței.
Atmosfera rămâne la fel de solemnă și în cinstea trompetistului Wadada Leo Smith, numai că Hopkins și McCall execută un groove mai puternic, cu arsenalul consacrat de jazz.
Pe fața B avem cele două piese trase în Michigan: o versiune excelentă a temei Keep Right on Playing Thru the Mirror Over the Water și, la final, impetuosul Be Ever Out.
Cu ambele ocazii, Threadgill bagă la saxofon alto, după ce pe extrasele de la Studio Rivbea ne-am delectat cu el la flaut.
La fel ca Air Song sau Air Time, Live Air i-a uns la corason pe flăcăii care au întocmit The Penguin Guide to Jazz, dovadă că i-au acordat cele patru coroane și l-au desemnat ca eligibil pentru “Core Collection”.
Următorul album de studio, Air Mail (1981), a fost realizat de asemenea la Black Saint. Air Mail este alcătuit din alte trei epistole muzicale adresate unor buni confrați.
Programul începe cu un cântec vesel și funky în onoarea artistului fotograf Bobbie Kingsley, după care trioul interpretează un recviem în memoria lui Ronnie Boykins, fost membru în Sun Ra Arkestra.
Cecil Taylor și colegul său de trupă Jimmy Lyons primesc la pachet ditamai lucrarea de 18 minute, concepută în cel mai aprig spirit al muzicii de avangardă.
Air Mail este al patrulea și ultimul album Air considerat esențial de semnatarii The Penguin to Jazz. Din punctul meu de vedere, trioul mai are cel puțin două-trei discuri la fel de valoroase precum cele alese de respectivii critici muzicali.
Air a trecut apoi la Antilles, filiala de jazz din cadrul Island Records. Singurul disc realizat acolo a fost 80° Below ’82, din 1982. Acesta marchează revenirea la o melodicitate mai simplă, după mult mai tumultuosul episod Air Mail.
80° Below ’82 poate fi considerat perechea lui Air Lore în discografia trioului, deși în afară de Chicago Breakdown, scris de Jelly Roll Morton, albumul conține doar compoziții originale ale lui Threadgill.
Steve McCall a decis să se care din Air după înregistrarea acestui LP. Threadgill și Hopkins l-au cooptat pe bateristul Pheeroan akLaff și s-au rebranduit ca New Air.
În vara lui 1983, noua formulă a susținut un recital pe scena festivalului de la Montreal. Imprimările realizate atunci au făcut obiectul LP-ului Live at Montreal International Jazz Festival, lansat anul următor de Black Saint.
Talentat, energic și dornic să iasă în evidență, akLaff se coordonează mai greu la început cu versatul Fred Hopkins.
Însă cei doi membri ai secției ritmice își reglează din mers comunicarea, după jumătatea albumului izbutind să creeze niște momente memorabile, bineînțeles și cu largul concurs al tovarășului lor suflător.
New Air a apucat să mai realizeze încă un album, Air Show, apărut în 1986, via Black Saint. Pe Air Show auzim în premieră și un glas omenesc, aparținând viitoarei starlete Cassandra Wilson.
Solista a contribuit la trei dintre cele șase piese, aducând o notă de senzualitate în improvizațiile grupului.
Flăcăii din New Air se arată într-o mare vervă pe tot parcursul albumului, chiar dacă s-a dovedit că intonau cântecul de lebădă al comboului.
Pheeroan akLaff a părăsit New Air în 1987. Ulterior, Threadgill și Hopkins au mai susținut câteva cântări în trio, alături de legendarul baterist Andrew Cyrille. N-a mai trecut însă mult până când povestea formației a luat sfârșit pentru totdeauna.
Steve McCall a mai trăit doar șapte ani după despărțirea de Air, fiind răpus în 1989 de un atac cerebral. Avea numai 55 de ani.
Nici Fred Hopkins n-a fost prea longeviv săracul. A mierlit-o în ianuarie 1999, la doar 54 de ani. În ultima parte a vieții a înregistrat câteva discuri foarte interesante alături de violoncelista Diedre Murray.
Hopkins a rămas foarte solicitat și ca sideman. Între cei care au beneficiat de prestațiile sale fulminante s-au aflat David Murray, Oliver Lake, Muhal Richard Abrams sau chiar Henry Threadgill.
Cât despre Pheeroan akLaff, flăcăul trăiește și în momentul de față, palmaresul său în sfera free jazz devenind deosebit de bogat.
De-a lungul timpului a colaborat cu Anthony Braxton, Wadada Leo Smith, Oliver Lake, Henry Threadgill și numeroși alți artiști. Bateristul are la activ și câteva albume în calitate de lider sau co-lider.
Cât despre Henry Threadgill, realizările sale sunt de-a dreptul impresionante, propulsându-l între cei mai importanți muzicieni ai epocii contemporane.
Primul său album sub nume propriu, X-75 Volume 1, datează din 1979. Vajnicul suflător a scos la iveală proiect după proiect, născocind combinații orchestrale care mai de care mai ingenioase și mai atipice.
În ultimele patru decenii, maestrul s-a aflat în fruntea unor ansambluri ca Henry Threadgill Sextett, Very Very Circus, Make a Move, Zooid, Ensemble Double Up sau, mai nou, 14 Or 15 Kestra: Agg.
Ca un apogeu al splendidei sale cariere, în 2016, Henry Threadgill a fost răsplătit cu Pulitzer Prize for Music, pentru lucrarea In for a Penny, In for a Pound, realizată împreună cu grupul Zooid.
După 1988, Threadgill nu a mai revenit niciodată la formatul de trio, dar epoca Air constituie un reper major în devenirea sa artistică.
Totodată, Air rămâne o mărturie elocventă a valorii lui Fred Hopkins și Steve McCall, doi dintre cei mai străluciți instrumentiști care s-au perindat vreodată prin universul muzicii de jazz.
Referinţe bibliografice:
- Baze de date: Acclaimed Music, AllMusic, AOTY, Discogs, Jazz Discography Project, Jazz Music Archives, Last.fm, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Wikipedia
- Altele: Donald Clarke, Piero Scaruffi
I'm My Own Walkman 
Un gând despre „Air”