Gerald Albright

Jazz, Pop, R&B/Soul, [Litera A] 14 minute

Mostră de înțelepciune:

„Nu-mi dau seama cât de mult a pierdut jazzul pentru că Albright a ales calea cea mai “smooth”. El n-a pierdut nimic, sunt sigur. 

Dar trag speranțe că există o judecată de apoi a muzicienilor. Acolo vestitul saxofonist va fi pus sub acuzare pentru că a scos sufletul din soul, funkiness-ul din funk și jasm-ul din jazz. Iar pedeapsa va fi să asculte în buclă, pentru eternitate, propria lui melodie So Amazing.”

Naștere:

  • 30 august 1957, Los Angeles, California, SUA

Încadrare stilistică:

Colțul criticului de artă:

Client obișnuit al chart-urilor Billboard și al listelor cu nominalizări la Grammy, saxofonistul Gerald Albright întruchipează modelul unui muzician de succes. 

Omul a făcut purcoaie de bani cu hibridul lui aseptic de jazz, pop și R&B, așa că nu știu în ce măsură îl doare sufletul că opera lui a fost terfelită fără milă de “critica de specialitate”.

Albright este un exponent al așa-numitului stil smooth jazz, o odioșenie inventată pe la finele anilor ‘80 de șnapanii din showbiz, cu scopul de a mulge niște bănet de la o anumită categorie de public matur, cu ceva dare de mână.  

Am scris pe la începuturile enciclopediei despre câțiva artiști de smooth jazz și m-am arătat relativ tolerant față de această formă prefabricată de exprimare muzicală. 

La vremea aia mă aflam într-un proces lăudabil de distanțare față de falsul elitism care mi-a infestat gusturile muzicale la tinerețe. 

Acum, când m-am documentat despre creația lui Gerald Albright, mi-am dat seama că nu mai am aceeași indulgență față de excesul de zaharină ce caracterizează smooth jazzul. După un timp, am concluzionat că poptimismul meu are totuși niște limite.

Să zicem că Albright nu e tocmai Kenny G, dar nici departe nu se află. În epoca debutului său, care coincide practic cu nașterea formatului de radio smooth jazz, saxofonistul a pus un umăr vânjos la inundarea pieței cu valuri de sirop indigest, numai bun de revărsat în boxele restaurantelor de fițe, ca să-i meargă clientelei mai bine caviarul pe gât. 

Altfel, băiatul asta, Albright, e un saxofonist cât se poate de competent. Cu skill-urile lui ar fi putut lejer să se ralieze leilor tineri ai lui Marsalis, ca să-l laude revistele de jazz că ține vie moștenirea marilor înaintași. Dar o fi făcut o socoteală și a tras concluzia că dacă se dă cu smooth jazzul o să aibă și el un cont mai gras în bancă.

În apărarea lui Albright s-ar putea spune că el înclină mai mult spre R&B decât spre jazz. Iar pe vremea când și-a început cariera, nu mai era ca în zilele de glorie ale lui King Curtis sau Hank Crawford, când se mânca o pâine și din muzica soul instrumentală.

Așa că ce i-a mai rămas lui Gerald decât smooth jazzul? Tu cum ai fi procedat în locul lui, dacă ești așa șmecher?

Geraldinho provine din însoritul L.A., mai exact din zona South Central, leagănul gangsta rapului. A venit pe lume cu circa un deceniu înainte de generația N.W.A., numai că și în copilăria lui viața era cruntă în cartier.

A avut însă noroc de niște părinți așezați, care l-au dat de mic să învețe pianul. Băftos cum e, a nimerit la un profesor luminat. 

Omul a văzut că puțoiul nu prea se omoară cu lecțiile de pian, așa că i-a dat să sufle într-un saxofon. Și de atunci a început o lungă și fructuoasă carieră de saxofonist.

Când s-a făcut mare, Gerald a mers la studii, la University of Redlands. După cum e sistemul la ei acolo, și-a luat “major degree” în managementul afacerilor și “minor degree” în muzică. Efectiv, această alegere de la tinerețe spune enorm despre evoluția lui ulterioară.

