The Aggrolites

Mostră de înţelepciune:

„Povestea se termină fericit. Babacul nu-și împuscă odrasla, cum probabil s-ar întâmpla în realitate, ci se lasă sedus de vibe-ul muzicii reggae. Mai mult, se pune să meșterească un sound system, ca să audă tot satul ce mișto cântă jamaicanii preferați ai lui fii-su.”


Locul de origine:

  • Los Angeles, California, SUA

Perioade de activitate:

  • 2002-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

O gașcă de băieți din L.A. (albi, marea majoritate) care și-au făcut un țel din reînvierea stilului reggae, în varianta timpurie, pre-rastafariană. M-au bântuit tot felul de suspiciuni de “cultural appropiation”, dar The Aggrolites mi le-au spulberat de îndată ce am dat “play”. Californienii cunosc în profunzime sonoritățile jamaicane, pe care le redau cu un entuziasm de-a dreptul contagios.

Se simte că sunt tobă de reggae, se identifică cu fenomenul și au capacitatea deplină să-l reitereze într-un nou context cultural, pentru o nouă generație de iubitori ai muzicii. The Aggrolites nu sunt însă niște puriști ai reggae-ului timpuriu, lasând loc și pentru alte influențe în muzica lor, în special pentru cele din zona soul/funk, care contribuie decisiv la definirea sound-ului formației.

The Aggrolites s-a întrupat în 2002, din cenușa a două trupe locale de reggae: Rhythm Doctors și Vessels. Componența originală îi includea pe Jesse Wagner (solist vocal, ghitară), Roger Rivas (orgă, pian), Brian “Boom Boom” Dixon ( ghitară), J Bonner (bass) și Korey “Kingston” Horn (tobe).

Structura formației reproduce modelul combourilor din perioada rocksteady/early reggae, adică de la jumătatea anilor ‘60 până în primii ani ‘70. Pe vremea aia, pachetele de suflători, specifice muzicii ska, au ieșit din schemă pentru a face loc unui nou tip de orchestrație, ce pune accent pe secția ritmică, întărită cu a doua chitară.

Denumirea The Aggrolites reprezintă un “portmanteau” cu rădăcini adânci în fenomenul reggae. “Aggro” vine din slangul culturii “skinhead”, specifică Marii Britanii în anii ‘60, o inspirație puternică a cvintetului, inclusiv în plan vizual. Terminația “lites” reprezintă un omagiu pentru The Skatalites, cea mai mare trupă de ska din istorie.

Am zis “skinhead”, dar nu te speria, n-are nicio legătură cu cheii neonaziști de mai târziu. Skinheadșii originali erau tineri albi din clasa muncitoare, care purtau părul foarte scurt (dar nu se rădeau de tot) și iubeau muzica jamaicană.

Ei reprezentau o mare parte din clientela caselor de discuri Trojan și Pama, responsabile pentru popularizarea muzicii reggae în UK. Se spunea că sunt “aggro” din cauza ținutei care-i făcea să pară agresivi. Majoritatea nu erau așa. Cel puțin cu emigranții afro-caraibieni se aveau ca frații.

Inițial, cei de la The Aggrolites s-au adunat ca să-l acompanieze pe legendarul Derrick Morgan, într-un turneu nord-american. Băieții au prins drag să cânte împreună și în perioada următoare au avut oportunități să colaboreze și cu alte mari staruri jamaicane, precum Prince Buster, Joseph Hill sau Phyllis Dillon.

Între aceste angajamente au băgat niște jam-uri, au început să scrie cântece și până la urmă au ajuns să țină propriile gig-uri, ca formație de sine stătătoare. Într-o succesiune naturală, a răsărit și ideea primului album.

Acesta s-a numit Dirty Reggae și s-a născut în 2003, după o singură zi petrecută în studioul de înregistrări. Dirty Reggae este definiția pe care au dat-o băieții pentru propriul stil, în sensul de reggae cu “impurități”, semnificate de influențele soul.

Toate melodiile au fost trase live, dintr-o bucată, alegându-se doar cu o producție minimală. Așa neșlefuit cum este, Dirty Reggae ilustrează perfect trăsăturile fundamentale ale muzicii The Aggrolites. Reggae-soul interpretat cu o vervă extraordinară, din care transpare o adâncă venerație pentru înaintași.

Vocea aspră – de soulster sudist – a lui Jesse Wagner și arpegiile de orgă ale lui Roger Rivas sunt elementele distinctive ale muzicii The Aggrolites. De altfel, cei doi au rămas singurii membri constanți ai formației în existența ei de până acum.

