Mostră de înţelepciune:
„Spre deosebire de mentorul lor Seth Putnam, cei de la ANb lasă impresia că nu se iau atât de în serios. Chiar și așa, eu îmi mențin părerea că excedează tot ce înseamnă “cringe” în cuprinsul acestui Univers.”
Locul de origine:
- Springfield, Massachusetts, SUA
Perioada de activitate:
- 1994-prezent
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
Dacă se va decerna vreodată un premiu pentru cea mai oribilă muzică din Univers, Agoraphobic Nosebleed are toate șansele să intre pe lista scurtă a nominalizaților. Îți dai seama că pentru o formație de soiul ăsta, ce spun eu aici este cel mai măreț compliment cu putință.
Un agregator a tot ce are ființa umană mai violent, mai josnic și mai dezgustător, Agoraphobic Nosebleed a pus umărul din greu la consolidarea reputației absurde a scenei grindcore.
După unii, formația ar fi exponenta unei categorii mai aparte de umor, însă mie personal îmi este cam greu să disting cât putem vorbi despre umor (bun sau prost) și cât despre patologie în stadiu foarte avansat.
Trebuie spus că avem de-a face cu doar una dintre plăsmuirile chitaristului Scott Hull, un muzicant grindcore deosebit de prolific. Pe lângă Agoraphobic Nosebleed, Hull mai are pe conștiință alte câteva monstruozități.
Pig Destroyer, celălalt proiect major al său, s-a pricopsit la rândul lui cu un renume ultra-barosan în grindcore-ul internațional.
Japanese Torture Comedy Hour a rămas în schimb ceva mai obscur, înscriindu-se într-o altă categorie sonoră, poreclită sugestiv “harsh noise”.
Pentru scurtă vreme, în 1995, Scott Hull a trecut prin celebra formație Anal Cunt, contribuind la realizarea “clasicului” album 40 More Reasons to Hate Us.
Am fost tentat să cred că Hull este un distrus de teapa lui Seth Putnam, răposatul frontman de la Anal Cunt. Însă am descoperit cu surprindere că individul duce o existență paralelă ca administrator de sistem, în slujba guvernului SUA, plus că deține nevastă și copii, ca toți normalăii de pe Pământ.
Începuturile Agoraphobic Nosebleed datează din 1994. Este cel mai vechi dintre proiectele de notorietate ale lui Hull, răsărind cu trei ani înainte de Pig Destroyer.
IT-istul psihopat s-a remarcat prin arborarea unor formule instrumentale neconvenționale. În versiunea inițială, Pig Destroyer era un trio groh-chitară-tobe, în timp ce Agoraphobic Nosebleed o ardea pe sistemul groh-chitară-drum machine, Hull fiind practic singurul instrumentist din această combinație.
Mașina de ritm a rămas peste timp elementul distinctiv pentru muzica Agoraphobic Nosebleed. Dacă Pig Destroyer a cooptat un basist după vreo 15 ani, ANb a exclus cu obstinație folosirea vreunui humanoid înzestrat cu kit de tobe.
Asta și pentru că nu s-a inventat unul care să izbească atâtea bătăi pe minut câte poate mașinăria infernală din dotarea lui Hull.
Ani de zile, Agoraphobic Nosebleed a funcționat doar ca proiect de studio. Formația a început să susțină gig-uri abia din 2015, de când progresul tehnologiei a permis redarea cu acuratețe în regim de live a beat-urilor hiper-rapide programate de Hull.
Existase totuși un precedent, în 2004, când ANb a fost invitată pentru un recital-fulger în cadrul unui concert Pig Destroyer.
Textele formației sunt practic imposibil de descifrat pe calea directă a audiției. Site-urile de specialitate ne relevă o lume terifiantă, cu crize de paranoia induse de consumul industrial de droguri, practici sexuale ce întrec cu mult imaginația ta bolnavă și o mare abundență de “rant-uri” misogine și homofobe.
Spre deosebire de mentorul lor Seth Putnam, cei de la ANb lasă impresia că nu se iau atât de în serios. Chiar și așa, eu îmi mențin părerea că excedează tot ce înseamnă “cringe” în cuprinsul acestui Univers.
