AJJ

Mostră de înţelepciune:

„Cele mai izbutite cântece din cuprinsul Can’t Mantain zic că ar fi Love in the Time of Human Papillomavirus, You Don’t Deserve Yourself și mai ales Who Are You?, unde Bonnette își reglează conturile cu căcanaru’ de tac-su, care l-a părăsit când era mic:

“So thank you so much for not raising me/You spent your life on better things/And you would have been an awful dad/Thank you though for those genes you had”.”


Locul de origine:

  • Phoenix, Arizona, SUA

Perioada de activitate:

  • 2004-prezent

Încadrare stilistică:


Colţul criticului de artă:

Una dintre cele mai prolifice trupe DIY din epoca recentă, AJJ înseamnă în esență cantautorul Sean Bonnette (vox & chitară acustică) și Ben Gallaty, umbra lui cu contrabas.

Niște corcituri folkisto-punkiste, cei de la AJJ au pornit ca niște puțoi teribiliști, care-și zbierau frustările adolescentine, torturându-și instrumente acustice din dotare. Treptat, odată cu înaintarea în vârstă, aveau să ajungă la o exprimare mai profundă, mai nuanțată, fără să se dezică de spiritul rebel care i-a mânat în luptă. 

Responsabil practic de întreg repertoriul formației, Sean Bonnette își poate revendica fără jenă un loc între cei mai originali cantautori nord-americani din timpurile noastre. Viziunea lui complet ieșită din tipare și franchețea cu care își expune trăirile îl transformă pe liderul AJJ într-un clasic al realismului absurd. 

Trebuie precizat că formația și-a dobândit notorietatea internațională sub inepta denumire Andrew Jackson Jihad. După mai bine de un deceniu de activitate, hăndrălăii au realizat în sfârșit cât sunt de penibili și au decis să-și schimbe titulatura, optând pentru prescurtarea AJJ.

Bonnette și Gallatty au început să cânte împreună din 2004, în Phoenix, Arizona, metropola lor de baștină. Inițial l-au avut alături și pe bateristul Justin James White

Trioul s-a pus pe dat concerte în bodegi unsuroase și a tras o serie de demouri în cel mai zălud stil folk-punk, avându-i drept modele pe Violent Femmes, Mountain Goats și Against Me!

În 2005, Andrew Jackson Jihad a tras LP-ul de debut, Candy Cigarettes & Cap Guns, ce a fost lansat prin intermediul unui mic label local. Candy Cigarettes & Cap Guns debordează de energie, dar suferă crunt din cauza umorului îndoielnic. 

Piesele de pe Candy Cigarettes & Cap Guns au fost eliminate deja de mulți ani din repertoriul live al formației. Semnatarul lor are o explicație cât se poate de plauzibilă:

“I wrote most of those songs when I was 16 and 17, so it’s pretty bad”.

Totuși, junele folkisto-punkist m-a atins la corason cu una dintre creațiile sale timpurii. Mă refer la cea intitulată Fuck White People.

Rămași în formulă de duo, Bonnette și Gallaty au realizat EP-ul Issue Problems (2006), dovedind ce muzică țăcănită poți să faci doar cu o chitară rece și un contrabas. Pe Issue Problems se află prima versiune a lui People, un cântec emblematic pentru AJJ, expresia unei raportări ambivalente față de specia umană:

“And people are impatient, they don’t know how to wait/People are selfish, people are prone to hate/But god I love some people sometimes/Because people are the greatest thing to happen”.

Pe lângă Issue Problems, în perioada 2006-2007, AJJ a scos o mulțime de alte discuri cu tiraj limitat, majoritatea sub formă de “split” cu diverși confrați punkiști.

La vremea respectivă, duoul își clădise deja un renume considerabil în underground-ul nord-american, ca dovadă că s-au trezit căutați de cei de la Asian Man Records, unul dintre cele mai importante label-uri cu profil punk din State. 

În spiritul autentic al punk-ului, colaborarea dintre cele două părți s-a înfăptuit pe baza unei înțelegeri verbale și nu a unui contract de înregistrări, cum se practică în showbizul capitalist.

AJJ și-a făcut intrarea la Asian Man în septembrie 2007, cu albumul People Who Can Eat People Are the Luckiest People in the World. Strania denumire parafrazează o ironie a lui Kurt Vonnegut la adresa melodiei People, interpretată de madame Barbra Streisand.

