Mostră de înţelepciune:
„Mă mir de unul singur că am găsit atâtea laude pentru niște blackeri cocliți, dar rămân la concluzia că indivizii au creat o muzică foarte viabilă, cu potențialul de a te face să te piși măcar din când în când pe propriile bias-uri.”
Locul de origine:
- Portland, Oregon, SUA
Perioade de activitate:
- 1995-2016
- 2023-prezent
Încadrare stilistică:
- Black Metal, Post-Metal, Folk-Metal, Avant-Garde Metal, Doom Metal, Progressive Metal, Neofolk, Blackgaze
Colţul criticului de artă:
Răsăriți din tenebrele underground-ului nouăzecist, cei de la Agalloch s-au aflat în avangarda unui nou val de trupe metal, pentru care Swans sau Goodspeed You Black Emperor! reprezintă influențe cel puțin la fel de importante precum Black Sabbath sau Slayer. Ei au fost cei care au schimbat realmente percepția criticii asupra metal-ului extrem, un subgen tratat vreme îndelungată cu dispreț și ironie.
Cu mai bine de un deceniu înainte ca Deafheaven să devină răsfățații presei muzicale de fițe, Agalloch și-au luat foarte în serios rolul de înainte-mergători și au rupt în bucăți toate barierele dintre rockul metalic și cele mai avansate versiuni ale art rockului.
Au creat astfel o sinteză sonoră ce sfidează orice preconcepții, deschizând un teritoriu cu totul nou în muzica actuală, unde se dau cap în cap cei mai “kvlt” dintre metaliști și cei mai eclectici dintre elitiști.
Dacă vrei, subiecții noștri sunt un fel de Negură Bunget ai Americii de Nord. Au pornit ca niște emuli ai scenei metal scandinave, dar nu s-au mărginit să preia niște modele de-a gata.
De-a lungul carierei, Agalloch a căutat în permanență noi mijloace de exprimare, situate cel mai adesea în afara sferei metalice, dacă nu și în afara sferei mai vaste a muzicii rock.
Despre muzica Agalloch cred și eu că e destul de incitantă. În schimb mesajul mi se pare cam prețios și cam ridicol, cu toate aspirațiile lui spre cultura înaltă.
În centrul liricii agallochiene se află omul contemporan, care, răpus de angoase și depresii, se refugiază la sânul mamei-natură, unde o pune de un “bromance” cu duhul pădurii și spiritul strămoșilor.
Odată pregătit de escapadă, nu uită să-și îndese în desagă amplificatoarele și efectele de ghitară, deși pretinde că pornește în căutarea liniștii.
Agalloch a prins viață cândva pe la sfârșitul lui 1995, din inițiativa lui John Haughm, un tânăr muzician din Portland, Oregon. La 20 de ani, individul avea deja o istorie consistentă cu diverse trupe locale de metal.
Un artist polivalent, Haughm a reprezentat principala forță creativă din Agalloch. Îl auzim pe toate albumele în ipostaza de solist vocal și chitarist, pe primele două îndeplinind și rolul de baterist. Și-a permis asta pentru că timp de vreo șapte ani, Agalloch a funcționat exclusiv ca proiect de studio.
Tot Haughm este cel care a impregnat direcția stilistică a formației, a scris toate versurile și s-a ocupat de designul coperților de album.
Un personaj înzestrat cu ceva talent și viziune, dar un pic cam arogant și egolatru pentru gustul meu. Cel puțin așa reiese din interviurile pe care le-am citit/văzut (și din fotografii precum cea de mai sus).
În primele luni, Agalloch a avut forma unui duo alcătuit din Haughm și clăparul Shane Breyer. Al treilea membru, chitaristul Don Anderson, s-a alăturat în vara lui 1996.
Anderson ăsta e un tip foarte interesant, mult mai simpatic de fel decât tovarășul Haughm. De meserie profesor de literatură engleză, amicul Don și-a luat doctoratul la Universitatea din Washington și predă în prezent la Westchester Community College.
Cu totul neobișnuită în lumea metalelor, titulatura formației fost aleasă deschizând la întâmplare un dicționar, cum au făcut pe vremuri și celebrii Grateful Dead.
