Mostră de înţelepciune:
„Akinmusire și-a asumat fățiș misiunea de a purta mai departe vocația intelectuală a jazzului, gata să răspundă provocărilor “minunatei lumi noi” în care viețuim cu toții.
Muzica lui transmite un puternic mesaj social, impregnat chiar și pieselor instrumentale, predominante desigur în repertoriul lui Akinmusire. Artistul își învestește trompeta cu valențe de “storyteller”, încercând – după spusele sale – să o facă să sune ca o voce femeiască. Bună de psihanalizat asta.”
Naştere:
- Ambrose Akinmusire, 1 mai 1982, Oakland, California, SUA
Încadrare stilistică:
Colţul criticului de artă:
În jazz, elogiile deșănțate sunt rezervate de obicei muzicienilor morți sau celor care au în spate zeci de ani de carieră. Însă trompetistul Ambrose Akinmusire a început să le culeagă foarte devreme. Abia de apucase să scoată două-trei albume, că unii cronicari îl slăveau deja ca pe un clasic în viață.
Incontestabil, Akinmusire se află între inovatorii majori ai jazzului din ultimul deceniu. Confruntat cu moștenirea covârșitoare a acestui gen muzical, junele trompetist a găsit mijloacele și curajul să o remodeleze după chipul și asemănarea blestematului secol XXI, fără să-i altereze în vreun fel înțelesul și menirea.
Muzica lui Akinmusire este elitistă, dar această caracterizare trebuie privită nuanțat, eliminând complet conotațiile peiorative ale termenului.
Jazzul a căpătat demult dimensiunea de cultură înaltă, configurată în timp grație viziunilor creatoare ale mai multor generații de artiști, de la Duke Ellington la Steve Coleman. Iar ăsta este un fapt eminamente pozitiv, o reflecție fascinantă a geniului afro-american.
Akinmusire și-a asumat fățiș misiunea de a purta mai departe vocația intelectuală a jazzului, gata să răspundă provocărilor “minunatei lumi noi” în care viețuim cu toții.
Muzica lui transmite un puternic mesaj social, impregnat chiar și pieselor instrumentale, predominante desigur în repertoriul lui Akinmusire. Artistul își învestește trompeta cu valențe de “storyteller”, încercând – după spusele sale – să o facă să sune ca o voce femeiască. Bună de psihanalizat asta.
Ambrose Akinmusire s-a născut în 1982, în Oakland, California. Taică-su este nigerian, iar maică-sa afro-americană. Numele de familie se pronunță “ah-kin-MOO-sir-ee”.
Micuțul a început să studieze pianul de la cinci ani. Pe la 11 ani l-a lăsat baltă pentru tobe, însă a renunțat rapid la ele în favoarea trompetei.
S-a adus apoi să învețe la Berkeley High School, unde a fost selectat bineînțeles în orchestra de jazz a liceului. În paralel cu activitățile muzicale din programa școlară, flăcăul a început să intre și în vârtejul gig-urilor de club, fiind adoptat rapid de jazziștii veterani din Bay Area.
Între muzicienii locali care l-au îndrumat s-au aflat trompetistul Robert Porter, pianistul Ed Kelly sau bateristul Donald Bailey (renumit pentru colaborarea sa cu Jimmy Smith). Deja pe la 17 ani, Akinmusire a ajuns să acompanieze în concerte artiști de talia lui Billy Higgins sau Joe Henderson.
Micuțul Ambrose a trăit astfel o experiență similară muzicienilor din epoca pre-instituționalizată a jazzului, care deprindeau meșteșugul cântării direct de la confrații mai în vârstă.
Aidoma eroului din Poveste din Bronx, artistul nu a abadonat nici educația formală, pentru că dobândirea cunoașterii pe căi multiple vine cu avantaje uriașe.
În perioada 1999-2000, Ambrose Akinmusire a făcut parte din Next Generation Jazz Orchestra, un fel de selecționată de tineret, antrenată special să evolueze pe scena marelui festival Monterey.
Aproape de sfârșitul liceului, Akinmusire a avut șansa să-l întâlnească pe marele Steve Coleman, venit să țină un workshop pentru jazziștii în devenire de la Berkeley High School.
Coleman l-a ochit imediat pe talentatul trompetist, pe care l-a cooptat apoi în formația sa, bine cunoscuta Five Elements. După ce a terminat școala, în 2001, Akinmusire a plecat alături de Steve Coleman și Five Elements într-un turneu prin Europa.
Cu acel prilej a participat și la imprimarea dublului album live Resistance Is Futile, fapt ce a constituit prima sa apariție pe disc.
Anul următor, Ambrose și-a făcut bagajele și s-a dus la New York, să învețe lucruri noi la Manhattan School of Music.
După absolvire s-a întors pe coasta natală, unde a băgat un master la University of Southern California și încă niște studii intense la Thelonious Monk Institute of Jazz. Cum s-ar spune, băiatul a devenit tobă de carte. Sau trompetă de carte, în cazul lui.