Întreg discul s-a născut din fascinația lui Bonnette pentru opera lui Vonnegut. Zece ani mai târziu, trubadurul a afirmat despre People Who Can Eat People… că este primul lor album decent și nu prea ai motive să-l contrazici. 

Materialul a fost imprimat într-o formulă lărgită, nucleul chitară-contrabas fiind integrat într-un context orchestral mai vast, cu banjo, mandolină, vioară, tobe, acordeon și alte sunete răzlețe. People Who Can Eat People… continuă direcția folk-punk/psycho-americana de pe release-urile timpurii ale grupului, dar adaugă ceva mai multe întorsături și coloraturi.

Formația sună sensibil mai bine, în timp ce Bonnette dovedește mari progrese pe partea lirică. Flăcăul nu renunțase la ideea de a-și bate pula de simțul comun, dar găsise o modalitate interesantă de a combina ironia și cinismul cu o anumită doză de umanitate și compasiune. 

Track-ul de deschidere, Rejoice, are dimensiunea unui imn anti-gospel. Bad Bad Things este o “baladă criminală”, cu Bonnette interpretând convingător atât rolul ucigașului, cât și pe cel victimei, care-i o femeie după toate aparențele. A Song Dedicated to the Memory of Stormy The Rabbit redă nonșalant nimicnicia existenței omenești. 

Spre final, People II: The Reckoning aruncă umbra infamiei asupra fiecărui exemplar uman, fără să excludă niciuna dintre persoanele de față:

“But there’s a bad man in everyone/No matter who we are/There’s a rapist and a Nazi living in our tiny hearts/Child pornographers and cannibals and politicians too/There’s someone in your head/Waiting to fucking strangle you”.

Finalul piesei capătă forma unei parodii odioase după Mrs. Robinson (Simon & Garfunkel), împingând deznădejdea la un nivel abominabil.

În 2008, AJJ a realizat EP-ul Only God Can Judge Me, revenind la versiunea intimă, cu Bonnette și Gallaty. Mulțumită condițiilor tehnice superioare, pe Only God Can Judge Me se evidențiază în sfârșit sound-ul aparte al duoului, impulsionat de contrabasul musculos al lui Gallaty.

Un an mai târziu a apărut și cel de al treilea album al formației, Can’t Mantain. Discul începe cu Heartilation, cea dintâi bucată “full punk” din repertoriul AJJ.

Însă nu mai auzim așa ceva decât pe la jumătatea albumului, cu prilejul melodiei intitulate We Didn’t Come Here to Rock, o răfuială cu critica muzicală de fițe: 

“If that’s what gets your dick hard/Telling people they’re bad at making art”.

În rest, cei de la AJJ au rămas fideli rădăcinilor folk-punk și anti-folk, peste care au altoit ici și colo înflorituri semi-baroce de coarde sau alămuri. 

Cât privește textele, odată cu Can’t Mantain, cantautorul Bonnette a început s-o ardă obscen de introspectiv, vomitându-și sufletul zbuciumat drept la tine în palmă.

Cele mai izbutite cântece din cuprinsul Can’t Mantain zic că ar fi Love in the Time of Human Papillomavirus, You Don’t Deserve Yourself și mai ales Who Are You?, unde Bonnette își reglează conturile cu căcanaru’ de tac-su, care l-a părăsit când era mic:

“So thank you so much for not raising me/You spent your life on better things/And you would have been an awful dad/Thank you though for those genes you had”.

La vremea respectivă, AJJ își extindea oficial line up-ul cu încă doi muzicanți: Preston Bryant (chitară, keyboards) și Deacon Batchelor (tobe). 

În paralel cu albumele propriu-zise, discografia formației continua să se îmbogățească cu noi materiale tip ediție limitată, fapt strâns legat de etosul underground. 

Din 2009 datează EP-urile Operation Stackola și Holiday In(n) Gainesville, ambele realizate în formula nucleară, cu aceiași Bonnette și Gallaty.

Holiday In(n) Gainesville sună ultra-lo-fi, fiind imprimat într-o cameră de hotel aglomerată, pe un magnetofon cu 4 piste.

