Alberto y Lost Trios Paranoias

Mostră de înţelepciune:

„Înrâuriți de trupele din noul val, Alberto y Lost Trios Paranoias au conceput Sleak (aka Snuff Rock), un “musical” de 10 minute, al cărui erou, cântărețul Norman Sleak, se sinucide pe scenă pentru amuzamentul maselor:

“Living is a cliché/It’s all been done before/Death it’s the only thing/We’re going to live for”.

Sleak întruchipa magistral panica morală stârnită în epocă de mișcarea punk.”


Locul de origine:

  • Manchester, Anglia

Perioada de activitate:

  • 1973-1983

Încadrare stilistică:


Colțul criticului de artă:

O trupă de rock comic a cărei existență meteorică s-a suprapus cu explozia punkului în Marea Britanie. Cei de la Alberto y Lost Trios Paranoias au profitat din plin de această oportunitate și au luat la perpulis toate excesele punkiste. Iar ăsta mi se pare cel mai punk lucru din Univers.

Umorul lor “deadpan” i-a derutat grav pe mulți, care au fost convinși că supranumiții The Albertos sunt niște punkiști pe bune. 

Însă formația nu s-a limitat doar la poanta asta. Rafalele sale necruțătoare au țintit aproape toate aspectele culturii pop contemporane, de la hedonismul Velvet Underground până la romantismul ABBA și de la erotismul lui Barry White până la fariseismul teleevangheștilor. 

Un fenomen “cult” la vremea lor, Alberto y Lost Trios Paranoias au cam căzut în uitare în deja multele decenii care s-au scurs după ce s-au desființat. Dar importanța trupei chiar ar merita să fie reevaluată în contextul istoric al rockului, dominat de o seriozitate ce-l face de-a dreptul rizibil.

Alberto y Lost Trios Paranoias s-a format în 1973, la Manchester. Inițial s-a vrut a fi o trupă de comedie, dar după numai un an a căpătat și o amplă dimensiune muzicală, inspirată de precursori precum Bonzo Dog Doo-Dah Band, The Fugs sau Mothers of Inventions.

Denumirea năstrușnică a fost inspirată de un afiș care anunța un concert al ansamblului folcloric sud-american Alberto y Los Trios Paraguayos

Întemeietorul The Albertos este regretatul CP Lee (1950-2020), un personaj emblematic al scenei underground din Manchester.

Flăcăul s-a consacrat  mai întâi ca “frontman” la Greasy Bear, un combo pe care jurnaliștii l-au etichetat drept replica mancuniană a lui Grateful Dead.

Doar că CP Lee nu se lua așa în serios nici atunci, formația având o componentă umoristică semnificativă. Greasy Bear a activat între 1969 și 1972, dar unicul său album, Is Adrian There?, a apărut postum, tocmai în 2016. 

Așadar, Alberto y Lost Trios Paranoias s-a ivit la puțin timp după dispariția Greasy Bear. În line up-ul clasic al trupei, alături de CP Lee (voce, chitară) mai erau încă șase flăcăi: Jimmy Hibbert (voce, chitară), Bob Harding (voce, chitară, bas), Tony Bowers (bas, chitară), Simon White (chitară, pedal steel), Bruce Mitchell (tobe; de asemenea ex-Greasy Bear) și Les Prior (stand up comedy). Deci era cam înghesuială și bahaos pe scenă.

Gașca nebună a făcut înconjurul Engliterei din primii ani de carieră. Printre multe alte gig-uri, a deschis un turneu pentru Hawkwind, în 1974, și a participat la ediția din 1975 a festivalului Reading, în aceeași seară cu Yes, Supertramp și Thin Lizzy.

Spectacolele erau cumplit de distractive, așa că formația s-a ales în curând cu o bază devotată de fani. Ei și-au alintat favoriții The Albertos sau, mai simplu, The Berts, pentru că nu țineau neapărat să-și stâlcească limba pronunțându-le prea des numele complet. Dragostea are niște limite.

Septetul mancunian i-a amuzat foarte tare și pe cei de la Transatlantic Records, un label cunoscut mai ales pentru realizările sale în materie de folk și educație sexuală. Acolo avea să apară în 1976 și LP-ul de debut, “self-titled”, al celor de la Alberto y Lost Trios Paranoias.