Bineînțeles, în toți anii ăștia cât a ars-o prin școli înalte a continuat să țină concerte și a început să fie solicitat tot mai des și pentru sesiuni de studio.
În anii studenției a înregistrat pentru confrați precum Aaron Parks, Vijay Iyer sau Walter Smith III, cu cel din urmă legând o colaborare foarte strânsă.
2007 a fost un an de răscruce pentru cariera lui Akinmusire. Trompetistul s-a înscris atunci în două mari competiții de profil: Thelonious Monk International Jazz Competition și Carmine Caruso International Jazz Trumpet Solo Competition.
Acestea erau programate la o săptămână una după cealaltă, pe final de octombrie și început de noiembrie. Bineînțeles, flăcăul le-a câștigat pe amândouă, impresionând puternic lumea jazzului.
După un asemenea dublu triumf a urmat firește debutul discografic în calitate de lider. Primul album al lui Ambrose Akinmusire, Prelude… to Cora, a apărut în 2008, la casa de discuri spaniolă Fresh Sound.
Era o manevră de bun augur, pentru că tot la Fresh Sound și-au lansat cele dintâi albume și Brad Mehldau, Kurt Rosenwinkel, The Bad Plus, Robert Glasper, Avishai Cohen (trompetistul) și alți artiști importanți din jazzul recent.
Prelude… to Cora este dedicat mamei trompetistului, Cora, care l-a crescut de una singură, după ce s-a despărțit de Akinmusire senior.
Juniorul a adoptat din start o atitudine de mare jazzman. Discul lui de debut n-are nimic scolastic, așa cum poate te-ai aștepta de la unul care tocmai și-a tocit coatele pe băncile a trei facultăți.
Omul nostru își conturase deja o viziune proprie asupra muzicii, stând cățărat pe umerii giganților, pe care și-a propus să-i venereze fără să-i imite.
Pe Prelude… to Cora auzim câteva solouri de mare finețe ale șefului de formație, dar exhibarea calităților individuale nu reprezintă nici pe departe motorul creației lui Akinmusire.
Trompetistul este interesat în primul rând de coeziunea ansamblului pe care-l conduce și de trările rezultate din conlucrarea cu colegii de trupă.
Akinmusire face un tandem excepțional cu saxofonistul tenor Walter Smith III, cei doi muzicieni completându-se într-un mod absolut admirabil.
În spatele lor palpită o secție ritmică de mare valoare, alcătuită din Aaron Parks (pian), Chris Dingman (vibrafon), Joe Sanders (contrabas) și Justin Brown (tobe).
Marea atenție la ce face Brown acolo. Avem de-a face cu un tobar monstruos, unul dintre cei mai buni de pe Pământ la ora actuală.
Akinmusire și Brown lucrează împreună de foarte mult timp, de pe vremea când amândoi erau colegi la liceul Berkeley. Execuțiile complexe ale lui Justin Brown constituie practic fundamentul celei mai mari părți din opera trompetistului.
Încă de pe Prelude… to Cora, Akinmusire arată un potențial excepțional de compozitor, confirmat pe deplin de evoluția sa ulterioară.
Trompetistul a reușit unul dintre cele mai bune albume de debut dintre colegii săi de generație, trădându-și ambițiile mărețe chiar din acel stadiu timpuriu al carierei.
După ce a terminat Institutul Monk, Akinmusire s-a întors la New York, pentru că tot acolo rămâne buricul jazzului din Univers.
Portofoliul său de sideman a continuat să se extindă cu înregistrări pentru Esperanza Spalding, Roy Hargrove Big Band, Terri Lyne Carrington, John Escreet, David Binney sau Linda Oh (pe atunci încă puțin cunoscută).
În timpul ăsta, trompetistul lucra de zor pentru albumul secund în calitate de lider. N-a mai durat mult până când s-a pricopsit cu o oportunitate uriașă.
Pianistul Jason Moran i-a pus o pilă lui Akinmusire la Bruce Lundvall, șeful de la Blue Note Records. Versatul Lundvall a înțeles imediat că are de-a face cu un mare talent și i-a pus fără ezitare un contract în față.
Akinmusire și-a făcut intrarea la Blue Note cu albumul botezat atât de poetic When the Heart Emerges Glistening. Discul a fost co-produs de trompetist împreună cu Moran, care apare și ca invitat pe două piese.
Pe majoritatea înregistrărilor ce constituie When the Heart Emerges Glistening, Akinmusire s-a aflat în fruntea unui cvintet din care au mai făcut parte vechii prieteni William Smith III și Justin Brown, plus noile “achiziții” Gerald Clayton (pian) și Harish Raghavan (contrabas).
Track-ul inaugural, Confessions to My Unborn Daughter, are o puternică încărcutură emoțională, întemeiată pe interplay-ul încântător dintre Akinmusire și Smith III, care-și scot la bătaie toată măiestria și empatia de care sunt capabili.