De asemenea, în 2009-2010, AJJ a lansat o nouă serie de split-uri, iar fanii înrăiți s-au putut delecta cu Home-Style Recordings, o colecție digitală de demouri, vechi deja de patru ani.

După mai bine de un cincinal de activitate, AJJ cucerise un număr considerabil de adepți de-a lungul și de-a latul Statelor Unite. Formația își ținea turneele în săli mici sau medii, dar pline cu puștime care răcnea la unison refrenele absurde zămislite de Bonnette. 

Primul turneu în Europa s-a petrecut în 2010. De atunci AJJ a avut descinderi constante la nord-est de Atlantic, unde a dobândit o audiență relativ restrânsă, dar deosebit de entuziastă.

În septembrie 2011 s-a petrecut lansarea celui de al patrulea album de studio al formației, botezat Knife Man. Discul are un preludiu magistral de 20 de secunde, despre un individ supranumit Michael Jordan of Drunk Driving, care joacă ultimul meci din carieră în această seară.

Vine apoi un număr dezaxat de punk, Gift of the Magi 2: Return of the Magi, cu o chitară infernală, îngânată de un ukulele cu tupeu. Procesul de “electrificare” început pe Can’t Maintain s-a extins considerabil pe Knife Man, mulțumită și spațiului mai generos al albumului (43 de minute, o veșnicie la standardele AJJ).

Dintre celelalte bucăți de punk sadea țin să menționez și despre Distance, mai ales pentru magnificele versuri “I hate whiny fuckin’ songs like this/But I can’t afford a therapist”

Din categoria folk-punk strălucește în mod deosebit American Tune, o satiră la adresa privilegiului bărbatului alb heterosexual, punctată de acorduri mărețe de kazoo. 

Back Pack expune mult prea grafic trăirile unui individ care-și găsește iubita căsăpită. “Your blood was spilled/On the couch where we had first kissed” este cea mai blândă dintre imaginile zugrăvite de Bonnette.

Interesant că în loc să strige după ajutor, protagonistul își ia dragostea măcelărită în spate și o duce la malul mării ca să-i spele trupul însângerat.

No One este un blues monstruos, marcând o premieră în repertoriul AJJ, în timp ce Sad Songs (Intermission) se trage direct din tradiția country-iștilor nelegiuți.

Contrar aparențelor, Zombie by the Cranberries by Andrew Jackson Jihad nu este un cover, titlul fiind inspirat de o seară la karaoke. Altfel, cântecul reflectă experiențele lui Bonnette ca lucrător social, pe un fundal sonor cu chitări și mandolină, în stil “old-timey”.   

Următoarea piesă, People II 2: Still Peoplin’, reia vechiul ciclu de cugetări sarcastice despre natura umană. Big Bird încheie discul într-o atmosferă tulburătoare, cu Bonnette făcând un repertoriu al fricilor care-i torturează sufletul fragil:

“I’m afraid of the way the world works/And I’m afraid of the words in my notebooks/I’m afraid that you all know that I am a pervert”.

După lansarea Knife Man, cei de la AJJ s-au pus pe turnee naționale și internaționale, însoțiți de diverși tovarăși punkiști, precum Frank Turner, Laura Stevenson, Joyce Manor, Against Me!, Future of the Left sau Jeff Rosenstock.

Între timp, formația a cooptat un al cincilea membru, violoncelistul Mark Glick, ce îndeplinește de asemenea și rolul de “tour manager”.

Bonnette și Gallaty au continuat să bage și în varianta de duo, realizând chiar și unele înregistrări, cum ar fi albumul digital Live at the Bottom Hill, din 2011. Inițial, acesta a fost disponibil doar printr-un cod de download, pus la dispoziția celor care au cumpărat vinilul de 10-inch, “splituit” de AJJ cu amicii de la O Pioneers!!!.

Tot în 2011, Asian Man a publicat compilația Candy Cigarettes, Capguns, Issue Problems! and Such, reunind înregistrările timpurii ale formației. Un an mai târziu a ieșit și Rompilation, un CD cu rarități.

Dublul LP Live at the Crescent Ballroom, din 2013, conține imprimarea ultimului concert din turneul Knife Man, ținut acasă, la mamele lor, în Phoenix, Arizona. Este cea dintâi realizare live cu AJJ în versiunea “full band”, dezlănțuită în toată splendoarea ei punkistă.

