Christina Aguilera

Mostră de înţelepciune:

„În orice caz, odată cu Stripped, Aguilera și-a construit o aură de feministă militantă, anticipând o tendință culturală ce a devenit tot mai puternică în anii care au urmat. 

Feminismul Xtinei sau al lui Beyoncé nu-i nimic altceva decât un feminism “corporate”, convenabil clasei dominante, incapabil să genereze o schimbare reală pentru marea masă a femeilor de pe glob, parte dintre noi, cei 99%.”


Naştere: 

  • Christina Maria Aguilera, 18 decembrie 1980, Staten Island, New York City, New York, SUA

Încadrare stilistică: 


Colţul criticului de artă:

În sfârşit, scriu iar despre cineva arhicunoscut, o superstarletă a popului contemporan, care a produs jdemilioane din showbiz în ultimii 20 de ani. 

Deşi s-a înălţat pe firmament dimpreună cu o întreagă constelaţie de chanteuze “teen pop”, Christina Aguilera s-a distins de la bun început, mulţumită glasului de mare întindere din dotare. Micuţa blondă a cules comparaţii măgulitoare cu alde Mariah Carey şi Whitney Houston, învăluindu-se într-o aură de divă captivă în trup de lolită. 

Teen pop-ul a reprezentat însă o etapă scurtă din cariera Aguilerei. De-a lungul anilor, solista s-a angrenat într-un proces permanent de reinventare, cu schimbări ciclice de stil şi imagine. La un moment dat îşi născocea şi alter egouri, aidoma lui David Bowie în tumultuoșii ani ‘70.

Fata a început chiar să emită pretenții de “clasicitate”, văzându-se pe sine ca pe o continuatoare a tradiției marilor albume. După părerea mea se află departe de un asemenea statut.

În vederea redactării unui articol cât mai documentat, m-am pus pe ascultat (aproape) integral discografia renumitei cântăreţe. Cu tot avântul meu “poptimist”, recunosc că m-am cam plictisit. Marea majoritate a opusurilor sale în format extins suferă la modul cel mai grav de incosistență.    

Madame Aguilera s-a născut în 1980, la New York, la șase ani după ce subsemnatul a venit pe lume la maternitatea din Brașov. Mi se pare înfiorător că o starletă sensibil mai tânără decât mine are deja douăj’ de ani de vechime în showbiz.

Taică-su, Fausto Aguilera, era sergent în armata SUA, dar se trăgea din Ecuador. Maică-sa, Shelly Fidler, avea meseria de trăducătoare de limba spaniolă, context în care probabil că și-a întâlnit viitorul consort.

Căsnicia lui Fausto și Shelly n-a fost deloc una fericită. Cei doi au divorțat pe când Christina avea șase ani, însă viitoarea starletă a rămas traumatizată pe viață de comportamentul abuziv al părintelui-soldat.

Muzica i-a devenit pasiune și refugiu de la o vârstă foarte fragedă. La opt ani a câștigat primul concurs de talente, unde a interpretat I Wanna Dance with Somebody, a lui Whitney Houston. 

În toată copilăria ei a participat la o mulțime de competiții de cântat, ajungând să fie cunoscută pe plan local ca “the little girl with the big voice”. Filmările care au supravieţuit din epocă ne arată o puştoaică extrem de precoce, cu ambiţia evidentă de a-şi emula modelele mature. 

Toate acestea se petreceau în Pittsburgh, Pennsylvania, acolo unde se stabilise madame Shelly după divorț, împreună cu cele două fiice ale sale, Christina și Rachel. 

Micuța Christina era invitată adesea pe platourile de televiziune, dar și pe stadioane, unde obișnuia să cânte imnul în deschiderea meciurilor susținute de echipele profesioniste de hochei pe gheață, baseball sau fotbal american din Pittsburgh.

În 1991, mini-Whitney cea blondă a dat o probă pentru emisiunea The Mickey Mouse Club. A fost respinsă pe moment, din cauza vârstei prea fragede, dar doi ani mai târziu i s-a oferit un rol în distribuția spectacolului.

Între colegii ei de platou se aflau încă vreo cinci viitoare staruri ale muzicii sau cinematografiei: Britney Spears, Justin Timberlake, Ryan Gosling, Keri Russell, JC Chasez. Emisiunea, bazată pe muzică și momente vesele, s-a dovedit un veritabil incubator de “glamour”.

Mickey Mouse Club și-a încetat existența în 1994, iar tinerii protagoniști s-au răspândit în cele patru zări, pentru a se intersecta din nou peste câțiva ani în lumea festivităților cu covoare roșii. 

Pentru Aguilera a urmat o perioadă de căutări, cu mai multe demouri expediate pe adresele caselor de discuri. A avut chiar și o tentativă de penetrare a pieței japoneze, sub forma unui duet cu Keizo Nakanishi.

Pare puțin credibil, dar în 1996, juna interpretă a concurat la Cerbul de Aur. Interesant de spus că blonda nord-americană n-a luat nici măcar o mențiune amărâtă din partea juriului, care s-a arătat mult mai impresionat de autohtona Monica Anghel.

N-o fi putut Aguilera s-a ajungă mare în România, însă n-a mai durat mult până când a devenit imensă în America și în lumea largă. 

Inițial i-a convins pe cei de la Walt Disney să tragă un cântec pentru soundtrack-ul filmului animat Mulan, apărut în 1998. Reflection este o baladă grandios-sentimentală, ce s-ar fi potrivit foarte bine unora ca Barbra Streisand sau Celine Dion. 

La doar 17 ani, Aguilera s-a dovedit cât se poate de aptă pentru o astfel de interpretare. Practic, Reflection i-a lansat cariera la nivel înalt.

Cântecul a ajuns pe locul 19 la secțiunea “adult contemporary” din Billboard și i-a convins pe cei de la RCA să-i propună un contract foarte tinerei soliste.

RCA a înrolat o întreagă armată de “song doctors” și producători, care s-a apucat să pritocească albumul de debut al cântăreței. Intitulat simplu Christina Aguilera, acesta avea să fie lansat în august 1999.

Primul extras pe single, Genie in a Bottle, ieșise la iveală cu două luni mai înainte. Cu un “groove” simpatic, colorat în clinchete de pian, și cu un refren imbatabil, Genie in a Bottle a spart topurile muzicale ale planetei.

În State a stat cinci săptămâni pe poziția no. 1, ocupată și în UK, Italia, Spania sau Canada. Single-ul a pătruns în Top 3 în multe alte clasamente naționale, fiind unul dintre cele mai mari hit-uri ale anului 1999.