Mai distractiv e că Agalloch reprezintă denumirea în greaca veche a calambacului, o rășină parfumată, produsă de câțiva arbori din familia Aquilaria, răspândită în Asia de sud și sud-est. Să moară de râs Slayer, Mayhem și Cannibal Corpse.
Primul demo, From Which of This Oak a fost tras curând după sosirea lui Anderson. La vremea respectivă, Agalloch păreau atrași mai curând de death metal-ul melodic decât de black metal. În orice caz, fascinația față de confrații scandinavi era deja extrem de puternică.
În 1997, formația a cooptat un nou membru, basistul Jason William Walton. Cu el în componență a fost înregistrată a doua casetă demo, denumită sec Promo 1998.
Cele două melodii de pe casetă denotă că Agalloch descoperise deja sound-ul black metal atmosferic ce avea să-i aducă faima. Materialul era destinat special caselor de discuri, semn că Haughm și tovarășii lui își doreau să progreseze în viață.
Într-un final au semnat cu The End Records, un label proaspăt înființat, ce avea să crească enorm atât pe zona metal, cât și pe indie rock. La începutul lui 1999, trupa a intrat în studio ca să tragă albumul de debut, ambițiosul Pale Folklore.
Lansat în vara aceluiași an, Pale Folklore a cules laude fără număr, conferindu-le celor de la Agalloch statutul de mari speranțe ale metal-ului internațional. Albumul sună destul de interesant și spun asta din postura unui individ cu o oarecare aversitate față de metalo-scandinavisme.
Dar trebuie să recunosc, Pale Folklore reușește să mă captiveze în destule momente. Cum ar fi rezonanțele din prima parte a suitei She Painted Fire Across the Skyline.
Există și destule locuri comune, în genul eternelor hore metaliste, dar predomină impresia de prospețime și inventivitate, dacă ne raportăm la scara metal-ului extrem de la finalul secolului trecut.
Cum în 1999 nu găseai încă informația pe toate gardurile, riscai să mori convins că Agalloch se trage de prin nordul Europei.
Asta din cauză că membrii trupei și-au însușit cu maximă acuratețe tehnicile black metal-ului norvegian. Ecourile primului album Ulver, Bergtatt (1994), sunt cât se poate de evidente pe Pale Folklore.
O altă inspirație declarată este doom-ul “înnegrit” din epoca timpurie a celor de la Katatonia. Se pot face analogii și cu Opeth, maeștrii death metal-ului progresiv, mai ales prin prisma balansării pasajelor crâncene cu cele serene.
Pale Folklore inaugurează câteva metode de lucru care vor deveni specifice muzicii Agalloch. Mă refer în primul rând la împletirea de sonorități acustice și electrice într-o vastă țesătură de chitări, pe care formația va continua să o îmbogățească pe albumele următoare.
Îndrăznesc să spun că Agalloch au ajuns să-i concureze și pe Porcupine Tree la capitolul juxtapunerilor și suprapunerilor sonice.
În departamentul vocal, Haughm se screme din greu, precum idolii lui sataniști norvegieni. În alternanță bagă și ceva bucăți clean, deocamdată cu destulă reținere.
Sporadic auzim și ceva glas de soprană, deloc deranjant, așa cum se întâmplă în cazul combo-urilor din categoria “beauty and the beast”. De precizat că a fost ultima oară când Agalloch a recurs la acest truc.
Influențele scandinave sunt omniprezente pe Pale Folklore, dar vajnicii oregonieni au încercat încă din acest stadiu să-și diversifice limbajul sonor, depășind deja granițele metal-ului. Se simt unele ecouri atât dinspre prog-rock, cât și dinspre post-punk/goth rock.
Dar cea mai pregnantă infuzie extra-metal din sound-ul Agalloch provine din curentul neofolk, o stranie deviație spre arhaism a muzicii post-industriale din anii ‘80.
Curând după finalizarea Pale Folklore, formația s-a despărțit definitiv de Shane Breyer, care avusese oricum o prezență destul de ștearsă pe album. Nici măcar n-a fost necesar un înlocuitor, Agalloch ducându-și bine mersi traiul de trupă de studio în formulă de trio.
Băieții nu s-au grăbit deloc cu un “follow up” pentru albumul de debut. Al doilea disc oficial din catalogul formației este o însăilare bizară, apărută în 2001, cu titlul Of Stone, Wind, and Pillor.