Odată cu acest episod s-a închegat lunga și fructuoasa colaborare cu Asian Man. AJJ a ajuns apoi la o înțelegere cu SideOneDummy, un alt label punk de referință.

Formația și-a făcut intrarea la SideOneDummy în mai 2014, cu un nou album de studio, intitulat Christmas Island. Pe post de producător s-a aflat renumitul John Congleton, care mai avea puțin până să înhațe un Grammy pentru colaborarea lui cu St. Vincent.

Titlul discului face referire la insula Christmas din Oceanul Pacific, un loc bântuit de testele nucleare ale imperialiștilor anglo-americani. 

În calitate de militar în armata Statelor Unite, bunicul lui Bonnette a luat parte la una dintre aceste operațiuni și s-a ales cu un cancer care i-a distrus viața. Suferințele bătrânului soldat au devenit un nou izvor de inspirație pentru lirismul fatalist al frontmanului AJJ, constituind fundamentul albumului Christmas Island.

Odată cu Christmas Island, AJJ a finalizat tranziția de la folk-punk-ul primordial la un indie “old school”, cu ecouri din Neutral Milk Hotel și Magnetic Fields. Procesul începuse odată cu Can’t Mantain, dar s-a desăvârșit abia după cinci ani de recalibrare creativă. 

Totuși, chiar și după această îndelungată metamorfoză, formația nu s-a deconectat totalmente de solidele sale rădăcini folk-punk. Track-ul inaugural, Temple Grandin, reprezintă cea mai bună mărturie în acest sens.

Temple Grandin omagiază într-un mod cel puțin atipic o militantă faimoasă pentru drepturile animalelor și totodată o cercetătoare strălucită în domeniul autismului. În cuprinsul piesei, Bonnette celebrează la fel de non-formal alte două personalități fabuloase: Helen Keller și Stevie Wonder.

Pe Christmas Island, AJJ a folosit cu precădere instrumente acustice, chitara electrică răsunând furios cu o singură ocazie, pe melodia Kokopelli Face Tattoo. 

Albumul sună destul de blând și de șlefuit în aparență, dar asta e o capcană, pentru că Bonnette intonează câteva dintre cele mai macabre versuri pe care le-a conceput vreodată.

Spre exemplu Do, Re and Me are o melodie atât de candidă, de zici că-i scrisă pentru Roy Orbison, numai că solistul AJJ ne îndrugă o poveste despre sinuciderea în masă a membrilor sectei Heaven’s Gate. Ține-ți respirația: 

“I walked into a room full of corpses/The room all smelled like flowers”.

Când nu o arde așa morbid, Bonnette face noi dezvăluiri despre tristețile lui sfâșietoare.

Pe I Wanna Rock Out In My Dreams îl surprindem pe artist măcinat de simptomele timpurii ale crizei vârstei de mijloc. Într-un alt cântec, artistul evocă momentul în care i-au dat lacrimile în fața unei instalații video cu starleta pop Linda Ronstadt:

“Today the salt and sun ran down my face/After a year of hiding all my feelings/Then I totally lost my shit in that museum/All from a video installation of Linda Ronstadt”.

În ultima piesă, Angel of Death, Bonnette se identifică în mod absurd cu tot ce e mai nociv, mai penibil și mai inutil pe lumea asta, încât nu știi dacă să-l detești sau să-l compătimești.

Tot pe parcursul lui 2014, formația a scos o nouă colecție de rarități, zisă Rompilation 2.0.

Live at Knitting Factory a apărut în 2015, ca “free download” pe blogul NYC Taper. La bis, formația a interpretat un medley de 16 cântece în patru minute, cu citate din Neil Young, Talking Heads, Weezer etc.

Un moment de răscruce s-a petrecut în februarie 2016, când trupa a anunțat că-și schimbă numele din Andrew Jackson Jihad în AJJ, oficializând abrevierea pe care fanii o vehiculau deja de niște ani buni. 

Membri formației au motivat în primul rând că nu sunt musulmani și că este lipsit de respect și iresponsabil să se folosească termenul “jihad”. Un lucru corect și de bun simț, păcat că le-a luat 12 ani să-și dea seama. 