Personal, prefer la orice oră umanismul anarho-comunist al primului val grindcore, exprimat de combouri ca Napalm Death sau Agathocles, decât mizantropia exacerbată ce caracterizează proiectele lui Hull.
Între 1995 și 1997, Agoraphobic Nosebleed a realizat un vraf de single-uri de 7-inch și discuri “split”, o practică definitorie pentru etosul grindcore. În perioada respectivă, Hull a colaborat cu diverși grohăitori, pierduți majoritatea în negura timpurilor.
Abia din ‘97 l-a cooptat pe Jay Randall, rămas partenerul său fidel până în momentul de față. Pe lângă grohăieli sinistre, Randall se ocupă cu manipularea de sample-uri și zgomote procesate, fapt ce extinde dimensiunea neconvențională a creației ANb.
Pentru nerzii muzicali, precizez că individul a trecut scurtă vreme și pe la Isis, făcându-se auzit pe EP-ul Red Sea, din 1999.
Toate creațiile timpurii ale ANb au fost strânse pe dublul CD Bestial Machinery, scos pe piața muzicii extreme în 2005.
Compilația cuprinde 136 de piese, pentru că la fel ca toți grindcoriștii, Hull și gașca lui, au o înclinație înfiorătoare spre concizie.
Puținele “cântece” mai lungi de pe Bestial Machinery bat undeva spre un minut și jumătate. În rest ne putem delecta cu fel și fel de expectorații, unele curmându-se subit după 9-10 secunde. Grrrr-bum-bum-bum-bleaaah-fleoșc.
După acest stagiu petrecut în vintrele underground-ului, Agoraphobic Nosebleed s-a tărât mai sus, înspre esofag.
Ajunsă acolo, formația s-a pricopsit cu un contract la Relapse Records, unul dintre cele mai importante label-uri de muzică extremă.
Primul așa-zis LP ANb, Honky Reduction, s-a ivit în 1998. Duoul Hull-Randall revarsă valuri peste valuri de vomă acustică, însumând 26 de jeturi scârboase, într-un interval de 17 minute.
Penultimul track, Acute Awareness (For Wood), iese în evidență nu doar prin durata epopeică, de 3 minute, ci și prin aspectul diferit, cu Randall răcnind pe un fundal static, cu efecte de chitară și oscilator.
Ulterior, formația a continuat să exploreze această direcție “ambientală”, fără să se dezică în vreun fel de “idealurile” grindcore.
Până la sfârșitul secolui, Agoraphobic Nosebleed a mai trântit două release-uri semnificative. PCP Torpedo, lansat tot în ‘98, este un EP în format atipic, de 6-inch, scos de Hydra Head, label fondat de Aaron Turner, liderul Isis.
Opt ani mai târziu, PCP Torpedo a fost reeditat pe CD minuscul, de 3-inch, la pachet cu o serie de remixuri, semnate de mari maeștri ai noise-ului, precum Merzbow, Justin Broadrick, James Plotkin sau Vidna Obmana.
În 1999, Relapse Records a scos The Poacher Diaries, un split LP, cu Agoraphobic Nosebleed și Converge, renumiți pionieri ai mathcore-ului.
ANb sună aici ceva mai aproape de Pig Destroyer, poate și din cauză că, în alternanță cu Randall, își dă concursul și J.R. Hayes, frontman-ul celuilalt combo al lui Hull.
Agoraphobic Nosebleed a încetățenit apoi formula cu grohăitori multipli, care a devenit un alt “trademark” al trupei, la concurență cu drum machine-ul.
Odată cu primii ani 2000, Randall a început să se întreacă în zbierete cu alți doi tolomaci: Richard Johnson (care dubla la chitară bas) și Carl Schultz (totodată PR al casei de discuri Relapse).
Tripleta magică și-a făcut intrarea pe cel de al doilea album Agoraphobic Nosebleed, Frozen Corpse Stuffed with Dope, lansat în 2002. Trebuie să recunosc că titlul este absolut răvășitor.
Cât despre conținut, 33 de minute se dovedesc îndeajuns pentru o colecție de 38 de track-uri.
Impulsionat de rafalele nimicitoare de drum machine, Hull bombardează cu riffuri succinte, dar bine lucrate, ce denotă pasiunea lui pentru trupe ca Voivod sau Melvins.