În cuprinsul lui se găsesc trei “leftovers” expirate, de prin 1998, plus două bucăți mai noi, diferite stilistic. Una este un cover după neofolkerii Sol Invictus, iar cealaltă o incursiune în zona dark ambient. Din categoria “trebuie să fii tare groupie să asculți așa ceva”. Sau enciclopedist, ca mine.
În sfârșit, în august 2002, The End Records a lansat mult așteptatul album secund al celor de la Agalloch, botezat The Mantle. Ăsta a fost marele “boom” al formației, momentul revoluționar care a deschis o nouă perspectivă pentru rockul metalic din secolul XXI.
În perioada scursă între cele două albume, flăcăii au trăit o mare revelație, după ce au asistat la un concert cu Godspeed You Black Emperor!. Răvășiți de prestația confraților canadieni, și-au făcut un scop în viață din a integra formulele post-rock în propria lor creație.
S-au mișcat destule de repede în sensul ăsta, astfel că The Mantle are o componentă solidă de post-rock. Dibaci cum sunt, flăcăii de la Agalloch au contopit arpegiile tremolate într-un mix mai complex, unde-și împart supremația cu expresii de sorginte black metal și neofolk.
Faza mișto e că trupa îngemănează toate aceste elemente disparate într-o uimitoare consonanță. În ciuda întinderii și a diversității, The Mantle are o fluiditate remarcabilă, grație execuțiilor de mare finețe, care fac aproape imperceptibile tranzițiile dintr-un univers stilistic în altul.
Haughm a prins curaj și articulează mai multe incantații “clean”, la concurență cu zbieretele de Satan vlăguit cu care ne-a obișnuit de pe albumul anterior.
Versiunea lui “curată” aduce cu un fel de Brendan Perry pentru săraci, dar asta nu mi se pare prea deranjant. La Agalloch părțile vocale țin mai degrabă de atmosferă, subliniază niște nuanțe, nu-și asumă niciodată o poziție dominantă.
Adversari vocalizelor demonice mai primesc o veste bună. The Mantle cuprinde nu mai puțin de patru bucăți instrumentale, dintre care două au durate considerabile.
După șapte ani în care Agalloch a viețuit doar în studio, trupeții s-au gândit să iasă în sfârșit în luminile rampei, făcându-și debutul live în martie 2003, în Portland-ul de baștină.
Cum era de așteptat, a fost cooptat și un baterist, Chris Greene, că doar nu era s-o ardă Haughm ca omul-orchestră și pe scenă.
Agalloch și-au făcut o obișnuință din a scoate albumele cam la patru ani distanță. Golurile temporale erau umplute de obicei cu tot soiul de release-uri minore.
Pe parcursul lui 2003, formația a publicat un single de 7-inch, Tomorrow Will Never Come, urmat de un EP de 10-inch, splituit cu finlandezii de la Nest. Ambele materiale explorează latura acustică, neofolk, atât de dragă oregonienilor.
EP-ul The Grey, lansat la începutul lui 2004, conține două remake-uri experimentale ale unor piese provenite de pe The Mantle.
În toți acești ani, în care s-a petrecut spectaculoasa ascensiune Agalloch, componenții formației și-au găsit timp să se implice și în alte proiecte.
Don Anderson s-a remarcat și ca lider al comboului Sculptured, practicant al unui sortiment unic de death metal avangardist, cu elemente de jazz, muzică clasică și muzică atonală.
Sculptured are la activ trei albume, apărute în perioada 1998-2009, via The End Records. Posibil să dedic un articol acestui proiect de suflet al lui Anderson, cândva prin secolul al XXX-lea, că mai devreme nu ajung eu la litera S.
Încă de pe la jumătatea anilor ‘90, James William Walton ducea o existență paralelă ca artist de muzică experimentală. Discografia lui cuprinde o plethora de materiale obscure, o bună parte datate la răscrucea dintre secole.
Cele mai multe au apărut sub alias-urile Especially Likely Sloth și Nothing. Walton pretinde despre cel dintâi că este rodul momentelor în care s-a trezit posedat de spiritul lui Chris Cobb, un copil de 8 ani cu deficiențe mintale.