Pe lângă asta, au adăugat și că nu vor să mai fie un “reminder” viu pentru faptele odiosului președinte Andrew Jackson, un personaj profund vinovat de genocidul populațiilor native nord-americane

Bonnette et co. au sugerat atribuirea unor noi semnificații pentru inițialele AJJ, cum ar fi Arizona Juvenile Justice, Anonymous Junk Jugglers sau Actress January Jones.

O parte dintre fanii trupei au reacționat negativ față de această rebotezare. Unul le-a reproșat celor de la AJJ că sunt “pussy social justice warriors. Dar ce să te mai miri, dacă în 2020 există indivizi care au descoperit cu surprindere că membrii Rage Against the Machine au opțiuni politice de stânga.

The Bilble 2, primul album AJJ sub noua titulatură, a ieșit la iveală în august 2016. The Bible 2 pare a fi pandantul electric al lui Christmas Island, cu chitări fuzzate scoase la înaintare pe majoritatea track-urilor.

Transformarea a fost prevestită odată cu cel dintâi extras pe single, Goodbye, Oh Goodbye. Piesa are și un videoclip, ce parodiază viralele celor de la OK Go. 

Dintre bucățile cu tentă garage rock se evidențiază și White Worms, cu abundența de imagini terifiante izvorâte din creierul lui Bonnette:

“My teeth are brown, my lips are blue/The grass is green my tongue is too”.

Există însă o doză considerabilă de varietate și pe The Bible 2. American Garbage este o repriză new wave-ish, cu partituri captivante de chitară și synth. 

Junkie Church resuscitează pentru scurt timp filonul folk-punk, iar No More Shame, No More Fear, No More Dread ia forma unei balade dureroase de pian, ce exprimă din nefericire doar niște speranțe deșarte.

Laitmotivul No More Shame, No More Fear, No More Dread revine la sfârșitul epicului Small Red Boy, un trip straniu al lui Bonnette, care începe prin a ne mărturisi că a găsit un băiețel roșu la el în stomac. 

Bineînțeles, creatura este un alter ego al său, cu conotații diabolice. Povestea se sfârșește într-o explozie orchestrală, pe fondul căreia trubadurul își proclamă eliberarea de chinurile acestei lumi haine:

“No more shame, no more fear, no more dread!/I am, I am, I am, I am the truth”.   

A urmat un nou hiatus prelungit în privința albumelor de studio, dar fanii AJJ n-au dus lipsă nici de data asta de ispite discografice.

Taciturnul Gallaty a scos la iveală propriile proiecte, reunite pe LP-ul Wiccan Babysitter/Benjamin Galaxy, din 2016. Acesta conține cântece înregistrate sub două alias-uri diferite. 

Wiccan Babysitter este un punkist pur sânge, în timp ce geamănul Benjamin Galaxy înclină mai degrabă spre un fel de lo-fi americana. Ador descrierea de pe Bandcamp a artistului: “One time he held Billy Bragg’s guitar for several seconds.”

În 2017, AJJ a lansat Decade of Regression, un nou LP live cu circulație limitată.

Acestuia i s-a adăugat EP-ul Back in the Jazz Coffin’, cu câteva cântece noi, în mood-ul “back to the roots”.

De asemenea, formația a reeditat vechiul EP Only God Can Judge Me, într-o variantă generos extinsă cu rarități din deceniul trecut.

Compilația Ugly Spiral, din 2018, adună câteva piese inedite și versiuni alternative din perioada 2012-2016. Selecția cuprinde și un cover cât se poate de convingător după The Final Cut (Pink Floyd). 

Formația și-a delectat susținătorii și cu o splendidă sesiune pentru Audiotree Live, desfășurată în toamna lui 2018. Înregistrarea este disponibilă în format audio și video.

Anul următor a apărut LP-ul Live at Third Man Records, rodul unei alte sesiuni, dintr-un ciclu organizat de label-ul maestrului Jack White.

Imprimările au fost realizate în 2017 de clasicul duo Bonnette-Gallaty. Se împlineau zece ani de la People Who Can Eat People…, așa că hăndrălăii au interpretat in integrum respectivul album, completând programul cu câteva creații mai noi.

La începutul lui 2020, AJJ s-a întors cu Good Luck Everybody, al șaptelea “full-length” din discografia formației, scos la propria casă de discuri, AJJ Unlimited LTD.