Cei trei grohăitori se înscriu pe rând la cuvânt, într-un delir ce punctează fiecare dintre tonalitățile paroxistice cuprinse în repertoriul emisiilor vocale de tip humanoid.
Haidamacii se întrec în aberații sexuale cu tentă scatofilă și teorii conspiraționiste izvorâte din creierii lor sparți de droguri.
Ca și cum un trio de grohătoiri n-ar fi de ajuns, ici-colo intră în schemă și câte un invitat, cum ar fi J.R. Hayes sau Dan Lilker (Anthrax, Nuclear Assault, Brutal Truth).
Panoplia sonoră este întregită de tot felul de sample-uri bizare, culese dracu’ știe de unde de psihopatul de Randall.
Reprizele crude de grindcore sunt intercalate de câteva incursiuni electro-noise, care nu întrerup deloc flow-ul albumului, pentru că sunt cel puțin la fel de oribile.
Epilogul, Fuckmaker, o dă imprevizibil pe industrial, omagiind pula de mari dimensiuni a lui Hull, existentă probabil doar în închipuirea liderului ANb.
Așa bolnav și absurd cum este, Frozen Corpse Stuffed with Dope s-a ales cu o mulțime de cronici laudative, inclusiv în presa non-metal. Un tolomac de la Village Voice a mers până acolo încât l-a numit “the Paul’s Boutique of grindcore”.
După numai un an, Agoraphobic Nosebleed a sărit pe interval cu un nou album, Altered States of America. Prin comparație, Frozen Corpse Stuffed with Dope pare un disc moderat și respectuos cu convențiile.
Altered States of America conține 100 de piese, ce însumează puțin peste 20 de minute. Te doare mintea ce se aude acolo. Cele 20 de minute par o veșnicie, într-o asemenea stare de psihoză.
O bună parte dintre track-uri sunt de fapt niște viniete, de 4-6 secunde. Zbierete disperate, amplificate de cele mai îngrozitoare efecte sonore.
Unele dintre ele sunt grupate sub forma unor suite tematice, ce poartă titluri ca Free Shoko Asahara, The Twelve Days of Sodom sau Gays and Gay Bashers Holding Each Others Dicks Crying.
Adevăratul element de noutate este apologia închinată lui Asahara, liderul sectei teroriste Aum Shinrikyo. Tolomacii de la ANb par să-l admire pentru că-și droga adepții cu LSD și alte cele, ca să-i țină mai ușor sub control.
În rest, mai aflăm ca Evei i-a crescut o pulă și a futut șarpele, Isus a ieșit din pizda unei curve gay, iar black metal-ul este la fel de poponar ca un popă catolic.
Asta când imbecilii nu alunecă spre subiecte mult mai tenebroase, precum pedofilia. Să nu spui că nu ți-am spus…
Fără să iasă deloc din grota ce le servea drept studio de înregistrări (sau din studioul ce le servea drept grotă), cei de la Agoraphobic Nosebleed au ajuns un reper major pentru scena grindcore planetară.
Ca dovadă, în urma lor s-a stârnit un întreg val de trupe “cybergrind”, cu orchestrație axată pe drum machine.
Vreo câțiva ani, Agoraphobic Nosebleed n-a mai scos nimic nou pe piață, Hull ocupându-se ceva mai intens de Pig Destroyer. Golul a fost umplut totuși de niște release-uri despre care am amintit deja (reeditarea adăugită a EP-ului PCP Torpedo și compilația Bestial Machinery).
Formația a revenit în 2007 cu o serie de split-uri, după canoanele grindcore. Se poate remarca o tendință de încetinire a bătăilor pe minut, audibilă mai ales pe Domestic Powerviolence, un disc împărțit cu cei de la Apartment 213.
În perioada aia, PR-istul Carl Schultz a dispărut din corul grohăitorilor, iar în locul lui a venit Katherine Katz (Kat Katz), o tipă blondă, delicată și stranie, care zbiară într-un mod absolut remarcabil. Kat activa pe vremea aia și cu Salome, o trupă sludge/doom metal din Virginia.
Primul album în noua componență este Agorapocalypse, din 2009. ANb a făcut din nou o mișcare șocantă, realizând cel mai ascultabil material din întreaga sa discografie.