În 1979, proaspătul absolvent de la Redlands s-a învârtit de un post de saxofonist în orchestra lui Patrice Rushen, o splendidă cântăreață și pianistă de R&B.

A lucrat cu Patrice vreme de cinci ani, timp în care și-a făcut o a doua specializare instrumentală, la chitară bas.

Asta s-a întâmplat după ce l-a văzut în concert pe Louis Johnson, basistul de la Brothers Johnson și de pe albumele clasice ale lui Michael Jackson. Din momentul ăla și-a pus în cap să pălmuiască și el corzile ca maestrul, fapt ce avea să-i aducă niște joburi în plus.  

Pe toată durata anilor ‘80, junele Albright a fost extrem de solicitat pentru sesiuni de studio și turnee. Saxofonul a rămas totuși munca lui de bază, mai ales că băiatul e polivalent, bagă la alto, tenor și câteodată și la sopran.  

Printre cei care au beneficiat de-a lungul timpului de serviciile prolificului Gerald s-au numărat granzi ca Whitney Houston, Anita Baker, The Temptations, Four Tops, Quincy Jones, Rick James, Olivia Newton-John și enorm de mulți alții.

De la un moment dat, saxofonistul a simțit nevoia să miște un pas mai în față, iar contractul ca artist solo la Atlantic Records a fost fix ce i-a trebuit în direcția asta.

Just Between Us, albumul lui de debut din 1987, a dezlănțuit un șuvoi de producții cu glicemie extremă, concepute după un format bine determinat.

Totul se încadrează în anumiți parametri de ritm și armonie, ca să nu stârnească vreo vibrație în crâșmele de lux și să se verse vinul de colecție pe fața de masă. 

Poate exagerez cu referirile ăstea la lux și opulență, dar rămâne incontestabil că smooth jazzul e o inginerie de marketing, cu o țintă demografică precisă. 

Forme de jazz mai lejer au existat încă din anii 1920, de pe la Paul Whiteman încoace, numai că niciodată nu s-au prăbușit în astfel de abisuri ale manierismului și platitudinii.

Precursori direcți ai (in)esteticii smooth, ca Grover Washington Jr. sau David Sanborn, sunt niște adevărați John Coltrane pe lângă Albright, Kenny G, Boney James și alții ca ei. 

Bine, scena a cunoscut un declin pronunțat după 2010, pentru că n-a mai venit o generație nouă care să pună botul.

Însă au fost vreo două decenii în care mașinăria smooth jazz a produs niște teancuri de marafeți, cu amicul nostru Gerald poziționat din start în prima linie. 

Revenind la Just Between Us, regăsim aici cam toate trăsăturile definitorii pentru opera artistului.

Albumul e scindat între șabloane pseudo-funky și “slow jams” la normă, cu saxul lui Albright care curge liniar, pe un fundal ritmic fără prea multe zvâcniri. 

Pe bună parte dintre piese se aud și voci, atât de fade și pierdute în peisaj, încât nu le înțeleg rostul nici măcar în termeni de smooth jazz.

Un exemplu perfect este balada So Amazing. Cu toate că sunt niște fete care murmură pe acolo, aceasta i-a adus lui Albright întâia nominalizare pentru premiul Grammy, la categoria R&B instrumental, răposată curând după aceea.

La un an după Just Between Us a apărut Bermuda Nights, care a consolidat reputația de suflător languros al lui Albright și l-a pus pentru a doua oară consecutiv pe listele de la Grammy.

Ca element de noutate ar fi creșterea cantității de beat-uri programate, în acord cu trendul new jack swing al vremii. Însă în coliziune cu melodiile liniare de sax ale lui Albright iese o calamitate și mai mare.

Epilogul, Too Cool, e un tribut pentru jazzul West Coast din anii ‘50, ce eșuează direct într-o parodie. Iar vina aparţine producţiei, nu interpretării în sine.