Subiectul central al discului este președintele Trump, pe care Bonnette și compania îl detestă din toți rărunchii. În plan sonor, Good Luck Everybody tinde spre finețea de pe Christmas Island, cu același efect contrastant față de mesajul virulent.

Normalization Blues marchează prima incursiune AJJ pe teritoriul folk-blues, amintind de folkiștii protestatari de altădată. 

Body Terror Song poate fi interpretat ca o expresie de solidaritate cu persoanele trans, dar se referă și la multiplele feluri în care suntem chinuiți cu toții de posedarea propriului corp. Frumos lucrată trecerea de la melodia simplă din prima secțiune, la experimentul psihedelic ce constituie a doua secțiune a cântecului.

No Justice, No Peace, No Hope se răsfrânge ca un ecou la No More Shame, No More Fear, No More Dread, îngropând ultima fărâmă de speranță din sufletele noastre.

Mega Guillotine 2020 slăvește pe ton de gospel un candidat fictiv la alegerile prezidențiale din State:

“Mega Guillotine, we love you/Mega Guillotine, we’re voting for you”.

Loudmouth îl înfierează pe același Trump, cu mijloace indie rock de înaltă calitate.

Psychic Warfare constituie apogeul diatribelor anti-trumpiste. Bonnette își pune în minte să-l răpună pe președintele portocaliu cu puterea minții, impulsionat și de violoncelul furtunos al lui Glick:

“For all the pussies you grab/And the children you lock up in prison/For all the rights you roll back/And your constant stream of racism/For all the poison you drip in my ear/For all your ugly American fear/I wrote you this beautiful song called „Psychic Warfare””

La fel ca alte câteva piese de pe Good Luck Everybody, Psychic Warfare împrumută semnificativ din grandoarea și extravaganța muzicii Flaming Lips, un fapt ce ar fi fost greu de anticipat în epoca primitivă a istoriei AJJ.

În tot acest vertij de furie politizată, se regăsesc și două momente cu o puternică încărcătură emoțională. Maggie este un cântecel folk, interpretat din perspectiva cățelușei lui Bonnette. Penultimul track, Your Voice, As I Remember It exprimă candid dorul față de o ființă dragă, care a părăsit planeta.

După părerea mea, Good Luck Everybody este până acum capodopera AJJ. Puțini sunt muzicanții care își ating potențialul maxim după 15 ani și 7 albume. 

Absolut impresionant modul în care a evoluat proiectul AJJ de-a lungul timpului. Formația a rămas marginală, dacă ne raportăm la mainstream-ul pop, dar opera lui Bonnette merită o evaluare mult mai atentă. S-ar putea să avem de-a face cu cel mai adecvat soundtrack pentru această epocă a capitalismului târziu în care ne afundăm ireversibil.

Update:

Pe timpul pandemiei, AJJ a început o luptă cruntă pentru supraviețuire ca formație. La un moment dat, Sean Bonnette transmitea aproape zilnic live-uri din carantină, prin intermediul paginii oficiale a trupei. A fost o modalitate excelentă de a păstra vie conexiunea cu fanii.

În perioada 2020-2021, AJJ a scos o serie de single-uri digitale, via Bandcamp. Unele dintre piese sunt cover-uri după “kindred spirits” precum Silver Jews, Mount Eerie sau Guided by Voices, dar avem parte și de două creații originale: Horsehair Vase și I Wanna Be Your Dog 2.

De asemenea, în primăvara lui 2021 a fost realizat și un material de arhivă, Live from Glasgow, ce imortalizează un “gig” desfășurat cu șase ani mai înainte, în format “full band”.

Amicul Ben Gallaty s-a reactivat în ipostaza sa de Wiccan Babysitter și a pus două piese pe Bandcamp, Do the Nightmare și A Choice. Ambele datează din 2020, “from the depths of quarantine”, după cum se exprimă artistul.

Revenind la AJJ, începând din vara lui 2020, formația s-a băgat și pe Patreon, unde pune la bătaie înregistrări inedite și diverse artefacte de interes, ce țintesc inima și buzunarul celor mai devotați dintre fani.

În cele din urmă, în toamna lui 2021, Bonnette și gașca lui au pornit iar la drum, într-un turneu prilejuit de aniversarea de zece ani a albumului Knife Man. Așa cum e firesc “nowadays”, la concerte se intră doar cu dovada vaccinării și cu masca pe meclă.


Referințe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.