Flăcăii sunt fixați pe sound-ul perioadei 1968-1972, care reprezintă de fapt tranziția de la rocksteady la reggae-ul clasic. Așa că n-o să auzi de Jah, de ganja sau de alte subiecte cu caracter mistico-militant, devenite prevalente odată cu înflorirea curentului roots reggae, spre jumătatea anilor ‘70.

Lirica The Aggrolites este modelată într-o oarecare măsură după precursorii jamaicani, fără să cadă în păcatul imitației forțate a culturii “rude boy”. Povești simple, desprinse din viața unui proletariat transcultural, preocupat în special de dragoste, petreceri și babardeală.

În perioada 2004-2005, cvintetul și-a extins considerabil raza de acțiune, susținând primele turnee pe Coasta de Est și în Europa. Între timp s-a petrecut trecerea la Hellcat Records, un label evident mai puternic decât măruntul Axe Records, unde apăruse Dirty Reggae.

Al doilea album The Aggrolites, self-titled, a ieșit în mai 2006, cu un succes considerabil în branșă. O atestă și clasarea în Top 10 la secțiunea reggae din Billboard.

A existat o modificare de componență față de discul anterior. La tobe s-a aflat Scott Abels (ex-Hepcat, Lars Frederiksen and the Bastards), care l-a înlocuit temporar pe Korey Horn, reintegrat după lansarea albumului.

Programul se întinde peste o oră, timp suficient pentru 19 piese, una mai debordantă decât alta. Sound-ul este ceva mai lucrat și mai închegat decât pe Dirty Reggae, dar atmosfera de distracție non-stop a rămas neatinsă. Ai impresia că asiști la un mare party, unde s-au nimerit niște muzicanți din Kingston și din Muscle Shoals și au pus-o spontan de o super-cântare.

La fel ca pe toate discurile de studio ale cvintetului, repertoriul este alcătuit exclusiv din compoziții originale, dar profund  tributare idolilor jamaicani ai trupei (care erau la rândul lor influențați de muzica soul). Din punctul meu de vedere, asta n-are de ce să strice bucuria unei audiții Aggrolites. Plus că te înseamnă să sapi după comorile reggae d’antan, explorare din care n-ai cum să ieși decât într-un mare câștig sufletesc.

Piesa de deschidere, Funky Fire, are tendințe pronunțate de southern soul, cu un Wagner posedat de spiritul lui Wilson Pickett.

Al doilea track, Mr. Misery echilibrează balanța dintre soul și reggae, după care componenta jamaicană preia controlul până la finalul albumului. Fiecare melodie are șarmul ei, dar aș spune despre Countryman Fiddle, Work to Do și Fury Now că plusează oleacă față de restul.

Cea dintâi atrage atenția mai ales datorită textului. Pe un “riddim” curat,  în stil “mid to late sixties”, Wagner ne cântă povestea unui tânăr progresist din Sudul Profund. Tac-su îi dăruiește o scripcă, dar junele refuză cadoul pentru că are alte preferințe muzicale:

“I need more soul with my music./I got to have to have reggae reggae music./I don’t need no countryman fiddle./I need a real cool sound”.

Povestea se termină fericit. Babacul nu-și împuscă odrasla, cum s-ar fi întâmplat probabil în realitate, ci se lasă sedus de vibe-ul muzicii reggae. Mai mult, se pune să meșterească un “sound system”, ca să audă tot satul ce mișto cântă jamaicanii preferați ai lui fii-su.

Tracklist-ul cuprinde și o serie de reprize instrumentale, cum întâlnim practic în toată discografia The Aggrolites. Chiar fără vocea gravă a lui Wagner, formația sună cât se poate de agreabil și de antrenant. Aș face două mențiuni din zona asta, de pe albumul secund: 5 Deadly Venoms (cu rezonanțe splendide de slide guitar) și Sound by the Pound (decorată cu instrumente de suflat, o prezență ocazională pe înregistrările comboului).

Au urmat alte turnee intense, de o parte și de alta a Atlanticului. În UK, cvintetul a cântat atunci în deschiderea unor monștri sacri, ca The Skatalites sau Madness.

Aparițiile live au contribuit masiv la solidificarea bazei de fani. The Aggrolites sunt absolut absolut irezistibili în concert, poți să verifici pe youtube. Tre’ să fii decedat cu acte în regulă dacă nu te bâțâi ca apucatul, chiar și în fața laptopului.

Activitatea formației a continuat în “riddim” intens și în 2007. Formația a servit ca “backing band” pe primul album solo al lui Tim Armstrong, A Poet’s Life, lansat în mai 2007. În caz că nu ești familiar cu ska-punk-ul nouăzecist, Armstrong este liderul celebrei trupe Rancid și co-proprietarul Hellcat Records.