Un adevărat caleidoscop sonor, discul parodiază o varietate impresionantă de stiluri. Așa puși pe caterincă cum sunt, The Albertos se dovedesc niște instrumentiști străluciți, capabili să interpreteze cu acuratețe orice fel de muzică vor mușchii lor.

Programul debutează în forță cu Torture You, o repriză de funk cu tematică BDSM. Am bănuiala că Adam Ant și Malcolm McLaren i-au ascultat și ei pe The Albertos la vremea respectivă.

Pavlov este un număr de “blue comedy” pe ritm arhetipal de rock’n’roll. Formația omagiază cu maximă frenezie datul limbilor în pizdă.

Mancunienii aveau o slăbiciune (sau o aversitate) față de rockul sudist, de care au abuzat în două rânduri pe acest album, la I Like Gurls și Dead Meat. 

Cu Dread Jaws, The Albertos împușcă doi iepuri deodată: muzica reggae și filmul Fălci, al lui Spielberg. 

Follow the Guru ironizează cu cruzime absolut toate trupele psihedelice din lume, iar track-ul 6,45 îl ia la mișto fără jenă pe însuși Frank Zappa, un model declarat pentru The Albertos.

Spre final avem și niște country “old-time”, ca fundal pentru Jesus Wept, o satiră cruntă la adresa predicatorilor neoprotestanți de pe centura biblică. Oh, oare Alabama 3 au vinilul ăsta pe acasă?

Apoi, în mai puțin de două minute, epilogul Mandrax Sunset Variations spulberă întreaga scenă heavy metal șaptezecistă.

Climaxul albumului rămâne însă Anadin, care îi ridiculizează la maxim pe Lou Reed și Velvet Underground, substituind heroina cu aspirina. Piesa are și ceva elemente din Sweet Jane și Walk on the Wild Side.  

Italians from Outer Space, următorul LP al grupului, a fost lansat în primăvara lui 1977. Ce se aude acolo e o sminteală absolută.

Un amalgam de scheciuri și viniete muzicale, Italians… are mai degrabă caracteristicile unui disc de comedie, decât ale unuia de rock. 

The Albertos intră cu succes pe tărâmul umorului suprarealist, gen Monty Python sau The Firesign Theatre. Ridicolul și absurdul culturii populare sunt exploatate cu nesaț pe acest album complet ieșit din tipare.

Discul începe cu Old Trust, o parodie după Old Shep, al solistului country Red Foley. Trubadurul cântă tristețea despărțirii de câinele său credincios, care, aflăm abia la sfârșit, fugise de fapt cu nevastă-sa.

Vine apoi Barry White și sună din greșeală la o pizzerie, iar de aici lucrurile o iau și mai razna.

Invocation of the Fundamental Orifice of St. Agnes se arată chiar mai stranie decât o denotă denumirea, fiind un soi de experiment vocal “a capella”.  

“Suita” Italians from Outer Space se duce dintr-o scenetă pythonească într-o imitație perfectă a lui Dylan, de unde cade într-un delir western spaghetti, pentru ca după un interludiu stil Goon Show să o dea într-o caricatură savuroasă de hard rock machist.

Happy To Be on (an Island Away from) Demis Roussos persiflează pastoralismul europop, în timp ce dulcegăriile country & western sunt batjocorite grav în It Never Rains in El Paso.

Teenager in Schtuck reprezintă prima șarjă punkistă din repertoriul trupei, iar Teenage Paradise este un “spoof” doo-wop de toată frumusețea. 

La un moment dat, aproape de final, un judecător cu accent “british” condamnă vehement la moarte un individ, pentru că a refuzat să “boogie”.

Formația reintră în cele din urmă în scenă și ucide rock’n’roll-ul cu propriile lui metode, inserând și citate fugitive din Chopin (Marșul funebru), Beatles, Bernstein și Deep Purple. (Utilizatorii de YouTube pun poze dubioase).

Cu două albume pe piață, The Albertos băgau în continuare gig-uri la greu, pe teren propriu, dar și în deplasare, prin Olanda, Belgia și Germania, unde și-au format nuclee entuziaste de fani în mai multe orașe.