My Name Is Oscar reprezintă un “performance” insolit în memoria lui Oscar Grant, un tânăr afro-american împușcat de-an pulea de un polițist zelos.
Ambrose și Justin interpretează piesa în duet, primul rostind sentințe concise printre bătăile ritualice ale tovarășului său.
Cu My Name Is Oscar, Akinmusire iniția un ciclu de comemorări simbolice, continuat sub diferite forme pe aproape fiecare dintre albumele sale ulterioare.
The Walls of Lechuguilla este introdusă de un solo seducător de straniu al trompetistului, ce incită apoi întregul ansamblu să creeze una dintre cele mai tumultoase reprize de pe album.
Dramatismul ajunge la apogeu doar odată cu penultima piesă, Tear Stained Suicide Manifesto, o construcție extrem de complexă, care trece gradat de la durerea sfâșietoare din intro la împăcarea solemnă cu soarta din final.
La fel ca toate creațiile lui Akinmusire, Tear Stained Suicide Manifesto are în spate o poveste scrisă de trompetist și ținută în secret inclusiv față de membrii formației. Într-un interviu pentru JazzTimes, din 2011, trompetistul a dezvăluit în premieră ce l-a instigat în compunerea acestei piese.
Mai târziu, artistul a devenit ceva mai generos în a-și deconspira muzele, chiar dacă nu a publicat niciunul dintre faimoasele sale texte catalizatoare.
When the Heart Emerges Glistening a stârnit un șuvoi de laude în presa de specialitate. Majoritatea cronicarilor îl catalogau pe Akinmusire ca pe o mare speranță, dar apăruseră deja și cei care îl considerau o certitudine a jazzului contemporan.
După lansarea celui de al doilea album, cvintetul condus de Akinmusire a pornit în turneu prin lumea largă, bifând totodată o serie de festivaluri importante. Pentru aparițiile scenice Gerald Clayton a fost înlocuit de foarte talentatul Sam Harris, un coleg al trompetistului de la Manhattan School of Music.
În 2012-2013, Ambrose Akinmusire a participat la realizarea albumelor unor confrați din vechea gardă, precum Jack DeJohnette, Archie Shepp, Trilok Gurtu sau Yellowjackets, dar a dat câte o trompetă de ajutor și pentru colegi de generație ca Gerald Clayton sau Dayna Stephens.
Până la realizarea unui nou material sub nume propriu aveau să se scurgă aproape trei ani. The Imagined Saviour Is Far Easier to Paint a ieșit pe piață în martie 2014 și după cum sună poți înțelege de ce a durat atât de mult procesul de creație.
The Imagined Saviour… este un disc în care viziunea integrată de compozitor, orchestrator și producător prevalează asupra celei de trompetist. Toți membri cvintetului sunt la datorie, numai că evoluează foarte puțin în formula clasică, pentru că liderul lor a simțit nevoia să-i permute în fel și chip.
Pe album și-a făcut apariția o pleiadă de invitați, ce a lărgit sensibil paleta sonoră a compozițiilor lui Akinmusire. Avem un cvartet de coarde completamente feminin, Osso String Quartet, dar și pe excelentul chitarist Charles Altura sau pe flautista Elena Pinderhughes, o minunăție de circa 19 ani la vremea respectivă.
Lor li se adaugă trei cântăreți – Becca Stevens, Theo Bleckmann și Cold Specks – care deschid noi orizonturi în universul muzical încărcat de sensuri al jazzmanului-poet Akinmusire.
Dacă te întrebi ce semnifică titlul albumului ai puține șanse să obții un răspuns concret, pentru că autorul a preferat să-l învăluie în mister. Însă e un indiciu bun pentru atmosfera hipnotică de pe disc.
Marie Christie joacă rolul de preludiu eteric, interpretat de Akinmusire în duo cu Sam Harris. Întreaga formație, augmentată de Charles Altura, intră în scenă odată cu track-ul 2, tensionatul As We Fight.
Our Basement (Ed) o are în prim-plan pe Becca Stevens, care ne cântă despre rostul vieții din perspectiva unui om al străzii (artiștii ăștia și ruminațiile lor…).
Timbrul lui Becca sună într-un fel aparte, evocându-le în egală măsură pe Joni Mitchell și Björk. Asta în timp ce lui Akinmusire i-a ieșit un aranjament sclipitor pentru trompetă, pian și cvartet de coarde.
Vartha scoate la înaintare o variantă inedită de cvintet, cu Altura în locul lui Smith III. Părțile melodice sunt pur și simplu fermecătoare, iar improvizațiile lui Akinmusire, Altura și Harris izbutesc chiar să sporească vraja. Zic că Vartha rămâne una dintre culmile întregului album.
Cvintetul clasic se face auzit abia pe al cincilea track, Memo (G. Learson), un număr post-bop de mare rafinament, reîntoarcere simbolică la origini în pragul unei noi călătorii inițiatice.