Metafora “spiridușului din sticlă” suna destul de provocator în glasul unei fătuci “barely legal”, motiv pentru care a stârnit ceva panică morală printre adversarii întârziați ai revoluției sexuale.

Acum, după ani și ani, complet eliberat de snobismul rochist, ador să fredonez melodia, împreună cu versiunea adolescentină a Christinei Aguilera:

“If you wanna be with me/Baby there’s a price to pay/I’m a genie in a bottle(I’m a genie in a bottle)/You gotta rub me the right way”.

Puternic impulsionat de succesul Genie in a Bottle, albumul Christina Aguilera a penetrat direct pe primul loc în Billboard 200. Vânzările au depășit cota de 8 milioane de unități în Statele Unite, în timp ce la nivel global au săltat mai sus de 14 milioane. Vorbim evident despre una dintre cele mai populare apariții discografice de la finele secolului XX.

Albumul de debut al Aguilerei a generat încă trei hit-uri masive: What a Girl Wants, I Turn to You și Come On Over Baby (All I Want Is You).

What a Girl Wants a fost al doilea single no. 1 din cariera solistei. Pe 15 ianuarie 2000, What a Girl Wants detrona după o lungă domnie Smooth-ul lui Santana și Rob Thomas.

Melodia reprezintă un mariaj nefericit de R&B și “bubblegum pop”, aflându-se sensibil sub nivelul lui Genie in a Bottle. 

Clasată doar pe poziția a 3-a în Hot 100 Billboard, I Turn to You este o baladă zaharisită, scrisă de madame Dianne Warren, experta absolută în domeniu. 

Come On Over Baby (All I Want Is You) îmi amintește de Mariah Carey în momentele ei “upbeat”, fiind al doilea cântec de pe album care-mi place (dar nu așa mult ca Genie in a Bottle).

A prins puternic la puștimea din epocă, ca dovadă că a ajuns al treilea no.1 din State al cântăreței și a pătruns în Top 10 pe multe alte meleaguri. 

Restul pieselor par să fie acolo doar ca să iasă cronometrajul. Jam-uri mediocre de R&B, ceva balade trase de păr, influențe neavenite de gospel și o Aguilera care nu scapă niciun prilej să-și etaleze melismele de aspirantă la statutul de Mariah Carey albă.

La vremea aia, blonda pittsburgheză venea în contrast față de prietena și rivala Britney Spears. Dacă Britney era văzută mai mult ca o majoretă cântătoare, Christina se înfățișa ca o vocalistă de mare talent, ce lansa o provocare starletelor din vechea gardă.   

Însă pe partea de look, Aguilera se prezenta tot ca o nimfetă, influențând masiv moda adolescentină a acelor vremuri. Mai ții minte țoalele și accesoriile sclipicioase, ce încadrau abdomenul lăsat generos la vedere? Mă întreb acuma ca buneii, dacă sunt OK cu sănătatea toate acele victime ale modei, ce se echipau așa inclusiv în sezonul rece.

În 1999, tabloul lolitelor pop era completat de Jessica Simpson și Mandy Moore. Anul următor, răsărea în peisaj și P!nk, care diferea semnificativ de predecesoarele amintite. 

Observ că tinerele starlete de atunci aveau origini sociale relativ obișnuite, spre deosebire de cele din valul mai recent, precum Taylor Swift, Miley Cyrus sau Ariana Grande, care-s toate odraslele unor bogătani. Cred că asta spune ceva despre exacerbarea modelului neoliberal în societatea nord-americană.

Revenind pe şirul cronologic, în februarie 2000, Aguilera a luat premiul Grammy pentru debut, surclasând-o pe amica Britney. 

Trei luni mai târziu, noua super-vedetă a pornit în cel dintâi turneu din carieră. Exceptând un gig în Hyde Park-ul londonez, toate celelalte concerte s-au ţinut în SUA şi Canada. 

Turneul s-a prelungit în prima parte a lui 2001, cu câteva spectacole în America Latină şi Japonia. Curios că micuța blondă a ocolit atunci continentul european.

Ceva mai înainte, în 2000 toamna, solista a expectorat instant două noi albume de studio. Mi Reflejo exploata rezonanţele numelui interpretei, pe fondul popularității în creștere a muzicii latino. Aguilera n-a învăţat spaniola de la babaci, aşa că a tras melodiile pe sistem fonetic.

Albumul se împarte între adaptări din engleză şi cântece latino, scrise majoritatea de Rudy Pérez. Între cele din urmă se află şi un duet siropos cu portoricanul Luis Fonsi. Îl știi, ăla cu Despacito.

Îţi dai seama că Mi Reflejo pute a făcătură din toţi porii. Succesul a fost însă răvăşitor, cu vânzări de 3 milioane exemplare, un Grammy Latino şi încă un vraf de diverse premii şi nominalizări.

Pentru că nu stricau nişte bani în plus, la puţin timp după Mi Reflejo a venit şi My Kind of Christmas. Acesta include câteva creaţii originale, tip dance-pop/R&B, una mai chinuitoare ca alta. 

Programul este completat de melodii clasice de sezon, care nu sporesc nici ele prea mult calitatea albumului. Recunosc, cu rare excepţii, pentru mine muzica de Crăciun este echivalentul torturii psihice.

Începutul lui 2001 a adus un nou hit în repertoriul Aguilerei, Nobody Wants to Be Lonely, o îngânare de dor şi jale cu amicul Ricky Martin, ce-mi amintesc că răsuna în draci și pe la radiourile din România.

Micuța divă urzea însă mari schimbări în carieră. L-a debarcat pe Steve Kurtz, managerul care o făcuse vedetă, pe motiv că o controla prea mult din punct de vedere creativ. În locul lui l-a angajat pe Irving Azoff, care i-a lăsat mână liberă, să cânte și să arate cum vrea ea.

Aguilera era nemulțumită de propriul repertoriu și de imaginea standard de adolescentă drăgălașă. Își dorea ceva mai puternic și mai “edgy”, din toate punctele de vedere.

Transformarea a devenit vizibilă din primăvara lui 2001. La vremea aia era lansat single-ul Lady Marmalade, provenit de pe coloana sonoră a filmului Moulin Rouge!.

Acest Lady Marmalade este un cover după celebrul hit disco al celor de la Labelle, interpretat de un supergrup vocal alcătuit din Aguilera, P!nk, Lil’ Kim și Mýa

Descopeream atunci o altfel de Christina, în compania celor trei surate. O Christina mai stăpână pe ea, dominatoare chiar, cu sexualitate mult mai pronunțată și tot mai multă piele dezvăluită privitorilor hulpavi.