În acea perioadă obișnuiau să ia în deschidere formații tinere și promițătoare, ca The Police, The Clash, Joy Division, Siouxsie and the Banshees, Ian Dury and the Blockheads, The Jam, Buzzcocks, Blondie sau Devo.

De fapt eu așa am auzit despre ei, ca notă de subsol în biografiile marilor punkiști și post-punkiști, care le-au făcut inițial încălzirea la concerte.  

Înrâuriți de trupele din noul val, Alberto y Lost Trios Paranoias au conceput Sleak (aka Snuff Rock), un “musical” de 10 minute, al cărui erou, cântărețul Norman Sleak, se sinucide pe scenă pentru amuzamentul maselor:

“Living is a cliché/It’s all been done before/Death it’s the only thing/We’re going to live for”.

Sleak întruchipa magistral panica morală stârnită în epocă de mișcarea punk. De asemenea, vâlva iscată de filmul de groază Snuff, din 1976, a constituit o altă sursă de inspirație pentru The Albertos.

În toamna lui 1977, Sleak s-a jucat cu succes la Londra, pe scenele de la Royal Court Theatre și Roundhouse. În rolul punkistului suicidal s-a aflat năbădăiosul Jimmy Hibbert.

Cele patru cântece care alcătuiau “musical-ul” au apărut pe EP-ul Snuff Rock, realizat atunci de Stiff Records. Kill face bășcălie de The Damned, Gobbing on Life de Sex Pistols, Snuffin’ Like That de The Clash, iar Snuffin’ in a Babylon de afinitățile reggae ale punkiștilor. 

Deși toate melodiile au intrat ulterior pe mai multe compilații și se găsesc fără probleme pe YouTube, versiunea originală a EP-ului Snuff Rock se numără printre cele mai costisitoare materiale de pe Discogs.  

În decembrie ‘77, Alberto y Lost Trios Paranoias au susținut un recital în emisiunea Sight and Sound in Concert, transmisă live, simultan, pe postul TV BBC 1 și pe BBC Radio 1. 

O lună mai târziu, britanicii au fost invitați și la Rockpalast, un faimos show de televiziune vest-german.

Skite, al treilea LP al trupei, a ieșit la iveală în septembrie 1978, via Logo Records. The Albertos au revenit la formatul albumului de debut, acela de colecție de parodii.

Single-ul Heads Down No Nonsense Mindless Boogie a rămas singura lor intrare în chart-ul britanic, pe poziția no. 47. Țăcăniții i-au miștocărit în ultimul hal pe Status Quo, niște victime sigure de altfel.

Nici ABBA n-au scăpat de data asta, suedezilor fiindu-le dedicat chiar track-ul de deschidere, Juan Lopez, ce are și unele tușe de Bee Gees (nu și în varianta scenică de mai jos).

Pink Floyd se află și ei între favoriții maselor terfeliți de The Albertos, în prima piesă de pe fața B, Peter Parker.

Cel mai tare cântec de pe Skite este însă Anarchy in the UK, transpus magnific în registrul doo-wop. Clar, cel mai bun cover care s-a făcut vreodată după Sex Pistols.

Avem și două numere de punk pe față, Thank You și Fuck You, precum și o serie de zeflemele la adresa new wave-ului: Mother Superior, 23 (un atac direct la Ian Dury & the Blockheads) și God Is Mad. 

Rastamanii sunt loviți cu o preluare pe “riddim” după Where Have All the Flowers Gone?, înzestrată ca la carte și cu versiune dub. Rednecșii, alți “răsfățați” ai găștii The Albertos, își încasează porția la Rockin’ Sav’Yer.

După ce au înregistrat Skite, Harding și Bowers au părăsit trupa. În locul lor au venit John Scott (voce, bas, chitară, saxofon, keyboards) și Ged Green (voce, chitară, bas, keyboards). Cel din urmă a stat doar câteva luni, fiind substituit de Captain Mog (voce, bas; ex-The Smirks).

