Mostră de înţelepciune:
„Odată cu Funny How, cei de la Airhead și-au obliterat fervoarea madchesteriană, ca să facă loc unei melodicități radioase, în cel mai autentic spirit pop.”
Locul de origine:
- Maidstone, Kent, Anglia
Perioade de activitate:
- 1991-1993
- 1996
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
Airhead a avut o carieră scurtă, derulată la începutul anilor ‘90, pe fondul ultimelor tresăriri ale hype-ului “Madchester/baggy”.
Formația a pornit în trombă, ca o mare speranță a scenei indie din UK, dar a sfârșit la prima cotitură, în ipostaza relativ ingrată de “one album wonder”.
Era o perioadă extrem de interesantă în muzica britanică. Curentele indie rock și acid house au fuzionat atunci, ca o încununare supremă a hedonismului culturii pop.
Leagănul mișcării s-a aflat în Manchester, metropola de proveniență a unor band-uri ca Happy Mondays, Stone Roses sau Inspiral Carpets.
Fenomenul a fost botezat “Madchester”, dar odată cu diseminarea sa în cuprinsul Marii Britanii a căpătat denumirea alternativă de “baggy”, inspirată de “baggy jeans”, un accesoriu de fashion arborat cu precădere de adepții acestui trend.
Cei de la Airhead o ardeau cât se poate de elegant, într-un stil ce poate fi descris ca baggy/Madchester-ish. Se apropiau în anumite privințe de confrați ca Inspiral Carpets sau The Charlatans, stând însă departe de păcatul josnic al mimetismului sonor.
Formația a luat ființă în 1990, în Maidstone, orașul de reședință al comitatului Kent, din sud-estul Angliei.
Inițial, comboul s-a numit The Apples. După scurt timp și-a schimbat titulatura în Jefferson Airhead, ca un omagiu pentru legendarii hipioți Jefferson Airplane.
Din componența “clasică” a trupei au făcut parte Michael Wallis (solist vocal, chitară, unicul “songwriter”), Steve Marshall (keyboards), Ben Kesteven (bas) și Sam Kesteven (tobe). Ultimii doi sunt rude foarte apropiate, frați gen.
Hăndrălăii au trimis ceva demouri pe la casele de discuri și cel mai tare i-au convins pe ăia de la Korova Records, un subsidiar “alternativ” al companiei Warner.
Formația a început atunci o strânsă colaborare cu producătorul Leigh Gorman, fost basist la Adam and the Ants și Bow Wow Wow.
Single-ul de debut, Congratulations, a apărut în primăvara lui 1991. Impulsionată de un “groove” spectaculos de pian, Congratulations pare rezultatul unei împerecheri bastarde între Happy Mondays și Inspiral Carpets. Piesa n-a avut însă niciun impact în chart-ul britanic.
Următorul single, Scrap Happy, a împărtășit și el aceeași soartă. În ciuda eșecului din clasamente, Scrap Happy este o creație remarcabilă, cu ritmuri de tabla indiană și o partitură inventivă de chitară, ce alternează cu dezinvoltură tonurile “jangly” și “funky”.
După acest episod, formația a renunțat la particula “Jefferson”, purtând de atunci încolo denumirea simplă Airhead.
Flăcăii nu erau încă în stare să scoată un amărât de hit, dar se temeau că vine Jefferson Airplane peste ei și le cere banii pe care nu i-au câștigat.
Cvartetul și-a continuat cariera cu un nou single, Funny How, lansat în octombrie 1991. Odată cu Funny How, cei de la Airhead și-au obliterat fervoarea madchesteriană, ca să facă loc unei melodicități radioase, în cel mai autentic spirit pop.
Pe post de refren se află o sentință destul de lungă, dar absolut memorabilă, ce mângâie inimile oropsite ale tolomacilor din lumea întreagă:
“It’s funny how the girls you fall in love with never fancy you/Funny how the ones you don’t, do”.
Deși a fost promovat intens de BBC Radio 1, single-ul n-a urcat mai sus de locul 57 în topul britanic. Trebuie spus însă că în perioada aia, trupele indie pătrundeau mai rar în zona superioară a UK Singles Chart.