Al treilea album, Dream Come True (1990), umple paharul cu sirop până la refuz și consfințește împlinirea visului albrightian.

Drept mulțumire, saxofonistul încheie programul cu un număr de gospel, Growing with Each Other, ce-l are pe cântătorul Bebe Winans ca invitat special.

Partea proastă e că lui Albright nici nu i-a dat prin cap să lase după această glorioasă trilogie, pentru că simțea că are încă niște chestii de demonstrat.

Cea dintâi a fost să arate că de fapt e un jazzman autentic, care se poate angrena în improvizații de amploare. Live at Birdland West (1991) era prima lui de tentativă de jazz în toată regula, cu rol evident de “show off” pentru contestatarii vehemenți.

Titlul reprezintă o manipulare, o jumătate de adevăr, pentru că numai primele cinci dintre cele zece piese sunt imprimate în concert, restul fiind trase în studio.

Impressions (preluată de la Coltrane) și Georgia on My Mind sunt niște adevărate tururi de forță la începutul discului. 

Saxofonistul își flexează mușchii și în partea a doua, în dueluri cu confrați redutabili, precum Kirk Whalum sau veteranul Eddie Harris (cel din urmă se aude pe Bubblehead McDaddy, o compoziție bună a lui Albright, cu trimiteri la Miles).

Live at Birdland sună convingător, își atinge scopul, dar nu e sub nicio formă un disc esențial de jazz, nici măcar dacă ne raportăm strict la 1991.

Albright a dat lovitura de PR a vieții în ianuarie ‘93, când a fost unul dintre cei zece saxofoniști profesioniști însărcinați să sufle voios în țeavă la inaugurarea unui faimos saxofonist amator, pe nume Bill Clinton.

Smooth, următorul disc al lui Gerald, a fost lansat în 1994. Așa cum reiese și din denumirea plină de imaginație, Smooth a reînnodat firul lăsat cu patru în urmă la Dream Come True.

Pe lângă artezienele de sax, Albright s-a ocupat intens și de chitara bas, pe care o slap-uiește cu elan la majoritatea pieselor. 

La înregistrări au luat parte și câțiva invitați renumiți, între care Stanley Clarke (pentru un solo de piccolo bas) și Lee Ritenour (pentru chitara de la G & Lee). 

Giving Myself to You, din 1995, mi se pare cel mai răsărit dintre albumele lui Albright, alături Live at Birdland West. 

Samba Queen și Chips N’ Salsa sunt două încercări palide de supt de la țâța latino, dar dup-aia saxofonistul se pune pe făcut reverențe “groovy” pentru hard bop-ul și soul-jazzul d’antan. 

Cu toate că nu s-a scuturat de tot de unele automatisme “smooth”, Giving Myself to You se dovedește un album ascultabil și pentru un fan de jazz de fițoșenie medie spre mică. 

De remarcat că marea majoritatea a melodiilor îl au ca autor pe Albright, cu excepția lui Planet Earth, o creație a lui Yusef Lateef, interpretată foarte bine de saxofonist cu prietenii lui. 

Pe Giving Myself to You își face apariția o serie de musafiri de categoria A, cum ar fi basistul Stanley Clarke (la trei piese de data asta), pianiștii George Duke, Cyrus Chestnut și Joe Sample, organistul Ronnie Foster, bateriștii Harvey Mason și Leon “Ndugu” Chancler sau percuționistul Paulinho da Costa.

Odată cu Live to Love, din 1997, Albright a revenit spășit la stereotipurile smooth jazz, dar a pus totodată capăt colaborării cu Atlantic.

Anul următor, saxofonistul a scos un album “one-off” la Verve, Pleasures of the Night, realizat împreună cu vocalistul Will Downing. 

Pleasures of the Night respectă pe deplin ce promite pe copertă. Saxul lui Albright îi ține cu ardoare hangul lui Downing, un “crooner” negru, din stirpea lui Al Jarreau sau Luther Vandross. 