Pe The Beauty of Dissolving Portraits, Akinmusire își lasă trompeta să plutească printre acordurile diafane de coarde și flaut. Magie pură.
Asiam (Joan) o cântă pe Joni Mitchell, feblețea lui Ambrose și a noastră, a tuturor. Foarte inspirată alegerea neamțului Theo Bleckmann ca portavoce a simțămintelor pentru Joni. Acompaniamentul cvintetului Akinmusire accentuează caracterul excentric al acestui tribut.
Bubbles (John William Sublett) repune în drepturi anumite convenții jazzistice, dar Ceaseless Inexhaustible Child (Cyntoia Brown) se duce imediat într-o altă zonă, transportată de glasul magnific al somalezo-canadienei Cold Specks, o cântăreață pasională de neo-soul.
Rollcall for the Absent este continuarea lui My Name Is Oscar Brown. De data asta mesajul a fost încredințat unei fetițe inocente, care recită o listă lungă cu nume de afro-americani uciși de “oamenii legii”, pe un fundal torturant de synth și mellotron.
J.E. Nilmah (Ecclesiastes 6:10) începe cu o incursiune abstractă înspre free jazz a versiunii de cvintet cu Altura, pentru ca apoi piesa să dobândească tonalități ceva mai prietenoase.
Inflatedbyspinning este o splendidă miniatură scrisă de Akinmusire pentru cvartet de coarde și flaut, în care-și scoate complet din schemă propria trompetă.
The Imagined Saviour Is Far Easier to Paint se termină imprevizibil cu Richard (Conduit), o înregistrare realizată în concert cu cvintetul clasic. Piesa durează 16 minute și are vaste pasaje improvizatorice. Muzica e de cea mai înaltă calitate, dar frânge destul de bizar mood-ul ce caracterizează restul albumului.
Chiar și așa, The Imagined Saviour Is Far Easier to Paint a fost asaltat de recenzii entuziaste și nominalizări pe liste “best of” la final de an. Ambrose Akinmusire își consolida poziția de nou superstar al jazzului și ridica la o înălțime înfiorătoare nivelul așteptărilor pentru următoarele albume.
Ciudat că tolomacii de la Grammy nu l-au băgat deloc în seamă pe Akinmusire până în clipa de față. În schimb, trompetistul a devenit abonat la pozițiile fruntașe din sondajele Downbeat și a strâns o mulțime de premii internaționale.
Între acestea și Paul Acket Award, o distincție acordată de North Sea Jazz Festival artiștilor care ar merita o recunoaștere mai largă. Ambrose a luat-o la ediția 2014.
În același an, trompetistul a susținut o serie de concerte în duo cu super-chitaristul Bill Frisell. Combinația sună cumplit de promițător, dar până acum nu a beneficiat o materializare discografică, cum ar fi de dorit.
Akinmusire a avut și incredibila ocazie de a lucra cu însăși Joni Mitchell, la o nouă versiune a melodiei Borderline, pierdută undeva în imensitatea box set-ului Love Has Many Faces. Totuși, ce onoare pentru tânărul muziciant!
Trompeta lui Ambrose răsună de asemenea pe Mortal Man, piesa finală de pe To Pimp a Butterfly, marele album al lui Kendrick Lamar, din 2015.
În același an, flăcăul a apărut și pe Afrodeezia, cel dintâi disc scos la Blue Note de mega-basistul Marcus Miller.
De asemenea, în vara lui 2015, Akinmusire a interpretat în premieră Banyan, o lucrare pentru big band, scrisă la solicitarea organizatorilor Hyde Park Jazz Festival.
Trompetistul s-a angrenat apoi într-o colaborare consistentă cu chitaristul austriac Wolfgang Muthspiel, din care au rezultat două albume pentru ECM: Rising Grace (2016) și Where the River Goes (2018).
Alți artiști care s-au bucurat în 2016 de serviciile de sideman ale lui Akinmusire au fost Dhafer Youssef și Tom Harrell.
Spre sfârșitul anului, băiatul a avut un proiect interesant cu nemții de la WDR Big Band, în care a fost implicat și Orrin Evans, actualul pianist de la Bad Plus.
Cât privește propriile gig-uri, Akinmusire a urmat o direcție imprevizibilă, după experimentele de pe The Imagined Saviour Is Far Easier to Paint.
Ai fi zis că omul nostru o s-o dea pe orchestrații mai generoase sau o să-l coopteze permanent și pe Altura. Însă el a ales o variantă austeră și destul de riscantă. L-a scos din schemă pe Smith III și a început să concerteze preponderent în formulă de cvartet, cu Harris, Raghavan și Brown.
Cvartetele conduse de trompetă sunt o raritate în istoria jazzului, dar Akinmusire a mers mai departe și a imortalizat acest combo pe disc.
Prima dată sub forma unui grandios dublu album, A Rift in the Decorum: Live at the Village Vanguard, lansat de Blue Note în iunie 2017.