La finalul lui 1978, Alberto y Lost Trios Paranoias au participat la realizarea legendarei compilații A Factory Sample, ca “backing band” pentru comediantul John Dowie. Cele trei track-uri ale lui Dowie l-au avut ca producător pe CP Lee. 

Membrii The Albertos au început să închege diverse “side-projects” în acea perioadă. CP Lee și John Scott au fondat duoul Gerry and the Holograms, ca să-și bată joc de fițele artistice ale celui dintâi val synthpop.

Gerry and the Holograms a debutat în 1979 cu single-ul Meet the Dissidents, lansat la Absurd Records.

Pe fața A se află melodia intitulată Gerry and the Holograms, care seamănă izbitor cu celebra Blue Monday, de la New Order, apărută patru ani mai târziu.  

The Emperor’s New Music, al doilea și ultimul single al duoului, este o farsă situaționistă. Vinilul a fost prins cu lipici în interiorul copertei și nu poți să-l scoți de acolo, muzica fiind practic inexistentă.

După mulți ani, în 2017, a apărut și un LP Gerry and the Holograms, cu piese ce datează din perioada 1978-1983, marea majoritate inedite.

CP Lee și John Scott au făcut parte și din 48 Chairs, un proiect avant-punk-jazz în combinație cu saxofonistul Lol Coxhill. 48 Chairs a realizat două materiale: single-ul Snap It Around (1979) și LP-ul 70% Paranoid (1982).

Un alt “offshoot” The Albertos a fost Charlie Parkas, cu CP Lee și Bruce Mitchell în componență. Charlie Parkas s-au luat de modele two-tone și mod revival. Grupul a scos doar un single de ska “celtic”, The Ballad of Robin Hood, în 1979.

Jimmy Hibbert a realizat și el un album solo, Heavy Duty, în 1980. N-am găsit pe net decât un singur cântec, Mr. Wonderful, o parodie cock rock.

În acel an, Alberto y Lost Trios Paranoias a suferit o pierdere grea. Les Prior, sufletul show-ului, s-a prăpădit sărmanul de leucemie.

Formația a mers mai departe, încercându-și norocul peste Atlantic. Sleak a fost pus în scenă la New York, la finele lui 1980, dar a ieșit un fiasco total. Tocmai se petrecuse asasinarea lui Lennon și lumea nu mai gusta glumele cu rockstaruri moarte.  

The Albertos erau evident în declin la începutul decadei. Totuși, comboul a apărut în filmul Urgh! A Music War, din 1982, cu o versiune live a hitului Heads Down No Nonsense Mindless Boogie, realizată anul anterior la Liverpool.  

Din 1981 datează și Mystery Guild Radio Sweat, o casetă înregistrată de CP Lee, pentru label-ul New Hormones.

Mystery Guild Radio Sweat maimuțărește o emisiune radio, cu tot ce implică asta în mod obișnuit: glumițe de DJ, știri, jingle-uri, reclame, ascultători în direct și, bineînțeles, melodii interpretate de The Albertos.

Programul include parodii după formații în vogă, ca Magazine sau Dexys Midnight Runners, dar și bucăți retro de rock’n’roll sau country.

CP face un “performance” uimitor în rolul DJ-ului Mike Barnes. De menționat că Radio Sweet conține și avertismente anti-nucleare, în genul celor transmise în epocă de BBC, iar caseta s-a vândut într-o sacoșă. Pur și simplu fabulos!

Cariera The Albertos a cunoscut o scurtă revigorare în 1982, când trupa a fost protagonista unui show de comedie, Teach Yourself Gibberish, difuzat pe Granada TV. Teach Yourself Gibberish a avut șase episoade, scrise toate de multitalentatul CP Lee.

Emisiunea cuprinde scenete, faze de mockumentar și câte un cântec pe episod. Piesele mimează trendurile new wave și ska revival și sună foarte bine. 

Vreau să zic că Teach Yourself Gibberish se găsește integral pe YouTube și este chiar amuzant. CP Lee și gașca lui își pot revendica fără jenă un loc între clasicii umorului englezesc. 

Ultima imprimare The Albertos a fost un single festiv, Cruising with Santa, de la finele lui 1982.