Nothing sună la fel de bizar, în cea mai atroce tradiție industrial/dark ambient.
Pe lângă Agalloch și Sculptured, Walton a dat cu basul într-o mulțime de alte trupe de-a lungul anilor. Cel mai prolific “side-project” al său este Celestiial, un trio “funeral doom” fondat în 2004.
Agalloch și-a ținut fanii în corzi până în 2006, când a scos Ashes Against the Grain, cel de al treilea opus în format “full-lenght”.
Ashes Against the Grain merge într-o anumită măsură pe linia trasată de The Mantle, doar că black metal-ul are o preponderență ceva mai mare, temperând invazia de post-rock și neofolk din muzica oregonienilor.
Chiar și așa, albumul are încă multe de oferit non-entuziaștilor metal-ului. Dealtfel, odată cu Ashes Against the Grain, Agalloch a intrat în atenția publicațiilor de muzică alternativă, alegându-se cu recenzii elogioase din partea unora ca Pitchfork sau Exclaim!.
Cvartetul portlandez a contribuit masiv la crearea nișei de metal agreat de hipsterime. Ascultă de exemplu track-ul 1 – Limbs – și o să-ți dai seama de unde s-a adăpat întregul val blackgaze, care a atins climaxul în deceniul actual.
Haughm a afirmat că Ashes Against the Grain ar fi cel mai slab album Agalloch, dar am spus deja că individul e cam figurant de felul lui. Poate că nu-i atât de consistent ca The Mantle, dar găsim și pe Ashes… destule momente de mare efect, cum ar fi Fire Above, Ice Below sau Not Unlike the Waves.
Flăcăii au inserat în structura albumului câteva bucăți de tipul dark ambient/drone, destul de interesante în felul lor.
Totuși, pe ultima parte din suita Our Fortress Is Burning lungesc exagerat de mult atmosfera monoton-sinistră. Știu și eu, fanii adevărați poate percep altfel starea și zac pe spate de extaz.
Chris Greene a ieșit din schemă spre finalul lui 2006. În locul lui a venit Aesop Dekker, un veteran al scenelor metal și punk din San Francisco.
Individul a bătut la viața lui pentru o grămadă de trupe. Chiar și în epoca Agalloch și-a permis să activeze și cu Ludrica, Worm Ouroboros sau Vhol.
La începutul lui 2008, formația a lansat EP-ul The White, un fel de oponent pentru mai vechiul The Grey.
Cu o durată de peste 30 de minute, The White exprimă ceva mai pe îndelete neostoita pasiune pentru neofolk a portlandezilor. Zic că e cam singurul EP Agalloch de calitate superioară.
Cei mai disperați dintre fani au fost ispitiți cu materiale de colecție precum The Demonstration Archive (2008) sau The Compendium Archive (2010).
Primul reunește înregistrările demo din anii ‘90, în timp ce al doilea adună mai multe rarități din perioada 1996-2006.
Ca fapt divers, dublul CD The Compendium Archive a fost realizat special pentru merchandise-ul concertelor Agalloch de la Brașov și București, din martie 2010. Cică au existat 250 de exemplare, numerotate de mână. 85 dintre ele s-au vândut până la urmă pe eBay.
Între timp, în 2009, formația a scos pe piață unicul DVD din carieră, The Silence of Forgotten Landscape. Acesta cuprinde filmarea alb-negru a unui concert susținut cu un an înainte, în Belgia.
Gig-ul a fost unul atipic pentru Agalloch, fără scenografia obișnuită, cu cranii de cerb și cioturi de copaci, pe care n-au reușit să le care peste Atlantic. N-or fi găsit și prin Europa? Sau costau prea mult pentru bugetul unei trupe metal independente?
DVD-ul mai cuprinde și interviuri generoase cu Haughm, Anderson și Walton, galerii foto și un videoclip inedit pentru Not Unlike the Waves. De neratat pentru metaliștii pasionați și cu dare de mână.
Agalloch a anunțat despărțirea de The End Records încă din 2008. Doi ani mai târziu au oficializat trecerea la o nouă casă de discuri, Profound Lore, dedicată profund metal-ului de avangardă.
Oregonienii colaboraseră cu Profound Lore încă din 2005, când au scos acolo primele variante de vinil la Pale Folklore și The Mantle.