Contrar uzanțelor, A Rift in the Decorum conține exclusiv compoziții noi și nu reinterpretări ale unor teme consacrate. Duse sunt superbele unisoane intonate de Akinmusire și Smith III.
Trompetistul suflă acum în draci de unul singur, luptând să acopere spații imense din peisajul sonor zugrăvit de comboul său.
Materialul are unele porniri excesive, determinate și de formatul instrumental neobișnuit. Asta și durata colosală de aproape două ore îl fac cam greu de digerat pentru cei mai puțin inițiați într-ale jazzului.
A Rift in the Decorum începe cu Maurice & Michael (Sorry I Didn’t Say Hello), un track de 12 minute și jumătate, bântuit de o melancolie tulburătoare.
Succesorul, Response, este ceva mai succint, dar mult mai agitat. Pe Moment in Between the Rest (To Curve an Ache), Akinmusire și tovarășii o dau într-o contemplație aproape ECM-istă, perturbată însă de accentele stranii ale trompetei.
Brooklyn (ODB) alunecă direct spre free jazz, după care A Song to Exale To (Diver Song) se lasă cuprins de o serenitate abstractă, la limita muzicii ambientale.
Lungul intro al lui Akinmusire de la Trumpet Sketch (Milky Pete) instigă formația la o mare nebunie improvizatorică, cu Harris și Brown izbindu-și instrumentele ca scoși din minți.
Taymoor’s World deschide al doilea volum cu răsturnări multiple de situație. După mai calmul First Page (Shabnam’s Poem), atmosfera se întețește din nou cu H.A.M.S (In the Spirit of Honesty), care durează doar cinci minute.
Sam Harris își face de cap cu un intro free pentru Piano Sketch, până când Akinmusire trece la cârmă și poartă muzica mai aproape de Pământ (nu în sensul de “uscat”).
Condor pornește cu o improvizație de peste 2 minute a lui Raghavan, care impune o stare de echilibru pe tot parcursul piesei.
Withered are o structură total atipică, fiind străpunsă de un solo fabulos al maestrului Justin Brown.
Finalul, Umteyo, amplifică starea de haos, cu Brown dezlănțuit, în timp ce restul trupei îi ține hangul în ostinato. Bine de tot!
La câteva luni după lansarea A Rift in the Decorum a apărut și albumul de debut al supergrupului Blue Note All-Stars, denumit Our Point of View.
Blue Note All-Stars a luat ființă în 2014, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea faimosului label.
Alături de Akinmusire, în componența formației s-au mai aflat Robert Glasper (pian electric), Marcus Strickland (saxofon tenor), Lionel Louke (chitară), Derrick Hodge (bas) și Kendrick Scott (tobe). Toți muzicienii (relativ) tineri și cu mare apetență pentru inovație.
Cei șase jazziști și-au îngemănat viziunile în așa fel încât să facă din Our Point of View un produs artistic coerent și consistent și nu o însăilare pompoasă, cum se întâmplă adesea cu supergrupurile.
Our Point of View cuprinde două compoziții semnate de Akinmusire, Henya și Bruce, the Last Dinosaur. Ultima încheie albumul, cinstind memoria lui Bruce Lundvall, binefăcătorul celor șase staruri Blue Note, răposat în 2015.
Ambrose Akinmusire a dat o nouă lovitură în septembrie 2018, când a scos la iveală o creație uimitoare, albumul Origami Harvest. Este vorba de fapt despre o lucrare amplă, ce îmbină jazzul, muzica clasică și hip-hopul.
Origami Harvest reprezintă răspunsul artistului la întrebarea “what’s the craziest idea you have?”, care i-a fost adresată de Judd Greenstein și Kate Nordstrum, doi curatori muzicali din New York. Akinmusire a descris astfel ideea lui cea mai nebunească:
“I wanted to do a project about extremes and putting things that are seemingly opposite right next to each other.”
I-a ieșit al naibii de bine combinația asta, atât de irealizabilă în aparență. Origami Harvest își poate revendica fără rețineri un loc între cele mai revoluționare opusuri muzicale din epoca recentă.
În conceperea materialului, Akinmusire a sfidat orice convenție, aducând laolaltă un cvartet de coarde (MIVOS Quartet), un rapper (Kool A.D. – fost membru Das Racist) și o secție trunchiată de jazz (alcătuită din Sam Harris – pian & keyboards și Marcus Gilmore – tobe).
Pe Origami Harvest, Ambrose Akinmusire își duce ambițiile de compozitor și orchestrator la un nou nivel, după izbânda obținută cu The Imagined Saviour Is Far Easier to Paint. Curios că artistul găsește destul de puțin spațiu pentru trompeta sa în contextul muzical imaginat pentru acest al cincilea album.