Reggae Hit L.A., al treilea album The Aggrolites, a ieșit la doar câteva săptămâni după A Poet’s Life. Succesul a fost și mai mare în topul reggae de la Billboard, unde Reggae Hit L.A. a urcat până pe poziția  no. 3.

Piesa de titlu face trimitere la clasicul Reggae Hit the Town, al celor de la The Ethiopians, dar interpretarea tinde mai degrabă spre stilul James Brown-ian. Formația a explorat ceva mai mult filonul soul/funk decât pe albumul anterior, fără să-și altereze esența reggae.

Exuberanța de sorginte caraibiană își taie partea leului și pe Reggae Hit L.A., exprimată prin melodii ca Work It, Free Time sau We Came to Score.

Instrumentalele ocupă o halcă mai mare decât pe albumele anterioare. Din zona asta se remarcă în special Left Red (cu ghitară wah-wah și punctuații subtile de brass) și Baldhead Rooster (cu percuții de mare finețe).

Băieții surprind cu Reconcile, o simbioză perfectă între gospel și reggae, sau cu Let’s Pack Our Bags, o baladă ce-i emulează pe Alton Ellis și Ken Boothe, marii eroi romantici ai Jamaicăi. Posesor al unui falsetto remarcabil, Wagner se descurcă excelent și în ipostaza de crooner reggae-soul.

Una peste alta, Reggae Hit L.A. lărgește simțitor modalitățile de exprimare ale trupei, o manevră bine venită în orice context muzical și artistic.

Ca să-și mai extindă popularitatea, cvintetul a promovat Reggae Hit L.A. și prin turnee ca “opening act” pentru Gogol Bordello sau Dropkick Murphys. Într-o lume ideală, tolomacii ăștia ar fi făcut soundcheck-ul pentru The Aggrolites și nu invers.

În vara lui 2007, basistul J Bonner s-a cărat din trupă. Inițial a fost înlocuit de David Fuentes (provenit tot din Hepcat). Din nefericire, Fuentes a murit subit în septembrie același an. The Aggrolites a mers mai departe cu Jeff Roffredo (ex-Tiger Army), rămas în componența formației până în momentul de față.

Pe parcursul lui 2008, cvintetul și-a trecut în palmares prima participare la Warped Tour, un mare festival itinerant cu profil neo-punk. După asta, băieții s-au pus să lucreze la un nou album, care avea să fie botezat The Aggrolites IV.

Korey Horn a bătut doar pe câteva piese, pentru că a ales să plece înainte de finalul sesiunii de înregistrări. A fost substituit provizoriu de același Scott Abels, care a dus proiectul la bun sfârșit. Înlocuitorul permanent, Alex McKenzie, s-a instalat în post abia din 2010.

The Aggrolites IV a devenit cel mai mare hit din istoria formației, după cum o atestă clasarea pe locul 2 în eternul top reggae din Billboard. Mie mi se pare un pic mai palid decât precedentele două albume. În mare parte reiterează rețeta deja consacrată, deci alunecă ușor în redundanță.

Îl salvează totuși numărul crescut de melodii sentimentale, elementul de noutate vital pentru acest al patrulea album. Dar și printre cântecele mai săltărețe se află destule care să atingă corasonul tău ultra-exigent de critic muzical. Două exemple: What a Complex și Lick It Up.

The Aggrolites a ajuns în acea perioadă la apogeul carierei. Turneele s-au întins tot mai departe pe globul pâmântesc, spre Brazilia sau spre Antipozi, iar pe lista cu festivaluri bifate s-au adăugat niște mari șmecherii, gen Coachella (în 2009) sau Sziget (în 2010).

Cu toată zbenguiala, Roger Rivas și-a găsit timp și pentru ceva “side-projects”. În 2009-2011 a realizat două mini-albume instrumentale, botezate Organ Versions, volumul 1 și 2. Pe lângă asta a fondat și un nou combo, The Bullets, împreună cu alți muzicanți reggae din L.A.

The Bullets are la activ un singur album, Sweet Misery, datat 2010. Sound-ul seamănă izbitor cu Aggrolites, cu un adaos de influențe latino.

Între timp The Aggrolites a încheiat frumoasa colaborare cu Hellcat și a trecut la Young Cub, un label mic și ambițios din Boston. Membri formației au decis să iasă din rutina albumelor, amintidu-și că reggae-ul timpuriu ajungea la public sub o altă formă, pe discuri de 45 de turații.

Drept urmare, în perioada 2010-2012, discografia formației s-a extins cu cinci single-uri de colecție, scoase exclusiv pe vinil. Pentru ascultătorii mai puțin maniaci, toate cântecele aflate pe fețele A și B au fost strânse pe un LP, Rugged Road, apărut în februarie 2011.