Ca un “nerd” muzical ce sunt, eu țin să-i remarc vocea năprăznică de soulsteriță, dezlănțuită pe parcela ei din Lady Marmalade.

Christina în varianta Lady Marmalade o prefigurează pe Xtina, alter egoul cântăreței, devenit omniprezent odată cu campania de promovare a următorului album, botezat Stripped.

Până la Stripped, solista s-a trezit cu un alt disc pe piață, în primăvara lui 2001. Just Be Free reunea niște demouri ponosite, din perioada post-Mickey Mouse, adică 1994-95. 

Niște producători veroși înhățaseră drepturile, așa că și-au permis să scoată această însăilare prin intermediul unei case de discuri obscure. 

Aguilera n-a prea a avut ce să le facă pe partea juridică. A reușit doar să-i convingă pe nemernicii profitori să includă un “disclaimer” pe coperta albumului, în care tânăra interpretă se dezice personal de conținutul materialului, complet depășit artistic și moral. 

Despre muzică în sine nu-s prea multe de spus. Cântecele sunt la calitate “demo”, relevând nivelul de atunci al cântăreței. Stilistic, repertoriul oscilează între dance-pop (cu influențe house) și new jack swing. Aș zice că suna ușor întârziat, în raport cu tendințele de la jumătatea anilor ‘90.

Din program nu lipsesc baladele, iar la final avem chiar și un cântec în spaniolă, semn că ideea împachetării Aguilerei ca artistă latino era mult mai veche. Cu toată calitatea jalnică, Just Be Free a stârnit suficient interes cât să ajungă no. 71 în ditamai Billboard 200.  

Pe când niște personaje fantomatice îi scormoneau trecutul deja îndepărtat, solista își planifica judicios noua etapă a carierei. De la finalul lui 2001 până pe la jumătatea anului următor s-a ocupat de înregistrarea albumului Stripped, ce promitea o adevărată revoluție în industria spectacolului.

Odată cu apropierea datei lansării, poporul începea s-o cunoască pe Xtina, o tânără ultra-mega-über-sexy, rodul eliberării “spiridușului din sticlă”, conform instrucțiunilor de frecare.

Tatuaje, piercing-uri, coafuri extravagante, au venit toate la pachet cu un adevărat tur al pictorialelor în revistele pentru hăndrălăi și o serie de declarații incendiare, ce anunțau ruptura fermă cu trecutul de marionetă teen pop. 

Cu toată avalanșa de poze nud, Aguilera a declarat că Stripped are semnificația de dezbrăcare emoțională. Noul album urma să ne dezvăluie adevărata ei personalitate umană și artistică, complet scăpată de tirania sforarilor din showbiz.

Starleta pretindea că imaginea sa supraîncărcată de sexualitate ar avea conotații de “empowerment”, de emancipare, și nu de obiectificare a feminității, în sensul instituit de cinematografia porno. Subiectul rămâne încă unul de dezbătut din punctul meu de vedere.

În orice caz, odată cu Stripped, Aguilera și-a construit o aură de feministă militantă, anticipând o tendință culturală ce a devenit tot mai puternică în anii care au urmat. 

Feminismul Xtinei sau al lui Beyoncé nu-i nimic altceva decât un feminism “corporate”, convenabil clasei dominante, incapabil să genereze o schimbare reală pentru marea masă a femeilor de pe glob, parte dintre noi, cei 99%.

Bineînțeles, noul avatar al cântăreței a implicat și un amplu proces de reorientarea stilistică. Solista a afirmat că Stripped reprezintă prima expresie reală a creativității sale.

O regăsim drept co-autoare a tuturor cântecelor de pe album, dar am impresia că a contribuit mai mult pe partea lirică. Lunga listă de colaboratori în materie de producție și songwriting trădează faptul că Aguilera nu se transformase nici pe departe într-o Joni Mitchell sau o Kate Bush. 

Cele mai multe cântece poartă semnătura tandemului Scott StorchMatt Morris. Linda Perry, fosta 4 Non Blondes, a avut de asemenea o contribuție însemnată la succesul discului. Alicia Keys, Glen Ballard sau Rockwilder sunt alte nume sonore creditate pe Stripped.

Dirrty, cel dintâi single, a ieșit în septembrie 2002, însoțit de un videoclip orgiastic, menit să scandalizeze poporul și să nască cât mai multe controverse. 

Ca sonoritate, Dirrty se înscrie în trendul R&B al vremii, ce se încrucișa consistent cu hip-hop-ul. Aguilera beneficiază și de un “featuring” al lui Redman, un rapper foarte la modă pe atunci. 

N-aș zice că avem de-a face cu o capodoperă a genului. Producția abundă în stereotipuri, iar exhibiționismul sexual al Aguilerei pare cam nenatural, o bravadă forțată din dorința de a produce un șoc cât mai intens.

Interesant că nord-americanii n-au gustat Dirrty. Single-ul a obținut doar un amărât de loc 48 la Billboard. Sunt tentat să nu-i laud pentru asta pe nord-americani, chiar dacă am spus că nu mă impresionează nici cântecul, nici mesajul. 

Lucrurile au stat cu totul altfel “abroad”. Dirrty a fost no. 1 în UK, timp două săptămâni, și a intrat în Top 10 în mai toată Europa, în Canada sau în Australia. 

La aproximativ o lună după șocul Dirrty, s-a petrecut mult așteptata lansarea a albumului, dar și a celui de al doilea single, intitulat Beautiful.

În opoziție totală cu predecesorul, Beautiful este o baladă motivațională, compusă de madame Linda Perry.

Beautiful n-are nimic special ca scriitură. Salvarea vine de la interpretarea grațioasă a Aguilerei, care la sfatul lui Perry a renunțat la obositoarele melisme și a cântat în cel mai natural mod cu putință.   

Mesajul cântecului vine ca o mângăiere pentru sufletele celor marginalizați dintr-o varietate de motive (înfățișare, suferință fizică și psihică, identitate rasială sau culturală, orientare sexuală). 

În clip apar și doi băieți care se sărută, o premieră în mainstream-ul pop, ce a stârnit oprobiul reacționarilor și elogiul progresiștilor. Aguilera a devenit de atunci o favorită a mișcării LGBT, facțiunea “corporate”, desigur.

Beautiful a fost unul dintre cele mai mari hit-uri ale lui 2002, clasându-se în Top 5 în mai toate chart-urile care contează.

În UK a ajuns cel de al patrulea no. 1 al solistei, însă în Statele Unite s-a blocat pe poziția a 2-a. Vina o poartă Bump, Bump, Bump, marele hit al celor de la B2K, un boy band aproape uitat între timp. 