Al patrulea album Agalloch, Marrow of the Spirit, a apărut pe piață în septembrie 2010. După producțiile subtile de la The Mantle și Ashes Against the Grain, flăcăii au dorit s-o ardă mai crud, mai sălbatic, în tradiția precursorilor black metal. Motiv pentru care la realizarea albumului au folosit intens echipamente de tip analog.
În consecință, Marrow of the Spirit are o tentă black mult mai înfricoșătoare, aproape de nivelul unor clasici ca Darkthrone sau Emperor, dar cu o doză mai mare de rafinament. Incursiunile black metal se intersectează adesea cu cele mai depresive și mai funebre expresii de factură doom.
Trupa găsește resurse să asimileze în text sau în subtext tot felul de faze experimentale și ambientale, păstrându-și intactă reputația fuzionistă, cu tot iureșul metaloferos de pe Marrow of the Spirit. În această notă, pe post de epilog avem o mare urgie drone, ce poartă numele To Drown.
Marrow of the Spirit a adunat la rândul lui o mulțime de cronici favorabile, în cele mai diverse publicații. Revista Decibel l-a desemnat drept cel mai bun album din 2010, NPR l-a introdus în Top 50, iar Pop Matters l-a considerat cel mai tare disc pe felia de metal.
În așteptarea albumului no. 5, Agalloch a lansat un nou EP, Faustian Echoes (2012). Acesta conține de fapt un singur track, de 21 de minute, inspirat desigur de Faust al lui Goethe.
Formația mai are câteva lucrări de asemnea amploare, dar Faustian Echoes e cea mai nereușită, la concurență cu Our Fortress Is Burning.
Pe lângă comboul de bază, membrii Agalloch au continuat să inventeze noi și noi proiecte.
De prin 2011 încoace, John Haughm a tras un vraf de discuri ultra-experimentale, singur sau în colaborare cu muzicieni ca Mathias Grassow și Daniel Menche.
Același Haughm pare să fie în spatele misteriosului alias Art of the Black Blood, responsabil de LP-ul The Woodcut Demonstration, din 2014.
Neobositul James William Walton a ajuns deja la un număr greu cuantificabil de creații, fie pe cont propriu, fie angrenat în diverse combinații.
Trebuie menționat un proiect al lui din 2012, Self Spiller, soldat cu albumul Worm in Keys, un opus din cale afară de eclectic, pe vibe-ul Mr. Bungle/Secret Chiefs 3/Estradasphere.
Un conglomerat de muzicieni nord-americani, japonezi și norvegieni, Self Spiller are în componență și un al doilea Agalloch, în persoana lui Don Anderson.
Că veni vorba, nu s-a mai auzit nimic nou de pe frontul Sculptured, din păcate. Probabil că Don e mult prea ocupat cu înfloritoarea lui carieră academică.
În ianuarie 2015, Agalloch a sărit pe interval cu cel de al cincilea album al vieții, The Serpent & the Sphere.
Dinamic, complex, variat, The Serpent & the Sphere întrunește standardele de calitate fixate de formație de-a lungul splendidei sale activități. Cronicile au fost iarăși foarte bune (Exclaim! i-a dat 10 din 10, spre exemplu), dar cu toate astea, eu nu mai sunt așa impresionat.
Poate și din cauză că am ascultat gospodărește albumele Agalloch, respectând ordinea cronologică. Cumva firesc, la al cincilea entuziasmul meu a ajuns să se mai diminueze.
La fel cum Ashes Against the Grain îmi seamănă cu o replică mai palidă la The Mantle, The Serpent & the Sphere a ajuns să-mi pară un “sequel” mai puțin inspirat pentru Marrow of the Spirit.
Aidoma predecesorului, noul opus Agalloch marșează mai mult pe componenta metalică, dar îi lipsește farmecul ăla frust, fervoarea, naturalețea.
Ajunși la apogeul popularității, cei de la Agalloch au luat cea mai inspirată hotărâre: s-au desființat! Decizia a fost grea se pare, pentru că au publicat vreo trei anunțuri pe tema asta, pe pagina lor de Facebook. Evenimentul care a zguduit lumea metalelor s-a petrecut în mai 2016.