Rugged Road sună cât se poate de simpatic, dar se adresează unui public ceva mai specializat. Albumul conține doar trei piese cu voce, restul de șapte fiind niște instrumentale reggae, cu ceva accente dub sau soul.

Până la sfârșitul lui 2011 a apărut un nou material The Aggrolites, Unleashed Live Vol. 1, scos de Brixton Records, casă de discuri localizată în Țara Bascilor. Înregistrările provin din două concerte ținute pe teren propriu, în California. Se simte o atmosferă fantastică, cu un public implicat pe deplin în spectacol.

Unleashed Live Vol. 1 se bazează pe cântece de pe primele patru albume de studio, dar la final ne servește două cover-uri: Banana (The Pyramids/Symarip)  și Don’t Let Me Down (The Beatles). Ambele erau deja bine cunoscute fanilor trupei, fiind prezente de ani buni în repertoriul de concert.

În 2012, The Aggrolites s-a despărțit de fondatorul Brian “Boom Boom” Dixon. În locul lui a venit Ricky Chacon, care cântase anterior cu Rivas în The Bullets, la fel ca bateristul Alex McKenzie.

Vestea proastă este că n-a mai urmat niciun Unleashed Live Vol. 2, iar în ultimii șapte ani n-a ieșit niciun alt album de studio. Formația a lasăt-o moale de tot cu înregistrările, dar a rămas o prezență activă în circuitul live.

Pe acest fundal, Rivas și Wagner și-au făcut rost de tot mai mult timp pentru alte proiecte. Probabil singura consolare pentru fanii dornici să-și extindă colecția de discuri.

Roger Rivas a scos două noi albume instrumentale, Autumn Breeze (2013) și Last Goodbye (2014). Jeff Wagner a inițiat un proiect de muzică pentru copii, denumit Happy Wags, încununat de un album self-titled, lansat pe parcursul lui 2014.

Ulterior, Wagner a pus-o de un supergrup, Reggae Workers of the World, împreună cu cântărețul și multi-instrumentistul Vic Ruggiero (de la The Slackers) și bateristul Nico Leonard. Trioul a debutat cu un disc autointitulat, în 2015, urmat de RWW II, în 2018. În ciuda denumirii, Reggae Workers of the World înclină destul de serios spre muzica soul.

The Aggrolites s-a întors după patru ani de tăcere discografică, cu o serie de trei noi cântece, publicate via bandcamp, spre finalul lui 2015. Nu s-a produs nicio revoluție, flăcăii au rămas fideli sound-ului “dirty reggae”, care le-a adus faima internațională.

În 2017, cvintetul l-a acompaniat pe saxofonistul Dela (Daniel Delacruz), pe albumul lui de debut ca artist solo, Opening Night. Dela este cunoscut mai ales ca membru al grupului Slightly Stoopid. Pe Opening Night se fac simțite mai multe influențe stilistice, dar reggae-ul timpuriu se menține în prim-plan, așa că The Aggrolites este cea mai bună alegere ca “backing band”.

Într-un interviu din primăvara acestui an, Rivas și Wagner au anunțat că lucrează la un nou album de studio, primul după deja anticul Rugged Road. Cică va fi un produs 100% independent și va marca întoarcerea la dirty reggae-ul “curat” din vremea primelor albume. 2018 e pe sfârșite și încă n-a apărut nimic. La anul, poate!

Sincer, nu aștept nerăbdător noile creații ale trupei. Cred că The Aggrolites a spus cam tot ce avea de spus în deceniul trecut. Aparițiile live au însă un farmec nepieritor.

În orice caz, flăcăii se află între cei mai credibili revivaliști din epoca recentă, luând în considerare cel mai vast spectru al culturii pop. Demersul lor artistic are puternice valențe recuperatorii, scoțând la iveală frumusețea reggae-ului timpuriu, pe nedrept umbrită de apetitul generațiilor mai recente pentru roots reggae sau ska.

Update:

Albumul promis, Reggae Now!, a apărut primăvara lui 2019. Cum era de așteptat, sound-ul The Aggrolites n-a suferit nici cea mai mică transformare. 

Pentru membri formației, riddim-urile jamaicane de acum jumătate de secol par să fie un izvor nesecat de fericire. Eu îi înțeleg pe deplin. Ascultă numai Pound for Pound, track-ul de deschidere de pe Reggae Now!. Dacă nu simți vibe-ul înseamnă că ți-a încremenit grav de tot sufletul ăla.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Un gând despre „The Aggrolites

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.