La fel s-a întâmplat și cu albumul Stripped, împiedicat să ocupe cea mai înaltă poziție de Eminem și al lui 8 Mile. Vânzările au mers însă destul de bine, depășind cifra de 4 milioane de unități. În restul lumii s-au mai adăugat în mod oficial încă vreo 6 milioane.

Alte trei extrase de pe Stripped au devenit hit-uri internaționale: Fighter, Can’t Hold Us Down și The Voice Within. 

Primele două au pătruns în Top 20 din State, în timp ce The Voice Whitin a prins la rândul lui Top 40. În UK clasările au fost și mai înalte, fiecare dintre cele trei single-uri cucerind Top Ten-ul. 

Ce ar fi de zis despre album în sine? În primul rând cred că se întinde mult prea mult. Durează peste 77 de minute și habar n-am de ce. Introducerea metodologiei album equivalent unit” în stabilirea chart-urilor era încă departe în 2002.

Există unele momente interesante, dar în ansamblu Stripped sună disproporționat și dezarticulat. Solista a ținut neapărat să-și demonstreze polivalență, așa că ne-am pricopsit cu un soi de mozaic stilistic, situat mult sub ambițiile lui mărețe.

Favorita mea de pe album ar fi Can’t Hold Us Down, un manifest anti-“slut shaming”, interpretat în duet cu surata Lil’ Kim. Inspirația sonoră vine din epoca de aur a hip-hop-ului, dar mesajul are și conotațiile unui diss împotriva misoginismului caracteristic acestui gen.

Îmi plac încă vreo două piese. Una este Loving Me 4Me, un “slow jam” cu nuanțe jazzy. Cealaltă se cheamă I’m OK și are forma unui număr acustic, cu orchestrație destul de interesantă, în care fata tranșează problemele cu tac-su.      

Cu sound-ul încrucișat de rock și R&B, Fighter îmi amintește de Black Cat, a lui Janet Jackson, sau de Free Your Mind, a celor de la En Vogue. Numai că se află mult sub nivelul acestora.

Infatuation exploatează din nou moda latino, cu text în limba engleză. Plictisitor ca dracu’. Make Over este o pastișă nerușinată după Sugarbabes, care nu înțeleg cum a ajuns pe album.

Soar, colaborarea neo-soul cu Alicia Keys, sună bine numai pe hârtie, din păcate. The Voice Within pare o replică mai palidă la Beautiful, deși îl are ca autor pe Glen Ballard. Epilogul Keep on Singing My Song extinde total nefericit melosul gospel cu o coda pe beat-uri d’n’b.

Stripped abundă în balade sentimentale, întreaga campanie de promovare cu iz porno dovedindu-se mai degrabă o capcană pentru publicul spectator.

Varianta dezbrăcării emoționale, vehiculată la un moment dat de Aguilera, devine mult mai plauzibilă. Păcat că vastul repertoriu de balade sună cumplit de anost.

În vara lui 2003, Xtina a împărțit capul de afiș cu Justin Timberlake, în mega-turneul Justified and Stripped, desfășurat exclusiv pe tărâm nord-american. Timberlake își promova atunci primul album solo, denumit Justified.  

Tot în perioada aia s-a petrecut un mare eveniment cultural: săruturile împărţite de Madonna pe gurile lui Britney şi Aguilera, live, pe scena MTV Video Music Awards. Habar n-am cine a considerat că aşa ceva ar putea să pară sexy, când lumea le avea deja pe t.A.T.u.

Din toamnă, Aguilera a pornit într-un nou turneu, de data asta ca unic “headliner”. Cea mai mare halcă din Stripped Tour a acoperit Europa, dar spre final au fost și câteva gig-uri în Japonia și Australia.

Solista s-a menținut în atenție și pe parcursul lui 2004. La începutul anului a luat un Grammy pentru Beautiful, la categoria Best Female Pop Vocal Performance. 

Au urmat două colaborări interesante cu artiști hip-hop. Car Wash este un alt cover disco (după Rose Royce), înregistrat în duet cu Missy Elliott, pentru coloana sonoră a filmului animat Shark Tale

De asemenea, Aguilera a avut un “featuring” fulminant pentru Nelly, pe albumul Sweat, unde îl umbrește pe rapper la piesa Tilt Ya Head Back, un număr exploziv cu influențe funk și soul. Tilt Ya Head Back a fost mare hit în Marea Britanie, unde a atins pe poziția no. 5.

Aguilera a apărut alături de Nelly pe scena MTV Video Music Awards cu un nou look, puternic inspirat de starletele d’antan ale marelui ecran, gen Marylin Monroe, Mary Pickford sau Marlene Dietrich. 

Xtina devenea istorie din acel moment. Locul ei era luat de Baby Jane, o tânără artistă fascinată de decadele de aur a entertainment-ului nord-american, cu trup de la Hollywood şi suflet din Muscle Shoals.

Baby Jane a fost introdusă în conştiinţa maselor printr-o campanie acerbă de rebranduire. Solista a înregistrat alături de Herbie Hancock şi Andrea Bocelli, a cântat pe scenă cu Elton John şi Rolling Stones şi s-a anturat într-un duet televizat cu matusalemicul Tony Bennett. 

Pe lânga asta, nu rata niciun prilej să-şi declare pasiunea pentru muzica retro şi pentru marii cântăreţi afro-americani.  

Pregătind terenul pentru lansarea noului album, intitulat Back to Basics, Aguilera flirta cu publicul mai în etate, obişnuit până atunci s-o privească cu reţinere, dacă nu chiar cu ostilitate. Faţă de controversata epocă Stripped, cântăreața arbora o sexualitate mult mai subtilă, ce se subsuma calităţilor artistice.  

Back to Basics a ieșit pe piață în vara lui 2006, având proporțiile unui dublu CD. Materialul a fost împachetat ca un omagiu închinat marilor înaintași într-ale blues-ului, jazzului și soul-ului. Aguilera se revendica drept descendenta lor directă, moștenitoarea blondă și binecuvântată de care tradiția muzicii afro-americane avea neapărată nevoie.

Cele două volume Back to Basics au profil diferit. Primul se înscrie în trendul neo-soul, cu melodii în dulcele stil clasic și producție după metode hip-hop.

Al doilea, mai restrâns ca durată, evocă timpuri ceva mai îndepărtate, gen anii ‘20-’40, folosind exclusiv tehnologia analogă. 

Pe volumul unu și-au dat concursul cohorte întregi de songwriteri, cu madame Kara DioGuardi în frunte. Majoritatea track-urilor îl au ca producător pe celebrul DJ Premier, aflat la cea dintâi escapadă pe tărâmul muzicii pop. 