Formația a mai avut câteva gig-uri în UK și Israel, în februarie ‘83, după care și-a dat obștescul sfârșit.

Băieții s-au ținut de treabă și nu s-au mai reunit niciodată. Postum, au ieșit reeditările pe CD și “best of-urile” uzuale, plus o colecție inedită, botezată Radio Sweat.

În afară de conținutul integral al “faimoasei” casete din ‘81, pe Radio Sweat se mai găsesc câteva înregistrări live târzii și niște “leftovers” de studio. 

În secțiunea de concert am recunoscut și vreo două dintre cântecele din Teach Yourself Gibberish, You Made a Hostage of My Heart și Telephone (de negăsit în altă parte, cu excepția episoadelor postate pe YouTube). Foarte “funny” mi s-a părut și Contact Lens.

În epoca post-Albertos, CP Lee și Jimmy Hibbert s-au reinventat amândoi în mod spectaculos. Cel dintâi și-a luat doctoratul în muzicologie și a predat la Universitatea Salford

A scris în total patru cărți: două despre Dylan, una despre istoria muzicii din Manchester și una despre viața lui cu Alberto y Lost Trio Paranoias (When Were Thin, din 2007). 

În anii 2000-2010, băiatul a conceput și a prezentat mai multe documentare despre muzică și comedie pentru BBC Radio 4 și a contribuit semnificativ la realizarea unor producții cu același profil, pentru televiziunea publică britanică. 

Pe lângă astea, a publicat tone de articole și a fost co-fondator al Manchester Music Digital Archives

Cât privește partea de “performance”, a revenit puternic în anii 2000 cu un “one-man show” dedicat comediantului hipster Lord Buckley, precum și cu un nou proiect muzical, CP Lee & the Salford Sheiks, axat pe cover-uri în manieră “old-timey”.

Din 2015 a început să concerteze sub titulatura Just One Alberto. Repertoriul său consta din interpretări cu acompaniament de ukulele după Alberto y Lost Trios Paranoias și Gerry & the Holograms, intercalate de reprize de stand up comedy.

În paralel a cântat și cu Vocal Harum, un cvintet doo-wop foarte simpatic. 

În aprilie 2020, bietul CP a pus pe net un cântec de sezon, Lockdown Blues. Din păcate, pentru el carantina s-a terminat mult prea repede. Două luni mai târziu a făcut un infarct și s-a pricopsit cu un certificat de trecere într-o altă dimensiune.

După desființarea The Albertos, Jimmy Hibbert s-a reprofilat ca “voice actor” și scenarist pentru filme de desene animate. 

Glasul lui se aude în numeroase producții ale companiei Cosgrove Hall Films, ca Danger Mouse, The Wind in the Willows, Count Duckula, Noddy’s Toyland Adventures, Little Red Tractor sau mai recentul Pip Ahoy!. La unele dintre acestea este și co-autor.

Ocazional, a jucat și roluri mici în seriale TV pentru oameni mari, ca de exemplu Coronation Street sau The Adventures of Sherlock Holmes. 

Alți foști membri The Albertos au avut cariere interesante în domeniul muzicii. Tony Bowers a făcut parte din cel dintâi “line up” Durutti Column, în 1978. A plecat din formație după doar câteva luni și a întemeiat The Mothmen, împreună cu Bob Harding, fostul coleg “paranoic”.

La începutul anilor ‘80, The Mothmen a realizat două LP-uri post-punk pentru On-U Sound și respectiv Do It Records. Mai încolo, între 1984 și 1989, Bowers a dat cu basul pentru Simply Red.

Din 1980, Bruce Mitchell a ajuns și el la Durutti Column, unde a rămas infinit mai mult ca Bowers, adică până în prezent. Venerabilul baterist, născut în 1940, a devenit cel mai vechi membru al trupei, în afară de liderul Vini Reilly.

Mă întorc în final la Alberto y Lost Trios Paranoias, care în urma documentării pentru acest articol au devenit o mare revelație pentru mine. Chiar nu mi-am imaginat că sună așa de bine și sunt atât de amuzanți. Cred că avem de-a face cu una dintre cele subestimate trupe din întreaga istorie a popului britanic.


Referinţe bibliografice:

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.