Aranjamentele orchestrale impresionează cu fiecare notă. Secvențele multiple se întretaie sau decurg firesc una din alta, contopindu-se finalmente într-un tot unitar. Elementele disparate din care a fost plămădită această creație au devenit imperceptibile sub bagheta maestrului Akinmusire.
În cuprinsul albumului domnește o stare paradoxală, la confluența dintre reverie și distopie. Creatorul și-a propus să reflecte condiția actuală a comunității afro-americane, într-un limbaj cam criptat așa pentru masele largi.
Cea dintâi piesă, A Blooming Bloodfruit in a Hoodie, are aproape 13 minute și se împarte în mai multe segmente.
Primul ia forma unui preludiu cameral. După câteva minute se aud bătăile subtile ale lui Gilmore, care fac tranziția spre secțiunea jazz-rap, ce-l are în prim-plan pe Kool A.D., cu flow-ul lui bine temperat.
Pe nesimțite, cvartetul de coarde substituie comboul de jazz în a doua parte a recitalului prelungit al lui Kool A.D. Povestea se încheie într-o coda hipnotică, cu tentă electro-jazz.
Marcus Gilmore setează atmosfera celui de al doilea track, Miracle and Fighting, mai lung și mai întortocheat decât precedentul, cu partituri captivante de coarde, explozii improvizatorice și un Kool A.D. imperturbabil în transa lui poetică.
Walter Smith III, revenit de data asta ca invitat, se aruncă într-un solo halucinant, efect amplificat prin utilizarea metodei “overdubbing”.
Americana / The Garden Waits for You to Match Her Wilderness este un veritabil poem muzical post-minimalist, cu Kool A.D. mai apropiat de tehnica “spoken word” decât de rapping.
Particle / Spectra are o primă parte instrumentală, în aceleași nuanțe onirice, după care vine partea secundă, mai dinamică, cu tușe art pop/alt-R&B. Pe post de solist vocal îl descoperim pe puțin cunoscutul, dar foarte talentatul LmbrJck_T.
Free, White and 21 reiterează mesajul de la My Name Is Oscar și Rollcast for the Absent. Akinmusire susură numele unor noi victime afro-americane, suprapus pe o melodie aiuristică, cu strigăte neinteligibile și fluierături.
Conotațiile acesteia sunt satirice, vizând privilegiul alb în raport cu discriminarea sistemică suferită de afro-americani.
Epilogul – The Lingering Velocity of the Dead’s Ambitions – sună încrâncenat, dureros, traumatizant, ca o expresie definitivă a vremurile futute pe care le traversăm.
Origami Harvest i-a entuziasmat tare de tot pe cronicarii muzicali. Cei de la Downbeat i-au dat calificativul maxim, în timp ce fițoșii de la Pitchfork l-au cotat 7,6 puncte din 10.
Numeroase publicații l-au nominalizat între cele mai bune albume ale anului. Între acestea s-au aflat The New York Times, Los Angeles Times, NPR Music, DownBeat, JazzTimes, Jazziz, GQ.
Pe acest fundal al consolidării statutului său de mare muzician, Ambrose Akinmusire a fost invitat să cânte la concertul aniversar Joni Mitchell – 75 de ani, din noiembrie 2018.
Ca fapt divers, în anii 2018-2019, trompetistul a lucrat ca sideman cu preponderență pentru jazziste, înregistrând cu Mary Halvorson, Laila Biali, Allison Miller & Carmen Staaf, Jessica Jones sau Camilla Battaglia.
A colaborat de asemenea și cu Brad Mehldau, pe albumul Finding Gabriel, din 2019, sau cu Roscoe Mitchell, pe discul live Come and See What There Is to See, lansat în 2020.
La începutul acestui an, până să lovească pandemia, Akinmusire a repus în scenă Banyan, la Lincoln Center, cu Jack DeJohnette, Tom Harrell și Gary Bartz ca invitați speciali. Dup-aia a apucat să facă și un concert cu Bill Frisell, tot în New York, la clubul Blue Note.
Al șaselea album al lui Ambrose Akinmusire, On the Tender Spot of Every Calloused Moment, a fost lansat în iunie 2020. Trompetistul s-a întors cu acest prilej la vechiul său cvartet, cu Harris, Raghavan și Brown.
Precum discurile anterioare, On the Tender Spot of Every Calloused Moment are în spate un întreg concept, clădit pe o multitudine de povești de viață.
Artistului i-a venit inspirația după o vizită în Oakland-ul natal, pe care l-a găsit profund transformat din cauza procesului de gentrificare, ce a izgnonit o mare parte dintre afro-americanii din zonă.
Lansarea albumului a coincis cu revoltele stârnite de asasinarea lui George Floyd, fapt ce a dat și mai multă greutate mesajului transmis.