În afară de Premier, s-au mai băgat alți câțiva flăcăi la butoane, dintre care l-aș menționa în special pe britanicul Mark Ronson, aflat încă la începutul ascensiunii sale. 

Cel dintâi single, fulminantul Ain’t No Other Man, ilustrează perfect atmosfera dominantă de pe primul volum. Inspirat masiv de soul-ul sudist, cântecul conține ditamai secția de brass samplată, care se interferează cu beat-uri și scratch-uri de toată frumusețea. 

Ain’t No Other Man a ajuns no. 6 în US, no. 2 în UK și a obținut poziții similare în multe alte topuri de pe planetă. 

Aguilera își proslăvește proaspătul soț, pe Jordan Bratman, un individ relativ obscur din showbizul muzical. Chanteuza mai dedică alte câteva melodii consortului, asta când mai ia câte o pauză de auto-audorație. Pentru că cea mai mare halcă din dublul album din asta constă: laudă de sine, cât de multă poa’ să încapă.

E drept, pe Back in the Day, Aguilera celebrează legendele muzicii afro-americane, înșirând ditamai lista de nume. Dar în rest, egoul supradimensionat al interpretei zburdă pe tot terenul, precum Bănel Nicoliță în zilele lui de glorie.

Spre exemplu, Makes Me Wanna Pray este un cântec gospel închinat propriei persoane. Rochiștii bătrâni pot descoperi cu surprindere un sample cu orga lui Steve Winwood, din epoca Traffic.  

Pe Still Dirrty, artista se reconectează cu latura ei porno, în stilul retro suculent de pe Back to Basics. Aproape de final vine Here to Stay, un “middlefinger” adresat criticilor cei haini. 

Dacă treci cu vederea egolatria vedetei, piesele ăstea sună chiar OK-ish. Sunt altele și mai mișto, ca de exemplu Slow Down Baby, unde Mark Ronson bagă niște beat-uri care-i justifică prezența în preajma unuia ca DJ Premier. 

Dintre bucățile orchestrate mai “smooth”, țin să remarc mai ales Oh Mother, o odă pentru maică-sa și în același timp un nou prilej de a-l înfiera pe taică-său. 

Există însă și vreo două momente cu adevărat jenante. F.U.S.S. înseamnă “Fuck U Scott Storch” și s-a născut în capul Aguilerei din cauză că nu s-a înțeles la preț cu numitul producător. 

Epilogul Thank U (Dedication to Fans…) e absolut abisal. Mulțumirile intonate de starletă sunt intercalate de voicemail-uri trimise de admiratori, care îi declară chestii de genul “you are just so amazing”, “your music is so inspiring” & all that shit. 

Presupusa recunoștință îndreptată către fani se transformă de fapt într-o autopupătură în cur fără echivalent în întreg universul culturii pop. Așa se întâmplă când n-ai simțul ridicolului.

Volumul doi din Back to Basics reprezintă rodul unei strânse colaborări cu Linda Perry, co-autoare și producătoare a tuturor cântecelor din program. 

Atmosfera de inspirație burlescă conferă o tentă vag conceptuală materialului. Melodiile sunt însă destule de eterogene ca stil. 

Celebrul Candyman le pastișează fățiș pe Andrews Sisters, în timp ce I Got Trouble se inspiră evident de la Bessie Smith.

Nasty Naughty Boy încearcă să reînvie spiritul “dirty blues”, dar îi lipsește aproape orice urmă de șarm și de umor.  

În ultima parte avem un șir de patru balade, care mai de care mai bombastice, cu pian, coarde și tot tacâmul. Doar Save Me from Myself se aude ceva mai diferit în peisaj, cu Aguilera alegând cântul șoptit în locul obișnuitelor zbierete de superdivă.

Back to Basics are și un defect identic cu Stripped. Prea lung, frate! Vedeta ar fi putut selecta vreo 10 cântece dintre cele 22 și ieșea un disc cu mult mai bun și mai credibil. 

Poporul a răspuns însă destul de bine și la această a doua tentativă de reinventare a Aguilerei. Dublul album a fost no. 2 în US și no. 1 în UK, Germania, Canada, Australia și alte câteva țări mai mici. Cifra vânzărilor a scăzut sensibil față de Christina Aguilera și Stripped, dar 5 milioane de exemplare “worldwide” nu-s nici ele de colo.

Turneul de promovare la Back to Basics a fost unul dintre cele mai consistente din cariera Aguilerei. A durat din noiembrie 2006 până în iulie 2007 și a acoperit patru continente (Europa, America de Nord, Asia, Australia). 

Între timp, Aguilera a încasat un Grammy pentru Ain’t No Other Man. La ceremonie a băgat un It’s a Man’s Man’s Man’s World, în cinstea proaspăt răposatului James Brown. Chiar a fost convingătoare interpretarea.

La începutul lui 2008 a apărut și un DVD, Back to Basics: Live and Down Under, ce imortalizează un concert desfășurat în metropola australiană Adelaide.

Aproape de finalul anului, a fost lansată cea dintâi compilație din cariera solistei, intitulată Keeps Gettin’ Better: A Decade of Hits. Pe lângă hit-urile consacrate, tracklist-ul cuprinde două piese noi și două remake-uri, ce prefigurează reorientarea spre electropop a Aguilerei.

Era clar că misiunea lui Baby Jane luase sfârșit. Cele două noutăți mișună undeva pe teritoriul dintre Goldfrapp și Lady Gaga, fără să rupă gura târgului. Însă Genie in a Bottle și Beautiful sună înfiorător de prost în versiunile electronizate de pe compilația Keeps Gettin’ Better. 

Aguilera a decis să mai facă o rotire la 180 de grade, trecând de la retroismul de pe Back to Basics la ambițiile futuriste ale succesorului Bionic. 

Cu ceva timp înainte de lansarea albumului, petrecută în vara lui 2010, au început să circule zvonuri despre noii colaboratori ai Aguilerei. Erau vehiculate diverse nume din zona hype-ului electro-indie, de aveai impresia că diva vrea s-o dea serios pe muzică alternativă.

Până la urmă n-a fost chiar așa. Grosul Bionic a fost produs de perechile John HillSwitch, Tricky StewartClaude Kelly și SiaSamuel Dixon, cărora li s-au adăugat supranumitul Pollow da Don și încă vreo câțiva alți flăcăi. 

Sound-ul înclină spre electropopul gen Lady Gaga sau Kesha, ce începuse să acapareze mainstream-ul la vremea respectivă. Există şi o secţiune generoasă de balade, dar şi vreo două bucăţi care îndeplinesc promisiunile “arty” din perioada premergătoare apariţiei albumului.   