Zâzânia a pornit de la dorința lui Haughm de a transforma Agalloch într-un proiect “full-time”. Timp de aproape 20 de ani, formația și-a desfășurat activitatea în funcție de programul lui Anderson și Walton, care au avut totdeauna alte priorități, gen familie, carieră etc.
Băieții au ținut morțiș să-și pastreze modul de viață, curmând visele de rockstar global ale vechiului tovarăș.
Curând, Haughm a înființat o nouă formație, Pillorian, alături de doi puleți mai tineri: Stephen Parker (bas, chitări) și Trevor Matthews (tobe). Pillorian a debutat în 2017, cu albumul Obsidian Arc.
Noua progenitură a lui Haughm are un caracter black metal sensibil mai pronunțat decât Agalloch în epoca finală, un posibil simptom al escaladării crizei de la mijlocul vieții. Cu toate ambițiile liderului, Obsidian Arc nu sună prea strălucit.
Anderson, Walton și Dekker s-au regrupat și ei ca s-o pună de o nouă trupă, căreia i-au spus Khôrada. Au completat line up-ul cu ajutorul lui Aaron John Gregory, solist vocal și chitarist, cunoscut din grupul Giant Squid.
Primul album, Salt, a ieșit în iulie 2018. Spre deosebire de Pillorian, Khôrada n-o arde prea extremist. Se încadrează mai degrabă în zona prog-metal/post-metal, cu voce cât se poate de “clean”.
Formația are un mare merit – că nu calchiază deloc stilul Agalloch – și un mare defect – că acest prim album nu prea rupe gura târgului.
În ciuda reticențelor față de trupele continuatoare, mă apropii iată de finalul celui mai favorabil articol pe care l-am scris până acum în categoria metal.
Mă mir de unul singur că am găsit atâtea laude pentru niște blackeri cocliți, dar rămân la concluzia că indivizii au creat o muzică foarte viabilă, cu potențialul de a te face să te piși măcar din când în când pe propriile bias-uri.
Update 1:
Pillorian s-a spart în 2019, din cauză unei postări antisemite mai vechi a lui Haughm. Tinerii colegi de trupă s-au simțit jenați de asocierea cu un asemenea căcănar și au decis să-l lase baltă. Țin să-i felicit pe această cale.
Fanii lui Haughm s-au putut consola în 2020 cu două noi albume dark ambient/drone ale idolului lor cu simpatii neo-nazi, unul solo, celălalt în duo cu Mathias Grassow.
Din tabăra Khôrada nu s-a auzit nimic de câțiva ani. În schimb, Anderson și Walton au revitalizat Sculptured, cu care au realizat LP-ul Liminal Phase, în 2021. Liminal Phase este primul material al grupului după un hiatus de 13 ani.
Update 2:
Mare fericire în lumea blacker-ilor încruntați. Agalloch s-a reunit în 2023, chipurile pentru un show “one-off”, la Prophecy Fest, în Germania.
Participă cei trei membri clasici – Haughm, Anderson și Walton – plus un recrut proaspăt, bateristul Hunter Ginn, ce face parte de asemenea și din Sculptured.
Pun pariu că primirea entuziastă a fanilor post-sataniști îi va convinge pe “rășinari” să rămână împreună și să reintre pentru încă o vreme în rutina albumelor și turneelor.
Referințe bibliografice:
- Oficial: Bandcamp, Facebook, SoundCloud, Twitter
- Baze de date: Acclaimed Music, AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, Encyclopaedia Metallum, Genius, Last.fm, Metacritic, Metal Music Archives, Metal Storm, Metallian, MusicBrainz, Prog Archives, ProGGnosis, RYM, setlist.fm, Spirit of Metal, Sputnikmusic, WhoSampled, Wikipedia
- Publicaţii: Angry Metal Guy, Brooklyn Vegan, Decibel, Exclaim!, laut.de, Louder, Metal Injection, Metal Sucks, Pitchfork, PopMatters, Revolver, Rock Hard, Spectrum Culture, Spin, Stereogum, The Needle Drop, Tiny Mix Tapes, Treble, Vice
- Charts: Billboard
- Altele: Dammerung Arts, George Starostin, Piero Scaruffi
Un gând despre „Agalloch”