Ambrose Akinmusire a spus că On the Tender Spot of Every Calloused Moment este discul său de blues, dar când auzi materialul s-ar putea să rămâi nedumerit, pentru că nu prea seamănă nimic acolo a B.B. King sau Muddy Waters. Însă artistul are argumente puternice în favoarea acestei afirmații:
“I think that this is very much a blues album in its feeling. It just adds my existence and most, no I’ll say all, African American males living in America’s existence, is one where you are consistently living in a state that is directly related to the blues. So on this album, I’m trying to figure out how to express that in a modern context in 2020.”
La modul concret, On the Tender Spot of Every Calloused Moment este probabil cel mai free jazz-ish dintre albumele trompetistului, la concurență cu A Rift in the Decorum.
Piesa de deschidere, Tide of Hyacinth, nu-i prea prietenoasă cu ascultătorul neinițiat. Prima parte e tulbure, zbuciumată, cu schimbări dese de tempo.
Lucrurile se limpezesc odată cu apariția invitatului Jesus Diaz (voce și percuție), care incantează ceva izbăvitor în limba yoruba.
Yessss este cel mai frumos moment de pe album, cu Akinmusire suflând în trompetă tot ce are el mai bun și mai omenesc.
Bineînțeles, alege o cale foarte sofisticată pentru a-și exprima sentimentele, cum ne și așteptam de la un artist de anvergura lui.
Nu prea m-am prins care-i rostul track-ului no. 3, Cynical Sideliners, un fel de intermezzo interpretat în duet de Akinmusire (la pian Rhodes) și cântăreața Genevieve Artadi.
Noroc că vine Mr. Roscoe (Consider the Simultaneous), un tribut pentru legendarul Roscoe Mitchell. Întocmai ca eroul din poveste, cvartetul Akinmusire strunește disonanțele, le dă o formă și un rost pe lume, sfidând cu nonșalanță eternele preconcepții despre ce ar trebui să însemne muzica.
Mr. Roscoe are o semnificație aparte pentru trompetist. Primul concert de jazz la care a asistat în viața lui, pe când avea 14 ani, a fost cu Art Ensemble of Chicago, în clubul Yoshi’s din Oakland.
După mai mult de două decenii, Ambrose a ajuns să cânte cu Roscoe, unul dintre muzicienii ce l-au fascinat în acea seară magică a adolescenței sale timpurii.
An Interlude (That Get’ More Intense) sună exact cum spune titlul. Un solo extins de bas al lui Raghavan se metamorfozează într-o splendidă improvizație de grup.
Reset (Quiet Victories & Celebrated Defeats) poate fi descris ca un cântec de jale minimalist, cu un Akinmusire strălucind la intensitate maximă.
Pe Moon (The Return Amplifies the Unity), Akinmusire și Brown poartă un dialog aprins, mediat doar până la un punct de Harris și Raghavan, care sfârșesc și ei prin a fi antrenați de haos.
Roy este un marș funebru, în amintirea bietului Roy Hargrove. Blues (We Measure the Heart with a Fist) ne înfățișează viziunea lui Akinmusire asupra bluesului, despre care muzicianul ne-a avertizat deja că se află în răspăr cu tradiția.
Pentru o bună bucată de vreme, piesa este dominată de pianul preparat al lui Harris. Colegii de trupă se interferează răzleț, pregătind terenul pentru o improvizație de amploare a liderului, din care transpar într-adevăr ecouri alterate ale străvechiului blues.
La final avem Hooded Procession (Read the Names Outloud), efectiv un moment de reculegere pentru afro-americanii omorâți de poliție. Nu mai auzim de fapt niciun nume, niciun cuvânt, doar acorduri silențioase de pian Rhodes.
Recenziile la On the Tender Spot of Every Calloused Moment debordează de osanale. Ambrose Akinmusire își trăiește apogeul într-un moment în care jazzul, arta și umanitatea se află într-un declin înspăimântător.
Să vedem ce conotații va căpăta muzica lui, odată cu trecerea timpului: refugiu iluzoriu pentru intelectuali resemnați sau chemare subtilă la luptă pentru construirea unei lumi mai bune?
Update 1:
On the Tender Spot of Every Calloused Moment a fost primul album nominalizat la Grammy al lui Akinmusire, dar a pierdut în fața lui Trilogy 2, al răposatului Chick Corea.
Update 2:
Maestrul Akinmusire a realizat în 2021 coloana sonoră a serialului TV Blindspotting, pentru care a colaborat cu compozitorul australian Michael Yezerski.
Blindspotting continuă de fapt filmul artistic eponim și tratează în stil comico-dramatic problemele existențiale ale unor tineri din gentrificatul Oakland, California.
Pe lângă momentele de tensiune sau acalmie din film, muzica lui Akinmusire și Yezerski reflectă și culoarea locală din Oakland, un centru important pentru jazz și R&B, iar aici background-ul trompetistului joacă un rol esențial.
Avem desigur multe aranjamente filmice, cu pian, synth și viori, însă întâlnim și reprize consistente de lirism cu trompeta lui Ambrose la înaintare. Pe câteva bucăți apar replici extrase din serial, cele mai multe aparținând personajului Ashley (Jasmine Cephas Jones).