Elastic Love o are co-autoare pe M.I.A. şi asta se resimte în vibe-ul mega-dubios al piesei. My Girls este produs de Le Tigre şi are parte de un “featuring” al lui Peaches. Inflexiunile dance-punk/electroclash o prind destul de bine pe Aguilera, cel puţin în cazul de faţă.

Din celelalte colaborări cu ştaif s-a cam ales praful. Numai două dintre cele cinci piese concepute împreună cu Ladytron au ieşit la iveală şi acelea sub formă de bonus track-uri. La cât de răsuflate sunt, nici nu mă mir de soarta lor. Cică s-au întâmplat ceva sesiuni şi cu Goldfrapp, dar au eşuat şi mai rău decât cele cu Ladytron. 

Bineînţeles, noul album a adus cu sine o nouă imagine a protagonistei, devenită jumătate femeie şi jumătate robot. O putem admira în postura de cyber-zeiță BDSM, în videoclipul primului extras pe single, Not Myself Tonight.

Atmosfera celei mai mari părți din Bionic aduce cu o mare petrecere porno (post-)feministă, cu madame Aguilera în rol de stăpână necruţătoare, care-şi schingiuie fără discriminare sclavii de toate sexele. 

Prima jumătate a albumului înşiră cu frenezie “banger” după “banger”. Melodiile sunt agreabile, destul de sexy şi bune de dans, dar nu rup normele-n bucăţi şi nici nu răstoarnă universul cu faţa-n căcat, cum tot bravează Aguilera de fiecare dată când are marfă proaspătă în depozit.

Solista îşi lasă preţiosul glas să fie alterat de autotune, după nişte ani în care şi-a exprimat dispreţul suveran faţă de asemenea procedee tehnice. Dar ce nu faci când te aproprii de vârsta mijlocie şi ţii morţiş să te dai şi tu cu trendul, poate, poate or să te placă ăia micii.

Tot pe ideea asta, track-ul 3, Woohoo, este un duet cu pe atunci debutanta Nicki Minaj. În caz că te întrebi, “woohoo” reprezintă o metaforă complet neinspirată pentru pizdă. 

La Sex for Breakfast, Aguilera merge mai departe și se referă la pula consortului cu sintagma “honey drip”, consfinţire a dezastrului inovaţiei lingvistice de pe Bionic.

Destul de previzibil, Sex for Breakfast e un slow jam R&B, care curmă dezlănţuirea de electropop şi face tranziţia spre zona introspectivă a albumului, alcătuită dintr-o serie de patru balade de pian. 

Lift Me Up, scrisă împreună cu Linda Perry, mi se pare maxim de câh. În schimb, All I Need, I Am şi You Lost Me, au toate feeling şi credibilitate. Asta se explică şi prin faptul că o au în spate pe Sia, o gardiană a calităţii artistice în popul recent.

Bionic a lovit puternic în săptămâna lănsării, intrând pe locul 3 în US şi pe 1 în UK. Dup-aia vânzările au început să pălească, dar în 2010 ăsta era un sindrom pentru întreaga industrie, nu doar pentru Aguilera. Totalul la nivel global a fost undeva sub 1 milion, infim prin comparaţie cu materialele anterioare.  

Înainte de sfârşitul lui 2010, Aguilera şi-a făcut debutul şi pe marele ecran, în musical-ul Burlesque, unde a jucat alături de extrem de experimentata Cher

Pe scurt, personajul Aguilerei se angajează pe post de chelneriţă într-un cabaret din Hollywood, deţinut de personajul lui Cher. La un moment dat, micuţa blondă se urcă pe scenă, face “oooooooh yeeeeeeaaaaaah” la microfon şi devine vedeta spectacolului.

Burlesque are şi un soundtrack cu zece cântece, dintre care opt sunt interpretate de Aguilera.

Pe lângă preluări după Etta James şi alte faze retro, se aud şi vreo trei chestii electropop, care sună a rebuturi de pe Bionic. Singurul moment intrigant este semi-cover-ul după Marylin Manson, din închiderea programului.

Odată cu 2011, Aguilera s-a pricopsit cu un job de durată, ca jurată și mentor în emisiunea The Voice, omoloaga nord-americană a Vocii României. 

În acelaşi an a tras faimosul duet cu Maroon 5, Moves Like Jagger, ajuns un superhit global, no. 1 în coişpe mii de ţări. Mie chiar îmi place melodia, mai ales pentru beat-urile ei de extracţie disco.

După ce a insistat pe Back to Basics că nu-i altul ca el, Aguilera a sfârşit prin a divorţa de Bratman în primăvara lui 2011. Din această criză personală a ieșit, cică, următorul album, Lotus, datat noiembrie 2012.

Lotus este cel mai prost album din discografia cântăreței (dacă nu punem la socoteală chestii gen Mi Reflejo sau My Kind of Christmas). Am impresia că Aguilera a avut ambiția să colecteze toate clișeele dance-pop din anii ‘80 până astăzi, în cuprinsul unui singur opus grandios. 

Bineînțeles, a lucrat numa’ cu producători de top, cum ar fi Max Martin & Shellback sau Alex da Kid, dar melodiile sună de parcă au fost aruncate la ghenă de alte dive, gen Katy Perry sau Rihanna, și reciclate apoi de Aguilera.

Jalnice și textele, multe desprinse parcă din literatura de “self-help”. Solista a declarat că Lotus are pentru ea semnificația unui album al renașterii. Pentru poporul neutru a părut mai degrabă un certificat de deces al carierei. 

Greu de spus ceva bun despre vreunul dintre cântece. Doar balada Blank Page, o nouă colaborare cu Sia, mai salvează onoarea Aguilerei.

În rest, ies în evidență doar chestiile nasoale până la “cringe”, care abundă spre final. Cadența milităroasă de la Cease Fire are un efect ridicol în combinație cu interpretarea de Rihanna pentru săraci a protagonistei. La Around the World, Aguilera o dă pe “toasting”, ca jamaicanii, și nu iese bine deloc.

Circles, o nouă răfuială cu dușmanii, are un refren persistent, ce aduce cu cele mai penibile faze de la Aerosmith-ul târziu. Albumul se încheie cu o aberația baladistică, zbierată în duet cu Blake Shelton. Un fel de “hair metal meets bro-country”, dacă-ți poți imagina o asemenea calamitate.

Lotus a stat rău de tot și în clasamente. În State a intrat pe locul 7, după care s-a prăbușit direct în neant. Prin alte părți abia de a prins Top 20 sau chiar mai rău (exemplu: no. 28 în UK). Vânzările au depășit cu puțin 500.000 de unități, o realitate deprimantă pentru o chanteuză de teapa Aguilerei.