Adio track-uri de 3 secunde, piesele ajung la un minut, dacă nu chiar la trei. Mașina de ritm bate aproape omenește, încât un tobar mai sportiv așa ar avea șanse să-i țină pasul.
Întreaga psihoză grindcore s-a domolit până la un nivel mai digerabil al muzicii extreme. Agoracalypse sună mai degrabă ca o încrucișare de grindcore, hardcore punk și sludge metal.
În noile împrejurări, textele tind la rândul lor să fie ceva mai elaborate, dar rămân la fel de odioase în esență.
Uite un exemplu: “Fuck burning a church/Let’s burn down schools and wildlife preserves”. Sau: “I’m giving up my ego, my desire, my vanity/All to fill one tiny need/To spread open my ass and shit on your dreams”.
În 2011, formația a scos un nou split, And On and On…, de data asta împreună cu cei de la Despise You.
În sfertul de oră ce le este alocat, Hull și grohăitorii lui oscilează între sound-ul de pe Agorapocalypse și grindcore-ul de școală veche.
Din același an datează flexi-discul Make a Joyful Noise, scos la pachet cu revista Decibel. Make a Joyful Noise reunește 11 cântecele de Crăciun, în doar 4 minuțele, deci în spiritul tradițional al creației ANb.
În 2012, formația a scos încă un flexi pentru Decibel, Merry Christmeth, care conține de data asta un singur track de 3 minute.
Agoraphobic Nosebleed s-a cam lăsat de înregistrări pe parcursul acestui deceniu. Seceta discografică a fost compensată de intrarea trupei în circuitul concertistic, începând cu 2015.
Cu un an înainte de ieșirea la rampă, line-up-ul s-a extins prin cooptarea unui basist, John Jarvis, împărțit frățește cu Pig Destroyer. Odată cu apariția lui Jarvis, Richard Johnson a prins ocazia să se ocupe nestingherit doar de grohăială.
În cele din urmă, la începutul lui 2016, a ieșit mini-albumul Arc. Despre acesta s-a spus că deschide o serie de patru materiale, dedicate pe rând stilului preferat al câte unuia dintre membri ANb.
Arc reprezintă proiectul lui Kat și nu conține nici cea mai vagă urmă de grindcore. Sub conducerea micuței blonde, formația a cotit-o ferm spre sludge/doom, după cum era ea obișnuită din perioada Salome.
Ceva mai recent, în octombrie 2018, Kat a anunțat pe Facebook că se cară din ANb, pe motiv că a obosit să fie “bullied by the dudes”. Tolomacii au răspuns, tot via Facebook, cum că ei au fost doar grijulii, n-au vrut să-i facă rău, tipa e cam fițoasă etc.
În afară de această despărțire cu scandal, nu s-a mai auzit nicio noutate spectaculoasă din tabăra ANb. Continuările seriei începute cu Arc se lasă așteptate, în timp ce de la lansarea ultimului album propriu-zis s-a scurs, iată, un întreg deceniu.
Din partea mea, formația ar putea să se desființeze dracului chiar în clipa asta. Hull și gașca lui de tolomaci urlători au debitat deja mult prea multe inepții, în aproape un sfert de secol de activitate.
Sper ca în generațiile care vin să nu se mai găsească nici măcar un singur exemplar biped care să se amuze de asemenea căcaturi (presupunând că vor fi depozitate undeva, într-o arhivă a mizeriei și imbecilității). Ar fi un salt uriaș pentru specia umană.
Referințe bibliografice:
- Oficial: Bandcamp, Facebook, Instagram, ReverbNation, SoundCloud, Twitter
- Baze de date: AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, Encyclopaedia Metallum, Genius, Last.fm, Metal Music Archives, Metal Storm, Metallian, MusicBrainz, RYM, SecondHandSongs, setlist.fm, Spirit of Metal, Sputnikmusic, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: Alternative Press, Angry Metal Guy, Brooklyn Vegan, Consequence, Decibel, Exclaim!, Good Guys Go Grind, Kerrang!, Louder, Loudwire, Metal Injection, Metal Sucks, NPR Music, Pitchfork, PopMatters, Revolver, Rock Hard, Treble, Vice
- Altele: John Peel Wiki, Piero Scaruffi, Relapse Records
I'm My Own Walkman 