Gerald Albright a lucrat în acea perioadă și cu Phil Collins, care întemeiase atunci un big band de jazz. The Phil Collins Big Band a realizat un singur album, A Hot Night in Paris, cu largul concurs al californianului, la sax alto.

Ulterior el a înregistrat consistent și cu legendarul franțuz Johnny Hallyday, pentru dublul CD À la vie, à la mort!, din 2002.

Tot în acel an, Albright a trecut la o nouă casă de discuri, GRP Records, parte din concernul Universal.

Acolo și-a făcut intrarea cu Groovology, opus vândut ca strigăt de eliberare creativă, după constrângerile din epoca Atlantic.

Veste proastă! Așa slobod cum spunea că a devenit, Geraldinho a zburdat tot pe pajiștea îngustă a smooth jazzului. E drept, Groovology are ceva mai multă vigoare și culoare decât vechile albume, dar nu iscă nicio revoluție în muzica lui Albright. 

Funkul rămâne contrafăcut, slow jam-urile zaharisite și bucata de gospel din final, trasă de păr. Kickin’ It Up (2004) tot pe acolo se încadrează, la fel și New Beginnings (2006).

N-am auzit minicună mai sfruntată ca titlul lui New Beginnings, dar albumul l-a readus în cărți pe saxofonist la Grammy, după o pauză de mai bine de un deceniu și jumătate. 

Era primul dintr-un șir de șase discuri consecutive ale lui Albright nominalizate la categoria pop instrumental. Pentru că mai există și dreptate pe planetă, băiatul s-a cărat de fiecare dată acasă cu mâna goală.   

În 2008, californianul a realizat Sax for Stax, o colecție de coveruri din repertoriul soul sudist, ce reprezintă o adevărată crimă împotriva moștenirii muzicale afro-americane. 

Amicul Gerald golește de orice sevă cântecele lui Isaac Hayes, Eddie Floyd sau Staple Singers și le transformă în fundal sonor pentru saloane de restaurant. Am dat deja verdictul: crimă!

Saxofonistul a mințit iar pe față cu Pushing the Envelope, albumul lui din 2010. N-a împins nimic, niciunde, a rămas tot pe loc, în balta lui smooth jazz. 

Există o piesă cu influențe afro-cubaneze (Bobo’s Groove) și alta de inspirație sud-africană (Capetown Strut), dar ar fi o exagerare grosolană să spun că rupe norma cu ele.

Track-ul de deschidere, What Would James Do?, se referă desigur la James Brown. Eu știu ce ar face Mr. Dynamite dacă ar auzi asta: s-ar răsuci în mormânt ca pe cocaină. Iar faptul că la măcel participă și fostul lui trombonist Fred Wesley i-ar accelera mișcarea de rotație.

Mai interesant mi se pare dialogul dintre saxofonul tenor și chitara acustică de la I Found the Klugh.

Amintita chitară e mânuită de Earl Klugh, unul dintre puținii artiști în cazul căruia expresiile “smooth jazz” și “interesant” pot încăpea în aceeași frază.

The Road to Peace [A Prayer for Haiti] îl are pe regretatul George Duke la pian, dar mai mult decât bunele intenții nu prea ai ce lăuda la ea.

Pe albumul 24/7, din 2012, Albright împarte capul de afiș cu chitaristul Norman Brown. Cei doi au făcut un smooth jazz tipic, relativ decent, dacă-l comparăm cu standardele îndoielnice ale genului.

Summer Horns (2013) e de fapt un proiect inițiat de confratele Dave Koz, o adevărata saxofoniadă la care s-au mai anturat Gerald Albright, madam Mindi Abair și Richard Elliot.

Toate cântecele de pe Summer Horns sunt preluări cu diverse origini: R&B (James Brown, Stevie Wonder, Earth, Wind & Fire, Sly and the Family Stone etc.), rock (Beatles, Chicago) sau jazz (Dave Brubeck Quartet, Billie Holiday).

Coverurile smooth jazz mă îngrozesc de fel, dar Summer Horns îmi pare destul de distractiv. Cel puțin interpretarea la Take Five pot să zic că e izbutită. 