Părea că nu mai e mult până când micuța blondă va ieși definitiv din radarul marelui public. Însă, pe parcursul lui 2013, declinul a fost stopat prin metoda duetelor cu artiști aflați pe val. 

Feel This Moment, un “featuring” oribil pentru Pitbull, a readus-o în Top Ten-urile internaționale.

Apoi, Aguilera a înregistrat Hoy Tengo Ganas de Ti, un mare hit mexican, împreună cu superstarul local Alejandro Fernández

O nouă lovitură de proporții internaționale s-a petrecut în urma colaborării cu tânărul duo masculin A Great Big World.

Alături de A Great Big World, superstarleta a interpretat Say Something, o baladă cumplit de melodramatică. Say Something a fost un succes de Top 5 în US și UK și s-a ales dup-aia și cu un premiu Grammy. 

Solista a intrat ulterior într-o fază de hiatus în ceea ce privește înregistrările. În 2014 s-a recăsătorit cu Matthew Ruttler, un individ anonim, ca și predecesorul, ceva asistent de producție la Hollywood. 

Curând, Aguilera a trântit și al doilea copil (mai are unul cu Bratman). Interesant că actualul consort e cu cinci ani mai tânăr.

A continuat să apară la The Voice, până în 2016, când s-a retras definitiv. În vara aceluiași an a scos în sfârșit la iveală niște melodii noi. Change este o elegie închinată lui Christina Grimmie și victimelor atacului din Orlando.

Telepathy face parte din coloana sonoră The Get Down, un serial  cu subiect disco de pe Netflix. Cântecul nu-i din cale afară de izbutit, chiar dacă o are co-autoare pe Sia și a beneficiat de chitara lui Nile Rodgers

Aguilera și-a extins între timp și filmografia. În 2014-15, a jucat un rol secundar în serialul Nashville, difuzat de ABC. O regăsim apoi și în The Emoji Movie (2017), ca “voice actor”. Mai recent, în 2018, a fost distribuită în Zoe, un film SF romantic.  

Liberation, noul album al Christinei Aguilera, a ieșit pe piață în iunie 2018, după o așteptare de aproape șase ani. Am avut parte de o surpriză extrem de plăcută. De acum o veterană a popului mondial, solista a reușit să scoată unul dintre cele mai închegate și mai echilibrate materiale din vasta ei carieră. 

Ajunsă la respectabilă vârstă de 37 de ani, Aguilera s-a adaptat cu grație noilor trenduri din hip-hop și R&B. Parcă niciodată n-a sunat așa de proaspăt și de actual, deși s-a străduit dintotdeauna în privința asta.

Se simte și mâna producătorilor, între care s-au aflat Kanye West, Anderson .Paak și alți câțiva indivizi foarte bine cotați în branșă.

Dar cel mai mare merit la reușita albumului îl are acuratețea interpretării vocale. Talentata chanteuză este acum mai matură, mai rafinată și se pricepe mult mai bine să-și valorifice indiscutabilele calități native, fără să tot înalțe și să lungească notele până la dracu-n praznic, cum obișnuia pe vremuri.

Produs de faimosul Kanye West, Maria, se află între cele mai puternice cântece de pe Liberation. Beat-urile hip-hop și armoniile de inspirație clasică se împletesc într-un fundal perfect pentru epopeea căutării sinelui mai tânăr și mai inocent al interpretei, pe numele întreg Christina Maria Aguilera. 

Pe post de intro, solista intonează acapella o arie din The Sound of Music (How Do You Solve a Problem Like Maria?). Ca motiv recurent, remarcăm un sample din Maria, cântec de pubertate al lui Michael Jackson, ce se aude ca un fel de ecou îndepărtat pentru glasul protagonistei.

Sick of Sittin’ este primul dintre cele două track-uri lucrate cu Anderson .Paak. Aguilera cântă vârtos pe un instrumental funk-rock, ce amintește de Sly and the Family Stone sau Funkadelic. Culmea că riffurile sunt samplate după o înregistrare a lui Janne Schaffer, chitaristul de la ABBA

Aguilera face referire la jobul ei de la The Voice, despre care afirmă că “it’s good pay, but it’s slavery”. Ar fi hilar, dacă n-ar fi de-a dreptul jignitor la adresa clasei muncitoare.

Like I Do, cealaltă producție a lui Anderson .Paak, se află de asemenea între highlight-urile albumului, doar că e într-un alt registru, mai oniric, mai jazzy, cu o Aguileră dulce ca mierea.

Îmi mai place și Right Moves, un cântecel frivol, cu nuanțe dancehall, pretext pentru dizeuză să revină la subiectul ei preferat, futaiul. O face cu mai puțină emfază și cu mai mult umor decât pe Stripped, Back to Basics sau Bionic, iar ăsta e un mare câștig.

Pe Fall In Line, Aguilera se înhaită cu mai tânăra discipolă Demi Lovato, cu scopul înalt de a crea un imn al mișcării #MeToo. Fetele sună cât se poate de convingător, chiar dacă este una dintre cele mai tradiționaliste piese de pe album, construită pe schema omniprezentă de baladă blues.

Sunt și ceva cântece mai puțin izbutite. Mă gândesc în primul rând la Accelerate, cel dintâi extras pe single, cu același Kanye West la butoane. Accelerate îmi pare cam forțat și cam dezlânat, mai ales din vina invitaților speciali, Ty Dolla $ign și 2 Chainz, care au niște intervenții ca pula-n nămeți.

Apoi ar mai fi vreo două balade dinspre finalul albumului, dar niciunul dintre aceste minusuri n-atinge cote catastrofale, ca să coboare întreg programul în căcat.

Rămâi la final cu impresia că Liberation este un come-back inspirat al divei, care a găsit răspunsul cel mai adecvat pentru provocările specifice showbizului recent.

Bineînțeles, impactul comercial a lăsat de dorit, dar să nu uităm, prea puțini tolomaci mai cumpără muzică “nowadays”.

Altfel, Liberation s-a mișcat destul de bine la Billboard 200, unde s-a cățărat până pe poziția a treia. Pe plan internațional, clasările au fost mult mai modeste (în UK s-a oprit pe locul 23). Însă, din nou, trebuie să ținem cont de noile împrejurări economice şi culturale.

În toamna lui 2018, Aguilera a plecat pentru prima oară în turneu după mai bine de un deceniu. Ultima escapadă de felul ăsta se petrecuse în epoca Back to Basics.

Liberation Tour s-a ținut exclusiv în Statele Unite. Va exista însă o extensie europeană, din vara lui 2019, sub titulatura The X Tour. 