Akinmusire nu s-a grăbit să scoată un nou album de studio, dar și-a ajutat câțiva colegi să facă niște discuri remarcabile.
În 2022 au beneficiat de prețioasele lui suflări Tigran Hamasyan (pentru StandArt) și Terri Lyne Carrington (pentru New Standards, Vol. 1).
Soloul free din Rounds, o înregistrare live ce încheie New Standards, Vol. 1, i-a adus trompetistului cea de-a doua nominalizare la Grammy din carieră.
În prima treime a lui 2023, Akinmusire s-a făcut auzit pe alte câteva albume de valoare, realizate de prieteni ca Dhafer Youssef (Streets of Minarets), Billy Childs (The Winds of Change) sau Walter Smith III (Return to Casual).
“Out of the blue”, în iunie, a apărut Beauty Is Enough, material cu care trompetistul și-a inaugurat propria casă de discuri, Origami Harvest.
Ambrose a imprimat Beauty Is Enough în Biserica Saint-Eustache din Paris, fără neam de acompaniament, doar cu ajutorul unui inginer de sunet.
Cum ar veni, artistul conversează cu sine, însă trebuie spus că n-o arde prea zen, este mult zbucium și multă anxietate în mare parte dintre frazele lui melodice.
Improvizațiile trompetistului sunt extraordinare ca intensitate și calitate, dar cred totuși că Beauty Is Enough rămâne numai pentru uzul fanilor devotați ai lui Akinmusire sau al ascultătorilor hiper-inițiați în domeniul jazzului.
Update 3:
Trompetistul a semnat în 2023 un contract cu prestigiosul label Nonesuch Records. El ar trebui să scoată acolo trei albume într-un an, fiecare concentrat pe un anumit aspect al artei sale.
Cel dintâi, Owl Song, a ieșit în decembrie ‘23 și e impresionant. Alături de Akinmusire se află Bill Frisell (chitară) și Herlin Riley (tobe).
Artistul spune că muzica de pe Owl Song s-a născut ca o reacție a lui față de “asaltul informațional”. “This record is me wanting to create a safe space” completează elocvent jazzmanul.
Își atinge țelul cu ajutorul neprețuit al prietenilor săi Bill și Herlin. După cum am menționat, cu chitaristul a făcut anterior niște duete live. Cu Riley, tobarul preferat al lui Wynton Marsalis, colaborează în premieră, cred.
Owl Song se încheagă în jurul tonurilor prelungi ale trompetei lui Ambrose, absolut cuceritoare prin căldura și fragilitatea lor.
Bill intră în conversație cu o empatie puternică, ce izvorăște din atingerile lui calme pe cele șase corzi. “He seems to know what the music wants before the first note” a declarat Akinmusire despre chitarist.
Herlin joacă la rândul său un rol imens, depășind la ani lumină condiția de background ritmic. Bătăile lui sunt adesea ca o formă stilizată a percuției de “marching band”, cu o paletă largă de subtilități extrase din arsenalul clasic al bateristului (snare drum, tam-tam, măturici, cinele, talangă etc.).
Albumul poate fi luat ca o suită neasumată, o muzică de stare, rod al prieteniei și comunicării dintre artiști. La mijloc de tracklist, Owl Song 2, are dimensiunea unui centru de greutate sau punct nodal al întregului opus.
Spre final, cu piesele Mr. Frisell și Mr. Riley, trompetistul își exprimă recunoștința față de cei doi parteneri de conversație muzicală. În ambele cazuri vorbim de duete cu împricinații.
Akinmusire încheie Owl Song cu o extrapolare lirică a lui Henya, temă care își merită cu prisosință statutul de standard al jazzului recent.
Cronicile sunt pe bună dreptate elogioase. Downbeat i-a dat cinci stele lui Owl Song, iar The New York Times și Jazzwise l-au pus imediat pe listele “best of” din 2023, deși discul a apărut fix pe finalul anului.
Referinţe bibliografice:
- Oficial: ambroseakinmusire.com, Bandcamp, Facebook, Instagram, SoundCloud, Twitter, Vevo
- Baze date: Acclaimed Music, AllMusic, AOTY, BandToBand, Discogs, IMDb, Jazz Music Archives, Last.fm, Metacritic, MusicBrainz, RYM, setlist.fm, Sputnikmusic, Tunefind, uDiscoverMusic, WhoSampled, Wikipedia
- Publicații: AllAboutJazz, Brooklyn Vegan, Downbeat, FIP, Jazz Desk, Jazz Journal, Jazziz, JazzTimes, JazzTrail, Jazzwise, Nextbop, NPR Music, Pitchfork, PopMatters, Stereogum, The Guardian, The New York Times, Treble
- Charts: Billboard
- Altele: Blue Note Records, Blue Sounds, Grammy Awards
I'm My Own Walkman 
Un gând despre „Ambrose Akinmusire”