Un mare merit îi revine orchestratorului Gordon Godwin, care a lăsat cvartetul de suflători acompaniat doar de un bas.  

Albright s-a întors cu un nou album solo, Slam Dunk, în 2014. Greu de remarcat ceva în dihotomia uzuală dintre reprizele spoite cu funk și baladele fără de miez.

Succesorul G, din 2016, are un cover satisfăcător după Lovely Day, al lui Bill Withers, cu Michael McDonald pe voce.

În rest, consemnez o premieră: apariția unui rapper, Doug E. Fresh, pe o înregistrare a lui Albright. Nimic epocal, să nu mă înțelegi greșit. 

30, discul lansat în mai 2018, marchează cu întârziere trei decenii de la debutul discografic al saxofonistului. 

E o selecție de melodii vechi în aranjamente noi, care nu strălucesc însă în niciun fel. Nici măcar flautul, care pare să fi devenit noua jucărie preferată a protagonistului, nu schimbă deloc această impresie.

Câteva luni mai târziu a apărut continuarea lui Summer Horns, intitulată Summer Horns II: From A to Z. 

Line up-ul s-a schimbat pe acest CD. A dispărut Mindi, iar lângă “veteranii” Koz, Albright și Elliot s-au ivit doi oameni cu alămuri: Rick Braun (trompetă) și Aubrey Logan (trombon).

Ca și predecesorul său, Summer Horns II nu are cine știe ce sclipiri artistice, dar atmosfera e plăcută și repertoriul variat (de la Take the „A” Train până la Conga Gloriei Estefan).

Not So Silent Night (2019) este primul disc de Crăciun din catalogul lui Gerald Albright. În cazul ăsta aș prefera niște ler. Să te aud că îl mai vorbești de rău pe Hrușcă!

Pe timp de pandemie, mai exact în toamna lui 2020, saxofonistul a scos un EP cu trei piese, denumit G-Stream. Cel dintâi track e înfiorător: un cover smooth jazz după Crazy (de la Gnarls Barkley, dacă îți mai amintești).

G-Stream are și un “sequel”, G-Stream 2: Turn It Up, lansat în 2022. Prima piesă, G-Wiggle, e iarăși o dubioșenie maximă, cu ecouri de G-funk.

Vestea cea mai importantă a venit însă spre finele lui 2022, odată cu anunțarea nominalizărilor la Grammy. Albright a avut onoarea pentru a noua oară, de data asta nu pentru pop instrumental, ci în premieră pentru Best Improvised Jazz Solo.

Juriul a fost impresionat de suflarea lui Albright de la Keep Holding On, care-i de fapt o piesă a trombonistului Hank Bilal. 

Până să discutăm de calitatea interpretării, mi se pare cel puțin bizar că înregistrarea datează din 2019, deci nu pricep cum au luat-o în considerare, pe ce criteriu.

Şi dacă ignorăm asta, vine o altă chestiune și mai gravă: pe bune băi Recording Academy, voi chiar credeți că soloul ăsta îşi are locul între cele mai bune cinci improvizaţii de jazz din 2022?

“Ne-a făcut-o comitetul”, cred că au exclamat adevărații jazzmeni după ce l-au văzut pe Geraldinho pe listă.

Eu ce să mai spun în concluzie? Nu-mi dau seama cât de mult a pierdut jazzul pentru că Albright a ales calea cea mai “smooth”. El n-a pierdut nimic, sunt sigur. 

Dar trag speranțe că există o judecată de apoi a muzicienilor. Acolo vestitul saxofonist va fi pus sub acuzare pentru că a scos sufletul din soul, funkiness-ul din funk și jasm-ul din jazz. Iar pedeapsa va fi să asculte în buclă, pentru eternitate, propria lui melodie So Amazing.

Referințe bibliografice:

Publicat de My Own Walkman

La limita dintre erudiţie, amuzament şi patologie.

Publicat

Un gând despre „Gerald Albright”

  1. Pingback: Mindi Abair – I'm My Own Walkman

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.