Un alt proiect al important al solistei este The Xperience, o stagiune de spectacole ce se desfășoară exclusiv în teatrul Zappos din Las Vegas. Sunt programate 16 reprezentații. Debutul s-a produs în mai 2019, ultimul spectacol fiind anunțat în octombrie.

Am scris mult despre madame Aguilera. După cum ai observat, m-am cam întrecut în “răutăcisme”, ca să-l citez pe bravul Gică Hagi. Chiar dacă are destule merite și calități, cred că chanteuza e un pic supraevaluată, plus că îmi pare și extrem de infatuată. 

Așa că m-am simțit bine să fiu al dreaq, acolo unde am avut impresia că se justifică. Atâta doar că Aguilera n-o să afle niciodată de existența acestui mult prea lung articol referitor la propria ei viață și operă.

Update 1:

În noiembrie 2019, Aguilera a scos un nou single în duet cu amicii de la A Great Big World. Fall On Me este de fapt un cover după Andrea Bocelli și fiu-său. Îți dai seama ce calamitate.

Update 2:

Madame Aguilera a contribuit cu două piese pentru soundtrack-ul filmului Mulan, din 2020, ce reprezintă o adaptare “live-action” a vechiului desenului animat Disney. Cântăreața interpretează o nouă versiune Reflection, și mai bombastică decât prima.

Cealaltă piesă se cheamă Loyal Brave True și este tot o baladă siropoasă, cu inflenxiuni chinezești.

Update 3:

În iulie 2021, cântăreața a susținut două concerte “sold out” la Hollywood Bowl. Aguilera și-a interpretat hiturile în acompaniamentul grandios al orchestrei Los Angeles Philharmonic, condusă de dirijorul Gustavo Dudamel. Accesul a fost permis doar celor vaccinați sau testați negativ.

Update 4:

Încă de la apariția Liberation, madame Aguilera a declarat că-și dorește să scoată un nou album latino, primul de la îndepărtatul Mi Reflejo încoace. A trecut la fapte în martie 2021, când a început producția noului material.

Până să dea la mase ceva din el, fata a înregistrat și tema din The Addams Family 2, o prelucrare după originalul din anii ‘60. N-are niciun farmec cu glasul tremolat al Aguilerei.

Lansarea filmului s-a petrecut de 1 octombrie 2021, în aceeași săptămână în care cântăreața a prestat un mini-recital la aniversarea de juma’ de secol a Walt Disney World.

A fost un sezon al galelor și festivităților pentru madame. La sfârșitul lui octombrie a dat un live cu River Deep – Mountain High, în cinstea intrării lui Tina Turner în Rock and Roll Hall of Fame.

Apoi, în decembrie, a luat parte la a 47-a ediție a People’s Choice Awards, unde i s-a înmânat distincția Music Icon, instituită în premieră la această ceremonie.

Dar ceva mai înainte, în același aglomerat octombrie, a ieșit pe piață Pa Mis Muchachas, cel dintâi single de pe albumul latino promis. Aguilera l-a tras împreună cu trei invitate: mexicano-americana Becky G și argentinienele Nicki Nicole și Nathy Peluso.

Pa Mis Muchachas e un fel de “Lady Marmalade meets Can’t Hold Us Down”, pe sistem música urbana, cu ecouri retro-cubaneze, o orientare previbilă pentru noul proiect al superstarletei.

Și fiindcă veni vorba, acesta se cheamă simplu Aguilera. Lansarea a fost programată în etape, materialul împărțindu-se în trei EP-uri: La Fuerza (ianuarie 2022), La Tormenta (mai 2022) și La Luz (TBA).

Solista a afirmat că Aguilera reprezintă o reconciliere cu babacul ei îndelung renegat și un prilej să-și conecteze proprii plozi cu moștenirea lor latino-americană. 

Deci ar trebui să auzim niște muzică autentică, izvorâtă din suflet, dar din fiecare beat răzbate o impresie persistentă de produs de laborator. Aguilera a fost creat de altfel într-o tabără organizată la Miami de Sony Music Latin, unde vedeta a beneficiat de serviciile unor cohorte de “songwriters” și producători specializați.

Fiecare EP în parte are o tematică. De exemplu pe La Fuerza, artista își cântă puterea, independența și feminitatea.

În total sunt șase cântece, majoritatea făcute după cele mai noi trenduri latino. Pe lângă Pa Mis Muchachas, atrage atenția și Santo, un duet cu suavul reggaetonist Ozuna.

La Fuerza mai cuprinde și o baladă aguilerică cu pian (Somos Nada) și un număr ranchera (La Reina), semn că interpreta și-a dorit s-o ardă mai polivalent.

Succesorul La Tormenta e despre vulnerabilitate și dezamăgire în amor, cu patosul specific artistei juxtapus celor mai lascive și mai toride beat-uri de pe scena latino actuală. 

Există și o excepție, Cuando Me Dé la Gana, un alt cântec mexican, prezentat în două variante: una solo și cealaltă în duo cu junele Christian Nodal.

În așteptarea lui La Luz, Aguilera a făcut furori la Los Angeles Pride, unde s-a înfățișat pe scenă cu ditamai strap on-ul încins la brâu.

Update 5:

La Luz s-a ivit până la urmă în septembrie 2022 și constă practic dintr-o singură melodie, No Es Que Te Extrañe, prefațată de un intro vorbit. 

Pe lângă faptul că definitivează tracklist-ul albumului Aguilera, No Es Que Te Extrañe reprezintă actul final de împăcare al solistei cu nemernicul de tac-su, pe care-l înțelege pentru că s-a chinuit și el în copilărie. 

Piesa debutează în chip de văicăreală baladistă, dar ritmul se intensifică pe parcurs, la fel și orchestrația predominant acustică. No Es Que Te Extrañe poartă amprenta stilului pasillo, foarte popular în Ecuadorul de baștină al bătrânului. 

O lună mai târziu a fost lansată și ediția aniversară de 20 de ani a lui Stripped. Aceasta conține două bonus track-uri: balada carey-istă I Will Be (pe vremuri “B-side” la Beautiful) plus remixul EDM după același Beautiful, realizat de Benny Benassi.

De asemenea, cântăreața a scos și un nou videoclip pentru Beautiful, de data asta cu mesaj de conștientizare a problemelor de sănătate mintală cauzate de social media.

Acum, madame Aguilera așteaptă cu nerăbdare ceremonia Latin Grammy, programată pe 17 noiembrie la Las Vegas. Ea s-a pricopsit acolo cu nu mai puțin de șapte nominalizări.


Referințe bibliografice:

Publicitate

3 gânduri despre „Christina Aguilera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.