A fost nevoie de a patra tentativă pentru ca Airhead să cucerească reduta Top 40. Lansat cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1991, single-ul Counting Sheep s-a cățărât până pe poziția a 35-a a celui mai important clasament muzical din Regatul Unit.
Practic, cu Counting Sheep, Airhead a găsit combinația câștigătoare dintre zbuciumul primelor două single-uri și atitudinea destinsă a succesorului Funny How.
În februarie ‘92, formația a realizat Boing!!, cel dintâi și totodată cel din urmă album al vieții.
Pe lângă cele patru single-uri, acesta cuprinde șapte cântece noi, lucrate împreună cu un alt producător, pe nume George Shilling.
Airhead dovedește un potențial remarcabil, de la un capăt la altul al discului. Madchester-ul dansant cu tentă psihedelică își taie partea leului, dar cvartetul se mișcă la fel de grațios și când părăsește zona de confort.
Un astfel de moment este epicul Easy, care amintește de Bowie, în ipostazele lui cele mai rafinate.
Mai spre final avem și Isn’t It Rich, o bucată orchestrată splendid, după canoanele popului baroc din anii ‘60.
Boing!! a intrat direct pe locul 29 în topul britanic de albume, unde s-a mai menținut în picaj vreme de aprope două luni. O performanță mulțumitoare, dacă ținem cont că epoca “Madchester/baggy” se cam încheia.
Formația și-a încercat mâna cu încă un single extras de pe Boing!!, antrenantul Right Now, care s-a clasat pe poziția no. 50 în chart-ul național din UK.
Între timp, membrii trupei au început să se ia la harță. Creatorul Wallis era nemulțumit de felul în care au fost promovați și voia s-o rupă cu Korova. Cu excepția lui Sam Kesteven, ceilalți flăcăi nu i-au dat dreptate și s-au cărat din Airhead.
Cei doi rămași l-au cooptat pe basistul Roger Wells, cu gândul să realizeze un nou album. Le-a ieșit doar un EP, That’s Enough, lansat în 1993, de label-ul independent Mother Tongue.
Ceva mai sumbru, cu chitări mai “rockish”, That’s Enough se arăta destul de promițător, dar s-a dovedit a fi doar un cântec de lebădă pentru Airhead.
Wallis și fratele Sam au pus la cale o nouă trupă, căreia i-au zis Spike. În urma acesteia a rămas doar o sesiune înregistrată pentru John Peel, la radio BBC, în 1994.
Doi ani mai târziu s-a petrecut o scurtă și tristă reuniune Airhead, soldată cu niște concerte în deschiderea unor “newcomers” la modă, precum Kula Shaker sau Stereophonics.
Adevăratul “revival” al formației s-a produs abia în secolul următor, însă acesta s-a blocat la stadiul virtual.
Cuprins de nostalgie, un vechi fan Airhead a făcut un site dedicat favoriților și s-a pomenit cu un feedback neașteptat de puternic.
Forumul site-ului a fost invadat de utilizatori care-și reaminteau cu plăcere de formație și de scurtele momente în care aceasta s-a aflat pe val.
În discuții au intervenit chiar și foștii membri Airhead. Aceștia păreau uimiți că existau încă atâția oameni care-i țineau minte, însă au exclus posibilitatea unei reuniri, pe motiv că se răspândiseră demult în toate cele patru zări.
La un moment dat, prin 2007, jurnalistul muzical Joel McIver a inițiat o campanie pentru reeditarea Boing!!, ajuns între timp un “collector item” la mare căutare.
Cei de la Warner s-au înduplecat după vreo cinci ani, când au scos albumul în versiune digitală, via iTunes.
Între timp, în locul gloriosului “fan site” a rămas un biet blog de WordPress, ce păstrează vie memoria cvartetului din Maidstone.
Cam asta ar fi povestea destinului ratat al celor de la Airhead, o formație britanică ce a lăsat în urmă mai puțin de o oră de înregistrări. Mai bine puțin și bun, decât zeci și zeci de albume de mântuială.
Referinţe bibliografice:
- Baze de date: AllMusic, Discogs, Genius, Last.fm, MusicBrainz, RYM, setlist.fm, Spirit of Rock, Wikipedia
- Charts: Official Charts
- Fans: Airhead
- Altele: Paul Moss
I'm My Own Walkman 